I. Cadrul juridic

II. Istoricul cauzei

III. Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

IV. Procedura în fața Curții și concluziile părților

V. Analiză

A. Primul motiv de recurs, întemeiat pe faptul că Tribunalul a încălcat articolul 107 alineatul (1) TFUE în ceea ce privește sarcina probei care trebuie îndeplinită de Comisie pentru a stabili că o măsură de ajutor este imputabilă în sarcina statului și se acordă prin intermediul resurselor de stat

1. Argumentele părților

2. Evaluare

a) Admisibilitate

b) Cu privire la fond

1) Considerații introductive

2) Primul aspect al primului motiv de recurs

i) Obiecția referitoare la dovada imputabilității în sarcina statului a unei măsuri de ajutor

– Tribunalul nu a impus în hotărârea atacată un standard mai ridicat aplicabil în materie de probațiune în cazul unei măsuri de ajutor luate de o entitate privată decât de o întreprindere publică

– În eventualitatea în care Curtea consideră că Tribunalul a impus un standard de probă mai ridicat în hotărârea atacată în cazul unei măsuri de ajutor luate de o entitate privată, ar trebui să constate că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept procedând astfel

– În eventualitatea în care Curtea consideră că obiecția referitoare la dovada imputabilității unei măsuri de ajutor în sarcina statului este fondată, ar trebui totuși să respingă ca inoperantă această obiecție

ii) Obiecția referitoare la dovada că o măsură de ajutor este acordată prin intermediul resurselor de stat

3) Al doilea aspect al primului motiv de recurs

B. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe o denaturare a dreptului intern și a situației de fapt

1. Argumentele părților

2. Evaluare

a) Admisibilitate

b) Cu privire la fond

VI. Cheltuielile de judecată

VII. Concluzie

1.

Prin intermediul prezentului recurs, Comisia Europeană solicită Curții să anuleze Hotărârea din 19 martie 2019, Italia și alții/Comisia (denumită în continuare „hotărârea atacată”) ( 2 ), prin care Tribunalul a anulat Decizia (UE) 2016/1208 a Comisiei din 23 decembrie 2015 privind ajutorul de stat acordat de Italia în favoarea băncii Tercas (denumită în continuare „decizia în cauză”) ( 3 ).

2.

În decizia în cauză, Comisia a considerat că măsurile adoptate de consorțiul de bănci de drept privat Fondo interbancario di tutela dei depositi (Fondul interbancar de protecție a depozitelor, denumit în continuare „FITD”) în beneficiul Cassa di risparmio della Provincia di Teramo SpA (denumită în continuare „Banca Tercas” sau „Tercas”), autorizate de Banca d’Italia (banca centrală a Republicii Italiene, denumită în continuare „Banca Italiei”) la 7 iulie 2014, au constituit ajutor de stat ilegal și incompatibil, care trebuia recuperat de Republica Italiană de la beneficiar.

3.

În hotărârea atacată, Tribunalul a admis acțiunile în anularea deciziei în cauză formulate de Republica Italiană, de Banca Popolare di Bari SCpA (denumită în continuare „BPB”) și de FIDT, pentru motivul că măsurile în cauză nu au constituit ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Potrivit Tribunalului, nu a fost îndeplinită prima condiție pe care măsura de ajutor trebuie să o îndeplinească pentru a fi clasificată drept ajutor de stat întrucât măsurile adoptate de FIDT în favoarea Tercas nu erau nici imputabile în sarcina statului, nici acordate prin intermediul resurselor de stat.

4.

Având în vedere că entitatea care acordă ajutorul nu era un organism de stat sau o întreprindere publică, ci o entitate privată, și anume FITD, s‑a pus problema dacă imputabilitatea în sarcina statului a acestor măsuri adoptate de entitatea respectivă și finanțarea lor prin intermediul resurselor de stat ar putea fi evaluate în același mod în care sunt evaluate în ceea ce privește o măsură de ajutor luată în special de o întreprindere publică sau dacă Comisiei îi revine o sarcină a probei mai împovărătoare. Această întrebare constituie tema centrală a prezentului recurs.

5.

În conformitate cu articolul 96 ter din Legea italiană privind băncile ( 4 ):

„1.   Banca Italiei, având în vedere protecția deponenților și stabilitatea sistemului bancar:

[…]

[…]”

6.

Tercas este o bancă cu capital privat ale cărei activități se desfășoară în principal în regiunea Abruzzo din Italia.

7.

La 30 aprilie 2012, la propunerea Băncii Italiei, care a identificat nereguli în cadrul Tercas, Ministerul Economiei și Finanțelor din Italia a decis să plaseze Tercas în regim de administrare extraordinară. Banca Italiei a numit apoi un comisar extraordinar însărcinat cu gestionarea Tercas în cursul administrării extraordinare (denumit în continuare „comisarul extraordinar”).

8.

În luna octombrie 2013, comisarul extraordinar a inițiat negocieri cu BPB, societatea holding a unui grup bancar cu capital privat activ în principal în sudul Italiei, care și‑a exprimat interesul pentru subscrierea unei majorări de capital al Tercas cu condiția să fie efectuat un audit prealabil al Tercas și ca FITD să acopere pe deplin deficitul patrimonial al acestei bănci.

9.

Astfel cum s‑a menționat la punctul 2 de mai sus, FITD este un consorțiu de bănci de drept privat care are scopul de a garanta depozitele membrilor săi. În anul 1996, ca urmare a transpunerii în dreptul italian a Directivei 94/19/CE ( 5 ), FITD a fost recunoscut de Banca Italiei ca una dintre schemele de garantare a depozitelor autorizate să opereze în Italia în temeiul normelor prevăzute în această directivă.

10.

În conformitate cu articolul 27 din statutul FITD, în versiunea aplicabilă în cauză (denumit în continuare „statutul FITD”), în caz de lichidare administrativă forțată a unuia dintre membrii săi, FITD intervine prin rambursarea depozitelor deponenților efectuate la acesta în limita a 100000 de euro per deponent.

11.

Cu toate acestea, FITD dispune de posibilitatea de a interveni în favoarea membrilor săi nu numai în temeiul garanției depozitelor deponenților, menționată la punctul precedent (intervenție obligatorie), ci și pe o bază voluntară, în conformitate cu statutul său, dacă respectiva intervenție permite reducerea sarcinilor susceptibile să rezulte din garantarea depozitelor care trebuie asigurată de membrii săi (intervenție voluntară).

12.

Astfel, în temeiul articolului 28 din statutul FITD, în loc să procedeze la rambursarea prevăzută în temeiul garantării depozitelor deponenților în caz de lichidare administrativă forțată a unui membru al consorțiului, acest consorțiu poate să intervină în operațiuni de cesiune de active și de pasive în privința acestui membru (intervenție voluntară alternativă). De asemenea, în temeiul articolului 29 din statut, independent de deschiderea formală a unei proceduri de lichidare administrativă forțată, consorțiul respectiv poate decide să intervină prin finanțări, prin garanții, prin achiziționare de participații sau prin alte forme tehnice pentru sprijinirea unuia dintre membrii săi plasați sub regimul de administrare extraordinară, în cazul în care există perspective de redresare și în care se poate preconiza o sarcină mai puțin împovărătoare în raport cu cea care decurge din intervenția FITD în ipoteza unei lichidări administrative forțate a acestui membru (intervenția voluntară de sprijin sau preventivă, precum în cazul Tercas).

13.

La 28 octombrie 2013, în urma unei cereri din partea comisarului extraordinar al Tercas, realizată în temeiul articolului 29 din statutul FITD, comitetul executiv al FITD a decis să sprijine Tercas cu o sumă de maximum 280 de milioane de euro. Această decizie a fost ratificată de consiliul de administrație al FITD la 29 octombrie 2013. La 4 noiembrie 2013, în conformitate cu articolul 96 ter primul paragraf litera (d) din Legea italiană privind băncile, Banca Italiei a aprobat această intervenție de sprijin.

14.

Cu toate acestea, deși a primit autorizația din partea Băncii Italiei, FITD a decis să suspende intervenția avută în vedere, ținând seama de incertitudinile cu privire la situația economică și patrimonială a Tercas și de tratamentul fiscal al acestei intervenții. Astfel, la 18 martie 2014, în urma auditului solicitat de BPB cu privire la activele Tercas, a luat naștere un dezacord între experții FITD și ai BPB. Acest dezacord a fost soluționat ulterior în urma unei proceduri de arbitraj. În plus, FITD și BPB s‑au pus de acord pentru repartizarea eventualelor sarcini care decurg din impozitarea intervenției în cazul în care scutirea fiscală propusă nu ar fi aplicată.

15.

Ca urmare a suspendării intervenției din 18 martie 2014 și pentru a se asigura că intervenția în favoarea Tercas era mai avantajoasă din punct de vedere economic decât rambursarea deponenților acestei bănci, FITD a recurs la o societate de audit și de consultanță. Având în vedere concluziile prezentate de această societate într‑un raport din 26 mai 2014 și ținând seama de costul intervenției comparat cu costul unei indemnizații în temeiul sistemului de garantare a depozitelor în caz de lichidare, comitetul executiv și consiliul de administrație ale FITD au decis, la 30 mai 2014, să intervină în favoarea Tercas.

16.

La 1 iulie 2014, FITD a transmis Băncii Italiei o nouă cerere de autorizare. La 7 iulie 2014, Banca Italiei a autorizat intervenția FITD în favoarea Tercas, și anume, în primul rând, o contribuție de 265 de milioane de euro destinată să acopere capitalul propriu negativ al Tercas, în al doilea rând, o garanție de 35 de milioane de euro menită să acopere riscul de credit asociat anumitor expuneri ale Tercas și, în al treilea rând, o garanție de 30 de milioane de euro pentru a acoperi costurile care rezultă din tratamentul fiscal al primei măsuri (denumite în continuare „măsurile în cauză”).

17.

La 27 iulie 2014, adunarea generală a acționarilor Tercas a decis, pe de o parte, să acopere parțial pierderile, inter alia, prin reducerea fondurilor proprii la zero și prin anularea tuturor acțiunilor ordinare aflate în circulație, și, pe de altă parte, să majoreze capitalul la 230 de milioane de euro, prin emiterea de noi acțiuni ordinare propuse BPB. Majorarea de capital a fost efectuată la 27 iulie 2014.

18.

La 8 august și la 10 octombrie 2014, Comisia a solicitat autorităților italiene informații cu privire la intervenția FITD în favoarea Tercas. Acestea au răspuns la 16 septembrie și la 14 noiembrie 2014.

19.

Prin scrisoarea din 27 februarie 2015, Comisia a informat Republica Italiană cu privire la decizia sa de a iniția procedura prevăzută la articolul 108 alineatul (2) din TFUE pentru măsurile în cauză.

20.

La 23 decembrie 2015, Comisia a adoptat decizia în cauză. Astfel cum s‑a precizat la punctul 2 de mai sus, prin această decizie, Comisia a constatat că măsurile în cauză constituiau ajutoare de stat incompatibile și nelegale și a dispus ca aceste ajutoare să fie recuperate ( 6 ).

21.

Astfel cum s‑a menționat la punctul 3 de mai sus, prin hotărârea atacată, Tribunalul a anulat decizia în cauză pentru motivul că Comisia a săvârșit o eroare atunci când a constatat că măsurile în cauză constituiau ajutor de stat. Potrivit Tribunalului, aceste măsuri nu îndeplineau prima condiție pe care trebuie să o îndeplinească o măsură națională pentru a fi clasificată drept ajutor de stat, și anume să fie acordată în mod direct sau indirect prin intermediul resurselor de stat și să fie imputabilă în sarcina statului ( 7 ).

22.

În primul rând, Tribunalul a făcut o observație introductivă cu privire la noțiunea de „ajutor acordat de un stat membru”. Tribunalul a menționat că, potrivit jurisprudenței, avantajele acordate de organisme distincte de stat sunt incluse în domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE, întrucât, în caz contrar, normele privind ajutorul de stat ar putea fi eludate prin simpla creare a unor instituții autonome responsabile de distribuirea ajutoarelor. Potrivit Tribunalului, deși această jurisprudență este menită să contracareze riscul de subincludere a avantajelor acordate de organisme distincte de stat, ea generează și un risc de supraincludere. În consecință, în cazul în care organismul distinct de statul care acordă ajutorul nu este o întreprindere publică, ci o entitate privată, Comisia trebuie să demonstreze nu numai faptul că statul are capacitatea de a exercita o influență dominantă asupra entității respective, dar și faptul că s‑a aflat în poziția de a exercita acest control în împrejurările speței.

23.

În al doilea rând, Tribunalul a considerat că Comisia nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale faptul că măsurile în cauză erau imputabile în sarcina statului.

24.

Potrivit Tribunalului, în cazul în care o măsură de ajutor este adoptată de o entitate privată, precum FITD, iar nu de o întreprindere publică, nu este suficient ca Comisia să demonstreze că este improbabilă absența unei influențe și a unui control efective din partea autorităților publice asupra entității respective. Mai degrabă, aceasta trebuie să demonstreze că măsura respectivă a fost adoptată sub influența sau controlul efectiv al autorităților publice. În speță, Comisia nu a prezentat această dovadă. Mai întâi, potrivit Tribunalului, măsurile în cauză nu au pus în aplicare un mandat public conferit FITD de legislația italiană: primo, măsurile de intervenție adoptate de consorțiul respectiv în sprijinul unei bănci membre, precum măsurile în cauză, au vizat în principal promovarea intereselor private ale băncilor sale membre (întrucât acestea au încercat să evite repercusiunile economice mai grele ale rambursării depozitelor în cazul lichidării obligatorii), iar, secundo, mandatul public conferit FITD de legislația italiană consta exclusiv în rambursarea deponenților, nu în adoptarea unor astfel de măsuri de intervenție. Apoi, în ceea ce privește autonomia FITD în adoptarea măsurilor în cauză, Tribunalul a constatat că imputabilitatea acestor măsuri în sarcina statului nu poate fi dedusă din următorii indicatori: primo, autorizarea obligatorie de către Banca Italiei a acelor măsuri (întrucât o astfel de autorizare a fost acordată sub rezerva respectării normelor prudențiale din sectorul bancar, oportunitatea intervenției nefăcând obiectul verificării de către Banca Italiei), secundo, prezența reprezentanților Băncii Italiei la ședințele organelor de conducere ale FITD (acești reprezentanți fiind simpli observatori fără drept de vot), tertio, faptul că Banca Italiei a fost informată cu privire la progresul negocierilor dintre FITD, pe de o parte, și BPB și comisarul extraordinar, pe de altă parte (dat fiind că nu existau dovezi că Banca Italiei ar fi folosit aceste contacte pentru a influența conținutul măsurilor în cauză) sau, quarto, competența comisarului extraordinar de a iniția procedura care ar putea conduce la adoptarea unor măsuri de intervenție precum cele în cauză (întrucât cererea comisarului extraordinar în sensul intervenției FITD nu a impus în sarcina FITD obligația de a proceda astfel).

25.

În al treilea rând, Tribunalul a constatat că Comisia nu a stabilit în mod suficient că măsurile în cauză au fost acordate prin intermediul resurselor de stat.

26.

În susținerea acestei constatări, Tribunalul a observat, primo, că mandatul public conferit FITD nu obliga acest consorțiu să intervină înainte de intrarea în faliment a unuia dintre membrii săi, prin solicitarea resurselor necesare de la astfel de membri. Secundo, Tribunalul a considerat că autoritățile publice nu dețin controlul asupra resurselor utilizate pentru finanțarea măsurilor în cauză, având în vedere că, în primul rând, aceste măsuri au fost adoptate nu la inițiativa comisarului extraordinar, ci în contul unei inițiative private, cea a BPB și, în al doilea rând, autorizarea măsurilor în cauză de către Banca Italiei a generat numai un control formal al legalității acestora. Tertio, Tribunalul a subliniat mai întâi că natura obligatorie a contribuției utilizate pentru finanțarea măsurilor în cauză nu provine dintr‑o dispoziție cu caracter legislativ sau administrativ, ci din statutul FITD și apoi că aceste măsuri erau în interesul membrilor FITD și au fost adoptate în unanimitate de către organele de conducere ale FITD.

27.

Întrucât nu a fost îndeplinită prima condiție referitoare la clasificarea unei măsuri naționale drept ajutor de stat, Tribunalul a anulat decizia în cauză fără a examina celelalte motive și argumente invocate de guvernul italian, de BPB, de FITD sau de Banca Italiei.

28.

Prin intermediul prezentului recurs, Comisia solicită Curții anularea hotărârii atacate, respingerea acțiunilor introduse în primă instanță pentru anularea deciziei în cauză în măsura în care acestea contestă (i) imputabilitatea în sarcina statului a măsurilor în cauză și (ii) originea statală a resurselor, trimiterea cauzei la Tribunal pentru examinarea celorlalte motive ale acțiunii în primă instanță și soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată.

29.

Guvernul italian, BPB și Banca Italiei solicită Curții respingerea recursului și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată. FITD solicită Curții respingerea recursului ca inadmisibil, inoperant și nefondat, confirmarea hotărârii atacate și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

30.

Comisia invocă două motive de recurs. Prin intermediul primului motiv de recurs susține că Tribunalul a încălcat articolul 107 alineatul (1) TFUE din două motive, ambele referitoare la sarcina probei care trebuie îndeplinită de Comisie pentru a stabili că o măsură de ajutor este imputabilă în sarcina statului și se acordă prin intermediul resurselor de stat. Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, Comisia susține că Tribunalul a denaturat faptele și a interpretat în mod greșit dispozițiile relevante de drept italian, aceste inexactități materiale grave fiind evidente din dosarul cauzei.

31.

Primul motiv de recurs cuprinde două aspecte, ambele invocând, din motive diferite, o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE.

32.

În cadrul primului aspect al primului motiv de recurs, Comisia susține că, la punctele 69, 89, 90, 91, 114, 116, 117, 127, 128 și 131 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit o eroare în ceea ce privește sarcina probei care revine Comisiei pentru a stabili faptul că măsurile în cauză erau imputabile în sarcina statului și erau acordate prin intermediul resurselor de stat. Astfel, pentru simplul motiv că organismul care acordă ajutorul este un organism privat, Tribunalul a impus Comisiei să demonstreze nu numai că statul a putut exercita o influență dominantă asupra acestuia, ci și că a fost în măsură să exercite acest control în împrejurările specifice ale cauzei. În opinia Comisiei, nu există niciun motiv pentru a face o distincție în funcție de natura publică sau privată a organismului care acordă ajutorul, astfel încât nici chiar atunci când ajutorul este acordat de un organism privat Comisia nu are obligația de a demonstra că în cazul respectiv autoritățile publice au incitat sau au instruit în mod specific organismul respectiv să adopte măsura de ajutor în cauză. Nu există niciun sprijin în jurisprudență pentru această distincție. Comisia susține în continuare că, în orice caz, FITD nu trebuie considerat un organism privat, ci o emanație a statului, întrucât i s‑au încredințat sarcini specifice în conformitate cu Directiva 94/19. În consecință, în cazul în care Curtea consideră că Comisiei îi revine o sarcină a probei mai împovărătoare atunci când ajutorul este acordat de un organism privat, în speță acesteia nu i‑ar reveni o astfel de sarcină mai împovărătoare. În sfârșit, Comisia subliniază că, în cazul în care Curtea consideră că Comisia suportă o sarcină a probei mai împovărătoare atunci când ajutorul este acordat de un organism privat, i‑ar fi aproape imposibil să demonstreze că măsurile luate de schemele de garantare a depozitelor alcătuite din bănci publice și private, precum măsurile în cauză, constituie ajutor de stat. Prin urmare, aceste scheme ar putea utiliza resursele lor financiare disponibile pentru adoptarea unor „măsuri alternative în vederea evitării falimentului unei instituții de credit”, în sensul articolului 11 alineatul (3) din Directiva 2014/49/UE ( 8 ), fără ca instituția respectivă să fie plasată sub procedura de rezoluție în temeiul articolului 32 din Directiva 2014/59/UE ( 9 ).

33.

În cadrul celui de al doilea aspect al primului său motiv de recurs, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare în ceea ce privește sarcina probei care revine Comisiei pentru a stabili faptul că măsurile în cauză erau imputabile în sarcina statului și erau acordate prin intermediul resurselor de stat, examinând și evaluând elementele prezentate de Comisie în decizia în litigiu printr‑o abordare fragmentată, fără a le lua în considerare în ansamblul lor și fără a ține cont de contextul mai larg în care acestea se inserează. Comisia contestă, din acest motiv, punctele 96, 100-106, 114, 115, 116 și 125 din hotărârea atacată, precum și aprecierea Tribunalului cu privire la subcondiția conform căreia măsura de ajutor trebuie acordată prin intermediul resurselor de stat.

34.

Guvernul italian susține că primul motiv de recurs este inadmisibil și, în orice caz, nefondat.

35.

În orice caz, guvernul italian invocă inadmisibilitatea primului motiv de recurs (sau cel puțin a primului aspect al acestuia), întrucât invocă o chestiune de fapt, și al celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs, întrucât invocă o chestiune de fapt, iar recursul nu precizează că se contestă punctele 125-132 din hotărârea atacată.

36.

În opinia guvernului italian, primul aspect al primului motiv de recurs este nefondat întrucât Comisia, care, pentru a stabili că o măsură de ajutor luată de o întreprindere publică este imputabilă în sarcina statului, este obligată în temeiul jurisprudenței să demonstreze o implicare efectivă a autorităților publice în adoptarea acestei măsuri, are obligația de a face această dovadă cu atât mai mult în cazul unei măsuri de ajutor luate de o entitate privată cu deplină autonomie decizională. Valoarea probatorie a dovezilor din care în acest din urmă caz se poate deduce că măsura de ajutor este imputabilă în sarcina statului trebuie să fie cu atât mai mare, având în vedere imposibilitatea de a se baza pe legături organice între entitatea privată și stat. Potrivit guvernului italian, cel de al doilea aspect al primului motiv de recurs este în egală măsură nefondat întrucât, la evaluarea diferitor elemente probatorii, Tribunalul a luat în considerare „contextul” identificat la punctul 125 din hotărârea atacată și faptul că măsurile în cauză erau o alternativă la rambursarea deponenților în cazul lichidării Tercas, elemente care intrau în sfera mandatului public conferit FITD.

37.

BPB susține că primul motiv de recurs este inadmisibil și, în orice caz, nefondat (primul și al doilea aspect ale acestui motiv de recurs) și inoperant (primul aspect al acestui motiv).

38.

BPB invocă inadmisibilitatea, în primul rând, a primului aspect al primului motiv de recurs (întrucât invocă o chestiune de fapt), în al doilea rând, a susținerii Comisiei conform căreia FITD trebuie considerată o emanație a statului (întrucât invocă o chestiune de fapt și nu a fost invocată în primă instanță) și, în al treilea rând, a celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs (întrucât invocă o chestiune de fapt).

39.

În orice caz, potrivit BPB, primul aspect al primului motiv de recurs este nefondat întrucât, în loc să impună Comisiei o sarcină a probei mai împovărătoare pentru stabilirea imputabilității în sarcina statului a unei măsuri de ajutor în cazul în care ajutorul este acordat de un organism privat, Tribunalul s‑a limitat să aplice, la punctele 67, 69 și 87-91 din hotărârea atacată, jurisprudența derivată din Hotărârea din 16 mai 2002, Franța/Comisia (C‑482/99, EU:C:2002:294), cu luarea în considerare a caracterului privat al FITD. În plus, primul aspect al primului motiv de recurs este, în orice caz, ineficient în măsura în care contestă punctele 69, 89 și 90 din hotărârea atacată, având în vedere că punctele 94-132 din această hotărâre oferă un temei juridic suficient pentru constatarea Tribunalului potrivit căreia măsurile în cauză nu erau imputabile în sarcina statului. Primul aspect al primului motiv de recurs este de asemenea nefondat și, în orice caz, inoperant în măsura în care contestă sarcina probei mai împovărătoare care se pretinde că a fost impusă Comisiei pentru a demonstra că măsurile în cauză au fost acordate prin intermediul resurselor de stat. În sfârșit, potrivit BPB, al doilea aspect al primului motiv de recurs este nefondat.

40.

FITD susține că primul motiv de recurs este inadmisibil și, în orice caz, nefondat (primul și al doilea aspect ale motivului de recurs) și inoperant (primul aspect al acestui motiv).

41.

FITD invocă aceleași excepții de inadmisibilitate precum BPB.

42.

În orice caz, potrivit FITD, primul aspect al primului motiv de recurs este inoperant întrucât, în primul rând, Curtea nu ar avea competența de a efectua o nouă evaluare a faptelor în lumina unui standard de probă mai scăzut și, în al doilea rând, recursul nu contestă constatarea Tribunalului conform căreia măsurile în cauză nu au fost acordate prin intermediul resurselor de stat, cu rezultatul că, dat fiind că aceste condiții sunt cumulative, o eroare a Tribunalului în ceea ce privește standardul de probă pentru stabilirea faptului că măsurile respective sunt imputabile în sarcina statului nu ar avea niciun impact asupra dispozitivului hotărârii atacate. FITD susține de asemenea că primul aspect al primului motiv de recurs este nefondat întrucât, în primul rând, standardul de probă impus de Tribunal pentru a determina imputabilitatea în sarcina statului a unei măsuri de ajutor luate de un organism privat nu este mai ridicat decât standardul impus în Hotărârea din 16 mai 2002, Franța/Comisia (C‑482/99, EU:C:2002:294), și, în al doilea rând, Comisia nu formulează nicio obiecție specifică cu privire la standardul de probă impus de Tribunal pentru a demonstra că o măsură de ajutor luată de un organism privat este acordată prin intermediul resurselor de stat (și, în orice caz, testul descris la punctul 134 din hotărârea atacată nu este mai strict decât cel prevăzut de jurisprudență). În sfârșit, în opinia FITD, al doilea aspect al primului motiv de recurs este nefondat întrucât rezultă în mod clar din cuprinsul punctelor 105, 106, 114, 120, 125, 132, 144, 147, 149, 157 și 161 din hotărârea atacată că Tribunalul a analizat elementele de probă în ansamblu și a luat în considerare contextul măsurilor în cauză.

43.

Banca Italiei susține că primul motiv de recurs este în parte inadmisibil (primul aspect al primului motiv de recurs, în măsura în care contestă constatarea Tribunalului conform căreia măsurile în cauză nu erau imputabile în sarcina statului), în parte nefondat (primul aspect al primului motiv de recurs, în măsura în care contestă constatarea Tribunalului potrivit căreia măsurile în cauză nu erau imputabile în sarcina statului, și al doilea aspect al primului motiv de recurs) și în parte inoperant (primul aspect al primul motiv de recurs).

44.

Banca Italiei invocă inadmisibilitatea primului aspect al primului motiv de recurs și a susținerii Comisiei potrivit căreia FITD trebuie considerată o emanație a statului, întrucât acestea ridică probleme de fapt.

45.

Potrivit Băncii Italiei, primul aspect al primului motiv de recurs este nefondat în măsura în care contestă constatarea Tribunalului conform căreia măsurile în cauză nu erau imputabile în sarcina statului, având în vedere că, în absența unor indicii cu o valoare probatorie ridicată, precum existența unor legături organice între entitatea care acordă ajutorul și stat, nu este suficient ca Comisia să furnizeze dovezi „negative” sau „indirecte”, ci trebuie să furnizeze dovezi „pozitive” că statul a fost implicat în adoptarea măsurii de ajutor. În orice caz, primul aspect al primului motiv de recurs este inoperant în măsura în care contestă constatarea Tribunalului conform căreia măsurile în cauză nu erau imputabile în sarcina statului, întrucât Tribunalul a analizat fiecare indiciu furnizat de Comisie și a constatat că acestea erau lipsite de orice valoare probatorie. În mod similar, primul aspect al primului motiv de recurs este inoperant în măsura în care contestă constatarea Tribunalului conform căreia măsurile în cauză nu au fost acordate prin intermediul resurselor de stat, având în vedere că, în hotărârea atacată, Tribunalul nu a impus un standard de probă mai ridicat în această privință. În sfârșit, al doilea aspect al primului motiv de recurs este nefondat întrucât Tribunalul, în primul rând, a considerat că fiecare element de probă, luat în considerare individual, era lipsit de valoare probatorie și, în al doilea rând, a ținut seama de contextul măsurilor în cauză.

46.

Prin intermediul primului motiv de recurs, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare în ceea ce privește sarcina probei care revine Comisiei pentru a stabili că o măsură de ajutor este imputabilă în sarcina statului și se acordă prin intermediul resurselor de stat și, prin urmare, a încălcat articolul 107 alineatul (1) TFUE. În cadrul primului aspect al primului motiv de recurs, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare când i‑a solicitat să demonstreze existența unei influențe dominante a autorităților publice, în toate fazele procesului care a condus la adoptarea măsurilor în cauză, asupra organismului care acordă ajutorul, numai ca urmare a faptului că acesta din urmă este un organism privat. În cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare prin examinarea într‑o abordare fragmentată a diferitor elemente de probă furnizate de Comisie, fără a le lua în considerare în ansamblul lor și fără a ține cont de contextul mai larg în care acestea se inserează.

47.

În primul rând, guvernul italian, BPB, FITD și Banca Italiei contestă admisibilitatea primului aspect al primului motiv de recurs pentru motivul că acesta invocă o chestiune de fapt. În opinia acestora, contrar celor susținute de Comisie, în hotărârea atacată, Tribunalul nu i‑a solicitat acesteia o sarcină a probei mai împovărătoare în cazul în care entitatea care acordă ajutorul nu este o întreprindere publică, ci o entitate privată. Mai degrabă, Tribunalul a aplicat pur și simplu în ceea ce privește măsurile în cauză – care au fost luate de o entitate privată, și anume FITD, și au fost finanțate prin intermediul unor fonduri administrate de această entitate – jurisprudența aplicabilă atunci când ajutorul este acordat de o întreprindere publică. Potrivit guvernului italian, BPB, FITD și Băncii Italiei, rezultă că, prin intermediul primului aspect al primului motiv de recurs, Comisia nu invocă o eroare de drept din partea Tribunalului. Aceasta contestă aprecierea de către Tribunal a elementelor de fapt și a probelor. Având în vedere că o astfel de apreciere nu poate forma obiectul controlului din partea Curții, primul aspect al primului motiv de recurs este, în opinia guvernului italian, a BPB, a FITD și a Băncii Italiei, inadmisibil.

48.

Considerăm că această excepție de inadmisibilitate nu poate fi admisă.

49.

Prin intermediul primului aspect al primului motiv de recurs, Comisia contestă sarcina probei mai împovărătoare pe care consideră că Tribunalul o solicită din partea sa în cazul în care ajutorul este acordat de o entitate privată. Potrivit jurisprudenței, competența de control a Curții asupra constatărilor de fapt realizate de Tribunal se extinde, printre altele, la problema dacă au fost respectate normele în materia sarcinii probei și administrării probelor. În special problema dacă Tribunalul a aplicat un standard juridic corect cu ocazia aprecierii faptelor și a elementelor de probă reprezintă o problemă de drept, care este supusă controlului Curții în cadrul recursului ( 10 ). Astfel, primul aspect al primului motiv de recurs invocă un aspect de drept.

50.

Subliniem că problema dacă Tribunalul a solicitat sau nu Comisiei în hotărârea atacată o sarcină a probei mai împovărătoare în cazul în care ajutorul este acordat de o entitate privată reprezintă o chestiune referitoare la interpretarea hotărârii atacate și, în consecință, la fondul cauzei. În opinia noastră, această problemă nu poate avea influență asupra admisibilității primului aspect al primului motiv de recurs.

51.

În al doilea rând, BPB, FITD și Banca Italiei contestă admisibilitatea susținerii Comisiei conform căreia, în cazul în care Curtea ar considera că Comisiei îi revine o sarcină a probei mai împovărătoare atunci când entitatea care acordă ajutorul este o entitate privată, o astfel de sarcină nu s‑ar aplica în prezenta cauză întrucât FITD nu este o entitate privată tipică, ci o emanație a statului ( 11 ). În opinia BPB, FITD și a Băncii Italiei, aceasta este o chestiune de fapt.

52.

Nu suntem de acord cu această excepție de inadmisibilitate. În opinia noastră, problema dacă FITD trebuie considerat o emanație a statului întrucât a fost însărcinat de o autoritate publică să îndeplinească o misiune de interes public și i s‑au acordat în acest scop puteri exorbitante, dincolo de cele care rezultă din normele obișnuite aplicabile raporturilor dintre particulari ( 12 ), vizează calificarea juridică a situației de fapt din cauză, care, potrivit jurisprudenței, ține de competența de control a Curții ( 13 ). În plus, problema dacă, în cazul în care FITD ar fi considerat o emanație a statului, această împrejurare l‑ar distinge de alte entități private și dacă, pentru acest motiv, sarcina probei mai împovărătoare impusă de Tribunal atunci când ajutorul a fost acordat de o entitate privată nu ar trebui să se aplice ajutoarelor acordate de FITD este de asemenea o chestiune de drept.

53.

În al treilea rând, FITD și BPB susțin că afirmația Comisiei rezumată la punctul 51 de mai sus este inadmisibilă întrucât nu a fost invocată în primă instanță.

54.

Nu suntem de acord cu această excepție de inadmisibilitate. Potrivit jurisprudenței, un argument care nu a fost invocat în primă instanță nu poate fi considerat un motiv nou, inadmisibil în stadiul recursului, dacă nu constituie decât dezvoltarea unei argumentații expuse deja în cadrul unui motiv prezentat în cererea introductivă în fața Tribunalului ( 14 ). Susținând că FITD trebuie considerat o emanație a statului, Comisia urmărește să demonstreze că, pentru acest motiv, sarcina probei mai împovărătoare impusă de Tribunal în cazul în care ajutorul este acordat de o entitate privată nu se aplică ajutorului acordat de FITD. În consecință, afirmația Comisiei potrivit căreia FITD este o emanație a statului nu constituie un motiv de drept, ci pur și simplu un argument în sprijinul motivului, invocat de Comisie în primă instanță, potrivit căruia măsurile în cauză sunt imputabile în sarcina statului și sunt acordate prin intermediul resurselor de stat. Rezultă că această afirmație este admisibilă.

55.

În al patrulea rând, guvernul italian susține că argumentul Comisiei potrivit căruia Tribunalul a evaluat probele fără a ține seama de contextul negocierilor dintre FITD, pe de o parte, și BPB și comisarul extraordinar, pe de altă parte, este inadmisibil pentru motivul că recursul nu precizează că se contestă punctele 125-132 din hotărârea atacată, în care Tribunalul a abordat această chestiune.

56.

Această excepție de inadmisibilitate nu poate fi admisă întrucât recursul precizează că se contestă punctul 126 din hotărârea atacată.

57.

În al cincilea rând, guvernul italian, BPB și FITD susțin că al doilea aspect al primului motiv de recurs este inadmisibil întrucât Comisia contestă astfel aprecierea de către Tribunal a faptelor și a probelor.

58.

Această excepție de inadmisibilitate trebuie de asemenea respinsă. Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs, Comisia susține că Tribunalul nu a evaluat elementele de probă în ansamblu și nu a avut în vedere contextul mai larg în care au fost luate măsurile în cauză. Este adevărat că, potrivit jurisprudenței, revine exclusiv Tribunalului sarcina de a aprecia valoarea care trebuie atașată elementelor de probă care i‑au fost prezentate ( 15 ). Însă Comisia nu contestă valoarea atașată de Tribunal fiecărui element de probă care i‑a fost prezentat. Aceasta reproșează Tribunalului că nu a evaluat respectivele elemente de probă în ansamblu și în contextul lor mai larg, în timp ce, potrivit unei jurisprudențe constante, imputabilitatea poate fi dedusă dintr‑un set de indicii care decurg din împrejurările cauzei și din contextul în care a fost luată măsura ( 16 ). Aceasta este o chestiune de drept.

59.

Concluzionăm că primul motiv de recurs este admisibil în totalitate.

60.

Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru calificarea unei măsuri drept ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de această dispoziție. În primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat. În al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre. În al treilea rând, aceasta trebuie să acorde un avantaj selectiv beneficiarului său. În al patrulea rând, aceasta trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența ( 17 ).

61.

Astfel cum s‑a menționat la punctul 21 de mai sus, prin hotărârea atacată Tribunalul a anulat decizia în cauză pentru motivul că nu a fost îndeplinită prima condiție prevăzută la punctul precedent.

62.

În ceea ce privește această condiție, trebuie avut în vedere faptul că, pentru ca avantajele să poată fi calificate drept „ajutoare” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, acestea trebuie, pe de o parte, să fie acordate direct sau indirect prin intermediul resurselor de stat și, pe de altă parte, să fie imputabile în sarcina statului ( 18 ). Aceste două subcondiții sunt cumulative ( 19 ).

63.

În primul rând, pentru a evalua dacă o măsură este imputabilă în sarcina statului, este necesar să se analizeze dacă autoritățile publice au fost implicate în adoptarea acestei măsuri ( 20 ).

64.

În cazul în care măsura de ajutor este prevăzută prin lege sau printr‑un act administrativ, este indiscutabil că această măsură este imputabilă în sarcina statului ( 21 ). Problema imputabilității apare atunci când măsura este adoptată de un organism diferit de stat, precum o întreprindere publică ( 22 ).

65.

În acest din urmă caz, rezultă din Hotărârea din 16 mai 2002, Franța/Comisia (C‑482/99, EU:C:2002:294) (denumită în continuare „Hotărârea Stardust”), și din jurisprudența ulterioară că imputabilitatea în sarcina statului a unei măsuri de ajutor adoptate de o întreprindere publică nu poate fi dedusă numai din faptul că întreprinderea respectivă se află sub controlul statului, având în vedere că o întreprindere publică poate acționa cu mai multă sau mai puțină independență, în funcție de gradul de autonomie care i‑a fost acordat de stat, și, în consecință, exercitarea efectivă a acestui control într‑un anumit caz nu poate fi presupusă în mod automat. Cu toate acestea, nu se poate solicita nici să se demonstreze că în cazul respectiv autoritățile publice au incitat în mod specific întreprinderea publică să adopte măsurile de ajutor în cauză sau că aceste măsuri au fost adoptate de fapt la instrucțiunile autorităților publice, având în vedere că, din cauza relațiilor strânse existente între stat și întreprinderile publice, va fi foarte dificil pentru Comisie să furnizeze această dovadă. În consecință, potrivit Hotărârii Stardust, imputabilitatea în sarcina statului a unei măsuri de ajutor adoptate de o întreprindere publică poate fi dedusă dintr‑o serie de indicii care decurg din împrejurările cauzei și din contextul în care a fost adoptată măsura respectivă. Astfel de indicii includ în special: faptul că organismul în cauză trebuia să țină seama de cerințele sau directivele autorităților publice; integrarea acestuia în structurile administrației publice; natura activităților întreprinderii și exercitarea acestora din urmă pe piață în condiții normale de concurență cu operatorii privați; statutul juridic al întreprinderii (dreptul public sau dreptul comun al societăților comerciale) și intensitatea supravegherii exercitate de autoritățile publice asupra gestionării întreprinderii. Din nou, conform Hotărârii Stardust, aceste indicii trebuie să arate în cazul respectiv implicarea autorităților publice în adoptarea unei măsuri sau improbabilitatea ca acestea să nu fie implicate ( 23 ).

66.

În prezenta cauză, măsurile în cauză nu au fost luate de o întreprindere publică, astfel cum a fost cazul în Hotărârea Stardust, ci de o entitate privată, și anume FITD, un consorțiu de bănci de drept privat ale cărui organe de administrare – comitetul executiv și consiliul de administrație – au fost alese de adunarea generală a FITD și au fost alcătuite exclusiv din reprezentanți ai băncilor membre ale consorțiului ( 24 ).

67.

La punctul 69 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că obligația Comisiei de a demonstra, pe baza unei serii de indicii, un exercițiu real al controlului statului într‑un anumit caz, care, în conformitate cu Hotărârea Stardust, se aplică în cazul unei măsuri de ajutor adoptate de o întreprindere publică este „cu atât mai necesară” în cazul unei măsuri de ajutor adoptate de o entitate privată, întrucât, spre deosebire de o întreprindere publică, o entitate privată nu are „legătur[i] la nivelul capitalului” cu statul și, prin urmare, nu se poate presupune că este sub controlul statului. În consecință, la punctele 89 și 90 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că, „spre deosebire de o situație în care o măsură luată de o întreprindere publică este imputată statului, în cazul unei măsuri luate de o entitate privată, Comisia nu se poate limita să stabilească [faptul] că lipsa influenței sau a controlului efectiv al autorităților publice asupra acestei entități private ar fi improbabilă”. Mai degrabă, în acest caz, trebuie să se demonstreze că „măsura [în cauză a fost] adoptată sub influența sau sub controlul efectiv al autorităților publice”.

68.

Tribunalul a analizat ulterior elementele de probă prezentate de Comisie și, astfel cum s‑a menționat la punctele 23 și 24 de mai sus, acesta a concluzionat, la punctul 132 din hotărârea atacată, că Comisia nu a dovedit corespunzător cerințelor legale implicarea autorităților publice în adoptarea măsurii în cauză.

69.

În al doilea rând, este indiscutabil că se acordă un avantaj prin intermediul resurselor de stat atunci când fondurile utilizate pentru finanțarea acestui avantaj provin de la bugetul de stat (sau atunci când prin acordarea acestui avantaj statul renunță la venituri) ( 25 ).

70.

Problema dacă sunt utilizate resursele de stat apare atunci când fondurile provin nu de la bugetul de stat, ci de la particulari, și anume atunci când își au originea într‑o taxă sau într‑o contribuție plătită de particulari. În acest caz, pentru ca aceste fonduri să constituie resurse de stat trebuie să rămână în mod constant sub control public și, prin urmare, să fie la dispoziția autorităților publice chiar dacă sunt administrate de o entitate separată de stat. Cu alte cuvinte, statul trebuie să aibă puterea de a dispune de aceste fonduri și să poată orienta utilizarea lor pentru a finanța avantajul ( 26 ). În plus, trebuie să existe o legătură suficient de directă între avantaj și o diminuare a bugetului de stat sau un risc economic de sarcini suficient de concret care îl grevează ( 27 ).

71.

În prezenta cauză, fondurile utilizate pentru finanțarea măsurilor în cauză nu au provenit de la bugetul de stat, ci din contribuțiile băncilor membre ale FITD. Astfel, originea lor a fost una privată ( 28 ). În plus, aceste fonduri au fost plătite și administrate de o entitate privată distinctă de stat, și anume FITD, care a pus în aplicare măsurile în cauză în urma autorizării de către Banca Italiei.

72.

La punctele 135 și 136 din hotărârea atacată, Tribunalul a menționat că într‑o situație referitoare la întreprinderile publice ( 29 ) s‑a statuat că resursele acestor întreprinderi constituiau resurse de stat întrucât statul era în măsură, prin exercitarea influenței sale dominante asupra unor astfel de întreprinderi, să orienteze utilizarea resurselor lor și nu avea nicio importanță în această privință faptul că resursele în cauză erau gestionate de entități distincte de stat sau că erau de origine privată. Tribunalul a analizat în continuare dovezile pe care Comisia s‑a bazat pentru a constata că fondurile utilizate pentru finanțarea măsurilor în cauză erau resurse de stat și, astfel cum s‑a menționat la punctele 25 și 26 de mai sus, a concluzionat, la punctul 161 din hotărârea atacată, că Comisia nu a stabilit că au fost utilizate resurse de stat.

73.

În consecință, Tribunalul a anulat decizia în cauză pentru motivul că Comisia nu a demonstrat că măsurile în cauză erau imputabile în sarcina statului sau că acestea erau acordate prin intermediul resurselor de stat.

74.

Prin intermediul primului său motiv de recurs, Comisia susține în esență că Tribunalul a încălcat articolul 107 alineatul (1) TFUE, în primul rând, prin faptul că a constatat că, în cazul în care ajutorul este acordat de o entitate privată precum FITD, iar nu de o întreprindere publică, Comisiei îi revine o sarcină a probei mai împovărătoare pentru a stabili că o măsură de ajutor este imputabilă în sarcina statului și este acordată prin intermediul resurselor de stat (primul aspect al primului motiv de recurs) și, în al doilea rând, prin faptul că a evaluat printr‑o abordare fragmentată elementele de probă prezentate în această privință, fără a le lua în considerare în ansamblul lor și fără a ține cont de contextul mai larg în care acestea se inserează (al doilea aspect al primului motiv de recurs).

75.

Primul aspect al primului motiv de recurs este împărțit în două obiecții. Prin intermediul primei obiecții, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare în ceea ce privește sarcina probei impusă Comisiei pentru stabilirea faptului că o măsură de ajutor este imputabilă în sarcina statului în cazul în care măsura respectivă este adoptată de o entitate privată, iar nu de o instituție publică (denumită în continuare „obiecția referitoare la dovada imputabilității în sarcina statului a unei măsuri de ajutor”). Prin intermediul celei de a doua obiecții, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare în ceea ce privește sarcina probei impusă Comisiei pentru a arăta că o măsură de ajutor se acordă prin intermediul resurselor de stat în cazul în care fondurile utilizate pentru finanțarea acestei măsuri sunt administrate de o entitate privată, iar nu de o întreprindere publică (denumită în continuare „obiecția referitoare la dovada că o măsură de ajutor este acordată prin intermediul resurselor de stat”). Vom examina pe rând fiecare obiecție.

76.

În susținerea acestei obiecții, Comisia susține că, la punctele 69, 89, 90, 91, 114, 116, 117, 127, 128 și 131 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că, în cazul unei măsuri de ajutor adoptate de o entitate privată, Comisia trebuie să furnizeze dovezi pozitive că autoritățile publice au avut o influență sau un control dominant asupra adoptării măsurii de ajutor. În special, potrivit Comisiei, Tribunalul a constatat că aceasta trebuie să stabilească faptul că autoritățile respective și‑au exercitat influența în fiecare etapă a procesului care a condus la adoptarea acestei măsuri, că au emis instrucțiuni obligatorii acelei entități și că implicarea autorităților publice a avut un impact asupra măsurii de ajutor. În opinia Comisiei, concluziile Tribunalului în acest sens sunt incompatibile cu jurisprudența, care nu impune Comisiei să demonstreze că autoritățile publice sunt implicate în adoptarea măsurii de ajutor, ci doar că implicarea lor în adoptarea acestei măsuri este probabilă sau neimplicarea lor este puțin probabilă. În timp ce această jurisprudență a fost dezvoltată în cazul măsurilor de ajutor adoptate de întreprinderile publice, Comisia susține că nu există niciun motiv pentru a face o distincție între întreprinderile publice și entitățile private și pentru a aplica jurisprudența menționată mai sus numai în cazul unei măsuri de ajutor adoptate de o întreprindere publică, dezvoltând în același timp un criteriu nou și mai strict în cazul unei măsuri de ajutor adoptate de o entitate privată.

77.

Guvernul italian, BPB, FITD și Banca Italiei susțin că obiecția referitoare la dovada imputabilității în sarcina statului a unei măsuri de ajutor trebuie respinsă.

78.

În opinia noastră, această obiecție nu poate fi admisă pentru următoarele considerente. În primul rând, contrar celor susținute de Comisie și astfel cum susțin guvernul italian, BPB și FITD, Tribunalul nu a impus Comisiei în hotărârea atacată o sarcină a probei mai împovărătoare în cazul unei măsuri de ajutor adoptate de o entitate privată, iar nu de o întreprindere publică. În al doilea rând, în eventualitatea în care Curtea consideră că Tribunalul a impus o astfel de sarcină mai împovărătoare în hotărârea atacată, obiecția referitoare la dovada imputabilității în sarcina statului a unei măsuri de ajutor ar trebui totuși respinsă întrucât, deși fondată, aceasta este inoperantă.

79.

Înainte de a examina aceste considerente dorim să facem două observații preliminare.

80.

Mai întâi, precizăm, din motive de claritate, că, potrivit punctului 67 din hotărârea atacată, „entitate privată” înseamnă o entitate care „are un statut privat sau autonomie, inclusiv în ceea ce privește gestionarea fondurilor sale, în raport cu intervențiile autorităților publice și cu finanțele publice”. O „entitate privată” nu este o întreprindere publică, cea din urmă fiind definită de articolul 2 litera (b) din Directiva Comisiei 2006/111/CE ( 30 ) drept „orice întreprindere asupra căreia autoritățile publice pot exercita, direct sau indirect, o influență dominantă în temeiul dreptului de proprietate asupra acestora, a participației deținute de autorități în aceste întreprinderi sau în temeiul normelor care le reglementează”, astfel cum a reamintit Tribunalul la punctul 88 din hotărârea atacată. Cu alte cuvinte, o entitate privată este una care nu se află sub controlul statului.

81.

În continuare, trebuie să menționăm că întrebarea dacă, pentru a stabili că o măsură de ajutor luată de o entitate privată este imputabilă în sarcina statului, Comisia trebuie să furnizeze dovezi pozitive că autoritățile publice au avut o influență sau un control dominant asupra adoptării a acestei măsuri sau este suficient să demonstreze că este puțin probabilă absența influenței efective și a controlului de către autoritățile publice ( 31 ) are – în pofida afirmației Comisiei în sensul că Tribunalul a săvârșit o eroare în ceea ce privește sarcina probei ( 32 ) – o legătură mai mare cu standardul aplicabil în materie de probațiune (care determină nivelul de încredere sau convingere necesar pentru a demonstra un fapt) decât cu sarcina probei (care determină care parte trebuie să demonstreze faptele și poartă riscul ca faptele să rămână nedovedite) ( 33 ).

82.

Astfel cum s‑a menționat la punctul 67 de mai sus, rezultă din cuprinsul punctelor 69, 89 și 90 din hotărârea atacată că, în cazul unei măsuri de ajutor luate de o entitate privată, Tribunalul solicită dovada unei influențe sau a unui control efectiv din partea autorităților publice – în cuvintele Comisiei, o „dovadă pozitivă” –, în timp ce, în cazul unei măsuri de ajutor luate de o întreprindere publică, este suficient ca Comisia să demonstreze probabilitatea unei influențe reale și a unui control din partea autorităților publice (sau, mai degrabă, improbabilitatea absenței influenței și a controlului efectiv din partea acestora).

83.

Cu toate acestea, înclinăm să considerăm că, în pofida aparențelor, Tribunalul nu a impus astfel un standard de probă mai ridicat pentru a stabili că o măsură de ajutor este imputabilă statului în cazul în care această măsură este luată de o entitate privată, iar nu de o întreprindere publică.

84.

Vom examina mai jos fiecare dintre cele trei argumente prezentate de Comisie în sprijinul opiniei sale potrivit căreia Tribunalul a impus un astfel de standard mai ridicat în materie de probațiune în hotărârea atacată. Potrivit Comisiei, în hotărârea respectivă, Tribunalul i‑a solicitat să demonstreze, în primul rând, că măsurile în cauză au fost adoptate la instrucțiunile autorităților publice, care au obligat FITD să adopte aceste măsuri, în al doilea rând, că implicarea acestor autorități a avut impact asupra conținutului măsurilor respective și, în al treilea rând, că autoritățile publice au avut o influență sau un impact real în fiecare etapă a procedurii care a condus la adoptarea măsurilor. În opinia noastră, niciunul dintre aceste argumente nu este convingător.

85.

În primul rând, observăm că, spre deosebire de ceea ce susține Comisia, Tribunalul nu a statuat în hotărârea atacată că, pentru a stabili că o măsură de ajutor luată de o entitate privată este imputabilă în sarcina statului, Comisia trebuie să demonstreze că măsura respectivă a fost adoptată la instrucțiunile obligatorii ale autorităților publice, care au obligat entitatea respectivă să adopte aceste măsuri.

86.

În cazul în care Tribunalul ar fi solicitat o astfel de dovadă, ar fi impus într‑adevăr un standard mai ridicat în materie de probațiune decât în cazul în care măsura de ajutor este luată de o întreprindere publică. Observăm că rezultă din cuprinsul punctului 54 din Hotărârea Stardust, care viza o măsură de ajutor luată de o întreprindere publică, că Comisiei nu i se cere să demonstreze că măsura respectivă a fost adoptată la instrucțiunile autorităților publice ( 34 ). Însă, în hotărârea atacată, Tribunalul nu a solicitat Comisiei să furnizeze dovada descrisă la punctul 85 de mai sus.

87.

Acest lucru se datorează faptului că, în hotărârea atacată, Tribunalul admite că, în cazul unei măsuri de ajutor luate de o entitate privată, dovada unei influențe reale sau a unui control de către autoritățile publice asupra adoptării măsurii de ajutor poate fi prezentată „sub formă de indicii” ( 35 ), la fel ca în cazul în care entitatea care acordă ajutorul este o întreprindere publică ( 36 ). Aceasta înseamnă că Comisiei i se permite să deducă imputabilitatea unei măsuri de ajutor în sarcina statului din circumstanțele cauzei și din contextul în care a fost luată măsura respectivă, mai degrabă decât să trebuiască să furnizeze dovada directă că măsura a fost adoptată sub influența sau controlul autorităților publice, cu alte cuvinte, mai degrabă decât să trebuiască să demonstreze că măsura a fost adoptată la instrucțiunile autorităților publice.

88.

Acest lucru se datorează și faptului că nu rezultă din cuprinsul punctelor 117, 127, 128 și 131 din hotărârea atacată, la care se referă Comisia, că aceasta este obligată să furnizeze dovada descrisă la punctul 85 de mai sus.

89.

Este adevărat că la punctele 117 și 130 din hotărârea atacată Tribunalul a constatat, primo, că în procedura de autorizare la care sunt supuse măsurile în cauză, Banca Italiei nu avea competența de „a impune FITD să intervină în sprijinul unei bănci aflate în dificultate” ( 37 ) și, secundo, că introducerea de către comisarul extraordinar al Tercas a unei cereri de intervenție la FITD „nu impune[a] în niciun caz acestuia din urmă să o admită” ( 38 ).

90.

Cu toate acestea, observăm că, pentru a concluziona că măsurile în cauză nu erau imputabile statului, Tribunalul nu s‑a bazat doar pe faptul că nici Banca Italiei și nici comisarul extraordinar nu au obligat FITD să intervină în sprijinul Tercas și nu au emis instrucțiuni obligatorii în sarcina consorțiului respectiv.

91.

Într‑adevăr, la punctele 122-124 din hotărârea atacată Tribunalul s‑a bazat de asemenea pe „rolul pur pasiv” jucat de reprezentanții Băncii Italiei la ședințele organelor de conducere ale FITD. Dacă acești reprezentanți ar fi jucat un rol mai activ în cadrul acestor reuniuni (de exemplu prin faptul de „[a‑ș]i exprim[a] preocupări[le]” cu privire la intervenția planificată), Tribunalul ar fi considerat acest lucru drept un element care sprijină imputabilitatea măsurilor în litigiu în sarcina statului ( 39 ). În plus, la punctul 126 din hotărârea atacată Tribunalul s‑a bazat și pe faptul că reuniunile informale dintre, pe de o parte, Banca Italiei și, pe de altă parte, BPB, FITD și comisarul extraordinar (denumite în continuare „reuniunile informale”) „au permis Băncii Italiei să fie informată” cu privire la negocierile dintre FITD, pe de o parte, și BPB și comisarul extraordinar, pe de altă parte. În consecință, în cazul în care Banca Italiei ar fi folosit reuniunile informale „pentru a influența în mod decisiv conținutul măsurilor în litigiu”, Tribunalul ar fi considerat acest lucru drept un indiciu că măsurile respective erau imputabile în sarcina statului.

92.

În ceea ce privește concluzia Tribunalului de la punctul 127 din hotărârea atacată, potrivit căreia „invita[ția din partea Băncii Italiei] să [se] ajungă la un „acord echilibrat” cu BPB în ceea ce privește acoperirea capitalului propriu negativ al Tercas” era „lipsit[ă] de orice valoare obligatorie pentru FITD”, observăm că, pentru a constata că această invitație nu a constituit un indiciu al faptului că Banca Italiei avea o influență asupra adoptării măsurilor în cauză, Tribunalul s‑a bazat nu numai pe caracterul neobligatoriu al acestei invitații, ci și pe faptul că decizia FITD de a adopta aceste măsuri nu a fost determinată de această invitație, ci de considerații economice (și anume de concluziile raportului prezentat de o companie de audit și raportare potrivit cărora costul măsurilor în cauză era mai mic decât costul despăgubirii în temeiul schemei de garantare a depozitelor în cazul lichidării Tercas).

93.

În plus, în ceea ce privește faptul, menționat la punctul 89 de mai sus, că solicitarea de intervenție a comisarului extraordinar nu era obligatorie pentru FITD, observăm că, pentru a constata că procedura care a condus la adoptarea măsurilor în cauză nu a fost inițiată de o autoritate publică, și Tribunalul s‑a bazat, la punctul 131 din hotărârea atacată, pe faptul că, în practică, „inițiativa de a recurge la FITD [a] rezult[at] din cerințele impuse de BPB, care a condiționat subscrierea sa la o majorare a capitalului Tercas de acoperirea deficitului patrimonial al acestei bănci de către FITD”.

94.

În consecință, contrar celor susținute de Comisie, Tribunalul nu a solicitat în hotărârea atacată ca, în cazul unei măsuri de ajutor luate de o entitate privată, Comisia să demonstreze că această măsură a fost adoptată ca urmare a instrucțiunilor obligatorii ale autorităților publice, care au obligat entitatea privată respectivă să o adopte.

95.

În al doilea rând, observăm că, contrar celor susținute de Comisie, Tribunalul nu a statuat în hotărârea atacată că, pentru a stabili că o măsură de ajutor luată de o entitate privată este imputabilă în sarcina statului, Comisia trebuie să demonstreze că implicarea autorităților publice a avut efect asupra conținutului măsurii respective.

96.

În cazul în care Tribunalul ar fi solicitat o astfel de probă, ar fi impus într‑adevăr un nivel mai ridicat în materie de probațiune decât în cazul în care măsura de ajutor este luată de o întreprindere publică. Acest lucru se datorează faptului că, în conformitate cu punctul 48 din Hotărârea din 25 iunie 2015, SACE și Sace BT/Comisia (T‑305/13, EU:T:2015:435), care a vizat o măsură de ajutor luată de o întreprindere publică, nu este necesar ca Comisia să „examineze efectul acestei implicări [a autorităților publice] asupra conținutului măsurii” pentru a stabili că această măsură este imputabilă statului. Însă, în hotărârea atacată, Tribunalul nu a solicitat Comisiei să furnizeze dovada descrisă la punctul precedent.

97.

La punctul 116 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a examinat dacă în practică intervenția Băncii Italiei a avut impact asupra conținutului măsurilor în cauză. Mai degrabă a constatat că legislația italiană nu conferea Băncii Italiei, în contextul autorizării măsurilor în cauză, competența de a modifica conținutul acestor măsuri (și, în consecință, că Banca Italiei nu putea avea nicio influență în acest context asupra conținutului măsurilor în cauză). În mod similar, pentru a concluziona, la punctul 126 din hotărârea atacată, că Banca Italiei nu a folosit reuniunile informale „pentru a influența în mod decisiv conținutul măsurilor în litigiu”, Tribunalul nu a examinat dacă, în practică, participarea Băncii Italiei la reuniunile informale a avut impact asupra conținutului măsurilor în cauză. Mai degrabă, Tribunalul pare să constate pur și simplu în cuprinsul acestui punct că participarea Băncii Italiei a fost pur pasivă, având numai scop informativ. Același lucru este valabil și pentru punctul 127 din hotărârea atacată, la care Tribunalul a observat că invitația Băncii Italiei către FITD de a ajunge la un acord echilibrat cu BPB în ceea ce privește acoperirea capitalului propriu negativ al Tercas nu a avut „nici cea mai mică incidență” asupra deciziei FITD de a adopta măsurile în cauză, întrucât această decizie a fost determinată nu de invitația respectivă, ci de condițiile impuse de BPB.

98.

În al treilea rând, nu există niciun temei pentru susținerea Comisiei potrivit căreia, la punctul 114 din hotărârea atacată, Tribunalul solicită dovada faptului că autoritățile publice au putut influența „fiecare etapă” a procedurii care a condus la adoptarea măsurilor în cauză. În opinia noastră, motivul pentru care Tribunalul analizează, la punctele 115-131 din hotărârea atacată ( 40 ), fiecare etapă a procedurii, este acela că, neavând dovezi că autoritățile publice au avut o influență sau un control efectiv în timpul primei etape, acesta verifică dacă au avut o astfel de influență în timpul celei de a doua etape și așa mai departe. Nu există niciun indiciu în sensul că, în cazul în care ar fi considerat, de exemplu, că Banca Italiei ar fi avut o influență efectivă asupra adoptării măsurilor în cauză în contextul autorizării acestora, Tribunalul ar fi considerat necesar să analizeze dacă Banca Italiei a avut o influență similară în celelalte etape ale procedurii.

99.

Concluzionăm că Tribunalul nu a impus în hotărârea atacată un standard de probă mai ridicat în cazul unei măsuri de ajutor luate de o entitate privată și că obiecția referitoare la dovada imputabilității unei măsuri de ajutor în sarcina statului trebuie respinsă.

100.

Cu toate acestea, în eventualitatea în care Curtea ar considera, în special pe baza considerațiilor expuse la punctul 89 de mai sus, că Tribunalul a impus un astfel de standard de probă mai ridicat în hotărârea atacată, vom analiza dacă, procedând astfel, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

101.

Așa cum am menționat la punctul 78 de mai sus, considerăm că prin impunerea unui astfel de standard de probă mai ridicat Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept (însă obiecția cu privire la dovada imputabilității unei măsuri de ajutor în sarcina statului ar trebui, cu toate acestea, respinsă ca inoperantă).

102.

Chiar dacă suntem de acord că, pentru a stabili că o măsură de ajutor luată de o entitate privată este imputabilă în sarcina statului, Comisia trebuie să demonstreze o influență sau un control efectiv din partea autorităților publice asupra adoptării acestei măsuri, este discutabil, în opinia noastră, dacă în cazul unei măsuri de ajutor luate de o întreprindere publică este suficient ca Comisia să demonstreze că absența influenței efective și a controlului din partea autorităților publice asupra acestei întreprinderi este puțin probabilă, astfel cum a stabilit Tribunalul, în esență, la punctul 89 din hotărârea atacată.

103.

Observăm că în majoritatea hotărârilor care privesc o măsură de ajutor luată de o întreprindere publică nu se identifică standardul de probă aplicabil ( 41 ). Cu toate acestea, a fost identificat un standard în Hotărârea din 25 iunie 2015, SACE și Sace BT/Comisia (T‑305/13, EU:T:2015:435), în Hotărârea din 28 ianuarie 2016, Slovenia/Comisia, (T‑507/12, nepublicată, EU:T:2016:35), și în Hotărârea din 13 decembrie 2018, Comune di Milano/Comisia (T‑167/13, EU:T:2018:940), care au vizat o măsură de ajutor luată de o întreprindere publică. În aceste hotărâri Tribunalul a considerat că „lipsa implicării autorităților publice în adoptarea măsurilor în litigiu este improbabilă” ( 42 ) și că „demonstrarea de către Comisie a unei asemenea implicări a autorităților publice în acordarea unui ajutor nu impune stabilirea unei dovezi pozitive, ci este suficient să se demonstreze improbabilitatea neimplicării în adoptarea măsurii” ( 43 ). În consecință, se pare că în cazul unei măsuri de ajutor luate de o întreprindere publică este suficient să se stabilească probabilitatea implicării autorităților publice (sau improbabilitatea neimplicării acestora), iar nu implicarea lor efectivă ( 44 ).

104.

În schimb, în Hotărârea din 13 decembrie 2018, Ryanair și Airport Marketing Services/Comisia (T‑53/16, EU:T:2018:943, punctul 132), care viza o măsură de ajutor luată de o întreprindere privată ( 45 ), se pare că standardul de probă impus depășește simpla probabilitate a unei implicări a autorităților publice întrucât, în formularea Tribunalului, Comisia a demonstrat „că […] [cele trei indicii analizate în decizia atacată] a[u] avut o influență suficient de decisivă asupra comportamentului [entității care acordă ajutorul] față de [beneficiar] pentru ca aces[t] contrac[t] să poată fi considera[t] imputabi[l] statului”.

105.

Acestea fiind spuse, subliniem că, în opinia noastră, problema esențială cu privire la dovada imputabilității unei măsuri de ajutor în sarcina statului nu este dacă Comisia trebuie să stabilească o exercitare efectivă a influenței sau a controlului autorităților publice sau dacă este suficient să demonstreze probabilitatea unei astfel de influențe sau control (sau improbabilitatea absenței unei influențe și a unui control efectiv din partea autorităților publice). Mai degrabă, problema esențială este cea a indiciilor din care se poate deduce imputabilitatea unei măsuri de ajutor în sarcina statului și în special chestiunea dacă aceste indicii trebuie să aibă legătură cu adoptarea măsurii de ajutor sau dacă este suficient ca ele să se refere la entitatea care acordă ajutorul. Cu alte cuvinte, în opinia noastră, problema esențială este dacă Comisia trebuie să demonstreze o influență sau un control efectiv din partea autorităților publice asupra entității respective sau dacă este suficient să demonstreze o influență sau un control efectiv al acestor autorități asupra adoptării măsurii de ajutor.

106.

În această privință observăm că în toate hotărârile citate la punctele 103 și 104 de mai sus, în care este identificat standardul aplicabil în materie de probațiune, influența sau controlul efectiv al autorităților publice sau improbabilitatea absenței unei astfel de influențe sau control trebuie să privească adoptarea măsurii de ajutor, nu doar entitatea care acordă ajutorul, indiferent dacă entitatea respectivă este o întreprindere publică ( 46 ) sau o entitate privată ( 47 ). Cu toate acestea, înainte de a trage concluzii, trebuie luate în considerare și celelalte hotărâri menționate la punctul 103 de mai sus, cu privire la care, în urma analizei indiciilor din care s‑a dedus imputabilitatea măsurii de ajutor în sarcina statului, se poate stabili dacă influența sau controlul efectiv al autorităților publice trebuie să privească adoptarea măsurii de ajutor sau pur și simplu entitatea care acordă ajutorul ( 48 ). În această privință se pare că, deși în unele cazuri concluzia că măsura de ajutor este imputabilă în sarcina statului se deduce numai din indicii care se referă la întreprinderea publică care a luat măsura de ajutor, în majoritatea cazurilor aceasta se deduce și din indicii care se referă la adoptarea măsurii respective.

107.

De exemplu, în Hotărârea din 17 septembrie 2014, Commerz Nederland (C‑242/13, EU:C:2014:2224, punctele 35-39), imputabilitatea în sarcina statului a garanțiilor oferite de autoritatea portuară din Rotterdam, o entitate deținută în întregime de municipalitate, a rezultat „în principiu” (și sub rezerva verificărilor efectuate de instanța de trimitere) din „legăturile organice” dintre autoritatea portuară și municipalitate ( 49 ). Împrejurările că administratorul unic al autorității portuare ținuse secretă acordarea garanțiilor și că „se poate prezuma” că municipalitatea s‑ar fi opus acordării garanțiilor respective dacă ar fi fost informată în acest sens „nu sunt […] de natură să excludă, per se […], o astfel de imputabilitate”. În această cauză, indiciile din care a fost dedusă imputabilitatea măsurii de ajutor în sarcina statului se refereau exclusiv la entitatea care acordă ajutorul, fiind acordată puțină atenție indiciilor referitoare la adoptarea măsurii de ajutor și care se opuneau constatării imputabilității. Astfel, în această hotărâre Curtea a ajuns foarte aproape de a stabili o prezumție (relativă) care, în opinia noastră, este cu greu conformă cu punctul 52 din Hotărârea Stardust, potrivit căruia „simplul fapt că o întreprindere publică este sub controlul statului nu este suficient pentru ca măsurile luate de întreprinderea respectivă […] să fie imputabile în sarcina statului”.

108.

În mod similar, în Hotărârea din 27 februarie 2013, Nitrogénművek Vegyipari/Comisia (T‑387/11, nepublicată, EU:T:2013:98, punctele 63-66), constatarea că împrumuturile acordate de o instituție de credit deținută în totalitate de stat, Magyar Fejlesztési Bank Zrt. (denumită în continuare „MFB”), erau imputabile în sarcina statului maghiar este dedusă exclusiv din indicii referitoare la MFB, și anume faptul că activitățile MFB erau cele ale unei bănci publice de dezvoltare, că aceasta avea un statut juridic diferit de cel al unei bănci comerciale și că era supusă unei supravegheri intense din partea autorităților publice (întrucât, în special, ministrul competent exercita drepturile de proprietate ale statului asupra MFB și numea și revoca membrii organelor de conducere ale acesteia). Menționăm că această supraveghere a fost exercitată asupra operațiunilor MFB, iar nu asupra contractării împrumuturilor în cauză.

109.

Cu toate acestea, în Hotărârea din 13 decembrie 2018, Comune di Milano/Comisia (T‑167/13, EU:T:2018:940, punctele 75-96), imputabilitatea în sarcina statului italian a injecțiilor de capital efectuate de SEA SpA, operatorul de stat al aeroporturilor din Milano, în filiala sa Sea Handling SpA a fost dedusă nu numai din legăturile organice dintre SEA și municipalitatea orașului Milano (care deținea majoritatea acțiunilor și a drepturilor de vot în cadrul SEA și numea membrii organelor de conducere ale SEA), ci și dintr‑un indiciu legat de adoptarea măsurii de ajutor. Acest indiciu a constat dintr‑un acord sindical, încheiat între municipalitatea orașului Milano, SEA și diferite sindicate, prin care SEA s‑a angajat să suporte pierderile suferite de Sea Handling, sprijin care a luat ulterior forma injecției de capital în cauză, și anume a măsurii de ajutor. Astfel cum a menționat Tribunalul la punctul 81 din această hotărâre, municipalitatea orașului Milano a participat activ la negocierile acordului sindical respectiv și, prin semnarea acestuia, a aprobat, în calitatea sa de acționar majoritar al SEA, angajamentul companiei de a suporta pierderile filialei sale, precum și implementarea ulterioară a acestui angajament de către SEA.

110.

În mod similar, în Hotărârea din 13 mai 2020, easyJet Airline/Comisia (T‑8/18, EU:T:2020:182, punctele 117-140), imputabilitatea în sarcina Regiunii Autonome Sardinia (Italia) (denumită în continuare „regiunea autonomă”), a plăților efectuate de operatorii aeroporturilor din Sardinia către companiile aeriene în schimbul furnizării de către aceste companii aeriene a legăturilor de la un punct la altul între Sardinia și anumite aeroporturi europene a fost dedusă din indicii referitoare la adoptarea măsurii de ajutor. Aceste indicii au fost următoarele: mai întâi, faptul că fondurile utilizate de operatorii aeroportuari pentru remunerarea companiilor aeriene au fost puse la dispoziție de regiunea autonomă după aprobarea planurilor de activitate detaliate ale acestor operatori, care trebuiau redactate în conformitate cu orientările adoptate de executivul regiunii autonome, și apoi faptul că mecanismul de rambursare a costurilor plătite de operatorii aeroportuari a permis regiunii autonome să monitorizeze punerea în aplicare a planurilor de activitate ale operatorilor aeroportuari (din moment ce costurile care decurg din acordurile dintre operatorii aeroportuari și companiile aeriene puteau fi rambursate numai dacă conținutul și domeniul de aplicare ale acestor acorduri erau conforme cu liniile directoare menționate mai sus). Observăm că influența și controlul regiunii autonome au fost exercitate asupra conținutului și implementării planurilor de activități ale operatorilor aeroportuari și că o astfel de implementare a constat tocmai în măsura de ajutor (și anume remunerația plătită de operatorii aeroportuari companiilor aeriene).

111.

În consecință, după cum s‑a menționat la punctele 102 și 106 de mai sus, în cazul în care entitatea care acordă ajutorul este o întreprindere publică, nu este în toate cazurile suficient ca Comisia să demonstreze o influență sau un control efectiv din partea autorităților publice (sau improbabilitatea absenței unei astfel de influențe și control) asupra acestei întreprinderi. Trebuie să demonstreze o influență sau un control efectiv (sau improbabilitatea absenței acestora) asupra adoptării măsurii de ajutor. Motivul pentru care standardul de probă aplicabil variază ar putea fi găsit în împrejurarea că, astfel cum a afirmat Curtea la punctul 52 din Hotărârea Stardust, „o întreprindere publică poate acționa cu mai multă sau mai puțină independență, în funcție de gradul de autonomie care îi este acordat de stat”.

112.

Rezultă că standardul de probă aplicabil în cazul unei măsuri de ajutor luate de o întreprindere publică este în unele cazuri apropiat, dacă nu identic, cu cel aplicabil atunci când măsura de ajutor este luată de o entitate privată.

113.

Într‑adevăr, în Hotărârea din 13 decembrie 2018, Ryanair și Airport Marketing Services/Comisia (T‑53/16, EU:T:2018:943, punctele 125-141), imputabilitatea în sarcina unui organism de stat, și anume Syndicat mixte pour l’aménagement et le développement de l’aéroport de Nîmes (denumit în continuare „SMAN”), a acordului de servicii aeroportuare dintre Ryanair și entitatea privată care exploatează aeroportul din Nîmes (Franța), și anume Veolia Transport Aéroport de Nîmes (denumită în continuare „VTAN”), a fost dedusă din indicii referitoare la adoptarea acestui acord. Aceste indicii au fost: mai întâi, faptul că convenția de delegare a unui serviciu public încheiată între SMAN și VTAN încredința acestuia din urmă nu numai exploatarea aeroportului din Nîmes, ci și sarcina dezvoltării traficului aerian, care ar putea fi incompatibilă cu obiectivul unui operator privat al unui aeroport de maximizare a rentabilității sale; în continuare, diferite declarații ale VTAN făcute înainte de încheierea acordului de servicii aeroportuare în cauză, care arătau că VTAN era conștientă de faptul că relația cu Ryanair ar putea afecta rentabilitatea exploatării aeroportului din Nîmes și că era dispusă să intre într‑o relație cu această companie aeriană numai în lumina contribuției forfetare oferite de SMAN și, în sfârșit, faptul că rentabilitatea concesiunii către VTAN s‑a bazat pe această contribuție forfetară, care a fost calculată în temeiul costurilor și veniturilor asociate acordului cu Ryanair.

114.

Relevăm de asemenea că în Hotărârea din 13 mai 2020, easyJet Airline/Comisia (T‑8/18, EU:T:2020:182, punctele 2 și 79), amintită la punctul 110 de mai sus, după ce a constatat că operatorul unui aeroport era o întreprindere privată, Tribunalul nici nu a menționat caracterul privat al acestei entități atunci când a evaluat imputabilitatea și, cu atât mai puțin, nici nu a făcut o distincție în raport cu măsurile luate de ceilalți operatori aeroportuari, întreprinderi publice.

115.

În consecință, deși rezultă din jurisprudență că, în cazul unei măsuri de ajutor luate de o întreprindere privată, Comisia trebuie să demonstreze o influență sau un control efectiv din partea autorităților publice asupra adoptării acestei măsuri, acest standard a fost aplicat de instanțele Uniunii Europene și în cazurile în care măsura de ajutor a fost luată de o întreprindere publică.

116.

De asemenea, subliniem că în Hotărârea din 13 decembrie 2018, Ryanair și Airport Marketing Services/Comisia (T‑53/16, EU:T:2018:943, punctul 135), menționată la punctul 113 de mai sus, Tribunalul nu a solicitat dovada că măsura de ajutor a fost adoptată de întreprinderea privată la instrucțiunile autorităților publice. Acest lucru rezultă din faptul că argumentul Ryanair conform căruia SMAN s‑a abținut în mod sistematic să își exercite puterea de a influența comportamentul VTAN în negocierile cu Ryanair a fost considerat inoperant pentru motivul că SMAN beneficia de marja de apreciere de a interveni în negocierile dintre VTAN și Ryanair și „ar fi putut interveni dacă VTAN ar fi încercat să impună Ryanair condiții care l‑ar fi determinat pe aceasta din urmă să își reducă traficul pe aeroportul din Nîmes” ( 50 ).

117.

Concluzionăm că nu rezultă din jurisprudență că se aplică un standard de probă mai ridicat în cazul unei măsuri de ajutor luate de o entitate privată, iar nu de o întreprindere publică.

118.

Menționăm de asemenea că, deși un indiciu enumerat la punctul 56 din Hotărârea Stardust, și anume existența unor legături organice cu statul (sau, în cuvintele Curții, „integrarea [entității care acordă ajutorul] în structurile administrației publice”), nu poate permite în mod evident ca o măsură luată de o entitate privată să fie imputabilă în sarcina statului, celelalte indicii enumerate în această hotărâre pot fi și au fost ( 51 ) invocate pentru stabilirea imputabilității unei astfel de măsuri în sarcina statului. Faptul că lipsește un indiciu în cazul unei măsuri de ajutor luate de o entitate privată implică faptul că celelalte indicii trebuie să fie cu atât mai convingătoare. Totuși, acest lucru nu înseamnă că în acest caz standardul în materie de probațiune este mai ridicat. Înseamnă pur și simplu că același standard trebuie îndeplinit bazându‑se pe alte indicii decât existența unor legături organice cu statul.

119.

Concluzionăm în sensul că, în eventualitatea în care Curtea consideră că Tribunalul a impus în hotărârea atacată un standard de probă mai ridicat numai ca urmare a caracterului privat al entității care acordă ajutorul și în special că a solicitat dovada faptului că măsura de ajutor a fost adoptată la instrucțiunile autorităților publice, ar trebui să constate că Tribunalul a săvârșit o eroare procedând astfel.

120.

Înainte de a explica motivul pentru care considerăm că, astfel cum am precizat la punctul 78 de mai sus, obiecția referitoare la dovada imputabilității unei măsuri de ajutor în sarcina statului ar trebui totuși respinsă întrucât este inoperantă, dorim să subliniem că, contrar celor susținute de Comisie, în primul rând, respingerea prezentului recurs nu ar pune în pericol premisa pe care se bazează Directivele 2014/49 și 2014/59 și, în al doilea rând, este irelevant dacă FITD poate fi considerată sau nu o „emanație a statului”, în sensul Hotărârii din 12 iulie 1990, Foster și alții (C‑188/89, EU:C:1990:313).

121.

În primul rând, nu suntem de acord cu argumentul Comisiei potrivit căruia, în cazul în care Curtea ar considera că măsurile în cauză nu sunt imputabile în sarcina statului și că, în consecință, acestea nu constituie ajutor de stat, nicio măsură luată de o schemă de garantare a depozitelor nu ar constitui vreodată ajutor de stat, astfel încât schemele respective și‑ar putea utiliza mijloacele financiare disponibile pentru măsuri de intervenție pentru a preveni eșecul unei instituții de credit fără ca aceasta din urmă să fi fost plasată în rezoluție. În opinia Comisiei, acest lucru ar pune în pericol premisa pe care se bazează Directivele 2014/49 și 2014/59, și anume că toate măsurile luate de schemele de garantare a depozitelor constituie ajutor de stat.

122.

Trebuie să precizăm de asemenea că schemele de garantare a depozitelor ( 52 ), a căror sarcină esențială este protejarea deponenților împotriva consecințelor insolvenței unei instituții de credit, pot să depășească totuși această funcție ( 53 ) și să folosească mijloacele lor financiare disponibile pentru „măsuri alternative în vederea evitării falimentului unei instituții de credit”, în temeiul articolului 11 alineatul (3) din Directiva 2014/49. Cu toate acestea, o astfel de utilizare a fondurilor disponibile ale unei scheme de garantare a depozitelor este condiționată de faptul că nu a fost luată nicio măsură de rezoluție în legătură cu instituția de credit în cauză. În temeiul articolului 32 alineatul (4) litera (d) din Directiva 2014/59, pot fi luate măsuri de rezoluție atunci când este necesar „spriji[n] financiar public extraordinar”, acesta din urmă fiind definit de articolul 2 alineatul (1) punctul 28 din aceeași directivă ca „ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene […] care este furnizat pentru a menține sau restabili viabilitatea, lichiditatea sau solvabilitatea unei instituții [de credit]”.

123.

În consecință, în speță, în ipoteza în care măsurile în cauză ar fi considerate ajutor de stat, ar putea fi luate măsuri de rezoluție în ceea ce privește beneficiarul acestora (Tercas), ceea ce ar împiedica FITD, în calitate de schemă recunoscută de garantare a depozitelor ( 54 ), să își utilizeze mijloacele financiare disponibile pentru „măsuri alternative” menite să prevină falimentul Tercas, în temeiul articolului 11 alineatul (3) din Directiva 2014/49, precum măsurile în cauză ( 55 ). Dimpotrivă, în ipoteza în care Curtea consideră că măsurile în cauză nu constituie ajutor de stat, nu pot fi luate măsuri de rezoluție cu privire la Tercas și, în consecință, FITD și‑ar putea utiliza toate fondurile disponibile pentru a lua măsuri precum cele în cauză fără a încălca articolul 11 alineatul (3) din Directiva 2014/49.

124.

Nu suntem de acord cu argumentul prezentat de Comisie, astfel cum a fost rezumat la punctul 121 de mai sus, pentru următoarele motive.

125.

Primo, în cazul în care Curtea consideră că măsurile în cauză nu sunt imputabile în sarcina statului și nu constituie ajutor de stat, nu ar rezulta că nicio măsură luată de o schemă de garantare a depozitelor nu ar putea constitui ajutor de stat. Acest lucru ar depinde de caracteristicile schemei de garantare a depozitelor și de măsura specifică. Observăm în această privință că s‑a constatat în mai multe rânduri că măsurile luate de schemele de garantare a depozitelor constituie ajutor de stat ( 56 ).

126.

Secundo, reamintim că articolul 11 alineatul (3) din Directiva 2014/49 permite în mod expres schemelor de garantare a depozitelor să utilizeze resursele financiare disponibile pentru a preveni falimentul unei instituții de credit, cu condiția ca instituția respectivă să nu fie plasată sub rezoluție. În cazul în care, după cum sugerează Comisia, orice măsură luată de o schemă de garantare a depozitelor ar fi considerată ajutor de stat, acest lucru ar putea împiedica în practică schemele de garantare a depozitelor să adopte măsuri alternative în temeiul acestei dispoziții, dat fiind că ar lipsi o condiție. Astfel, acest lucru ar goli de conținut dispoziția respectivă.

127.

În al doilea rând, nu suntem de acord cu argumentul invocat de Comisie potrivit căruia FITD nu este o entitate privată tipică, ci o „emanație a statului”, în sensul Hotărârii din 12 iulie 1990, Foster și alții (C‑188/89, EU:C:1990:313, punctul 18), cu rezultatul că, în eventualitatea în care Curtea constată că se aplică un standard de probă mai ridicat în cazul unei măsuri de ajutor luate de o entitate privată, acest standard nu s‑ar aplica măsurilor adoptate de FITD.

128.

Observăm că noțiunea de emanație a statului a fost dezvoltată în raport cu doctrina efectului direct al directivelor în litigiile „verticale” dintre particulari și stat. Conform unei jurisprudențe constante, dispozițiile necondiționate și suficient de precise ale unei directive pot fi invocate de justițiabili împotriva unor organisme sau entități care sunt supuse autorității sau controlului statului ori care dispun de puteri exorbitante în raport cu cele care rezultă din normele aplicabile în relațiile dintre particulari. Pot de asemenea să fie asimilate statului organisme sau entități care au fost însărcinate de o autoritate să exercite o misiune de interes public și li s‑au acordat în acest scop puteri exorbitante ( 57 ).

129.

Nu înțelegem modul în care problema dacă un organism sau o entitate poate fi considerată o emanație a statului și poate fi tratată ca atare drept comparabilă cu statul în ceea ce privește efectul „vertical” al directivelor are vreo legătură cu clasificarea drept ajutor de stat a măsurii adoptate de acest organism sau entitate. Noțiunea de emanație a statului nu a fost dezvoltată în acest scop și nu vedem niciun motiv pentru care ar trebui utilizată pentru a identifica standardul aplicabil pentru a dovedi cu o măsură de ajutor este imputabilă în sarcina statului.

130.

În orice caz, în opinia noastră, FITD nu ar putea fi considerată o emanație a statului în sensul jurisprudenței citate la punctul 128 de mai sus și aceasta întrucât, spre deosebire de Biroul asigurătorilor auto din Irlanda, care a fost considerat o emanație a statului în Hotărârea din 10 octombrie 2017, Farrell (C‑413/15, EU:C:2017:745, punctele 38 și 40), pe care se bazează Comisia, FITD nu acționează în temeiul unui mandat public atunci când, astfel cum este cazul în speță, intervine în absența lichidării administrative forțate a unuia dintre membrii săi și nu deține puteri exorbitante, dincolo de cele care rezultă din normele obișnuite aplicabile relațiilor dintre particulari, întrucât nu are puterea de a solicita o contribuție din partea membrilor săi.

131.

Concluzionăm că, în eventualitatea în care Curtea ar considera că Tribunalul a impus în hotărârea atacată un standard de probă mai ridicat în cazul unei măsuri de ajutor luate de o entitate privată, ar trebui să se constate că Tribunalul a săvârșit o eroare procedând astfel. Aceasta ar trebui să respingă totuși obiecția referitoare la dovada imputabilității unei măsuri de ajutor în sarcina statului întrucât, astfel cum vom arăta mai jos, această obiecție este inoperantă.

132.

Aceasta este situația întrucât indiciile enumerate la punctele 96-132 din hotărârea atacată nu permit ca măsurile în cauză să fie imputabile în sarcina statului nici chiar dacă se consideră că se aplică același standard în materie de probațiune indiferent că entitatea care acordă ajutorul este o entitate privată sau o întreprindere publică (și că, în consecință, Comisia nu este obligată, pentru a stabili imputabilitatea în sarcina statului a unei măsuri de ajutor luate de o entitate privată, să demonstreze că autoritățile publice au obligat entitatea respectivă să adopte această măsură, că implicarea lor a avut impact asupra conținutului măsurii și că au avut o influență în fiecare etapă a procedurii).

133.

În primul rând, suntem de acord cu Tribunalul că mandatul public conferit FITD prin articolul 96 ter alineatul (1) din Legea italiană privind băncile nu este un indiciu care să permită imputarea în sarcina statului a măsurilor în cauză, având în vedere că, astfel cum a constatat Tribunalul la punctul 101 din hotărârea atacată, acest mandat constă exclusiv în rambursarea deponenților, de unde rezultă că, precum în speță, FITD ia măsuri de intervenție în sprijinul unei bănci membre, nu acționează în temeiul unui mandat public.

134.

În al doilea rând, imputabilitatea măsurilor în cauză în sarcina statului italian nu poate fi dedusă din faptul că aceste măsuri sunt supuse autorizării de către Banca Italiei. Rezultă din cuprinsul punctelor 116 și 118 din hotărârea atacată că, în contextul procedurii de autorizare, Banca Italiei nu ar putea avea nicio influență nici asupra adoptării măsurilor în cauză, nici asupra conținutului acestora, întrucât unicul scop al acestei proceduri l‑a constituit verificarea conformității măsurilor cu normele prudențiale care guvernează sectorul bancar.

135.

În al treilea rând, rezultă din cuprinsul punctelor 123 și 126 din hotărârea atacată că nu există dovezi că Banca Italiei ar fi exercitat vreo influență sau vreun control în mod informal. Rolul său în cadrul reuniunilor organelor de conducere ale FITD a fost „pur pasiv”, întrucât reprezentanții săi fie și‑au exprimat doar satisfacția cu privire la modul în care a fost gestionată criza Tercas, fie nu au luat cuvântul deloc. În plus, participarea Băncii Italiei la reuniunile informale i‑a permis pur și simplu să fie informată cu privire la progresul negocierilor dintre FITD, pe de o parte, și BPB și comisarul extraordinar, pe de altă parte. Singurul element de probă relevant este invitația Băncii Italiei de a ajunge la un acord echilibrat în ceea ce privește acoperirea capitalului propriu negativ al Tercas, menționată la punctul 127 din hotărârea atacată. Această dovadă are însă, în opinia noastră, o valoare probatorie redusă, având în vedere că protecția intereselor membrilor săi ( 58 ) a fost cea care a determinat FITD să adopte măsurile în cauză, iar nu invitația din partea Băncii Italiei.

136.

În al patrulea rând, este lipsit de relevanță faptul că comisarul extraordinar a solicitat FITD să adopte măsurile în cauză, având în vedere că, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 131 din hotărârea atacată, inițiativa de a recurge la FITD nu a venit de fapt de la comisarul extraordinar, ci de la BPB (întrucât BPB a condiționat subscrierea sa la o majorare a capitalului Tercas de acoperirea deficitului patrimonial al acestei bănci de către FITD).

137.

Concluzionăm că, în cazul în care Curtea consideră că imputabilitatea în sarcina statului a unei măsuri de ajutor luate de o entitate privată trebuie evaluată în conformitate cu același standard precum o măsură de ajutor luată de o întreprindere publică, nu se poate considera că Comisia a demonstrat că măsurile în cauză sunt imputabile în sarcina statului.

138.

În consecință, obiecția referitoare la dovada imputabilității în sarcina statului a unei măsuri de ajutor trebuie respinsă, fie pentru motivul prezentat la punctul 99 de mai sus, fie, în orice caz (în cazul în care Curtea ar considera că Tribunalul a impus în hotărârea atacată un standard mai ridicat în materie de probațiune în cazul unei măsuri de ajutor luate de o entitate privată), pentru motivul explicat la punctul 137 de mai sus.

139.

Considerăm că Tribunalul nu a impus Comisiei în hotărârea atacată o sarcină a probei mai împovărătoare sau, mai degrabă, că nu a solicitat Comisiei să îndeplinească un standard mai înalt în materie de probațiune pentru a stabili că o măsură de ajutor este acordată prin intermediul resurselor de stat în cazul în care, precum în speță, resursele utilizate pentru finanțarea acestei măsuri sunt administrate de o entitate privată, iar nu de o întreprindere publică.

140.

Acest lucru se datorează faptului că nu există nicio declarație de principiu în hotărârea atacată în sensul în care Comisia trebuie să îndeplinească un standard mai ridicat în materie de probațiune în cazul în care resursele utilizate pentru finanțarea măsurii de ajutor sunt administrate de o entitate privată, iar nu de o întreprindere publică. În consecință, hotărârea atacată nu identifică pretinsul standard de probă mai ridicat pe care Comisia ar trebui să îl îndeplinească în acest caz. Rezultă în mod clar din modul de redactare a punctelor 88-90 din această hotărâre și din faptul că acestea fac parte din secțiunea intitulată „Cu privire la imputabilitatea măsurilor în litigiu în sarcina statului italian” că aceste puncte se referă numai la imputabilitatea unei măsuri de ajutor în sarcina statului. În plus, nu există nicio declarație de principiu la punctele 133-161 din hotărârea atacată care să abordeze problema dacă măsurile în cauză au fost finanțate prin intermediul resurselor de stat, similar cu declarația de la punctele 88-90 din această hotărâre. Mai degrabă, la punctele 133-161 din hotărârea atacată Tribunalul face referire la jurisprudența privind conceptul de intervenție prin intermediul resurselor de stat, fără a încerca să facă distincția între resursele administrate de o întreprindere publică și cele administrate de o entitate privată, ceea ce este cu atât mai surprinzător cu cât, la punctele 135 și 136, citând Hotărârea din 9 noiembrie 2017, Comisia/TV2/Danmark (C‑656/15 P, EU:C:2017:836), Tribunalul constată că aceasta se referă la întreprinderile publice ( 59 ).

141.

În plus, nu suntem de părere că la punctele 139-161 din hotărârea atacată Tribunalul s‑a bazat pe elemente care nu sunt menționate în Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA (C‑329/15, EU:C:2017:671), în Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia (C‑405/16 P, EU:C:2019:268), și în Hotărârea din 15 mai 2019, Achema și alții (C‑706/17, EU:C:2019:407), care vizau măsuri de ajutor finanțate prin intermediul resurselor administrate de întreprinderi publice. Mai precis, împrejurarea că Banca Italiei nu avea puterea de a direcționa utilizarea resurselor FITD (având în vedere că procedura de autorizare nu a permis Băncii Italiei să efectueze o examinare a măsurilor în cauză care depășea o verificare formală a legalității acestora) și că, deși contribuția pe care FITD a folosit‑o pentru finanțarea măsurilor în cauză a fost obligatorie, caracterul obligatoriu al acestei contribuții a rezultat nu dintr‑o dispoziție de reglementare, ci din statutul FITD, par în concordanță cu aceste hotărâri ( 60 ).

142.

Remarcăm de asemenea că Comisia nu explică nici în ce constă testul mai strict care pretinde că a fost aplicat de Tribunal în cazul resurselor administrate de o entitate privată și nici nu identifică punctele din hotărârea atacată în care a fost aplicat testul mai strict ( 61 ).

143.

În consecință, considerăm că Tribunalul nu a solicitat Comisiei în hotărârea atacată să îndeplinească un standard mai ridicat în materie de probațiune pentru a stabili că o măsură de ajutor este acordată prin intermediul resurselor de stat atunci când resursele utilizate pentru finanțarea acestei măsuri sunt administrate de o entitate privată, iar nu de o întreprindere publică.

144.

Din motive de completitudine, vom prezenta pe scurt motivele pentru care, în eventualitatea în care Curtea ar considera că Tribunalul a impus în hotărârea atacată un standard de probă mai ridicat în cazul resurselor administrate de o întreprindere privată, obiecția referitoare la dovada că o măsură de ajutor este acordată prin intermediul resurselor de stat ar trebui totuși respinsă întrucât, deși fondată, este inoperantă.

145.

În situația menționată la punctul anterior, această obiecție ar fi fondată întrucât, din datele de care dispunem, nu există niciun indiciu în jurisprudență în sensul că se aplică un standard de probă mai ridicat atunci când entitatea care administrează resursele utilizate pentru finanțarea unei măsuri de ajutor nu este o întreprindere publică, ci o entitate privată. În cazurile în care resursele au fost administrate de o entitate privată, Curtea a aplicat jurisprudența citată la punctul 70 de mai sus, pe care a dezvoltat‑o în ceea ce privește resursele administrate de o întreprindere publică ( 62 ); cu alte cuvinte, a verificat dacă fondurile au fost obținute prin taxe obligatorii impuse de legislația unui stat membru și dacă statul avea puterea de a dispune de fondurile administrate de întreprindere.

146.

În această privință, nu suntem de acord cu argumentul, invocat de Comisie în replica sa, că, în cazul în care Curtea constată că standardul în materie de probațiune care trebuie aplicat pentru stabilirea imputabilității în sarcina statului a unei măsuri de ajutor luate de o entitate privată este mai scăzut decât standardul aplicat în hotărârea atacată, ar trebui aplicat un standard de probă mai scăzut și pentru a stabili că măsura respectivă a fost acordată prin intermediul resurselor de stat. În opinia Comisiei, acest lucru rezultă din faptul că gradul de control exercitat de autoritățile publice asupra entității care acordă ajutorul este crucial pentru a stabili nu numai că măsura respectivă este imputabilă în sarcina statului, ci și că aceasta este acordată prin intermediul resurselor de stat. Este suficient să menționăm în această privință că rezultă din jurisprudența citată la punctul 70 de mai sus că, atunci când fondurile utilizate pentru finanțarea unei măsuri de ajutor provin din resurse private, Comisia trebuie să demonstreze de asemenea că aceste fonduri au fost obținute prin intermediul unor taxe obligatorii impuse de legislația unui stat membru.

147.

Cu toate acestea, astfel cum s‑a menționat la punctul 144 de mai sus, în eventualitatea în care Curtea constată că Tribunalul a solicitat Comisiei în hotărârea atacată să îndeplinească un standard de probă mai ridicat în cazul resurselor administrate de o entitate privată și că a săvârșit o eroare procedând astfel, ar trebui totuși să respingă ca inoperantă obiecția referitoare la dovada că o măsură de ajutor este acordată prin intermediul resurselor de stat.

148.

Aceasta este situația întrucât autoritățile publice nu par să fi exercitat nicio formă de control asupra utilizării fondurilor generate de contribuția percepută de la membrii FITD, având în vedere că, în conformitate cu punctele 145 și 147 din hotărârea atacată, mai întâi, în contextul autorizării măsurilor în cauză, Banca Italiei nu avea competența de a direcționa utilizarea resurselor FITD și apoi, în practică, intervenția FITD în beneficiul Tercas nu a fost inițiată de autoritățile publice, ci de o întreprindere privată, și anume BPB. Acest lucru este și consecința faptului că, fără îndoială, astfel cum a afirmat Tribunalul la punctul 159 din hotărârea atacată, caracterul obligatoriu al contribuției membrilor FITD nu provine dintr‑o dispoziție de reglementare, ci dintr‑o decizie unanimă a acestor membri și, în consecință, nu poate fi asimilat unei taxe parafiscale. Observăm în această privință că în Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia (C‑405/16 P, EU:C:2019:268, punctele 70 și 71), Curtea a insistat asupra faptului că natura obligatorie a contribuției utilizate pentru finanțarea măsurii de ajutor a rezultat dintr‑o dispoziție de reglementare și a fost considerată irelevantă împrejurarea că, „în practică”, sumele suplimentare plătite de furnizorii de energie electrică au fost transmise clienților finali.

149.

Concluzionăm că obiecția referitoare la dovada că o măsură de ajutor este acordată prin intermediul resurselor de stat trebuie respinsă, fie pentru motivul prezentat la punctul 143 de mai sus, fie, în orice caz (în eventualitatea în care Curtea ar considera că Tribunalul a solicitat Comisiei în hotărârea atacată să îndeplinească un standard de probă mai ridicat în cazul resurselor administrate de o entitate privată), pentru motivul explicat la punctul 148 de mai sus.

150.

În consecință, primul aspect al primului motiv de recurs trebuie respins.

151.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare evaluând elementele prezentate printr‑o abordare fragmentată, fără a le lua în considerare în ansamblul lor și fără a ține cont de contextul mai larg în care acestea se inserează, la punctele 96, 100-106, 114, 115, 116 și 125 din hotărârea atacată, și cu privire la dovada că măsurile în cauză au fost acordate prin intermediul resurselor de stat. În această privință, Comisia susține că, potrivit jurisprudenței, imputabilitatea unei măsuri de ajutor în sarcina statului poate fi dedusă dintr‑un set de indicii care decurg din circumstanțele cauzei și din contextul în care a fost luată măsura. Chiar dacă unele elemente de probă pot avea o valoare probatorie relativ scăzută ca atare, acestea pot, atunci când sunt coroborate, să permită imputarea măsurii în sarcina statului.

152.

Guvernul italian, BPB, FITD și Banca Italiei solicită respingerea celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs.

153.

Considerăm că cel de al doilea aspect al primului motiv de recurs trebuie respins.

154.

Suntem de acord cu Comisia că elementele de probă prezentate trebuie evaluate în ansamblu. Acest lucru rezultă din faptul că dovada imputabilității unei măsuri de ajutor în sarcina statului poate fi dedusă din indicii care, astfel cum arată lista neexhaustivă a indiciilor de la punctele 55-57 din Hotărârea Stardust, pot fi diverse și se referă la măsura propriu‑zisă, la contextul acesteia sau la entitatea care a luat‑o și, în consecință, au diferite grade de valoare probatorie.

155.

Cu toate acestea, contrar celor susținute de Comisie, în hotărârea atacată Tribunalul nu a evaluat elementele de probă printr‑o abordare fragmentată.

156.

În primul rând, Comisia susține că, deși a constatat, la punctele 96 și 100-106 din hotărârea atacată, (i) că mandatul public acordat FITD consta exclusiv în rambursarea deponenților și (ii) că prin adoptarea unor măsuri alternative în sprijinul unei bănci membre în absența lichidării administrative forțate a acesteia din urmă FITD a acționat în afara cadrului mandatului care i‑a fost conferit, Tribunalul nu a luat în considerare că astfel de măsuri alternative urmăreau tocmai să se evite necesitatea rambursării deponenților în caz de lichidare. Menționăm că este adevărat că, în temeiul articolului 29 alineatul (1) din statutul FITD, una dintre condițiile pentru adoptarea unor măsuri precum cele în cauză este că se poate preconiza o sarcină mai puțin împovărătoare în raport cu cea care ar fi suportată în cazul lichidării administrative forțate a băncii în cauză, care ar declanșa obligația FITD de a rambursa deponenții. Acest lucru însă nu aduce cu nimic atingere faptului că adoptând măsuri precum cele în cauză FITD nu a acționat în interesul public (adică în interesul deponenților), ci în interesul băncilor sale membre, iar decizia de a adopta aceste măsuri nu a rezultat dintr‑o obligație legală, ci dintr‑o decizie autonomă a băncilor membre ale FITD, cu rezultatul că mandatul public conferit FITD nu a fost un indiciu care să permită imputabilitatea măsurilor în cauză în sarcina statului.

157.

În al doilea rând, Comisia susține că, prin faptul de a solicita, la punctul 114 din hotărârea atacată, dovada unei influențe sau a unui control efectiv din partea autorităților publice în fiecare etapă a procedurii care a condus la adoptarea măsurilor în cauză, Tribunalul nu a analizat dacă, atunci când toate etapele sunt privite în ansamblu, s‑ar putea considera că autoritățile publice au fost suficient de implicate în adoptarea măsurilor în cauză, astfel încât acestea din urmă să poată fi imputabile în sarcina statului. Din nou, nu suntem de acord cu interpretarea hotărârii atacate realizată de Comisie. Așa cum s‑a explicat la punctul 98 de mai sus, la punctul 114 din hotărârea atacată Tribunalul nu a solicitat dovada unei influențe sau a unui control efectiv din partea autorităților publice în fiecare etapă a procedurii.

158.

În al treilea rând, Comisia susține în esență că faptul că, după cum se menționează la punctele 115 și 116 din hotărârea atacată, adoptarea măsurilor în cauză a făcut obiectul autorizării de către Banca Italiei coroborat cu faptul că, astfel cum a constatat Tribunalul la punctul 126 din această hotărâre, instituția respectivă a fost informată cu privire la progresul negocierilor dintre FITD, pe de o parte, și BPB și comisarul extraordinar, pe de altă parte, dacă erau luate în considerare împreună, ar fi condus Tribunalul la constatarea că Banca Italiei a exercitat o influență sau un control efectiv asupra adoptării acestor măsuri. Cu toate acestea, în opinia noastră, este irelevant dacă aceste elemente de fapt sunt evaluate coroborat, având în vedere că Banca Italiei nu a exercitat nicio influență sau control efectiv atunci când a autorizat măsurile în cauză (întrucât a verificat numai conformitatea acestor măsuri cu normele prudențiale) sau atunci când a participat la reuniunile informale (întrucât aceste reuniuni nu i‑au permis să influențeze conținutul măsurilor respective).

159.

În al patrulea rând, Comisia susține în esență că faptul că, potrivit articolului 96 alineatul (1) din Legea italiană privind băncile, băncile italiene (cu excepția cooperativelor de credit) sunt obligate să devină membre ale FITD ( 63 ) și faptul că aceeași dispoziție din statutul FITD reglementează contribuția utilizată pentru finanțarea măsurilor în cauză și contribuția utilizată pentru rambursarea deponenților în cazul lichidării administrative forțate a uneia dintre băncile membre ar fi trebuit ( 64 ), dacă erau luate în considerare împreună, să conducă Tribunalul la constatarea că măsurile în cauză au fost acordate prin intermediul resurselor de stat. În opinia noastră, nu este cazul. Astfel cum vom arăta la punctul 177 de mai jos, contribuția utilizată pentru finanțarea măsurilor în cauză și cea utilizată pentru rambursarea deponenților nu sunt reglementate de aceeași dispoziție din statutul FITD. În orice caz, deși este adevărat că apartenența la FITD este obligatorie pentru băncile italiene care nu sunt cooperative de credit, FITD nu este obligat totuși să adopte măsuri alternative în beneficiul unei bănci membre în absența lichidării administrative forțate a băncii respective și, în consecință, caracterul obligatoriu al calității de membru al FITD nu este suficient pentru a stabili că măsurile în cauză au fost acordate prin intermediul resurselor de stat.

160.

Concluzionăm că cel de al doilea aspect al primului motiv de recurs trebuie respins.

161.

Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, Comisia susține că Tribunalul a denaturat dreptul intern și situația de fapt. În primul rând, Tribunalul a denaturat articolul 96 ter alineatul (1) din Legea italiană privind băncile constatând, la punctul 116 din hotărârea atacată, că autorizarea intervențiilor de sprijin precum cele în cauză este dată în urma unui simplu control de conformitate a acestor măsuri cu cadrul de reglementare. Potrivit Comisiei, controlul exercitat de Banca Italiei depășește cu mult controlul legalității măsurilor în cauză întrucât, la examinarea acestor măsuri, Banca Italiei trebuie să „țin[ă] seama de protecția deponenților și de stabilitatea sistemului bancar”. În al doilea rând, Tribunalul a denaturat faptele constatând, la punctele 153 și 154 din hotărârea atacată, că măsurile de intervenție în sprijinul unei bănci, precum măsurile în cauză, sunt finanțate într‑un mod diferit de rambursarea deponenților. În opinia Comisiei, articolul 21 din statutul FITD, la care Tribunalul face trimitere la punctul 153 din hotărârea atacată în ceea ce privește finanțarea măsurilor în cauză, se aplică atât măsurilor în cauză, cât și măsurilor luate pentru rambursarea deponenților.

162.

Guvernul italian susține că al doilea motiv de recurs este inadmisibil având în vedere că pretinsa eroare de interpretare nu este vădită. Acesta susține de asemenea că al doilea motiv de recurs este nefondat întrucât, în primul rând, trebuie să se considere că articolul 96 ter alineatul (1) din Legea italiană privind băncile prevede un simplu control al legalității, deși acest control poate fi în unele cazuri destul de complex, și, în al doilea rând, la momentul producerii faptelor, finanțarea măsurilor de intervenție în sprijinul unei bănci, precum măsurile în cauză, era furnizată de la caz la caz, la cererea FITD.

163.

BPB susține că al doilea motiv de recurs este inadmisibil întrucât interpretarea dreptului național este o chestiune de fapt, iar denaturarea invocată de Comisie nu reiese din dosarul cauzei. În orice caz, în opinia BPB, al doilea motiv de recurs este nefondat. De asemenea, acesta este inoperant în măsura în care pretinde denaturarea articolului 21 din statutul FITD.

164.

FITD susține că al doilea motiv de recurs este inadmisibil întrucât nu rezultă nicio denaturare din documentele cuprinse în dosarul Curții. În orice caz, în opinia FITD, acest motiv de recurs este inoperant și nefondat.

165.

Banca Italiei susține că al doilea motiv de recurs este inadmisibil în măsura în care invocă o denaturare a articolului 96 ter alineatul (1) din Legea italiană privind băncile întrucât o astfel de denaturare nu este vădită și nu reiese din documentele cuprinse în dosarul Curții. Banca Italiei susține de asemenea că al doilea motiv de recurs este nefondat și, în orice caz, inoperant.

166.

Guvernul italian, BPB, FITD și Banca Italiei contestă admisibilitatea celui de al doilea motiv de recurs pentru motivul că pretinsa denaturare a dreptului italian și a faptelor ( 65 ) nu este vădită și nu rezultă din dosarul cauzei, cu consecința că acest motiv de recurs invocă o chestiune de fapt.

167.

În opinia noastră, această excepție de inadmisibilitate nu poate fi admisă.

168.

Astfel cum s‑a menționat la punctul 49 de mai sus, potrivit jurisprudenței, cu condiția ca probele să fi fost obținute în mod legal și să fi fost respectate principiile generale de drept, precum și normele de procedură aplicabile în materie de sarcină și de administrare a probelor, numai Tribunalul are competența de a aprecia valoarea care trebuie să fie atribuită elementelor care i‑au fost prezentate. În consecință, această apreciere nu constituie, cu excepția cazului denaturării acestor elemente, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții. O asemenea denaturare are loc atunci când, fără a se recurge la noi elemente de probă, aprecierea elementelor de probă existente apare ca fiind vădit greșită. Totuși, această denaturare trebuie să reiasă în mod vădit din înscrisurile dosarului Curții, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor ( 66 ).

169.

În primul rând, observăm că, la punctul 116 din hotărârea atacată, Tribunalul a interpretat conceptul de „autorizare” de către Banca Italiei a măsurilor de intervenție luate de sistemele de garantare a depozitelor în temeiul articolului 96 ter alineatul (1) din Legea italiană privind băncile în sensul că permite instituției respective să controleze doar legalitatea unor astfel de măsuri (cu alte cuvinte, conformitatea acestora cu normele prudențiale pentru instituțiile de credit). Cu toate acestea, în cazul în care obligația de a „țin[e] seama de protecția deponenților și de stabilitatea sistemului bancar”, impusă Băncii Italiei prin aceeași dispoziție, ar necesita o revizuire nu numai a legalității, ci și a caracterului adecvat al acestor măsuri, interpretarea Tribunalului de la punctul 116 din hotărârea atacată ar fi în mod clar incorectă. Astfel, aceasta ar echivala cu o denaturare a probelor în sensul jurisprudenței citate la punctul 168 de mai sus ( 67 ).

170.

În al doilea rând, Comisia susține că Tribunalul a constatat la punctul 153 din hotărârea atacată că articolul 21 din statutul FITD prevede că măsurile de intervenție în sprijinul unei bănci, precum măsurile în cauză, sunt finanțate într‑un mod diferit de rambursarea deponenților, în timp ce, în opinia Comisiei, această dispoziție nu face o distincție între finanțarea acestor două tipuri de măsuri. În cazul în care, astfel cum susține Comisia, interpretarea articolului 21 din statutul FITD de către Tribunal ar fi în contradicție cu conținutul său, aceasta ar echivala cu o denaturare a acestei dispoziții.

171.

Concluzionăm că al doilea motiv de recurs este admisibil în întregime.

172.

Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, Comisia susține că, la punctele 116, 153 și 154 din hotărârea atacată, Tribunalul a denaturat, în primul rând, articolul 96 ter alineatul (1) din Legea italiană privind băncile și, în al doilea rând, articolul 21 din statutul FITD.

173.

În opinia noastră, cel de al doilea motiv de recurs trebuie respins.

174.

În primul rând, Comisia nu a demonstrat că articolul 96 ter alineatul (1) din Legea italiană privind băncile trebuie interpretat în sensul că permite Băncii Italiei să verifice dacă măsurile de intervenție luate de un sistem de garantare a depozitelor sunt adecvate, iar nu să verifice pur și simplu, astfel cum a constatat Tribunalul la punctul 116 din hotărârea atacată, că aceste măsuri sunt conforme cu normele prudențiale pentru instituțiile de credit.

175.

Contrar celor susținute de Comisie, nu rezultă din faptul că, în temeiul articolului 96 ter alineatul (1) din Legea italiană privind băncile, Banca Italiei trebuie să „țin[ă] seama de protecția deponenților și de stabilitatea sistemului bancar” că această bancă poate să depășească verificarea conformității măsurilor cu normele prudențiale pentru instituțiile de credit, având în vedere că – astfel cum susțin guvernul italian, BPB, FITD și Banca Italiei – protecția deponenților și stabilitatea sistemului bancar sunt obiective pe care Banca Italiei trebuie să le urmeze în atribuțiile sale de autoritate de supraveghere prudențială. După cum a menționat guvernul italian, considerentul (7) al Regulamentului (UE) nr. 575/2013 ( 68 ) prevede că cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit stipulate în regulamentul respectiv „sunt menite să asigure stabilitatea financiară a operatorilor de pe [piețele de servicii bancare și financiare și] un nivel ridicat de protecție a investitorilor și a deponenților”.

176.

În plus, contrar celor susținute de Comisie, nu rezultă din faptul că autorizarea de către Banca Italiei a măsurilor de intervenție luate de sisteme de garantare a depozitelor în sprijinul unei bănci membre în temeiul articolului 96 ter alineatul (1) din Legea italiană privind băncile urmărește să asigure protecția deponenților și stabilitatea sistemului bancar, iar nu „gestionarea corectă și prudentă a instituțiilor de credit [în cauză]” – care formează obiectivul controlului de legalitate efectuat de Banca Italiei pentru scopul autorizării unei achiziții în sectorul financiar în temeiul articolului 19 din Legea italiană privind băncile – pentru ca Banca Italiei să poată depăși un control al legalității atunci când acționează în temeiul articolului 96 ter alineatul (1) din Legea italiană privind băncile. Acest lucru se datorează faptului că, astfel cum susțin guvernul italian, FITD și Banca Italiei, gestionarea corectă și prudentă a instituțiilor de credit este de asemenea un obiectiv al supravegherii prudențiale, alături de protecția deponenților și stabilitatea sistemului bancar. În această privință observăm că articolul 5 alineatul (1) din Legea italiană privind băncile, pe care Tribunalul îl citează la punctul 116 din hotărârea atacată, enumeră drept obiective ale supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit nu numai „stabilitatea” sistemului bancar, ci și „gestionarea corectă și prudentă a instituțiilor [de credit]”.

177.

În al doilea rând, contrar celor susținute de Comisie, Tribunalul nu a constatat la punctul 153 din hotărârea atacată că articolul 21 din statutul FITD prevede că măsurile de intervenție luate de o schemă de garantare a depozitelor în sprijinul uneia dintre băncile membre, precum măsurile în cauză, sunt finanțate într‑un mod diferit de rambursarea deponenților. Comisia interpretează greșit punctul 153 din hotărârea atacată. La acest punct, astfel cum au susținut BPB și FITD, Tribunalul a constatat că măsurile în cauză sunt finanțate într‑un mod diferit de costurile de funcționare ale FITD (în exprimarea Tribunalului, „resursele necesare pentru funcționarea consorțiului”) ( 69 ), nu de rambursarea depozitelor. Diferența constă în faptul că resursele utilizate pentru acoperirea costurilor de funcționare ale FITD, care nu sunt reglementate de articolul 21 din statutul FITD, contribuie la întocmirea bugetului consorțiului respectiv; în schimb, resursele utilizate pentru măsurile de intervenție în sprijinul unei bănci membre (precum și, potrivit BPB și FITD, cele utilizate pentru finanțarea rambursării depozitelor), care sunt guvernate de articolul 21 din statutul FITD, sunt „avansuri” plătite de membrii FITD, pe care acesta le administrează în calitate de agent al membrilor, și sunt furnizate de băncile membre ale FITD la cererea consorțiului respectiv, de la caz la caz.

178.

În consecință, în opinia noastră, al doilea motiv de recurs trebuie respins ca nefondat.

179.

Din motive de completitudine, trebuie să menționăm că acest motiv de recurs este, în orice caz, inoperant.

180.

În primul rând, al doilea motiv de recurs este inoperant în măsura în care invocă o denaturare a articolului 96 ter alineatul (1) din Legea italiană privind băncile la punctul 116 din hotărârea atacată, având în vedere că concluzia Tribunalului că măsurile în cauză nu sunt imputabile în sarcina statului rezultă și din constatările de la punctele 96-106 și 117-131 din hotărârea atacată, în special din faptul că Banca Italiei nu a participat în mod activ la ședințele organelor de conducere ale FITD sau în cadrul reuniunilor informale și că inițiativa de adoptare a măsurilor în cauză a venit din partea BPB, o entitate privată.

181.

În al doilea rând, al doilea motiv de recurs este inoperant în măsura în care pretinde o denaturare a articolului 21 din statutul FITD, întrucât concluzia Tribunalului potrivit căreia măsurile în cauză nu sunt acordate prin intermediul resurselor de stat reiese deopotrivă din faptul că, astfel cum s‑a menționat la punctul 154 din aceeași hotărâre, caracterul obligatoriu al acestei contribuții nu rezulta dintr‑o dispoziție de reglementare și din constatările de la punctele 139-149 și 155-161 din această hotărâre.

182.

În consecință, al doilea motiv de recurs trebuie respins.

183.

În concluzie, recursul trebuie respins.

184.

În conformitate cu articolul 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, în cazul în care recursul este nefondat, Curtea urmează să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

185.

În temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a căzut în pretenții și întrucât guvernul italian, BPB și FITD au solicitat plata cheltuielilor de judecată, se impune obligarea Comisiei la plata, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, a cheltuielilor efectuate de Republica Italiană, BPB și FITD.

186.

În temeiul articolului 184 alineatul (4) din Regulamentul de procedură, atunci când un intervenient în primă instanță participă la procedura de recurs, Curtea poate decide ca acesta să suporte propriile cheltuieli de judecată. Întrucât Banca Italiei a participat la recurs, aceasta trebuie să suporte propriile cheltuieli de judecată.

187.

În consecință, propunem Curții: