1.

În speță, Comisia Europeană a introdus împotriva Republicii Polone, în temeiul articolului 258 TFUE, o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor care îi revin acesteia în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și al articolului 267 al doilea și al treilea paragraf TFUE, în legătură cu unele măsuri naționale care stabilesc noul regim disciplinar pentru judecătorii Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia, denumită în continuare „Curtea Supremă”) și ai instanțelor de drept comun, instituit printr‑o legislație adoptată în anul 2017 ( 2 ).

2.

În mod specific, Comisia susține în esență că Republica Polonă a încălcat articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE din patru motive referitoare la: primul, calificarea conținutului hotărârilor judecătorești ca reprezentând o abatere disciplinară; al doilea, lipsa de independență și de imparțialitate a Izba Dyscyplinarna Sądu Nawyższego (Camera disciplinară a Curții Supreme, Polonia, denumită în continuare „Camera disciplinară”); al treilea, puterea discreționară a președintelui acestei camere de a desemna instanța competentă, aspect care împiedică soluționarea cauzelor disciplinare de către o instanță instituită prin lege și, al patrulea, lipsa garantării examinării cauzelor disciplinare într‑un termen rezonabil și a dreptului la apărare al judecătorilor acuzați, luând astfel în considerare drepturile consacrate în articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

3.

Comisia susține de asemenea că Republica Polonă a încălcat articolul 267 al doilea și al treilea paragraf TFUE ca urmare a faptului că dreptul instanțelor naționale de a formula o cerere de decizie preliminară este limitat de posibila inițiere a unei proceduri disciplinare împotriva judecătorilor care exercită acest drept.

4.

Această speță se înscrie în contextul numărului tot mai mare de cauze cu care a fost sesizată Curtea în legătură cu modificările legislative care afectează independența judecătorilor în Polonia ( 3 ), inclusiv independența Camerei disciplinare, care au condus la pronunțarea Hotărârii din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme) ( 4 ) coroborate cu alte aspecte care au incidență asupra noului regim disciplinar pentru judecători, astfel cum se subliniază în Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny ( 5 ). După cum bine se știe, asemenea modificări au generat numeroase critici pe plan internațional ( 6 ) și au declanșat avizul motivat al Comisiei, emis în temeiul articolului 7 alineatul (1) TEU, cu privire la statul de drept în Polonia ( 7 ).

5.

Astfel, prezenta cauză este a treia acțiune formulată de Comisie împotriva Republicii Polone în temeiul articolului 258 TFUE pentru pretinsa încălcare a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ca urmare a acestor modificări ( 8 ). Prin intermediul primelor două hotărâri, Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme) ( 9 ), și Hotărârea din 5 noiembrie 2019, Comisia/Polonia (Independența instanțelor de drept comun) ( 10 ), Curtea a statuat în esență, în conformitate cu concluziile noastre prezentate în aceste cauze, că măsurile prin care se reduce vârsta de pensionare a judecătorilor Curții Supreme și ai instanțelor de drept comun și se acordă președintelui Republicii Polone (denumit în continuare „președintele Republicii”) și ministrului justiției puterea discreționară de prelungire a funcției judiciare active a acestor judecători sunt incompatibile cu obligațiile care revin Republicii Polone în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, deoarece acestea se opun principiilor independenței și inamovibilității judecătorilor, garantate de dispoziția menționată.

6.

Fără îndoială, această cauză prezintă o importanță fundamentală pentru ordinea juridică a Uniunii. În general, un regim disciplinar pentru judecători cuprinde un ansamblu de norme care permit ca judecătorii să fie trași la răspundere pentru săvârșirea unor abateri grave și contribuie astfel la consolidarea încrederii publicului față de instanțe ( 11 ). Or, ar trebui să existe garanții suficiente pentru a nu aduce atingere independenței judecătorilor prin amenințarea cu sau impunerea unor sancțiuni care să le poată fi aplicate. Un astfel de regim este, așadar, legat de statul de drept și, la rândul său, de funcționarea și de viitorul sistemului jurisdicțional al Uniunii vizat de Curte și de instanțele naționale.

7.

În consecință, prezenta cauză oferă Curții oportunitatea de a‑și dezvolta jurisprudența referitoare la compatibilitatea măsurilor adoptate de un stat membru cu privire la organizarea propriului sistem de justiție, în special cu privire la regimul disciplinar pentru judecători, cu cerințele articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă și respectarea statului de drept în ordinea juridică a Uniunii. Prezenta cauză ridică de asemenea câteva probleme importante cu privire la relația, în acest context, dintre articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolele 47 și 48 din cartă.

8.

În prezentele concluzii, vom prezenta motivele pentru care considerăm că această acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor trebuie să fie admisă.

9.

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE are următorul text:

„Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.”

10.

Articolul 267 al doilea și al treilea paragraf TFUE statuează:

„În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr‑un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într‑o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.”

11.

Modificările aduse legii poloneze cu privire la noul regim disciplinar pentru judecătorii Curții Supreme și ai instanțelor de drept comun în discuție în prezenta cauză au fost introduse prin ustawa o Sądzie Najwyższym (Legea privind Curtea Supremă) din 8 decembrie 2017 (Dz. U. din 2018, poziția 5, cu modificările ulterioare, denumită în continuare „Legea privind Curtea Supremă”), intrată în vigoare la 3 aprilie 2018.

12.

Potrivit articolului 3 punctele 4 și 5 din Legea privind Curtea Supremă, această lege a instituit două camere noi în cadrul Curții Supreme, denumite Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych (Camera de control extraordinar și cauze publice, Polonia, denumită în continuare „Camera de control extraordinar și cauze publice”) și, respectiv, Camera disciplinară (denumită în continuare „Camera disciplinară”).

13.

Articolul 27 din Legea privind Curtea Supremă prevede:

„(1)   Camera disciplinară este competentă în următoarele cauze:

[…]

– Legea din 27 iulie 2001 privind organizarea instanțelor de drept comun;

[…]”

14.

Articolul 73 din Legea privind Curtea Supremă prevede:

„(1)   Instanțele disciplinare în cauzele disciplinare privind judecătorii Curții Supreme sunt:

15.

Articolul 97 din Legea privind Curtea Supremă prevede:

„(1)   În cazul în care identifică o încălcare vădită a normelor în cadrul examinării unei cauze, independent de celelalte prerogative ale sale, Curtea Supremă adresează o constatare a erorii instanței în cauză. Înainte de a adresa constatarea erorii, aceasta este obligată să informeze judecătorul sau judecătorii care fac parte din completul de judecată cu privire la posibilitatea de a depune explicații scrise în termen de șapte zile. Identificarea și constatarea unei erori nu afectează soluționarea cauzei.

[…]

(3)   Atunci când adresează o constatare a unei erori, Curtea Supremă poate depune o cerere de examinare a unei cauze disciplinare la o instanță disciplinară. Instanța disciplinară de prim grad de jurisdicție este Curtea Supremă.”

16.

Regimul disciplinar pentru judecătorii instanțelor de drept comun este reglementat și de ustawa – Prawo o ustroju sądów powszechnych (Legea privind organizarea instanțelor de drept comun) din 27 iulie 2001 (Dz. U. din 2001, nr. 98, poziția 1070, astfel cum a fost modificată printre altele prin Legea privind Curtea Supremă, denumită în continuare „Legea privind instanțele de drept comun”).

17.

Articolul 107 alineatul (1) din Legea privind instanțele de drept comun, în versiunea în vigoare la data faptelor din prezenta cauză ( 12 ), avea următorul cuprins:

„Judecătorul răspunde pe plan disciplinar în caz de abatere profesională, inclusiv încălcarea vădită și flagrantă a normelor de drept și atingerea adusă demnității funcției (abateri disciplinare).”

18.

Articolul 110 alineatul (3) din Legea privind instanțele de drept comun prevede:

„Instanța disciplinară în a cărei jurisdicție își exercită atribuțiile judecătorul care face obiectul procedurii disciplinare nu este competentă să soluționeze cauzele prevăzute la alineatul (1) punctul 1 litera a). Instanța disciplinară competentă să soluționeze cauza este desemnată de președintele Curții Supreme, care conduce lucrările Camerei disciplinare, la cererea agentului disciplinar.”

19.

Articolul 112b din Legea privind instanțele de drept comun prevede:

„(1)   Ministrul justiției poate desemna un agent disciplinar al ministrului justiției pentru soluționarea unei cauze specifice referitoare la un judecător. Numirea agentului disciplinar al ministrului justiției exclude intervenția în această cauză a unui alt agent disciplinar.

(2)   Agentul disciplinar al ministrului justiției este numit din rândul judecătorilor din cadrul instanțelor de drept comun sau de la Curtea Supremă. În cazul unor abateri disciplinare care constituie infracțiuni săvârșite cu intenție, pasibile să fie urmărite penal de Ministerul Public, agentul disciplinar al ministrului justiției poate fi desemnat de asemenea din rândul procurorilor indicați de Parchetul Național. În cazuri justificate, în special în caz de deces sau de imposibilitate prelungită de a‑și exercita funcția de agent disciplinar al ministrului justiției, ministrul justiției numește în locul acestuia un alt judecător sau, în cazul unor abateri disciplinare care constituie infracțiuni săvârșite cu intenție, pasibile să fie urmărite penal de Ministerul Public, un alt judecător sau procuror.

(3)   Agentul disciplinar al ministrului justiției poate să inițieze o procedură la solicitarea ministrului justiției sau să intervină într‑o procedură în curs.

(4)   Numirea agentului disciplinar al ministrului justiției este echivalentă cu inițierea anchetei sau a procedurii disciplinare.

(5)   Funcția agentului disciplinar al ministrului justiției ia sfârșit de îndată ce decizia prin care se refuză începerea unei proceduri disciplinare, decizia de clasare a procedurii disciplinare sau decizia de terminare a procedurii disciplinare devine definitivă. Încetarea funcției de agent disciplinar al ministrului justiției nu împiedică o nouă numire a agentului disciplinar de către ministrul justiției în aceeași cauză.”

20.

Articolul 113a din Legea privind instanțele de drept comun prevede:

„Activitățile legate de desemnarea din oficiu a apărătorului și asumarea apărării de către acesta nu au efect suspensiv asupra desfășurării procedurii.”

21.

Articolul 114 alineatul (7) din Legea privind instanțele de drept comun prevede:

„De la comunicarea acuzațiilor în materie disciplinară, agentul disciplinar solicită președintelui Curții Supreme care conduce lucrările Camerei disciplinare să desemneze instanța disciplinară care să examineze cauza în primă instanță. Președintele Curții Supreme care conduce lucrările Camerei disciplinare desemnează această instanță în termen de șapte zile de la primirea cererii.”

22.

Articolul 115a alineatul (3) din Legea privind instanțele de drept comun prevede:

„Instanța disciplinară trebuie să continue procedura în pofida absenței motivate a acuzatului, care a fost informat în această privință, sau a reprezentantului acestuia, cu excepția cazului în care acest lucru contravine interesului procedurii disciplinare.”

23.

Activitatea Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul Național al Magistraturii, denumit în continuare „KRS”) este reglementată de ustawa o Krajowej Radzie Sądownictwa (Legea privind Consiliul Național al Magistraturii) din 12 mai 2011 (Dz. U. din 2011, nr. 126, poziția 714), astfel cum a fost modificată în special prin ustawa o zmianie ustawy o Krajowej Radzie Sądownictwa oraz niektórych innych ustaw (Legea de modificare a Legii privind Consiliul Național al Magistraturii și a altor legi) din 8 decembrie 2017 (Dz. U. din 2018, poziția 3, denumită în continuare „Legea privind KRS”), care a intrat în vigoare la 17 ianuarie 2018.

24.

Articolul 9a din Legea privind KRS prevede:

„(1)   Camera Inferioară [a Parlamentului polonez] alege din rândul judecătorilor Curții Supreme, ai instanțelor de drept comun, ai instanțelor administrative și ai instanțelor militare 15 membri ai [KRS] pentru un mandat comun de 4 ani.

(2)   Atunci când efectuează alegerea menționată la alineatul (1), Camera Inferioară ia în considerare, în măsura posibilului, necesitatea ca în [KRS] să fie reprezentați judecătorii din cadrul diferitor tipuri și niveluri ale instanțelor.

(3)   Mandatul comun al noilor membri ai [KRS] aleși din rândul judecătorilor începe în ziua următoare alegerii lor. Membrii [KRS] aleși în mandatul anterior își exercită funcțiile până la data începerii mandatului comun al noilor membri ai [KRS].”

25.

La 3 aprilie 2019, Comisia a adresat Republicii Polone o scrisoare de punere în întârziere, în temeiul articolului 258 TFUE, cu privire la conformitatea noului regim disciplinar pentru judecătorii Curții Supreme și ai instanțelor de drept comun, astfel cum este acesta stabilit în Legea privind Curtea Supremă, în Legea privind instanțele de drept comun și în Legea privind KRS (denumite în continuare, împreună, „măsurile atacate”), cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și cu articolul 267 al doilea și al treilea paragraf TFUE și a invitat‑o să prezinte observații în termen de două luni.

26.

La 1 iunie 2019, Republica Polonă a răspuns la scrisoarea de punere în întârziere și a contestat argumentele Comisiei.

27.

La 17 iulie 2019, Comisia a adresat Republicii Polone un aviz motivat, în care a susținut că regimul disciplinar în discuție încălca dispozițiile tratatului menționate la punctul 25 din prezentele concluzii și a invitat‑o să se conformeze avizului motivat în termen de două luni de la primirea acestuia.

28.

La 17 septembrie 2019, Republica Polonă a răspuns la avizul motivat, susținând că pretinsa neîndeplinire a obligațiilor nu era întemeiată.

29.

Prin cererea depusă la 25 octombrie 2019, Comisia a introdus prezenta acțiune în fața Curții în temeiul articolului 258 TFUE. Aceasta solicită Curții:

(1)   să declare că Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE:

(2)   să declare că Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 267 al doilea și al treilea paragraf TFUE, prin faptul că a permis ca dreptul instanțelor de a adresa Curții de Justiție cereri de decizie preliminară să fie limitat de posibilitatea inițierii unei proceduri disciplinare.

(3)   obligarea Republicii Polone la plata cheltuielilor de judecată.

30.

În memoriul său în apărare depus la 9 ianuarie 2020, Republica Polonă solicită Curții:

(1) respingerea în totalitate a prezentei acțiuni ca nefondată, precum și

(2) obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri.

31.

Comisia și Republica Polonă au depus de asemenea un memoriu în replică și, respectiv, un memoriu în duplică, la 21 februarie 2020 și, respectiv, la 6 mai 2020.

32.

Prin Decizia din 26 noiembrie 2019, președintele Curții a respins cererea Comisiei de judecare a prezentei cauze potrivit procedurii accelerate și i‑a acordat un tratament prioritar în temeiul articolului 53 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții.

33.

Prin act separat, depus la 23 ianuarie 2020, Comisia a introdus o cerere de măsuri provizorii, solicitând Curții să dispună ca Republica Polonă: în primul rând, să suspende aplicarea articolului 3 punctul 5, a articolului 27 și a articolului 73 alineatul (1) din Legea privind Curtea Supremă, care stau la baza competenței Camerei disciplinare de a se pronunța, în primă instanță și în apel, asupra cauzelor în materie disciplinară referitoare la judecători; în al doilea rând, să se abțină de la trimiterea cauzelor pendinte în fața Camerei disciplinare unei camere care nu îndeplinește cerințele de independență așa cum sunt acestea definite printre altele în Hotărârea A. K. și alții și, în al treilea rând, să comunice Comisiei, în termen de cel mult o lună de la notificarea ordonanței Curții, măsurile adoptate pentru a se conforma pe deplin acestei ordonanțe.

34.

Prin Ordonanțele din 11 februarie 2020, din 19 februarie 2020 și din 20 februarie 2020, președintele Curții a admis intervenția Regatului Belgiei, a Regatului Danemarcei, a Republicii Finlanda, a Regatului Țărilor de Jos și a Regatului Suediei în prezenta cauză în susținerea concluziilor Comisiei.

35.

Prin Ordonanța din 8 aprilie 2020 ( 13 ), Curtea a admis în totalitate cererea de măsuri provizorii formulată de Comisie până la pronunțarea unei hotărâri definitive în prezenta cauză.

36.

La 1 decembrie 2020 a avut loc o ședință în cadrul căreia Comisia, Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Republica Finlanda, Regatul Țărilor de Jos, Republica Polonă și Regatul Suediei au prezentat observații orale.

37.

Comisia susține că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE este aplicabil în prezenta cauză, întrucât Curtea Supremă și instanțele de drept comun se pronunță asupra unor chestiuni legate de aplicarea sau interpretarea dreptului Uniunii. În opinia sa, conform jurisprudenței Curții ( 14 ), articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE cuprinde toate garanțiile care derivă din articolele 47 și 48 din cartă, inclusiv dreptul la o instanță instituită prin lege, dreptul de a fi judecat într‑un termen rezonabil și dreptul la apărare, întrucât vizează evitarea riscului ca măsurile disciplinare să fie folosite ca un sistem de control politic asupra conținutului hotărârilor judecătorești.

38.

Republica Polonă susține că drepturile care rezultă din articolele 47 și 48 din cartă nu derivă din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și, prin urmare, a treia și a patra critică nu pot fi reținute. Având în vedere domeniul de aplicare al cartei în raport cu statele membre, astfel cum este stabilit la articolul 51 alineatul (1) din aceasta, aceste drepturi nu se aplică procedurilor disciplinare desfășurate în temeiul măsurilor atacate, întrucât sunt de natură internă, iar instanța disciplinară nu aplică dreptul Uniunii în astfel de cauze.

39.

Potrivit Regatului Belgiei și Regatului Suediei, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE este aplicabil în prezenta cauză. Regatul Belgiei învederează că, în jurisprudența Curții, garanțiile materiale la care este supusă protecția jurisdicțională efectivă în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și al articolului 47 din cartă sunt aceleași.

40.

În prima critică, Comisia susține că, având în vedere modul în care sunt redactate, articolul 107 alineatul (1) din Legea privind instanțele de drept comun și articolul 97 alineatele (1) și (3) din Legea privind Curtea Supremă încalcă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, întrucât permit organismelor naționale competente în cauzele disciplinare în care sunt implicați judecători ai instanțelor de drept comun să interpreteze condițiile răspunderii disciplinare astfel încât conținutul hotărârilor judecătorești să poată fi calificat ca reprezentând o abatere disciplinară. Aceasta face posibilă utilizarea regimului disciplinar ca mijloc de exercitare a controlului politic asupra judecătorilor din cadrul instanțelor de drept comun, încălcând astfel principiul independenței judecătorilor protejat de această dispoziție. Chiar dacă definiția abaterilor disciplinare și, în mod specific, a categoriei încălcărilor vădite și flagrante ale normelor de drept prevăzute la articolul 107 alineatul (1) din această lege nu a fost modificată prin legislația adoptată în 2017, interpretarea acesteia este încredințată Camerei disciplinare, care, după cum se detaliază în a doua critică, nu este independentă și nu este ținută de jurisprudența existentă a Curții Supreme care o interpretează în mod restrictiv ( 15 ).

41.

Comisia susține că interpretarea potrivit căreia articolul 107 alineatul (1) din Legea privind instanțele de drept comun se aplică conținutului hotărârilor judecătorești se materializează în practică prin măsuri impuse de agentul disciplinar pentru judecătorii instanțelor de drept comun și de cei doi adjuncți ai acestuia (desemnați de ministrul justiției în anul 2018) care, în cadrul noului regim disciplinar, acționează în calitate de procurori împotriva judecătorilor. Pe 29 noiembrie 2018, a fost inițiată o anchetă cu scopul de a stabili dacă trei judecători au comis o abatere disciplinară în legătură cu cererile de decizie preliminară pe care le‑au formulat în cauzele C‑558/18, C‑563/18 și C‑623/18, în cadrul căreia judecătorilor li s‑a impus să prezinte explicații cu privire la un posibil abuz de putere pentru faptul că au formulat respectivele cereri ( 16 ). La 3 septembrie 2019, a fost inițiată o anchetă pentru a stabili dacă judecătorul care a formulat cererile de decizie preliminară în cauzele C‑748/19-C‑754/19, care priveau în special cerințele privind independența judecătorilor în cazul unei instanțe care include un judecător delegat de ministrul justiției, a comis o abatere disciplinară ( 17 ). La 6 decembrie 2019, au fost inițiate proceduri disciplinare împotriva acestui judecător pentru că, printre altele, a pus la îndoială independența judecătorului vizat și a formulat nelegal cererile de decizie preliminară ( 18 ).

42.

Comisia invocă și alte exemple, care au avut loc după formularea prezentei acțiuni. Prin decizia din 4 februarie 2020 ( 19 ), Camera disciplinară a suspendat din funcție un judecător împotriva căruia, pe 29 noiembrie 2019, se inițiaseră proceduri disciplinare legate de hotărârea acestuia de a verifica statutul juridic al unui judecător în lumina modificărilor legislative aduse compunerii KRS ( 20 ). În decizia sa, Camera disciplinară a statuat printre altele că această conduită a judecătorului constituia, în temeiul articolului 107 alineatul (1), o încălcare vădită și flagrantă a normelor de drept și aducea atingere demnității funcției, iar ilegalitatea hotărârii judecătorului era neîndoielnică. Proceduri disciplinare au fost inițiate de asemenea împotriva a trei judecători care au pus la îndoială statutul juridic al judecătorilor determinat de modificările respective ( 21 ).

43.

Comisia argumentează că articolul 97 alineatele (1) și (3) din Legea privind Curtea Supremă consolidează efectele juridice ale articolului 107 alineatul (1) din Legea privind instanțele de drept comun, întrucât combină posibilitatea Curții Supreme de a adresa unei instanțe o constatare a erorii, care constă într‑o încălcare vădită a normelor de drept, cu inițierea procedurilor disciplinare împotriva unui judecător. Ea se aplică în contextul noii proceduri privind calea de atac extraordinară, care presupune revizuirea de către Camera de control extraordinar și cauze publice a hotărârilor pronunțate de instanțele de drept comun cu mulți ani în urmă, cameră care, precum Camera disciplinară, este o cameră nouă în cadrul Curții Supreme, compusă din judecători propuși de nou‑înființatul KRS.

44.

Republica Polonă susține că nu s‑au instituit proceduri disciplinare împotriva judecătorilor pe baza conținutului hotărârilor luate de aceștia și că nu există un efect disuasiv. Definiția abaterilor disciplinare este în vigoare de multă vreme fără a ridica dificultăți, după cum o demonstrează jurisprudența existentă a Curții Supreme ( 22 ). Exemplele citate de Comisie sunt lipsite de relevanță, iar hotărârea Curții în prezenta cauză trebuie să se raporteze la situația existentă la expirarea termenului stabilit în avizul motivat. Articolul 97 alineatele (1) și (3) din Legea privind Curtea Supremă se aplică într‑un context diferit, iar Curtea Supremă doar solicită inițierea procedurii disciplinare.

45.

Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Republica Finlanda și Regatul Suediei au evidențiat în cadrul ședinței numeroasele rapoarte ale organismelor naționale și internaționale care critică anchetele și procedurile disciplinare inițiate împotriva judecătorilor și definiția extinsă dată abaterilor disciplinare. În opinia Republicii Finlanda, a Regatului Țărilor de Jos și a Regatului Suediei, aceste aspecte au asupra judecătorilor un efect disuasiv. Regatul Danemarcei adaugă la această opinie că asocierea cu alte modificări sporește riscul ca măsurile disciplinare să fie folosite pentru a exercita presiuni asupra judecătorilor.

46.

În a doua critică, Comisia susține că articolul 3 punctul 5, articolul 27 și articolul 73 alineatul (1) din Legea privind Curtea Supremă coroborate cu articolul 9a din Legea privind KRS nu garantează independența și imparțialitatea Camerei disciplinare. Potrivit articolului 3 punctul 5, articolului 27 și articolului 73 alineatul (1) din Legea privind Curtea Supremă, Camera disciplinară constituie, în ceea ce îi privește pe judecătorii instanțelor de drept comun, instanța disciplinară de al doilea grad de jurisdicție și, în anumite cazuri, instanța disciplinară de prim grad de jurisdicție, iar, în ceea ce îi privește pe judecătorii Curții Supreme, ea constituie instanța disciplinară de prim grad de jurisdicție, precum și de al doilea grad de jurisdicție. Articolul 9a din Legea privind KRS modifică modalitatea de desemnare a membrilor magistrați ai KRS, organ constituțional care, printre alte atribuții, propune judecătorii spre numire de către Președintele Republicii.

47.

Comisia susține că mai multe elemente luate împreună și care au fost introduse simultan în dreptul polonez reflectă o „ruptură structurală” care dă naștere unor îndoieli legitime cu privire la impenetrabilitatea Camerei disciplinare la factori exteriori și cu privire la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă. Printre aceste elemente se numără următoarele argumente: (i) a fost creată ex nihilo în cadrul Curții Supreme; (ii) are competența de a se pronunța cu privire la procedurile disciplinare împotriva judecătorilor; (iii) se caracterizează printr‑o largă autonomie organizațională și financiară comparativ cu celelalte camere ale Curții Supreme; (iv) este compusă din judecători numiți după înființarea sa la propunerea nou‑constituitului KRS, iar nu prin transferul unor judecători de la alte camere ale Curții Supreme, precum și (v) mandatele membrilor KRS au fost întrerupte prematur, iar normele care reglementează modul de desemnare a magistraților KRS au fost modificate, ceea ce a condus la politizarea KRS, 23 din 25 de membri fiind desemnați sau reprezentând autoritățile executive și legislative, precum și la o influență sporită a acestor autorități asupra procesului de numire a judecătorilor Camerei disciplinare. Comisia se întemeiază pe Hotărârea A. K. și alții, precum și pe jurisprudența Curții Supreme care aplică criteriile din această hotărâre.

48.

Republica Polonă susține că procedura prevăzută de legislația poloneză pentru numirea judecătorilor nu diferă de abordările avute în vedere în alte state membre și că modificările aduse modalității de numire a membrilor magistrați ai KRS consolidează reprezentativitatea acestora. În opinia Republicii Polone, judecătorii Camerei disciplinare beneficiază de un sistem elaborat de garanții, legat în special de inamovibilitatea, de imunitatea și de remunerarea acestora, sistem care trebuie avut în vedere potrivit jurisprudenței Curții ( 23 ). Gradul ridicat de autonomie organizațională și financiară al acestei camere îi consolidează independența, iar judecătorii acestei camere primesc o remunerație mărită cu 40 % pentru a compensa faptul că nu pot desfășura anumite activități cu titlu oneros. Independența Camerei disciplinare este atestată de jurisprudența sa, după cum se arată în prezentarea generală anexată memoriului. Hotărârea A. K. și alții stabilește conformitatea dispozițiilor în litigiu cu dreptul Uniunii, iar jurisprudența Curții Supreme la care face referire Comisia este lipsită de relevanță.

49.

Regatul Belgiei afirmă că teza lipsei de independență a Camerei disciplinare este susținută de orientările emise de organismele internaționale cu privire la independența judecătorilor. În opinia Regatului Danemarcei și a Republicii Finlanda, acest fapt este confirmat de jurisprudența Curții, inclusiv de Hotărârea A. K. și alții.

50.

În a treia critică, Comisia susține că, având în vedere jurisprudența Curții și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în materia articolului 6 primul paragraf din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „CEDO”), articolul 110 alineatul (3) și articolul 114 alineatul (7) din Legea privind instanțele de drept comun, care conferă președintelui Camerei disciplinare puterea aproape nelimitată de a desemna instanța disciplinară competentă în primul grad de jurisdicție în cauzele referitoare la judecătorii instanțelor de drept comun, nu garantează examinarea acestor cauze de către o instanță instituită prin lege, fiind astfel contrare dispozițiilor articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Întrucât Camera disciplinară nu este independentă, atribuirea acestei puteri președintelui acestei camere nu poate constitui o garanție efectivă a independenței judecătorilor, iar completul învestit cu judecarea cauzei este desemnat prin tragere la sorți dintre judecătorii de la o anumită instanță, care sunt la rândul lor numiți de ministrul justiției.

51.

Republica Polonă susține că orice instanță disciplinară de prim grad de jurisdicție este o instanță instituită prin lege ai cărei membri au fost desemnați conform legii. Președintele Camerei disciplinare desemnează una dintre instanțele disciplinare instituite prin lege, în timp ce membrii completelor de judecată sunt numiți prin tragere la sorți dintr‑o listă care cuprinde toți judecătorii din cadrul instanței respective, modalitate care previne influențe nejustificate.

52.

Potrivit Regatului Danemarcei, critica este susținută de lipsa de independență a Camerei disciplinare. În opinia Regatului Țărilor de Jos, această susținere este coroborată de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

53.

Prin intermediul celei de a patra critici, care cuprinde două aspecte, Comisia susține că articolul 112b, articolul 113a și articolul 115a alineatul (3) din Legea privind instanțele de drept comun sunt incompatibile cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, întrucât nu garantează examinarea cauzelor disciplinare împotriva judecătorilor instanțelor de drept comun într‑un termen rezonabil și nici dreptul la apărare al judecătorilor acuzați.

54.

Cu privire la primul aspect, Comisia susține că, în virtutea articolului 112b din Legea privind instanțele de drept comun, ministrul justiției are posibilitatea de a menține permanent acuzațiile împotriva unui judecător, prin numirea unui agent disciplinar al ministrului justiției care poate iniția procedura la cererea ministrului justiției, poate interveni în procedură în orice fază și poate redeschide procedura într‑o anumită cauză chiar și după închiderea acesteia. În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la aspectul penal al articolului 6 primul paragraf din CEDO ( 24 ), cerința privind termenul rezonabil nu este garantată. Argumentele bazate pe principiul ne bis in idem nu țin cont de modul clar în care este formulată această dispoziție, iar articolul 112b alineatul (2) din aceeași lege reglementează situații în care mandatul respectivului agent încetează pentru alte motive.

55.

Cu privire la al doilea aspect, Comisia argumentează că articolul 113a din Legea privind instanțele de drept comun, care prevede continuarea procedurii chiar dacă nu a fost desemnat un apărător din oficiu ori apărătorul respectiv nu și‑a asumat încă apărarea, încalcă dreptul la apărare, având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 6 al treilea paragraf litera (c) din CEDO ( 25 ) cu privire la dreptul la consiliere juridică. Comisia contestă susținerea potrivit căreia această dispoziție urmărește doar să permită instanței disciplinare să desemneze un apărător din oficiu, astfel cum este reglementată această situație la articolul 113 alineatele (2) și (3) din aceeași lege. În opinia sa, articolul 115a alineatul (3) din această lege, care prevede că instanța disciplinară poate desfășura procedura chiar și în cazul absenței justificate a judecătorului acuzat sau a apărătorului acestuia, contravine principiului audiatur et altera pars, care face parte din dreptul la apărare. Interesele procedurii nu coincid cu cele ale judecătorului, iar posibilitatea de a prezenta probe și explicații scrise în fazele anterioare nu este de natură să compenseze absența din cadrul procedurii.

56.

Cu privire la primul aspect, Republica Polonă arată că Comisia nu a prezentat niciun argument prin care să combată instituirea agentului disciplinar al ministrului justiției prevăzută de articolul 112b din Legea privind instanțele de drept comun și că, în ceea ce privește articolul 112b alineatul (5) din această lege, nu a prezentat suficiente probe potrivit jurisprudenței Curții ( 26 ) pentru a demonstra existența unei practici naționale de încălcare a cerinței privind un termen rezonabil. Articolul 112b alineatul (5) din această lege se aplică doar procedurilor care nu făcut obiectul unei hotărâri definitive și în care agentul disciplinar al ministrului justiției nu își mai poate îndeplini atribuțiile din alte motive, cum ar fi decesul sau încetarea contractului de muncă. Întrucât hotărârea definitivă încheie procedura, inițierea unei noi proceduri conduce la respingerea acțiunii în temeiul principiului ne bis in idem, iar principiul res iudicata exclude de asemenea posibilitatea menținerii pe termen nelimitat a acuzațiilor împotriva unui judecător al cărui dosar a fost închis. Nu există nicio legătură între durata procedurilor și faptul că ele pot fi efectuate de agentul disciplinar al ministrului justiției, care este ținut să respecte aceleași termene ale diferitelor faze ale procedurii ca agentul disciplinar pentru judecătorii instanțelor de drept comun.

57.

Cu privire la al doilea aspect, Republica Polonă arată că articolul 113a din Legea privind instanțele de drept comun vizează doar numirea apărătorului din oficiu, aceasta fiind o situație excepțională reglementată de articolul 113 alineatele (2), (3) și (4) din această lege. Cu privire la articolul 115a alineatul (3) din legea menționată, interesul procedurii coincide cu cel al judecătorului, iar acesta este evaluat de o instanță independentă. Dreptul judecătorului de a fi ascultat este deja garantat în fazele anterioare.

58.

Prin intermediul celei de a cincea critici, Comisia susține că articolul 107 alineatul (1) din Legea privind instanțele de drept comun și articolul 97 alineatul (1) din Legea privind Curtea Supremă permit ca judecătorii să facă obiectul procedurii disciplinare pentru formularea unei cereri de decizie preliminară, astfel cum demonstrează cele patru exemple prezentate în contextul primei critici la punctul 41 al prezentelor concluzii. Lipsa unor garanții care să protejeze judecătorii împotriva amenințării cu răspunderea disciplinară atunci când formulează o cerere de decizie preliminară încalcă articolul 267 TFUE și are un efect disuasiv asupra acestora.

59.

Republica Polonă susține că nu au fost instituite proceduri disciplinare împotriva unui judecător pentru formularea unei cereri de decizie preliminară și că exemplele invocate de Comisie nu probează contrariul. Anchetele desfășurate în temeiuri excepționale și care nu conduc în mod necesar la inițierea procedurilor disciplinare nu încalcă independența judecătorilor, iar efectul disuasiv nu există.

60.

Regatul Danemarcei, Republica Finlanda și Regatul Suediei afirmă că, după cum confirmă Hotărârea Miasto Łowicz, înaintarea unei trimiteri preliminare nu poate conduce la proceduri disciplinare. În opinia Republicii Finlanda și a Regatului Suediei, trebuie luat în considerare efectul disuasiv asupra judecătorilor.

61.

Analiza noastră este structurată în trei părți. În primul rând, vom aborda obiecțiile Republicii Polone cu privire la aplicabilitatea și la domeniul de aplicare al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE în contextul celei de a treia și al celei de a patra critici (secțiunea A). În al doilea rând, vom examina temeinicia criticilor privind încălcarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE (secțiunea B) și a articolului 267 al doilea și al treilea paragraf TFUE (secțiunea C).

62.

Pe baza acestei analize, am concluzionat că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE include dreptul la o instanță instituită prin lege, dreptul de a fi judecat într‑un termen rezonabil și dreptul la apărare, criticile întemeiate pe această dispoziție și pe articolul 267 TFUE fiind fondate.

63.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, articolul 19 TUE, care dă o expresie concretă valorii statului de drept consacrate la articolul 2 TUE, încredințează instanțelor naționale și Curții răspunderea de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul menționat ( 27 ). Deși, în principiu, organizarea justiției intră în competența statelor membre, acestea au obligația să respecte, în exercitarea acestei competențe, obligațiile care decurg din dreptul Uniunii, în special din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 28 ). Conform acestei dispoziții, statele membre au obligația să se asigure că organismele care, în calitate de „instanță” în sensul definit de dreptul Uniunii, fac parte din sistemul lor judiciar în domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective ( 29 ).

64.

Este de asemenea consacrat faptul că, în ceea ce privește domeniul de aplicare material al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, această dispoziție se referă la „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, indiferent dacă statele membre pun în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă ( 30 ). Rezultă de aici că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE este aplicabil oricărei instanțe naționale în orice situație în care se pronunță cu privire la aplicarea sau interpretarea dreptului Uniunii, încadrându‑se astfel în domeniile reglementate de dreptul Uniunii ( 31 ).

65.

În prezenta cauză, este cert că Curtea Supremă și instanțele de drept comun din Polonia se pronunță asupra unor chestiuni legate de aplicarea sau interpretarea dreptului Uniunii, încadrându‑se astfel în domeniile reglementate de dreptul Uniunii ( 32 ). În consecință, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE se aplică acestei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, care urmărește să conteste compatibilitatea cu această dispoziție a unor măsuri naționale privind regimul disciplinar al judecătorilor de la aceste instanțe. Este lipsit de relevanță faptul că procedurile disciplinare desfășurate în temeiul măsurilor atacate nu presupun aplicarea dreptului Uniunii, la fel cum este și faptul că Uniunea nu are nicio competență generală cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor.

66.

Nu se contestă faptul că obligația de a garanta accesul la o instanță independentă și imparțială derivă din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, acoperind astfel evaluarea pe astfel de temeiuri a măsurilor atacate. Totuși, speța ridică întrebarea dacă dispoziția include și alte garanții consacrate la articolele 47 și 48 din cartă, și anume dreptul la o instanță instituită prin lege, dreptul de a fi judecat într‑un termen rezonabil și dreptul la apărare, în raport cu aceste măsuri ( 33 ).

67.

În opinia noastră, răspunsul la această întrebare trebuie să fie afirmativ.

68.

După cum a statuat Curtea ( 34 ), garanțiile independenței judecătorilor rezultate din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE includ, în contextul unui sistem disciplinar al judecătorilor, norme care „prevăd intervenția unei instanțe independente în conformitate cu o procedură care garantează pe deplin drepturile consacrate la articolele 47 și 48 din cartă, în special dreptul la apărare”. Rezultă de aici că cerința stabilirii unui regim disciplinar care garantează drepturile consacrate la articolele 47 și 48 din cartă derivă din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

69.

Această analiză corespunde și cu jurisprudența prin care Curtea a corelat garanțiile prevăzute la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE cu cele prevăzute la articolul 47 din cartă. De exemplu, Curtea a recunoscut că „articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune tuturor statelor membre să stabilească căile de atac necesare pentru a asigura, în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, o protecție jurisdicțională efectivă, în special în sensul articolului 47 din cartă, astfel încât această din urmă dispoziție trebuie să fie luată în considerare în mod corespunzător în vederea interpretării articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE” ( 35 ). Se poate considera că aceasta rezultă din faptul că principiul protecției jurisdicționale efective, menționat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, care a fost consacrat la articolele 6 și 13 din CEDO și care, în prezent, este reafirmat în articolul 47 din cartă ( 36 ). Într‑adevăr, după cum ne‑am exprimat în Concluziile noastre prezentate în cauza A. K. și alții ( 37 ), există o „pasarelă constituțională” între articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă, iar jurisprudența legată de acestea se intersectează invariabil, întrucât aceste dispoziții au izvoare juridice comune. Astfel, drepturile prevăzute de fiecare dintre acestea se suprapun inevitabil, iar articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE cuprinde, dar nu este limitat la obligația de a avea instanțe independente și imparțiale.

70.

În această privință, trebuie recunoscut faptul că dreptul la o instanță instituită prin lege este legat direct de independența judecătorilor ( 38 ), iar aceasta este la rândul său una dintre cerințele care trebuie îndeplinite în scopul constituirii „unei instanțe” în sensul dreptului Uniunii potrivit articolului 267 TFUE ( 39 ). Rezultă din jurisprudență că Curtea interpretează cerința privind independența judecătorilor întemeiată pe articolul 267 TFUE în lumina cerinței prevăzute de articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 40 ). Se pare, așadar, că același lucru este valabil pentru această cerință.

71.

Pe lângă independența judecătorilor, dreptul la o instanță instituită prin lege, dreptul de a fi judecat într‑un termen rezonabil și dreptul la apărare fac parte din dreptul la un proces echitabil protejat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, precum și de articolul 48 alineatul (2) din cartă, referitor la dreptul la apărare. Acest aspect susține includerea acestor drepturi în cadrul garanțiilor vizate de articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, dată fiind asocierea lor cu independența judecătorilor, întrucât formează împreună elemente cruciale ale dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și ale dreptului fundamental la un proces echitabil.

72.

Așadar, în opinia noastră, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE include dreptul la o instanță instituită prin lege, dreptul de a fi judecat într‑un termen rezonabil și dreptul la apărare, așa cum sunt consacrate în articolele 47 și 48 din cartă. Astfel, articolele 47 și 48 din cartă se aplică dispozițiilor de drept intern privind regimul disciplinar al judecătorilor care sunt adoptate de un stat membru cu scopul de a pune în aplicare articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, astfel cum sunt măsurile în discuție. Rezultă că trebuie respinse obiecțiile Republicii Polone conform cărora aceste drepturi nu derivă din această dispoziție în sensul celei de a treia și al celei de a patra critici.

73.

Comisia susține că articolul 107 alineatul (1) din Legea privind instanțele de drept comun și articolul 97 alineatele (1) și (3) din Legea privind Curtea Supremă încalcă principiul independenței judecătorilor întrucât permit calificarea conținutului hotărârilor judecătorești drept abatere disciplinară. Această critică este întemeiată pe textul articolului 107 alineatul (1) din Legea privind instanțele de drept comun și în special pe categoria abaterilor disciplinare care implică încălcări vădite și flagrante ale normelor de drept, în lumina aplicabilității acestuia și în context mai larg, inclusiv pe mecanismul de constatare a erorii prevăzut în articolul 97 alineatele (1) și (3) din Legea privind Curtea Supremă.

74.

Conform argumentelor Republicii Polone, Comisia nu a demonstrat că dispozițiile în litigiu încalcă acest principiu, ținând cont, în principal, de formularea și de interpretarea consacrată a articolului 107 alineatul (1) din Legea privind instanțele de drept comun, precum și de contextul diferit al articolului 97 alineatele (1) și (3) din Legea privind Curtea Supremă.

75.

Trebuie amintit de la bun început faptul că statele membre nu sunt obligate să adopte un anumit model de regim disciplinar al judecătorilor în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Important este ca normele care reglementează regimul „să prezinte garanțiile necesare pentru a evita orice risc de utilizare a unui astfel de regim ca sistem de control politic al conținutului deciziilor judiciare” ( 41 ). Dintre aceste garanții fac parte în special normele care definesc comportamentele care constituie abateri disciplinare ( 42 ).

76.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că, în ghidurile publicate de organisme internaționale în materia independenței judecătorilor, răspunderea disciplinară a judecătorilor face parte din garanțiile acestei independențe ( 43 ). În această privință, măsurile disciplinare ar trebui instituite împotriva unui judecător pentru cele mai grave forme de culpă profesională, iar nu ca urmare a conținutului hotărârilor judecătorești, care implică, în general, evaluarea faptelor și a dovezilor, precum și interpretarea legii ( 44 ). Totuși, nu există o abordare uniformă cu privire la condițiile materiale care atrag răspunderea disciplinară, definiția abaterii disciplinare fiind în multe state formulată în termeni generali ( 45 ).

77.

Acestea susțin importanța luării în considerare a cadrului juridic de referință și a contextului mai larg în care este interpretată și aplicată o anumită definiție a abaterilor disciplinare ( 46 ). Astfel, referitor la evaluarea principiului independenței judecătorilor, Curtea aplică o abordare generală care ține cont de toți factorii relevanți legați de contextul și de aplicarea dispozițiilor de drept intern în litigiu, precum și de efectul cumulat al acestora ( 47 ). Ca urmare, chiar dacă o dispoziție de drept intern luată independent nu este susceptibilă a încălca acest principiu, este posibil ca această afirmație să nu mai fie adevărată dacă diverșii factori sunt luați în considerare împreună ( 48 ).

78.

În speță, considerăm că Comisia a demonstrat în mod suficient că măsurile în litigiu încalcă principiul independenței judecătorilor, a cărui respectare este necesară pentru a îndeplini cerințele protecției jurisdicționale efective, conform articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

79.

Este necesar să se arate că, după cum se observă la punctul 17 din prezentele concluzii, articolul 107 alineatul (1) din Legea privind instanțele de drept comun stabilea, la momentul pertinent ( 49 ), o definiție a abaterilor disciplinare, cuprinzând încălcări vădite și flagrante ale normelor de drept, formulată în termeni generali. Suntem de acord că această dispoziție și în special categoria încălcărilor vădite și flagrante a normelor de drept poate să nu fie în sine susceptibilă să încalce principiul independenței judecătorilor. Cu toate acestea, trebuie să se rețină faptul că această dispoziție permite posibilitatea calificării conținutului hotărârilor judecătorești drept abatere disciplinară, astfel încât nu constituie o garanție efectivă împotriva ingerințelor în independența judecătorilor, ținând cont de contextul mai larg și de aplicarea practică a acesteia în Polonia, acestea nefiind comparabile cu situațiile existente în alte state membre.

80.

În această privință, articolul 107 alineatul (1) din Legea privind instanțele de drept comun face parte din modificările legislative aduse sistemului de justiție din Polonia și mai ales regimului disciplinar al judecătorilor, ceea ce sporește riscul ca proceduri sau măsuri disciplinare să fie instituite în temeiul acestei dispoziții cu scopul de a exercita presiuni politice asupra judecătorilor pentru conținutul hotărârilor pronunțate de aceștia. În special, trebuie să se precizeze că interpretarea definitivă a acestei dispoziții este încredințată Camerei disciplinare, a cărei independență a fost pusă la îndoială, după cum vom discuta mai jos în contextul celei de a doua critici, și care a interpretat deja această dispoziție în sensul că vizează conținutul hotărârilor judecătorești (a se vedea punctul 42 din prezentele concluzii). Astfel cum arată Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Republica Finlanda și Regatul Suediei, există numeroase rapoarte publicate de organisme internaționale ( 50 ) care evidențiază impactul negativ al noului regim disciplinar și în special riscurile la adresa independenței judecătorilor asociate definiției abaterilor disciplinare, formulată în termeni largi în legislația poloneză.

81.

Considerăm că posibilitatea ca răspunderea judecătorilor să fie angajată pentru conținutul hotărârilor pe care le pronunță este amplificată de articolul 97 alineatele (1) și (3) din Legea privind Curtea Supremă, care permite acestei instanțe să ceară inițierea procedurii disciplinare împotriva unui judecător dacă, în contextul controlului jurisdicțional al unei cauze pentru constatarea unei erori, constată o încălcare vădită a legii. Chiar dacă, după cum susține Republica Polonă, conceptul de încălcare vădită a normelor de drept în temeiul acestei dispoziții se situează într‑un context diferit de cel al încălcărilor vădite și flagrante ale normelor de drept prevăzute de articolul 107 alineatul (1) din Legea privind instanțele de drept comun, nu se poate exclude faptul că modul în care această dispoziție se articulează cu articolul 107 alineatul (1) din Legea privind instanțele de drept comun în contextul noului regim disciplinar nu oferă suficiente garanții pentru protecția judecătorilor.

82.

Rezultă din articolul 97 alineatele (1) și (3) din Legea privind Curtea Supremă că Camera disciplinară este instanța disciplinară de prim grad de jurisdicție, inclusiv în cauze care implică judecătorii instanțelor de drept comun. Această dispoziție trebuie aplicată de Camera de control extraordinar și cauze publice – înființată tot prin Legea privind Curtea Supremă și compusă din judecători propuși de nou‑constituitul KRS – în contextul noii proceduri de apel extraordinare, fapt care permite acestei camere să revizuiască hotărârile definitive pronunțate de instanțele de drept comun din 1997 până în prezent ( 51 ). Deși această cameră și această procedură nu au fost puse în discuție în prezenta cauză, ele fac oricum parte din contextul în care se încadrează dispozițiile în litigiu. Astfel cum arată Regatul Danemarcei, legătura dintre examinarea apelurilor, inclusiv apelurile extraordinare, și inițierea procedurilor disciplinare contribuie la presiunile la care sunt supuși judecătorii în exercitarea atribuțiilor lor judiciare.

83.

În plus, după cum se arată la punctele 41 și 42 din prezentele concluzii, Comisia a prezentat probe cu privire la aplicarea în practică a articolului 107 alineatul (1) din Legea privind instanțele de drept comun care, în opinia noastră, demonstrează faptul că conținutul hotărârilor judecătorești este tratat ca abatere disciplinară. Nu sunt convingătoare argumentele prin care Republica Polonă contestă relevanța exemplelor menționate de Comisie. Este în special adevărat că, potrivit unei jurisprudențe constante, existența unei neîndepliniri a obligațiilor este apreciată în funcție de situația din respectivul stat membru astfel cum aceasta se prezenta la momentul expirării termenului stabilit în avizul motivat, care, în speță, este 17 septembrie 2019, schimbările ulterioare neputând fi luate în considerare de Curte ( 52 ). Cu toate acestea, după cum arată Comisia, deși unele dintre aceste exemple se refereau la evenimente ulterioare, acestea servesc la confirmarea argumentelor și probelor din acțiunea sa referitoare la această perioadă, fiind astfel relevante în contextul prezentei cauze ( 53 ).

84.

Chiar dacă, după cum pretinde Republica Polonă, anumite exemple nu se refereau la încălcări vădite și flagrante ale normelor de drept, acestea demonstrează totuși că definiția abaterilor disciplinare de la articolul 107 alineatul (1) din Legea privind instanțele de drept comun poate fi folosită pentru a viza conținutul hotărârilor judecătorești și că nu cuprinde suficiente garanții pentru a proteja judecătorii. Exemplele invocate de Comisie atestă faptul că s‑au inițiat proceduri sau măsuri disciplinare împotriva judecătorilor pentru hotărâri pronunțate de aceștia în legătură cu schimbările din sistemul polonez de justiție și cu independența judecătorilor polonezi ( 54 ). Este lipsit de relevanță faptul că anchetele nu au atras răspunderea disciplinară a judecătorilor în cauză sau că evaluarea realizată de agentul disciplinar nu este obligatorie pentru instanțele disciplinare, întrucât astfel de măsuri sunt susceptibile să exercite presiuni asupra judecătorilor. Simpla posibilitate ca proceduri sau măsuri disciplinare să fie inițiate împotriva judecătorilor pentru conținutul hotărârilor judecătorești pronunțate de aceștia creează neîndoielnic un efect disuasiv nu doar asupra acestora, ci și asupra altor judecători în viitor, fapt care este incompatibil cu independența judecătorilor.

85.

Având în vedere considerațiile de mai sus, prima critică invocată de Comisie este întemeiată.

86.

Comisia susține că articolul 3 punctul 5, articolul 27 și articolul 73 alineatul (1) din Legea privind Curtea Supremă coroborate cu articolul 9a din Legea privind KRS nu garantează independența și imparțialitatea Camerei disciplinare. Comisia își întemeiază susținerea pe o serie de elemente, printre care Hotărârea A. K. și alții și jurisprudența în care Curtea Supremă aplică această hotărâre.

87.

Republica Polonă susține că nu s‑a constatat nicio încălcare a independenței judecătorilor, ținând cont în special de procedura de numire a judecătorilor la Camera disciplinară și de garanțiile acordate acestora în dreptul polonez.

88.

Rezultă din jurisprudența Curții că normele referitoare la regimul disciplinar aplicabil judecătorilor contribuie la garantarea independenței și imparțialității instanțelor, cu scopul de a elimina orice îndoieli legitime în percepția justițiabililor cu privire la impenetrabilitatea acestei instanțe la factori exteriori, în special la influențe directe sau indirecte ale puterilor legislativă și executivă, și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă. Așadar, nu trebuie permisă nicio lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a instanței de natură să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într‑o societate democratică ( 55 ).

89.

În Hotărârea A. K. și alții ( 56 ), Curtea a clarificat întinderea cerințelor de independență și de imparțialitate în contextul înființării Camerei disciplinare. Curtea a observat că simplul fapt că judecătorii din această cameră sunt numiți de Președintele Republicii nu este de natură să dea naștere unor îndoieli referitoare la imparțialitatea lor, în cazul în care, odată numiți, ei nu sunt supuși niciunei influențe în exercitarea funcțiilor. Totuși, Curtea a identificat mai mulți factori care, combinați, puteau pune în discuție acest aspect.

90.

În această hotărâre ( 57 ), Curtea a constatat că, în ceea ce privește independența KRS, care este pertinentă atunci când se apreciază dacă judecătorii pe care îi selectează acesta sunt în măsură să îndeplinească cerințele de independență și de imparțialitate, aceste elemente includeau în mod special faptul că nou‑constituitul KRS a fost format prin reducerea mandatului de patru ani al membrilor existenți și că cei 15 membri magistrați, aleși anterior de colegii lor, sunt în prezent aleși de autoritățile legislative. Cu privire la elementele care caracterizează direct Camera disciplinară, Curtea a arătat: în primul rând, aceasta are competență exclusivă de a soluționa cauze vizând măsuri pe care, în Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme) ( 58 ), Curtea le‑a apreciat ca fiind incompatibile cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE; în al doilea rând, aceasta este constituită din judecători nou numiți, excluzând judecătorii aflați deja în funcție la Curtea Supremă; în al treilea rând, se bucură de un grad deosebit de mare de autonomie comparativ cu alte camere ale acestei instanțe.

91.

În hotărârea din 5 decembrie 2019 ( 59 ), Curtea Supremă (pronunțându‑se în complet de judecată al Camerei pentru litigii de muncă și asigurări sociale într‑una dintre cauzele care au condus la Hotărârea A. K. și alții) a statuat, pe baza Hotărârii A. K. și alții, că, în actuala sa compunere, KRS nu este un organism independent, iar Camera disciplinară nu este o instanță în sensul articolului 47 din cartă, al articolului 6 din CEDO și al articolului 45 alineatul (1) din Constituția Poloniei. Cu privire la KRS, acea hotărâre menționa printre altele deficiențe în procesul de alegere a membrilor acestuia, subordonarea sa față de autoritățile politice și activitățile sale contrare independenței judecătorilor. Cu privire la Camera disciplinară, această hotărâre arăta în special că toți judecătorii numiți în această cameră au legături puternice cu autoritatea legislativă sau executivă, că au fost modificate în cursul procedurii condițiile de concurs pentru numirea acestor judecători că nu a existat o participare a Curții Supreme la procesul de numire a acestor judecători, că activitățile Camerei disciplinare aveau ca obiect retragerea trimiterilor preliminare; precum și faptul că acele cauze disciplinare soluționate de această cameră demonstrau că unui judecător i se puteau imputa abateri disciplinare ca urmare a pronunțării unor decizii judecătorești, situație care nu exista anterior.

92.

În ordonanțele din 15 ianuarie 2020 ( 60 ), Curtea Supremă (pronunțându‑se în același complet de judecată în celelalte cauze care au condus la Hotărârea A. K. și alții) a statuat, pentru motive similare, că Camera disciplinară nu este o instanță judecătorească independentă și imparțială din cauza condițiilor privind constituirea, competențele și compunerea acesteia, precum și din cauza implicării KRS în selecția membrilor săi.

93.

În rezoluția din 23 ianuarie 2020 ( 61 ), Curtea Supremă (pronunțându‑se în complet de judecată compus din Camera civilă, Camera penală și Camera pentru litigii de muncă și asigurări sociale) a achiesat la hotărârea din 5 decembrie 2019, potrivit căreia KRS și Camera disciplinară nu sunt organisme independente. În special, în această rezoluție s‑a arătat că KRS este subordonat unor autorități politice, astfel încât concursurile pe care le desfășoară pentru ocuparea unor posturi de judecător prezintă neregularități, creând astfel îndoieli serioase cu privire la motivele numirii persoanelor în această funcție. De asemenea, din cauza organizării, a sistemului, a procedurii de numire și a autonomiei sale, hotărârile pronunțate de completele de judecată ale Camerei disciplinare nu sunt hotărâri ale unei instanțe judecătorești desemnate în mod corespunzător. În consecință, potrivit acestei rezoluții, completele de judecată au fost compuse în mod nelegal atunci când au pronunțat decizii cu participarea judecătorilor selectați de noul constituit KRS.

94.

În prezenta cauză, Comisia a demonstrat în mod suficient că măsurile contestate nu garantează independența și imparțialitatea Camerei disciplinare, fiind astfel contrare articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

95.

Trebuie să se precizeze că Hotărârea A. K. și alții este pertinentă pentru prezenta cauză. Deși constatările se refereau la articolul 47 din cartă, Curtea a arătat că ar fi făcut aceleași constatări cu privire la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 62 ). Contrar argumentelor aduse de Republica Polonă, această hotărâre nu stabilește conformitatea dispozițiilor în litigiu cu dreptul Uniunii. Faptul că Curtea nu a declarat că dispozițiile naționale referitoare la KRS și la Camera disciplinară erau incompatibile cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE derivă din competențele care îi revin acesteia potrivit articolului 267 TFUE ( 63 ). Într‑adevăr, în opinia noastră, Hotărârea A. K. și alții oferă un temei solid pentru a constata că, pe baza combinației de elemente invocate de Comisie și care a fost examinată în această hotărâre, Camera disciplinară nu întrunește condițiile de independență și imparțialitate potrivit articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Astfel cum am arătat în Concluziile noastre prezentate în această cauză ( 64 ), mandatele membrilor anteriori ai KRS au fost întrerupte prematur, iar modificările aduse modului de desemnare a membrilor magistrați au condus la situația în care 23 din 25 de membri ai KRS sunt desemnați de autoritățile executive și executive, aspecte care, luate împreună, denotă deficiențe care compromit independența KRS.

96.

Mai mult, în lumina Hotărârii A. K. și alții și a Concluziilor noastre prezentate în această cauză ( 65 ), există mai multe elemente legate de caracteristicile Camerei disciplinare care, luate împreună, dau naștere unor îndoieli legitime cu privire la independența și imparțialitatea acestei camere: în primul rând, a fost creată ca parte a măsurilor legislative privind sistemul de justiție din Polonia și a primit sarcina de a se pronunța în cazuri referitoare la statutul judecătorilor, mai exact în cauze disciplinare, acestea fiind aspectele vizate de aceste măsuri, în al doilea rând, este compusă din judecători nou‑numiți la propunerea nou‑înființatului KRS, excluzând astfel judecătorii aflați în funcție în cadrul Curții Supreme, și, în al treilea rând, are un grad de autonomie organizațională și financiară mare comparativ cu alte camere ale aceleiași instanțe.

97.

În deciziile Curții Supreme la care se face referire la punctele 91-93 din prezentele concluzii, chiar această instanță a recunoscut lipsa de independență a KRS și a Camerei disciplinare. Contrar argumentelor Republicii Polone, aceste hotărâri abordează chiar elementele menționate de Comisie, fiind astfel relevante pentru speță. Faptul că, astfel cum arată acest stat membru, rezoluția Curții Supreme din 23 ianuarie 2020 a fost declarată neconstituțională de Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională, Polonia) ( 66 ) sau că modificările legislative legate de compunerea KRS au fost menținute de această curte ( 67 ) nu are relevanță în raport cu condiția de independență a judecătorilor pe care această cameră trebuie să o îndeplinească potrivit dreptului Uniunii.

98.

Argumentele avansate de Republica Polonă, conform cărora gradul deosebit de mare de autonomie organizațională și financiară al Camerei disciplinare consolidează independența acesteia, nu reușesc să ne convingă atunci când sunt analizate împreună cu aceste elemente și în context mai larg. Faptul că doar judecătorii din această cameră beneficiază de remunerații cu 40 % mai mari decât alți judecători din cadrul Curții Supreme, fără orice corelare vădită cu activitatea specifică desfășurată sau cu volumul de muncă al acestei camere, dau naștere, în opinia noastră, unor îndoieli legitime cu privire la scopurile care motivează aceste beneficii. Îndoieli similare sunt ridicate de: faptul că președintele Camerei disciplinare exercită, în raport cu această cameră, funcții alocate în mod normal prim‑președintelui Curții Supreme, bugetul Camerei disciplinare se adoptă fără posibilitatea revizuirii de către prim‑președintele Curții Supreme, președintelui Camerei disciplinare i s‑a conferit puterea ministrului competent în scopul execuției bugetului administrativ al acestei camere, întrucât este dificil de explicat cum sunt aceste elemente legate de scopul aparent de a proteja judecătorii din Camera disciplinară împotriva riscurilor de colegialitate.

99.

În plus, apreciem că argumentele referitoare la prerogativele constituționale ale Președintelui Republicii de a numi judecători, la garanțiile formale de independență aplicabile judecătorilor din cadrul Camerei disciplinare și la statistici legate de hotărârile acestei camere nu sunt suficiente pentru a elimina îndoielile legitime cu privire la lipsa aparenței de independență a acestei camere, atunci când este percepută în lumina întregului cadru juridic și cu luarea în considerare a tuturor elementele menționate la punctele 95-97 din prezentele concluzii.

100.

Având în vedere considerațiile de mai sus, a doua critică invocată de Comisie este întemeiată.

101.

Comisia susține că, prin faptul că au conferit președintelui Camerei disciplinare puterea discreționară de a desemna instanța disciplinară competentă în primul grad de jurisdicție în cauzele referitoare la judecătorii instanțelor de drept comun, articolul 110 alineatul (3) și articolul 114 alineatul (7) din Legea privind instanțele de drept comun încalcă cerința ca această instanță să fie instituită prin lege în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, având în vedere jurisprudența acestei Curți și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

102.

Republica Polonă arată că Comisia nu a demonstrat că dispozițiile în litigiu încalcă această cerință, ținând cont de garanțiile de independență de care se bucură instanțele disciplinare.

103.

Pe baza analizei prezentate la punctele 67-72 din prezentele concluzii, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE cuprinde dreptul la o instanță constituită prin lege, acesta fiind consacrat în articolul 47 al doilea paragraf din cartă. Astfel, înțelesul și domeniul de aplicare ale acestui concept trebuie extinse, având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la articolul 6 primul paragraf din CEDO, în lumina căruia trebuie interpretat acest articol din cartă ( 68 ).

104.

După cum a recunoscut Curtea ( 69 ), conceptul de instanță „instituită prin lege” de la articolul 6 primul paragraf din CEDO privește nu doar temeiul juridic al existenței instanței judecătorești înseși, ci și compunerea completului în fiecare cauză, dar și orice altă dispoziție de drept intern a cărei nerespectare face nelegală participarea unuia sau a mai mulți judecători la examinarea cauzei. În jurisprudența sa ( 70 ), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că cerința ca o instanță să fie întotdeauna „instituită prin lege” în sensul articolului 6 primul paragraf din CEDO asigură organizarea justiției pe norme emanate de puterea legislativă, nefiind astfel dependentă nici de deciziile discreționare ale executivului, nici de cele ale autorităților judiciare, deși aceasta nu înseamnă că instanțele nu au o anumită marjă de apreciere în interpretarea legislației naționale aplicabile.

105.

În special, în Hotărârea din 12 ianuarie 2016, Miracle Europe Kft. împotriva Ungariei ( 71 ), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că situația în care o cauză este atribuită discreționar, în sensul că modalitățile de atribuire nu sunt stabilite prin lege, periclitează aparența de imparțialitate, permițând speculații cu privire la influența factorilor politici sau de altă natură asupra instanței desemnate. Pe baza acestor considerații, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că era contrar articolului 6 primul paragraf din CEDO ca o dispoziție de drept intern să confere președintelui Oficiului Național Judiciar (funcție nou‑instituită, care avea competențe extinse asupra aspectelor administrative și, în oarecare măsură, asupra statutului personal al judecătorilor) puterea discreționară de a reatribui o cauză unei alte instanțe, întrucât criteriile de reatribuire nu erau statuate în normele aplicabile. Nu se punea în discuție legalitatea existenței unei instanțe, ci legalitatea atribuirii unei cauze către instanța respectivă. În opinia Curții Europene a Drepturilor Omului, natura discreționară a reatribuirii se manifesta în faptul că nu existau nici motive, nici criterii decelabile cu privire la cauzele care urmau a fi transferate.

106.

În speță, Comisia a demonstrat în mod suficient că dispozițiile în litigiu încalcă dreptul la o instanță constituită prin lege, a cărui respectare este necesară pentru a îndeplini cerințele protecției jurisdicționale efective conform articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

107.

În opinia noastră, trebuie respinse argumentele pe care se întemeiază Republica Polonă, și anume că dispozițiile în litigiu nu se referă la existența și la compunerea instanțelor disciplinare, acestea fiind reglementate prin lege, ci doar la desemnarea de către președintele Camerei disciplinare a instanței competente teritorial. În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la articolul 6 primul paragraf din CEDO, menționată la punctele 104 și 105 din prezentele concluzii, faptul că dispozițiile în litigiu nu menționează criteriile pe baza cărora președintele Camerei disciplinare are dreptul să desemneze instanța disciplinară competentă, alta decât instanța din care face parte judecătorul acuzat, dă naștere riscului ca această putere discreționară să fie exercitată astfel încât să submineze statutul instanțelor disciplinare ca instanțe instituite prin lege.

108.

Acest risc pare a fi sporit de elemente adiționale legate de contextul mai larg al noului regim disciplinar. În special, lipsa independenței Camerei disciplinare, care face obiectul celei de a doua critici, poate fi considerată a contribui la îndoielile legitime cu privire la independența președintelui acestei camere. Pe de altă parte, nu se contestă nici că, în ceea ce privește judecătorii instanțelor de drept comun, acest regim a presupus înființarea pe lângă curțile de apel a unor instanțe disciplinare permanente la care judecătorii sunt numiți pentru mandate de șase ani de ministrul justiției la propunerea KRS – a căror independență este de asemenea îndoielnică, astfel cum s‑a discutat în a doua critică. Aceasta înseamnă că, deși completul sesizat cu o anumită cauză este desemnat prin tragere la sorți dintr‑o listă de judecători ai unei anumite instanțe disciplinare, judecătorii care se pronunță în cauză sunt aleși de ministrul justiției, coroborat cu faptul că ministrul justiției decide numărul judecătorilor din fiecare instanță disciplinară. Acest aspect sporește riscul ca dispozițiile în litigiu să fie folosite pentru atribuirea unui anumit caz unei anumite instanțe cu scopul de a ajunge la o anumită soluție, contrar cerinței ca instanța să fie instituită prin lege în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

109.

Având în vedere considerațiile de mai sus, a treia critică invocată de Comisie este întemeiată.

110.

Comisia pretinde că, în primul rând, prin faptul că a conferit ministrului justiției posibilitatea de a menține permanent acuzațiile împotriva judecătorilor instanțelor de drept comun, prin numirea un agent disciplinar al ministrului justiției, articolul 112b din Legea privind instanțele de drept comun încalcă dreptul de a fi judecat într‑un termen rezonabil și că, în al doilea rând, prin faptul că prevăd că activitățile legate de desemnarea unui apărător din oficiu nu au efect suspensiv asupra procedurii și că respectiva procedură se poate desfășura în lipsa judecătorului sau a apărătorului acestuia, articolul 113a și articolul 115a alineatul (3) din această lege încalcă dreptul la apărare, drept care derivă din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Comisia își întemeiază critica pe formularea acestor dispoziții și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la articolul 6 din CEDO.

111.

Republica Polonă susține că nu s‑a demonstrat nicio astfel de încălcare, ținând cont de garanțiile acordate judecătorilor în dreptul polonez.

112.

Trebuie amintit că, după cum se arată la punctul 68 din prezentele concluzii, normele care reglementează regimul disciplinar al judecătorilor, inclusiv cele care „prevăd intervenția unei instanțe independente în conformitate cu o procedură care garantează pe deplin drepturile consacrate la articolele 47 și 48 din cartă, în special dreptul la apărare”, se numără printre garanțiile esențiale ale independenței judecătorilor în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Rezultă că standardele prevăzute la articolele 47 și 48 din cartă se aplică procedurilor disciplinare împotriva judecătorilor în temeiul acestei dispoziții ( 72 ).

113.

Acest aspect este reflectat în ghidurile publicate de organisme internaționale în materia independenței judecătorilor, conform cărora astfel de acțiuni trebuie soluționate de un organism independent care funcționează conform unei proceduri care garantează dreptul la un proces echitabil și dreptul deplin la apărare ( 73 ).

114.

În mod specific, articolul 47 al doilea paragraf din cartă garantează dreptul la un proces echitabil, care cuprinde diverse elemente, în special dreptul de a fi judecat într‑un termen rezonabil, dreptul la apărare, principiul egalității armelor și dreptul la consiliere, apărare și reprezentare ( 74 ). Respectarea dreptului la apărare al oricărei persoane acuzate este garantată și prin articolul 48 alineatul (2) din cartă. Potrivit explicațiilor referitoare la cartă, articolul 47 al doilea paragraf din cartă corespunde articolului 6 primul paragraf din CEDO, iar articolul 48 alineatul (2) din cartă corespunde articolului 6 al treilea paragraf din CEDO, așadar interpretarea acestor articole nu trebuie să se situeze sub standardele stabilite de articolul 6 din CEDO, conform interpretării Curții Europene a Drepturilor Omului ( 75 ).

115.

În jurisprudența Curții ( 76 ), cerința cu privire la un termen rezonabil trebuie evaluată în lumina tuturor circumstanțelor relevante ale cauzei, ținând cont de importanța acesteia pentru persoana vizată, de complexitatea acesteia și de comportamentul autorităților competente și al părților; în plus, în dreptul penal, această cerință trebuie respectată nu doar în timpul etapei procesuale, ci și în etapa urmăririi penale, din momentul în care persoana dobândește calitatea de inculpat. În mod similar, întrebarea dacă există o încălcare a dreptului la apărare trebuie examinată în raport cu împrejurările specifice ale cauzei, inclusiv cu natura actului în cauză, cu contextul în care a fost adoptat și cu normele juridice care guvernează materia în discuție ( 77 ). În această privință, dreptul la apărare cuprinde în special principiul contradictorialității și principiul audiatur et altera pars (denumit și audi alteram partem), care practic garantează că părțile sunt informate și că pot dezbate și pot fi audiate cu privire la elementele de fapt și de drept care determină rezultatul procesului ( 78 ), în timp ce principiul egalității armelor garantează fiecărei părți posibilitatea rezonabilă de a‑și susține cauza în condiții care nu o plasează într‑o situație de dezavantaj net în raport cu adversarul ( 79 ).

116.

Similar, în jurisprudența sa ( 80 ), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut cerința privind termenul rezonabil, principiul contradictorialității și principiul egalității armelor ca reprezentând elemente‑cheie ale dreptului la un proces echitabil, drept protejat de articolul 6 primul paragraf din CEDO atât pe latura civilă, cât și pe latura penală. În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează caracterul rezonabil al duratei procedurii în raport cu împrejurările proprii cauzei, prin raportare la complexitatea acesteia, la comportamentul reclamantului și al autoritățile competente, precum și la miza pentru reclamant ( 81 ). În general, durata procedurii începe în cauzele civile odată cu introducerea acțiunii ( 82 ) sau, în cauzele penale, în momentul în care persoana în cauză este pusă sub acuzare ori, în orice caz, afectată semnificativ de măsurile luate ( 83 ), acoperind întreaga procedură în cauză ( 84 ) și eliminând astfel incertitudinea privind situația juridică a persoanei respective ( 85 ). În plus, în cauzele penale, articolul 6 al treilea paragraf din CEDO cuprinde garanții specifice care reprezintă aspecte specifice ale dreptului la apărare protejat de articolul 6 primul paragraf din CEDO ( 86 ). Acesta include dreptul la consiliere juridică conform articolului 6 al treilea paragraf litera (c) din CEDO, care garantează că procedura împotriva inculpatului nu se desfășoară în lipsa reprezentării adecvate în fiecare fază și, în funcție de circumstanțe, se poate aplica în etapa premergătoare trimiterii in judecată ( 87 ).

117.

Este necesar de asemenea să se evidențieze că, în jurisprudența sa privind articolul 6 din CEDO ( 88 ), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat importanța crescândă pe care instanțele și alte organisme internaționale o acordă caracterului echitabil al procedurilor în cauze care implică eliberarea din funcție sau revocarea judecătorilor. În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, chiar dacă nu se încadrează în aspectul penal al articolului 6 din CEDO, sancțiunile disciplinare implică serioase consecințe pentru viețile și carierele judecătorilor. În consecință, controlul jurisdicțional trebuie să fie corespunzător obiectul litigiului, acest principiu aplicându‑se cu și mai multă forță în cazul procedurilor disciplinare împotriva judecătorilor care trebuie să se bucure de respectul necesar pentru a-și îndeplini atribuțiile. Când un stat membru inițiază astfel de proceduri, încrederea publicului în funcționarea și independența sistemului de justiție sunt în joc; într‑o democrație, această încredere garantează însăși existența statului de drept ( 89 ).

118.

În speță, Comisia a demonstrat în mod suficient că dispozițiile în litigiu încalcă dreptul de a fi judecat într‑un termen rezonabil și dreptul la apărare, acestea fiind cerințe ale protecției jurisdicționale efective conform articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

119.

Cu privire la primul aspect al celei de a patra critici, Comisia afirmă că articolul 112b din Legea privind instanțele de drept comun încalcă cerința privind termenul rezonabil, deoarece lasă ministrului justiției posibilitatea de a numi un agent disciplinar ad/hoc al ministrului justiției care să instrumenteze o anumită cauză disciplinară împotriva unui judecător, chiar și în cazul în care cauza a fost închisă printr‑o hotărâre definitivă, astfel cum precizează articolul 112b alineatul (5) din această lege. Contrar susținerilor Republicii Polone, este clar că această critică este întemeiată pe formularea textului acestei dispoziții, iar nu pe aplicarea acesteia, astfel încât nu se aplică jurisprudența Curții ( 90 ) cu privire la probele pentru demonstrarea pretinsei existențe a unei practici naționale.

120.

Este cert că articolul 112b din Legea privind instanțele de drept comun permite ministrului justiției să numească un agent disciplinar al ministrului justiției, aceasta fiind o instituție nouă, înființată în temeiul acestei dispoziții, în orice cauză disciplinară care implică un judecător din cadrul instanțelor de drept comun. În temeiul articolului 112b alineatul (3) din această lege, acest agent poate iniția procedura sau se poate constitui parte în procedura aflată în desfășurare, iar, conform articolului 112b alineatul (4) din aceeași lege, numirea unui astfel de agent este echivalentă cu o cerere de începere a anchetei sau procedurii disciplinare. Mai mult, conform articolului 112b alineatul (5) din aceeași lege, deși rolul agentului disciplinar al ministrului justiției încetează odată ce rămâne definitivă o hotărâre de neîncepere, clasare sau încetare a procedurii disciplinare, acest fapt nu împiedică ministrul justiției să numească din nou acest agent în același caz. Este necesar să se arate că, în pofida principiilor ne bis in idem și res iudicata din dreptul polonez, formularea explicită a textului acestei dispoziții indică posibilitatea redeschiderii procedurii în același caz, împotriva aceluiași judecător, chiar și după ce cauza a fost închisă printr‑o hotărâre definitivă. Această dispoziție prezintă, așadar, riscul ca situația de incertitudine să persiste în cazul unui judecător din cadrul instanțelor de drept comun, astfel încât nu poate fi garantat dreptul acestuia la o hotărâre definitivă în cadrul procedurii într‑un termen rezonabil.

121.

Contrar susținerilor Republicii Polone și astfel cum a arătat Comisia, lipsa unor garanții adecvate împotriva posibilității prelungirii sau reînceperii procedurilor în temeiul acestei dispoziții nu este compensată prin termenele de prescriere pentru anumite faze ale procedurii, întrucât se pare că nu există termene de prescripție pentru instituirea acuzațiilor disciplinare împotriva judecătorilor. Nu reușesc să ne convingă argumentele Republicii Polone conform cărora articolul 112b alineatul (5) din Legea privind instanțele de drept comun se aplică doar procedurilor în care nu s‑a pronunțat o hotărâre definitivă și în care agentul disciplinar al ministrului justiției nu își mai poate exercita atribuțiile pentru alte motive, întrucât această situație este reglementată în articolul 112b alineatul (2) din această lege.

122.

Este necesar să se adauge că riscul de prelungire sau reîncepere a procedurilor prin numirea unui agent disciplinar al ministrului justiției în condițiile articolului 112b din Legea privind instanțele de drept comun poate fi amplificat de contextul mai larg al noului regim disciplinar. În special, rezultă că această dispoziție consolidează controlul ministrului justiției asupra cercetării disciplinare a judecătorilor din cadrul instanțelor de drept comun și asupra procedurii disciplinare împotriva acestora, prin faptul că permite ministrului justiției să își numească propriul agent în cauze care privesc anumiți judecători. Această situație dă naștere unor îndoieli legitime cu privire la măsura în care poate fi garantat un termen rezonabil pentru soluționarea definitivă a unei proceduri disciplinare împotriva unui judecător.

123.

Cu privire la al doilea aspect al celei de a patra critici, rezultă din articolul 113a din Legea privind instanțele de drept comun că activitățile legate de numirea din oficiu a apărătorului judecătorului acuzat și asumarea apărării de către acesta nu au efect suspensiv asupra procedurii disciplinare. Această dispoziție lasă posibilitatea ca aspecte procedurale sau de fond relevante pentru soluționarea cauzei să fie decise înainte de numirea apărătorului din oficiu sau înainte ca respectivul apărător să poată să formuleze apărările, limitând astfel dreptul la apărare și principiul contradictorialității. Trebuie, așadar, să se considere că această dispoziție încalcă dreptul la apărare în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE interpretat în lumina articolelor 47 și 48 din cartă.

124.

De asemenea, conform articolului 115a alineatul (3) din Legea privind instanțele de drept comun, instanța disciplinară poate continua procedura în cazul absenței justificate a judecătorului acuzat sau a apărătorului acestuia, cu excepția cazului în care continuarea contravine interesului procedurii disciplinare. Rezultă de aici că instanța disciplinară are posibilitatea de a asculta doar susținerile agentului disciplinar, chiar dacă absența judecătorului sau a apărătorului său este justificată. Faptul că un judecător poate prezenta probe și poate da declarații scrise în fazele anterioare ale procedurii nu compensează, în opinia noastră, neparticiparea judecătorului sau a apărătorului acestuia la procedura desfășurată în fața instanței disciplinare. Această dispoziție limitează și ea semnificativ dreptul la apărare și principiul egalității armelor, fiind contrară articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE interpretat în lumina articolelor 47 și 48 din cartă. Așa stau lucrurile mai ales când se ține cont de contextul mai larg al noului regim disciplinar. În special, după cum se arată la punctul 108 din prezentele concluzii, ministrul justiției numește judecătorii la instanțele disciplinare, aceștia fiind cei care interpretează și aplică această dispoziție, inclusiv excepția cu privire la interesul procedurii, care poate fi atacată la Camera disciplinară, a cărei independență este îndoielnică, astfel cum s‑a discutat în cea de a doua critică.

125.

Având în vedere considerațiile de mai sus, a patra critică invocată de Comisie este întemeiată.

126.

Comisia pretinde că, prin faptul că permit ca dreptul instanțelor naționale de a formula o cerere de decizie preliminară să fie limitat de posibilitatea inițierii unei proceduri disciplinare, articolul 107 alineatul (1) din Legea privind instanțele de drept comun și articolul 97 alineatele (1) și (3) din Legea privind Curtea Supremă încalcă articolul 267 al doilea și al treilea paragraf TFUE, ținând în special cont de jurisprudența Curții și de aplicarea acestei din urmă dispoziții.

127.

Republica Polonă susține că nu s‑a constatat nicio încălcare, întrucât nu s‑au instituit proceduri disciplinare împotriva judecătorilor pe motiv că au formulat cereri de decizie preliminară și nu există un efect disuasiv.

128.

Este necesar să se reamintească faptul că articolul 267 al doilea și, respectiv, al treilea paragraf TFUE conferă instanțelor naționale facultatea și, după caz, le impune obligația de a adresa o cerere de decizie preliminară în cazurile în care consideră că o cauză aflată pe rolul lor ridică probleme de interpretare sau de validitate a dreptului Uniunii care sunt necesare pentru soluționarea cauzei ( 91 ). După cum a statuat Curtea în Hotărârea Miasto Łowicz ( 92 ), nu pot fi permise măsuri naționale care expun judecătorii naționali la proceduri disciplinare din cauza formulării unei cereri de decizie preliminară. Într‑adevăr, simpla perspectivă de a fi supus unor astfel de proceduri ca urmare a formulării unei cereri de decizie preliminară subminează exercitarea efectivă de către judecătorii vizați a marjei de apreciere și a funcțiilor încredințate lor în temeiul articolului 267 TFUE. Pentru acești judecători, a nu fi expuși procedurilor sau măsurilor disciplinare din cauza exercitării dreptului lor de a adresa cereri de decizie preliminară constituie o garanție esențială a independenței justiției și a funcționării procedurii cererilor de decizie preliminară.

129.

De asemenea, trebuie evidențiat faptul că, în Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – acțiuni) ( 93 ), Curtea însăși a recunoscut că autoritățile poloneze au intensificat inițiativele de reducere a numărului trimiterilor preliminare către Curte pe tema independenței instanțelor în Polonia și de punere în discuție a hotărârilor instanțelor poloneze care au adresat astfel de cereri.

130.

În cauza de față, Comisia a demonstrat suficient că dispozițiile în litigiu încalcă articolul 267 al doilea și al treilea paragraf TFUE, întrucât nu asigură suficiente garanții privind protecția judecătorilor împotriva posibilei inițieri a unor proceduri disciplinare din cauza faptului că au formulat cereri de decizie preliminară.

131.

În conformitate cu analiza propusă la punctele 79-85 din prezentele concluzii, deși nu se poate considera că dispozițiile în litigiu luate individual încalcă articolul 267 TFUE, există motive rezonabile pentru a considera că pot fi interpretate astfel încât judecătorii naționali să facă obiectul procedurilor sau măsurilor disciplinare din cauza formulării unei cereri de decizie preliminară, având în vedere contextul larg și aplicarea în practică a acestor dispoziții. Contrar argumentelor Republicii Polone, exemplele prezentate de Comisie și reluate la punctul 41 din prezentele concluzii arată că judecătorii au făcut subiectul anchetelor și procedurilor disciplinare legate de trimiterea către Curte a unor întrebări preliminare. Concret, trei judecători au făcut subiectul anchetelor legate în special de suspiciunea de abuz de putere pentru că au formulat cereri de decizie preliminare ( 94 ), iar al patrulea caz a presupus proceduri disciplinare împotriva judecătorului vizat printre altele pentru pretinsa faptă de a fi adresat nelegal întrebări preliminare cu privire la independența judecătorilor. Nu reușește să convingă aspectul că aceste anchete au fost închise, că ele sunt inițiate pe temeiuri aparent excepționale sau că anchetele și procedurile disciplinare s‑au referit la alte abateri decât încălcările vădite și flagrante ale normelor de drept.

132.

Decisiv în prezenta cauză este faptul că, după cum s‑a confirmat în Hotărârea Miasto Łowicz, măsurile naționale care împiedică sau obstrucționează în orice fel instanțele naționale să își exercite marja de apreciere sau obligația de a formula o cerere de decizie preliminară încalcă articolul 267 din TFUE. Faptul că dispozițiile în litigiu permit posibilitatea inițierii procedurilor disciplinare împotriva judecătorilor naționali în legătură cu deciziile lor de a sesiza Curtea cu trimiteri preliminare subminează nu doar funcționarea procedurii cererilor de decizie preliminară, ci este și de natură a influența în viitor deciziile altor judecători naționali de a formula cereri de decizie preliminară, dând astfel naștere unui efect disuasiv. În opinia noastră, simpla perspectivă de a fi supus unor proceduri sau măsuri disciplinare ca urmare a formulării unei cereri de decizie preliminară afectează esența procedurii reglementate de articolul 267 TFUE și, odată cu aceasta, chiar fundația Uniunii înseși.

133.

Având în vedere considerațiile de mai sus, al cincilea motiv invocat de Comisie este întemeiat.

134.

În temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 140 alineatul (1) din regulamentul menționat, statele membre care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, întrucât Comisia a solicitat plata cheltuielilor de judecată, iar Republica Polonă a căzut în pretenții, aceasta din urmă suportă cheltuielile de judecată. Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Republica Finlanda, Regatul Țărilor de Jos și Regatul Suediei suportă propriile cheltuieli de judecată.

135.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții: