–

pentru A, de T. Bodin, advokat;

–

pentru Migrationsverket, de C. Bexelius și H. Forssell, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul suedez, inițial de J. Lundberg, A. Falk, H. Eklinder, C. Meyer‑Seitz și H. Shev, ulterior de H. Eklinder, C. Meyer‑Seitz și H. Shev, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. Bulterman și M. de Ree, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de G. Wils, K. Simonsson și G. Tolstoy, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Convenției de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen (Luxemburg) la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995 (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 265/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 martie 2010 (JO 2010, L 85, p. 1) (denumită în continuare „CAAS”), precum și a Regulamentului (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen) (JO 2016, L 77, p. 1, denumit în continuare „Codul frontierelor Schengen”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între A, resortisant gambian, pe de o parte, și Migrationsverket (Oficiul pentru Migrație, Suedia), pe de altă parte, cu privire la decizia acestuia din urmă de a respinge cererea prezentată de A de prelungire a permisului de ședere eliberat în scopul reîntregirii familiei, pentru motivul că identitatea sa nu a putut fi stabilită cu certitudine.

3

Articolul 25 alineatul (1) din CAAS prevede următoarele:

„În cazul în care un stat membru intenționează să elibereze un permis de ședere, acesta efectuează în mod sistematic o căutare în Sistemul de Informații Schengen [(SIS)]. În cazul în care un stat membru intenționează să elibereze un permis de ședere unui străin care face obiectul unei alerte emise în scopul de a i se refuza intrarea, acesta consultă mai întâi statul membru care a emis alerta și ține cont de interesele sale; permisul de ședere se eliberează numai pentru motive serioase, cu precădere pentru motive umanitare, sau ca urmare a unor angajamente internaționale.

În cazul eliberării unui permis de ședere, statul membru care a emis alerta o retrage, dar poate include numele străinului respectiv pe lista sa națională de alerte.”

4

Potrivit articolului 1 al doilea paragraf din Codul frontierelor Schengen, acesta „stabilește normele aplicabile controlului asupra persoanelor la trecerea frontierelor externe ale statelor membre ale Uniunii”.

5

Articolul 6 din acest cod, intitulat „Condiții de intrare pentru resortisanții țărilor terțe”, prevede următoarele:

„(1)   Pentru șederile preconizate pe teritoriul statelor membre pentru o perioadă de maximum 90 de zile în orice perioadă de 180 de zile, ceea ce implică luarea în considerare a ultimei perioade de 180 de zile precedente fiecărei zile de ședere, condițiile de intrare pentru resortisanții țărilor terțe sunt următoarele:

[…]

[…]

(5)   Prin derogare de la alineatul (1):

[…]

6

Articolul 1 din capitolul 2 din utlänningslag (Legea privind străinii) (SFS 2005, nr. 716) prevede următoarele:

„Un străin care intră sau are reședința în Suedia trebuie să dețină un pașaport.”

7

Articolul 3 primul paragraf din capitolul 5 din această lege prevede următoarele:

„Permisul de ședere se eliberează, sub rezerva dispozițiilor articolelor 17-17b:

[…]”

8

Articolul 8 din capitolul 5 din legea menționată prevede următoarele:

„Permisul de ședere eliberat unui străin în temeiul articolului 3 primul paragraf punctul 1 […] are o durată limitată la momentul primei decizii cu excepția cazului în care

[…]”

9

Articolul 16 primul paragraf din capitolul 5 din Legea privind străinii are următorul cuprins:

„Un străin căruia, în temeiul articolului 8, i s‑a acordat un permis de ședere temporară pe baza legăturilor de familie nu poate obține un nou permis de ședere temporară sau permanentă pentru acest motiv decât în cazul în care legăturile respective continuă să existe.”

10

Articolul 17 a primul și al doilea paragraf din capitolul 5 din această lege prevede următoarele:

„În situațiile prevăzute la articolul 3, eliberarea unui permis de ședere poate fi refuzată:

De asemenea, se poate refuza eliberarea unui permis de ședere în situațiile prevăzute la articolul 3 primul paragraf punctul 1 […] în cazul în care:

[…]”

11

La 9 decembrie 2013, lui A, resortisant gambian, i‑a fost eliberat de autoritățile suedeze un permis de ședere temporară pentru a se alătura soției sale, care are cetățenia suedeză.

12

A depusese anterior intrării sale pe teritoriul suedez o cerere de permis de ședere și furnizase dovada identității sale prezentând un pașaport din țara sa de origine.

13

La 9 noiembrie 2015, A a introdus la Oficiul pentru Migrație o cerere de prelungire a acestui permis de ședere temporară.

14

Cu ocazia examinării acestei cereri, Oficiul pentru Migrație a obținut informații de la autoritățile norvegiene, potrivit cărora persoana interesată fusese plasată în detenție în Norvegia și utilizase în această țară mai multe identități împrumutate. În plus, persoana interesată, sub una dintre aceste identități, fusese condamnată în Norvegia la o pedeapsă privativă de libertate pentru deținerea și vânzarea de stupefiante, ar fi fost expulzată din această țară cu interdicția definitivă de intrare pe teritoriu și ar fi făcut obiectul unei alerte în SIS în scopul de a i se refuza intrarea în spațiul Schengen. Pe de altă parte, o altă cerere de permis de ședere, introdusă la Dakar (Senegal), ar fi fost înregistrată în Suedia sub această identitate și ar fi fost respinsă pentru motivul că avea la bază o căsătorie de conveniență.

15

În plus, din răspunsurile instanței de trimitere la cererile de lămurire adresate de Curte reiese că, de la 13 februarie 2018, A și soția sa, care are cetățenia suedeză, au divorțat și că nu au copii comuni. Această instanță arată că A trăiește în prezent în concubinaj cu o resortisantă norvegiană, împreună cu care are doi copii minori, care au de asemenea cetățenia norvegiană.

16

Instanța de trimitere mai precizează, în răspunsurile sale la cererile de lămuriri, că resortisanții norvegieni beneficiază în Suedia de „aproape aceleași drepturi de ședere ca și cetățenii suedezi”, în temeiul uniunii nordice a pașapoartelor, la care sunt părți, printre altele, Regatul Suediei și Regatul Norvegiei, și că, la data la care a fost soluționată cererea de prelungire a permisului de ședere, singurul element de legătură invocat de A este cel cu acești resortisanți norvegieni. Aceasta adaugă că, chiar dacă în registrele naționale ale populației se indică faptul că aceștia din urmă nu au domiciliul în Suedia, această informație „poate fi modificată în orice moment și nu este, așadar, în mod necesar exactă”, „mai multe motive putând explica faptul de a se înregistra ca persoană care a emigrat”. În schimb, ea precizează că A este înregistrat în continuare ca având domiciliul în Malmö (Suedia).

17

Prin decizia din 2 iunie 2017, Oficiul pentru Migrație a respins cererea de prelungire a permisului de ședere temporară formulată de A, printre altele pentru motivul că identitatea sa nu a fost dovedită.

18

A a formulat o acțiune împotriva acestei decizii la Förvaltningsrätten i Malmö – Migrationsdomstolen (Tribunalul Administrativ cu sediul în Malmö, statuând în materie de imigrație, Suedia).

19

Instanța de trimitere ridică problema cerințelor care decurg din dreptul Uniunii în materia stabilirii identității unui resortisant al unei țări terțe a cărui cerere de permis de ședere, introdusă la o dată la care acesta se află deja pe teritoriul național, nu se întemeiază nici pe motive de protecție internațională, nici pe motive umanitare, ci este efectuată în scopul reîntregirii familiei solicitantului. Această instanță întreabă, în special, dacă dreptul Uniunii impune ca identitatea resortisantului unei țări terțe solicitant să fie stabilită cu certitudine pentru a‑i fi eliberat un asemenea permis, chiar dacă acesta domiciliază deja pe teritoriul național.

20

Această instanță arată că, în dreptul suedez, eliberarea unui permis de ședere care nu se întemeiază nici pe motive de protecție internațională, nici pe motive umanitare este condiționată de dovada faptului că identitatea solicitantului este stabilită cu certitudine, prin intermediul unui pașaport valabil pe durata autorizației de ședere solicitate. Excepții de la această regulă ar fi totuși admise în situații care nu corespund celei în discuție în litigiul principal.

21

Instanța de trimitere arată că Migrationsöverdomstolen (Curtea Superioară pentru Imigrație, Suedia) a statuat, pe de o parte, în hotărârea MIG 2011:11 din 12 mai 2011, că eliberarea unui permis de ședere pe durată determinată unui resortisant al unei țări terțe pe baza unui element de legătură cu Regatul Suediei, printre care o căsătorie, presupune ca identitatea solicitantului să fie stabilită cu certitudine, această condiție fiind necesară pentru a îndeplini angajamentele care decurg din CAAS și din Codul frontierelor Schengen. Ea arată, pe de altă parte, că această curte superioară a anulat o hotărâre a Förvaltningsrätten i Stockholm – Migrationsdomstolen (Tribunalul Administrativ cu sediul în Stockholm, statuând în materie de imigrație, Suedia), hotărând că CAAS și Codul frontierelor Schengen se opun aplicării nivelului foarte scăzut de probă a identității permis de articolul 16 f din lag om tillfälliga begränsningar av möjligheten att få uppehållstillstånd i Sverige (Legea de instituire a unor restricții provizorii privind posibilitatea de a obține un permis de ședere în Suedia) (SFS 2016, nr. 752), care privește în mod specific acordarea unui permis de ședere pentru studii în învățământul secundar. Migrationsöverdomstolen (Curtea Superioară pentru Imigrație) a precizat de asemenea că obligația de a stabili identitatea cu certitudine, prevăzută în hotărârea sa MIG 2011:11 din 12 mai 2011, nu se aplică decât cererilor de permis de ședere prezentate de resortisanți ai unor țări terțe care nu se află încă pe teritoriul suedez.

22

În aceste condiții, Förvaltningsrätten i Malmö – Migrationsdomstolen (Tribunalul Administrativ cu sediul în Malmö, statuând în materie de imigrație, Suedia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

23

Întrucât a decis să se pronunțe fără organizarea unei ședințe din cauza riscurilor sanitare legate de pandemia de coronavirus, Curtea a adresat părților și persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene mai multe întrebări la care urma să se răspundă în scris și la care au răspuns A, Oficiul pentru Migrație, guvernul suedez, precum și Comisia Europeană.

24

Guvernul suedez invocă inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară pentru motivul, pe de o parte, că decizia de trimitere nu conține o expunere suficientă a cadrului factual și juridic al litigiului principal care să permită Curții să răspundă în mod util la întrebările care îi sunt adresate. Pe de altă parte, raportul dintre interpretarea dreptului Uniunii solicitată și realitatea obiectului litigiului principal nu ar reieși din această decizie, cu atât mai mult cu cât, în acest litigiu, reglementarea națională aplicabilă impune ca solicitantul permisului de ședere să facă dovada certă a identității sale, condițiile în care o identitate incertă este admisă nefiind întrunite. În sfârșit, din decizia de trimitere nu ar reieși cu claritate nici legătura care există între dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată și dispozițiile de drept național aplicabile litigiului principal, pertinența întrebărilor preliminare pentru soluționarea acestuia fiind prin urmare greu de înțeles.

25

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre aceasta din urmă și instanțele naționale, instituită la articolul 267 TFUE, revine doar instanței naționale sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată competența să aprecieze, în raport cu particularitățile cauzei principale, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe [a se vedea în special Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 97, precum și Hotărârea din 19 decembrie 2019, Junqueras Vies, C‑502/19, EU:C:2019:1115, punctul 55 și jurisprudența citată].

26

În consecință, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul factual și juridic pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei cereri formulate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (a se vedea în special Hotărârea din 19 decembrie 2019, Airbnb Ireland, C‑390/18, EU:C:2019:1112, punctul 29, precum și Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC și alții, C‑234/17, EU:C:2018:853, punctul 16, precum și jurisprudența citată).

27

În speță, instanța de trimitere a arătat motivele pentru care consideră că interpretarea dispozițiilor atât ale CAAS referitoare la verificările în SIS, cât și ale Codului frontierelor Schengen care impun ca orice resortisant al unei țări terțe să fie în posesia unui document de călătorie valabil pentru toată durata șederii solicitate este necesară pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată. Ea a furnizat de asemenea Curții elemente de fapt și de drept suficiente pentru ca aceasta să răspundă util la întrebările adresate. Astfel, nu rezultă că întrebările privind interpretarea acestor dispoziții nu au nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal sau că ele privesc o problemă ipotetică. Pe de altă parte, legătura dintre dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată și dispozițiile naționale aplicabile litigiului principal, legate de cerința probei identității solicitantului unui permis de ședere, este clară în lumina jurisprudenței naționale referitoare la aceste cerințe, indicată la punctul 21 din prezenta hotărâre, al cărei obiectiv, evocat de instanța de trimitere însăși, este îndeplinirea angajamentelor care decurg din CAAS și din Codul frontierelor Schengen.

28

În consecință, cererea de decizie preliminară este admisibilă.

29

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile CAAS, în special articolul 25 alineatul (1) din aceasta, și/sau ale Codului frontierelor Schengen trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru care permite eliberarea, prelungirea sau reînnoirea unui permis de ședere în scopul reîntregirii familiei, solicitate de pe teritoriul acestui stat membru de un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unei alerte în SIS emise în scopul de a i se refuza intrarea în spațiul Schengen și a cărui identitate nu a putut fi stabilită prin intermediul unui document de călătorie valabil.

30

În primul rând, articolul 25 alineatul (1) primul paragraf din CAAS prevede că statul membru care intenționează să elibereze un permis de ședere trebuie să efectueze în mod sistematic o căutare în SIS și că, în cazul în care solicitantul face obiectul unei alerte emise în scopul de a i se refuza intrarea în spațiul Schengen, acest stat nu îi poate elibera un astfel de permis decât „pentru motive serioase, cu precădere pentru motive umanitare, sau ca urmare a unor angajamente internaționale” după ce a consultat statul membru care a emis alerta și a ținut cont de interesele acestuia. Din cuprinsul celui de al doilea paragraf al acestei dispoziții reiese că, în cazul în care permisul de ședere este eliberat, statul membru care a emis alerta trebuie să procedeze la retragerea alertei din SIS, însă îl poate înscrie pe solicitant pe lista sa națională de alerte.

31

Aceste dispoziții vizează astfel prevenirea situațiilor în care unui resortisant al unei țări terțe i s‑ar elibera un permis de ședere, deși ar face obiectul unei alerte în SIS emise în scopul de a i se refuza intrarea în spațiul Schengen (a se vedea în special Hotărârea din 16 ianuarie 2018, E, C‑240/17, EU:C:2018:8, punctul 38).

32

În schimb, dispozițiile articolului 25 alineatul (1) din CAAS nu determină condițiile legale pe care un asemenea resortisant trebuie să le îndeplinească în scopul intrării și al șederii în spațiul Schengen, inclusiv stabilirea identității sale.

33

Pe de altă parte, astfel cum domnul avocat general a arătat la punctul 62 din concluziile sale, mecanismul de consultare prealabilă prevăzut la articolul 25 alineatul (1) din CAAS nu are ca efect respingerea sistematică a cererii de eliberare a unui permis de ședere formulate de un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unei alerte în SIS emise în scopul de a i se refuza intrarea în spațiul Schengen. Astfel, statul membru în care acest resortisant a depus o asemenea cerere are în continuare, după ce a luat în considerare interesele statului membru care a emis alerta, posibilitatea de a‑i elibera resortisantului menționat, numai pentru „motive serioase”, acest permis de ședere.

34

În această privință, deși, din chiar textul acestei dispoziții, reiese că ea urmărește să limiteze exclusiv la „motivele serioase” motivele pentru care un stat membru poate elibera un permis de ședere unui resortisant al unei țări terțe care face obiectul unei alerte în SIS emise în scopul de a i se refuza intrarea în spațiul Schengen și că printre acestea figurează explicit motivele „umanitare, sau ca urmare a unor obligații internaționale”, nu rezultă totuși că aceste două motive ar fi limitative. Astfel, din moment ce aceste motive sunt introduse prin locuțiunea adverbială „cu precădere”, ele nu pot să aibă un caracter exhaustiv.

35

După cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 66 din concluziile sale, motivele legate de respectarea drepturilor fundamentale ale respectivului resortisant al unei țări terțe, în special a dreptului la respectarea vieții de familie și a drepturilor copilului, astfel cum sunt consacrate la articolele 7 și 24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a căror respectarea este obligatorie pentru statele membre atunci când pun în aplicare CAAS, care face parte din dreptul Uniunii în temeiul Protocolului nr. 19 privind acquis‑ul Schengen integrat în cadrul Uniunii Europene, anexat la tratate (JO 2010, C 83, p. 290), sunt susceptibile să intre în sfera noțiunii de „motive serioase”, în sensul acestei dispoziții.

36

În consecință, articolul 25 alineatul (1) din CAAS nu poate fi interpretat în sensul că privează statele membre de posibilitatea de a elibera un permis de ședere pentru motive legate de reîntregirea familiei pentru simplul motiv că identitatea resortisantului vizat al unei țări terțe nu poate fi stabilită cu certitudine prin intermediul unui document de călătorie valabil.

37

În plus, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 58 din concluziile sale, articolul 25 alineatul (1) din CAAS trebuie interpretat în sensul că se aplică nu numai unei cereri de eliberare a unui permis de ședere, ci și unei cereri de prelungire sau de reînnoire a unui asemenea permis, formulată de un resortisant al unei țări terțe care se află deja pe teritoriul statului membru în cauză.

38

În consecință, autoritatea națională competentă trebuie să consulte SIS anterior prelungirii sau reînnoirii unui permis de ședere și, în cazul în care solicitantul face obiectul unei alerte în acesta în scopul de a i se refuza intrarea în spațiul Schengen, această autoritate trebuie să consulte statul membru care a emis alerta și să ia în considerare interesele acestuia, un asemenea permis de ședere neputând fi prelungit sau reînnoit decât pentru „motive serioase”, în sensul articolului 25 alineatul (1) din CAAS, astfel cum a fost interpretat la punctul 35 din prezenta hotărâre.

39

La rândul său, autoritatea competentă a statului care a emis alerta este obligată, în conformitate cu principiul cooperării loiale enunțat la articolul 4 alineatul (3) TUE, să adopte o poziție cu privire la eliberarea, prelungirea sau reînnoirea permisului de ședere al resortisantului respectiv al unei țări terțe, într‑un termen rezonabil, adaptat fiecărei spețe, de natură să îi lase acesteia timpul necesar pentru a colecta informațiile relevante (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 ianuarie 2018, E, C‑240/17, EU:C:2018:8, punctul 53).

40

În ceea ce privește, în al doilea rând, Codul frontierelor Schengen, trebuie amintit că articolul 6 alineatul (1) litera (a) din acest cod impune resortisanților țărilor terțe, cu ocazia trecerii frontierelor externe ale statelor membre pentru un sejur în spațiul Schengen „pentru o perioadă de maximum 90 de zile în orice perioadă de 180 de zile”, să fie în posesia unui document de călătorie valabil care să permită titularului să treacă frontiera.

41

Rezultă că Codul frontierelor Schengen nu reglementează situația resortisanților țărilor terțe, precum reclamantul din litigiul principal, care se află deja pe teritoriul unui stat membru și beneficiază de un permis de ședere pe acest teritoriu în scopul reîntregirii familiei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2009, Zurita García și Choque Cabrera, C‑261/08 și C‑348/08, EU:C:2009:648, punctul 45).

42

Având în vedere toate considerațiile precedente, trebuie să se răspundă la prima întrebare că:

43

Ținând seama de răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare.

44

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolul 25 alineatul (1) din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen (Luxemburg) la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 265/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 martie 2010, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru care permite eliberarea, prelungirea sau reînnoirea unui permis de ședere în scopul reîntregirii familiei, solicitate de pe teritoriul acestui stat membru de un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unei alerte în Sistemul de Informații Schengen emise în scopul de a i se refuza intrarea în spațiul Schengen și a cărui identitate nu a putut fi stabilită prin intermediul unui document de călătorie valabil, atunci când interesele statului membru care a emis alerta, consultat în prealabil, au fost luate în considerare, iar permisul de ședere nu a fost eliberat, prelungit sau reînnoit decât pentru „motive serioase”, în sensul acestei dispoziții.

Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen), în special articolul 6 alineatul (1) litera (a) din acesta, trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unui resortisant al unei țări terțe care se află într‑o asemenea situație.