1.

Prin prezentele cauze se solicită Curții să precizeze din nou domeniul de aplicare al Hotărârii Bronner ( 2 ) în cadrul contextului normativ al articolului 102 TFUE. Această cauză privea refuzul unei întreprinderi dominante de a pune o infrastructură pe care o deține la dispoziția unor întreprinderi concurente.

2.

În esență, recurentele, Deutsche Telekom AG (denumită în continuare „DT”) în cauza C‑152/19 P și Slovak Telekom, a.s. (denumită în continuare „ST”) în cauza C‑165/19 P, propun aplicarea condițiilor stabilite la punctul 41 din această hotărâre, în special a celei referitoare la caracterul indispensabil, în privința refuzurilor implicite ale accesului care ar rezulta nu dintr‑un refuz explicit din partea întreprinderii dominante, ci din clauze contractuale inechitabile.

3.

Pentru motivele pe care le vom prezenta în continuare, vom propune Curții să respingă această noțiune de „refuz implicit al accesului” și să sublinieze domeniul de aplicare limitat al Hotărârii Bronner. În opinia noastră, Hotărârea Bronner este și trebuie să rămână un caz particular în contextul normativ al articolului 102 TFUE.

4.

Vom propune de asemenea Curții să respingă al doilea și al treilea motiv invocate de DT în cauza C‑152/19 P. Examinarea acestor motive va permite Curții să amintească principiile referitoare la imputabilitatea în sarcina societății‑mamă (DT) a comportamentului unei filiale (ST), dat fiind că participația acestei societăți‑mamă în capitalul filialei este prea redusă pentru a fi acoperită de prezumția „Akzo Nobel” ( 3 ).

5.

Contextul factual al litigiilor a fost prezentat la punctele 1-11 din Hotărârea Tribunalului, Deutsche Telekom/Comisia (denumită în continuare „Hotărârea DT”) ( 4 ), precum și la punctele 1-11 din Hotărârea Tribunalului Slovak Telekom/Comisia (denumită în continuare „Hotărârea ST”) ( 5 ). Acesta se poate rezuma după cum urmează.

6.

DT și ST sunt operatorii de telecomunicații tradiționali în Germania și, respectiv, în Slovacia. Începând de la 4 august 2000 și pe întreaga perioadă avută în vedere în decizia în litigiu, și anume de la 12 august 2005 la 31 decembrie 2010, DT a deținut o participație de 51 % în capitalul ST.

7.

În contextul furnizării accesului la internet, bucla locală reprezintă circuitul fizic cu conductor dublu torsadat metalic (denumit și „linie”) care conectează, pe de o parte, punctul terminal al rețelei de la locuința abonatului și, pe de altă parte, repartitorul principal sau o facilitate echivalentă în rețeaua de telefonie publică fixă.

8.

Accesul neîngrădit la bucla locală permite noilor operatori, numiți în mod obișnuit „operatori alternativi”, să utilizeze infrastructura de telecomunicații deja existentă și care aparține operatorilor tradiționali pentru a oferi diverse servicii utilizatorilor finali, în concurență cu operatorii tradiționali.

9.

Accesul neîngrădit la bucla locală a fost organizat la nivelul Uniunii Europene în special prin Regulamentul (CE) nr. 2887/2000 ( 6 ) și prin Directiva 2002/21/CE ( 7 ).

10.

În esență, acest cadru de reglementare obliga operatorul „care are o putere de piață semnificativă”, astfel cum a fost identificat de autoritatea națională de reglementare, să acorde operatorilor alternativi acces neîngrădit la bucla sa locală și la serviciile aferente în condiții transparente, echitabile și nediscriminatorii, precum și să actualizeze o ofertă de referință pentru un astfel de acces neîngrădit.

11.

În urma unei analize a pieței sale naționale, la 8 martie 2005, autoritatea slovacă de reglementare în domeniul telecomunicațiilor a adoptat o decizie în care a desemnat ST drept operatorul care are o putere semnificativă pe piața cu ridicata pentru accesul neîngrădit la bucla locală, în sensul Regulamentului nr. 2887/2000. Această decizie, contestată de ST, a fost confirmată de președintele acestei autorități la 14 iunie 2005.

12.

În aplicarea acestei decizii, ST a publicat oferta sa de referință în materie de acces neîngrădit la 12 august 2005. Acest document, care a fost modificat de nouă ori între această dată și sfârșitul anului 2010, definea condițiile contractuale și tehnice pentru accesul neîngrădit la bucla locală a ST.

13.

Oferta ST acoperea 75,7 % dintre gospodăriile slovace, precum și toate buclele locale care pot fi utilizate pentru a transmite un semnal în bandă largă. Cu toate acestea, în perioada cuprinsă între anii 2005 și 2010, accesul la numai câteva bucle locale ale ST a fost neîngrădit începând de la 18 decembrie 2009 și acestea au fost utilizate de un singur operator alternativ pentru furnizarea de servicii cu amănuntul în bandă largă către întreprinderi.

14.

La 15 octombrie 2014, Comisia a adoptat o decizie de sancționare a DT și a ST pentru încălcarea articolului 102 TFUE și a articolului 54 din Acordul privind SEE (denumită în continuare „decizia în litigiu”) pe piața slovacă a serviciilor de internet în bandă largă ( 8 ).

15.

În decizia în litigiu, Comisia Europeană a constatat că întreprinderea pe care o formează DT și ST a săvârșit o încălcare unică și continuă a articolului 102 TFUE și a articolului 54 din Acordul privind SEE, în perioada cuprinsă între 12 august 2005 și 31 decembrie 2010, privind condițiile în care ST a oferit un acces neîngrădit la bucla sa locală.

16.

Mai precis, încălcarea constatată de Comisie a constat în următoarele practici:

17.

Comisia a aplicat o amendă de 38838000 de euro în solidar DT și ST, precum și o amendă de 31070000 de euro DT.

18.

În susținerea acțiunii sale în fața Tribunalului, DT a invocat cinci motive întemeiate:

19.

Prin Hotărârea DT, Tribunalul a anulat în parte decizia în litigiu. Acesta a stabilit în continuare cuantumul amenzii la care este obligată în solidar DT la 38061963 de euro și cuantumul amenzii la care este obligată exclusiv DT la 19030981 de euro. Acesta a respins în rest acțiunea introdusă de DT.

20.

În sprijinul acțiunii sale în fața Tribunalului, ST a invocat cinci motive întemeiate:

21.

Prin Hotărârea ST, Tribunalul a anulat în parte decizia în litigiu. Acesta a stabilit ulterior cuantumul amenzii la care este obligată în solidar ST la 38061963 de euro. Acesta a respins în rest acțiunea introdusă de ST.

22.

În susținerea recursului formulat împotriva Hotărârii DT în cauza C‑152/19 P, DT invocă patru motive întemeiate:

23.

În plus, DT solicită să beneficieze de eventuala primire de către Curte a unui motiv invocat de ST în cauza C‑165/19 P, al cărui obiect ar fi identic cu cel al celui de al treilea aspect al primului motiv invocat de DT în fața Tribunalului, și anume cadrul calculării costurilor marginale medii pe termen lung ca temei al constatării existenței unei foarfeci tarifare abuzive.

24.

În concluziile recursului formulat, DT solicită Curții:

25.

Comisia solicită respingerea recursului și obligarea DT la plata cheltuielilor de judecată.

26.

În susținerea recursului formulat împotriva Hotărârii ST în cauza C‑165/19 P, ST invocă trei motive întemeiate:

27.

În plus, ST solicită să beneficieze de eventuala primire de către Curte a unui motiv invocat de DT în cauza C‑152/19 P, al cărui obiect ar fi identic cu cel al celui de al patrulea motiv invocat de ST în fața Tribunalului, și anume constatarea de către Comisie a faptului că DT și ST formau o întreprindere unică și că ambele răspundeau pentru săvârșirea pretinsei încălcări de către ST.

28.

În concluziile recursului formulat, ST solicită Curții:

29.

Comisia solicită respingerea recursului și obligarea ST la plata cheltuielilor de judecată.

30.

În cauza C‑152/19 P, DT a formulat recurs împotriva Hotărârii DT la 21 februarie 2019. Comisia a depus observații scrise.

31.

În cauza C‑165/19 P, ST a formulat recurs împotriva Hotărârii ST la 22 februarie 2019. Comisia a depus observații scrise.

32.

Comisia, DT și ST s‑au prezentat în ședința de audiere a pledoariilor din 17 iunie 2020, comună celor două cauze, pentru a‑și prezenta observațiile.

33.

În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii vor pune accentul pe primele trei motive invocate de DT în cauza C‑152/19 P și pe primul motiv invocat de ST în cauza C‑165/19 P.

34.

Primul motiv invocat de DT și primul motiv invocat de ST sunt ambele întemeiate pe erori de drept despre care se pretinde că au fost săvârșite de Tribunal în ceea ce privește condiția referitoare la caracterul indispensabil stabilită în Hotărârea Bronner în vederea aprecierii existenței unei practici abuzive în sensul articolului 102 TFUE.

35.

Aceste două motive se suprapun în mare măsură, asemenea fragmentelor pertinente din Hotărârea DT (punctele 86-116) și din Hotărârea ST (punctele 92-154), astfel încât pot fi examinate în mod util împreună.

36.

Înainte de a iniția examinarea argumentelor invocate de DT și de ST, considerăm util să amintim conținutul practicilor în cauză.

37.

Din cuprinsul punctelor 92-94 din Hotărârea DT, precum și al punctelor 113 și 114 din Hotărârea ST reiese că DT și ST nu au contestat existența comportamentelor constatate de Comisie în partea a șaptea din decizia în litigiu (denumite în continuare „practicile în cauză”), și anume:

38.

Aceste elemente de fapt nu au fost contestate în fața Tribunalului și, prin urmare, trebuie considerate ca fiind definitiv stabilite în cadrul prezentei proceduri.

39.

DT și ST arată în esență că Tribunalul a statuat în mod eronat că, pentru a califica practicile în cauză drept „încălcare unică și continuă” a articolului 102 TFUE, Comisia nu era obligată să dovedească faptul că accesul la bucla locală era indispensabil, în sensul Hotărârii Bronner, pentru desfășurarea activității furnizorilor concurenți pe piața cu amănuntul de masă, având în vedere existența unei obligații legale de acordare.

40.

Din motive de claritate, vom urma structura primului motiv invocat de ST, care este împărțit în cinci aspecte.

41.

În cadrul primului aspect al primului său motiv, ST susține, pe de o parte, că Tribunalul a concluzionat în mod eronat, la punctele 151 și 152 din Hotărârea ST, că cerințele stabilite de Hotărârea Bronner, în vederea aplicării articolului 102 TFUE, nu se aplică atunci când există o obligație legală de acces ex ante. Această concluzie nu ar ține seama de faptul că controlul ex post în temeiul articolului 102 TFUE este fundamental diferit de controalele legale efectuate ex ante de autoritatea slovacă de reglementare în materie de telecomunicații ( 9 ).

42.

ST arată, pe de altă parte, că Tribunalul a considerat în mod eronat, la punctul 121 din Hotărârea ST, că nu era necesară verificarea de către Comisie a aspectului dacă cerința stabilită de Hotărârea Bronner referitoare la „caracterul indispensabil” era îndeplinită, pentru motivul că o reglementare ex ante recunoscuse deja „necesitatea” unui acces la bucla locală a reclamantei. Astfel, aprecierea „necesității” efectuată în temeiul cadrului de reglementare ar fi fundamental diferită de aprecierea „caracterului indispensabil” efectuată în temeiul articolului 102 TFUE.

43.

În mod similar, DT arată că Tribunalul a statuat în mod eronat, la punctul 101 din Hotărârea DT, că obligația legală de acces înlocuiește caracterul indispensabil al accesului în sensul Hotărârii Bronner. Or, o obligație legală de acces, impusă ex ante, și cerința unui caracter indispensabil în sensul Hotărârii Bronner, examinată ex post, ar răspunde unor considerații fundamental diferite.

44.

DT critică și trimiterea, de la punctul 97 din Hotărârea DT, la Hotărârea Deutsche Telekom/Comisia ( 10 ), dat fiind că această din urmă hotărâre nu ar privi raportul dintre obligația legală de acces și caracterul indispensabil în sensul Hotărârii Bronner.

45.

Prin intermediul celui de al doilea aspect, ST afirmă că Tribunalul a dedus în mod eronat din Hotărârea TeliaSonera Sverige ( 11 ), la punctele 126 și 127 din Hotărârea ST, că condițiile Bronner nu erau aplicabile. ST subliniază că punctele 55-58 din Hotărârea TeliaSonera Sverige priveau o practică de micșorare a marjelor, în condițiile în care această societate este acuzată de un refuz de a contracta cu operatorii alternativi. Potrivit ST, un asemenea refuz trebuie apreciat în raport cu jurisprudența referitoare la refuzul de a contracta, din care face parte Hotărârea Bronner.

46.

DT a invocat un argument similar pentru a invoca existența unei erori de drept la punctul 109 din Hotărârea DT.

47.

Prin intermediul celui de al treilea aspect, ST susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, la punctele 138 și 139 din Hotărârea ST, statuând că Hotărârea Tribunalului Clearstream/Comisia ( 12 ) nu era pertinentă pentru a aprecia comportamentul ST pentru motivul că, în această din urmă cauză, nu exista o obligație legală de a furniza serviciul în discuție și întreprinderea dominantă nu își dezvoltase poziția comercială în cadrul unui monopol legal.

48.

Prin intermediul celui de al patrulea aspect, ST arată că Tribunalul a confirmat în mod eronat, la punctele 133 și 134 din Hotărârea ST, că un refuz explicit sau categoric de a contracta trebuia, pentru a fi calificat drept „abuziv” în sensul articolului 102 TFUE, să îndeplinească cerințele stricte stabilite prin Hotărârea Bronner, în condițiile în care aceste cerințe nu sunt aplicabile în cazul unui refuz implicit de a contracta. Această poziție a Tribunalului ar conduce la tratarea unui comportament mai grav (refuzul explicit de a contracta) într‑un mod mai favorabil decât un comportament mai puțin grav (refuzul implicit de a contracta). Potrivit ST, hotărârea Tribunalului este de asemenea afectată de nemotivare în această privință.

49.

DT a invocat un argument similar în ceea ce privește punctul 111 din Hotărârea DT, criticând diferența de tratament dintre refuzul explicit al accesului, precum cel în discuție în Hotărârea Bronner, și refuzul implicit al accesului, precum cel în discuție în prezenta cauză.

50.

Prin intermediul celui de al cincilea și ultim aspect, ST susține că Tribunalul a apreciat în mod eronat, la punctele 153 și 154 din Hotărârea ST, că fostul monopol de stat deținut de ST constituia un temei juridic pentru neaplicarea condițiilor Bronner. ST afirmă că singura hotărâre citată de Tribunal în această privință, și anume Hotărârea Post Danmark ( 13 ), nu susține cu nimic această poziție. ST adaugă că Hotărârea Bronner impune o apreciere a caracterului indispensabil în momentul abuzului invocat, astfel încât existența unui monopol legal în trecut ar fi lipsită de pertinență.

51.

Toate argumentele invocate de DT și de ST se întemeiază pe o premisă, și anume premisa potrivit căreia caracterul abuziv al practicilor în cauză nu putea fi constatat fără să se verifice caracterul indispensabil în sensul Hotărârii Bronner.

52.

Cu alte cuvinte, în cazul în care Hotărârea Bronner nu constituie o autoritate pertinentă pentru a aprecia caracterul abuziv al acestor practici, toate argumentele DT și ST vor trebui respinse ca nefondate sau inoperante.

53.

Or, suntem efectiv convinși că Hotărârea Bronner nu este pertinentă în speță, pentru motivele descrise în continuare.

54.

Într‑un mod mai general, această cauză reprezintă o oportunitate pentru Curte de a clarifica domeniul de aplicare al Hotărârii Bronner, care a făcut obiectul a numeroase întrebări în ședința de audiere a pledoariilor.

55.

În esență, vom arăta în continuare că Hotărârea Bronner reprezintă un caz particular în contextul normativ al articolului 102 TFUE. Aplicabilitatea acestei situații trebuie interpretată în sens strict pentru a se prezerva efectul util al articolului 102 TFUE ( 14 ). Cu alte cuvinte, principiul este că cerințele Bronner nu sunt aplicabile pentru a aprecia existența unei încălcări a articolului 102 TFUE.

56.

Situația avută în vedere de Curte în Hotărârea Bronner a fost identificată în mod clar la punctul 37 din această hotărâre: în esență, Curtea a examinat dacă putea fi calificat drept „practică abuzivă”, în sensul articolului 102 TFUE, „faptul că proprietarul unicului sistem de distribuție la domiciliu existent la nivel național pe teritoriul unui stat membru, care utilizează acest sistem pentru distribuția propriilor cotidiene, refuză editorului unui cotidian concurent accesul la acesta”.

57.

Cu alte cuvinte, situația avută în vedere în Hotărârea Bronner este aceea a refuzului unei întreprinderi dominante de a pune o infrastructură pe care o deține – în speță, un sistem de distribuție la domiciliu – la dispoziția uneia sau a mai multe întreprinderi concurente. Din motive de simplificare, vom utiliza în continuare în prezentele concluzii expresia „refuz de punere la dispoziție” pentru a ne referi la situația respectivă.

58.

Această problemă de principiu nu este fundamental diferită de cea referitoare la limitele care pot fi aduse, în temeiul articolului 102 TFUE, exercitării de către titularul unui drept de proprietate intelectuală a dreptului său exclusiv. Este ceea ce explică multiplele trimiteri la Hotărârea RTE și ITP/Comisia, denumită „Hotărârea Magill” ( 15 ), în Hotărârea Bronner.

59.

La punctul 41 din Hotărârea Bronner, Curtea a stabilit mai multe condiții care trebuie îndeplinite pentru ca un refuz de punere la dispoziție să poată constitui o practică abuzivă în sensul articolului 102 TFUE. Pentru a relua termenii utilizați de Curte, este necesar în acest scop „nu numai ca refuzul serviciului reprezentat de distribuția la domiciliu să fie de natură să elimine orice concurență pe piața cotidienelor din partea solicitantului serviciului și să nu poată fi justificat în mod obiectiv, ci și ca serviciul însuși să fie indispensabil pentru exercitarea activității acestuia, în sensul că nu există niciun substitut real sau potențial pentru sistemul de distribuție la domiciliu respectiv”.

60.

Din lectura punctului 41 din Hotărârea Bronner deducem trei condiții care trebuie îndeplinite pentru ca un refuz de punere la dispoziție să poată fi calificat drept „abuziv” (denumite în continuare „condițiile Bronner”):

61.

Potrivit DT și ST, practicile în cauză pot fi calificate drept „abuzive”, în sensul articolului 102 TFUE, numai în cazul în care condițiile Bronner sunt îndeplinite în mod cumulativ. Invers, Comisia arată că jurisprudența Bronner nu este aplicabilă unor asemenea comportamente.

62.

Dorim să subliniem în acest stadiu implicațiile prezentei cauze, care depășesc în mare măsură simplul litigiu dintre aceste părți.

63.

Condițiile Bronner subordonează constatarea unei practici abuzive unui standard juridic deosebit de ridicat. Acestea reprezintă oarecum un „vârf” în contextul normativ al articolului 102 TFUE.

64.

În consecință, orice extindere a domeniului de aplicare al jurisprudenței Bronner presupune, în mod logic, o diminuare a efectului util al articolului 102 TFUE, precum și, în același timp, o reducere a puterii Comisiei de a combate practicile abuzive. În practică, Comisia va fi obligată să prezinte elemente de probă în mod semnificativ mai puternice pentru a se constata existența unei practici abuzive. În mod corelativ, întreprinderile aflate în poziție dominantă vor beneficia de o marjă de manevră crescută, comportamentul lor nemaifiind sancționat decât în ipoteza în care sunt îndeplinite toate condițiile Bronner.

65.

Într‑un mod mai metaforic, orice extindere a jurisprudenței Bronner conduce doar la interzicerea „super abuzurilor” de poziție dominantă, și anume practicile abuzive care îndeplinesc condițiile Bronner. Invers, nu va mai fi sancționată orice practică a unei întreprinderi aflate în poziție dominantă care se încadrează în una dintre următoarele trei situații:

66.

Întrucât implicațiile acestei cauze au fost prezentate, trebuie să se ridice acum problema rațiunii de a fi a condițiilor Bronner, care nu sunt prevăzute ca atare în textul articolului 102 TFUE.

67.

Care sunt motivele pentru care Curtea a stabilit un standard juridic mai ridicat pentru a aprecia caracterul abuziv al unui refuz de punere la dispoziție, în timp ce celelalte practici ale întreprinderilor dominante – precum stabilirea unui preț inechitabil ( 16 ), a unei foarfeci tarifare ( 17 ) sau a altor condiții contractuale inechitabile ( 18 ) – sunt examinate fără a se aplica vreodată condițiile Bronner?

68.

În opinia noastră, răspunsul la această întrebare este expus în mod clar în Concluziile domnului avocat general Jacobs prezentate în cauza Bronner ( 19 ). În esență, există o diferență fundamentală între, pe de o parte, sancționarea termenilor unui acord, în special a prețul convenit, pentru motivul că aceștia avantajează o întreprindere care nu este, dată fiind poziția sa dominantă, supusă disciplinei de piață și, pe de altă parte, sancționarea unui refuz de punere la dispoziție. Sancționarea unui refuz de punere la dispoziție, ceea ce implică obligarea unei întreprinderi să încheie un acord, aduce într‑o mai mare măsură atingere libertății întreprinderilor.

69.

Această diferență de natură justifică standardul juridic mai ridicat stabilit în Hotărârea Bronner. Aceasta este și rațiunea de a fi a doctrinei infrastructurilor esențiale („essential facilities”) în dreptul concurenței din Statele Unite, care a fost expusă în detaliu de domnul avocat general Jacobs la punctul 45 și următoarele din Concluziile prezentate în cauza Bronner. În plus, acesta a clarificat diferența de natură respectivă, subliniind existența unei duble evaluări comparative.

70.

Prima evaluare comparativă opune drepturile fundamentale și libera concurență.

71.

La punctul 56 din concluzii, domnul avocat general Jacobs explica astfel că „dreptul de a‑și alege partenerii contractuali și dreptul de a dispune liber de proprietate sunt principii universal consacrate în sistemele juridice ale statelor membre, care au uneori caracter constituțional. Atingerile aduse acestor drepturi trebuie să fie atent justificate”.

72.

De atunci, articolele 16 și 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene au consacrat libertatea de a desfășura o activitate comercială, care include libertatea contractuală ( 20 ), și, respectiv, dreptul de proprietate.

73.

Obligația care poate fi impusă întreprinderii aflate în poziție dominantă în temeiul articolului 102 TFUE, care constă în punerea unei infrastructuri pe care o deține la dispoziția unor întreprinderi concurente, implică o atingere gravă și specifică adusă libertății contractuale și dreptului de proprietate al acestei întreprinderi.

74.

În considerarea acestei atingeri grave și specifice aduse drepturilor fundamentale menționate mai sus, Curtea a impus în mod întemeiat condiții suplimentare pentru aplicarea articolului 102 TFUE într‑o asemenea situație. Astfel, Curtea a pus în balanță, pe de o parte, atingerea – mai gravă – adusă drepturilor fundamentale ale întreprinderii aflate în poziție dominantă care constă într‑o obligație de punere la dispoziție a proprietății sale și, pe de altă parte, condițiile de aplicare – mai stricte – a articolului 102 TFUE într‑o asemenea situație, și anume condițiile Bronner.

75.

A doua evaluare comparativă opune beneficiile pe termen scurt și beneficiile pe termen lung pentru concurență, precum și, in fine, pentru consumatori.

76.

La punctul 57 din concluzii, avocatul general Jacobs arată în această privință că „justificarea, din perspectiva politicii în domeniul concurenței, a unei ingerințe în libertatea de a contracta a unei întreprinderi dominante necesită adesea o analiză comparativă atentă a unor considerații divergente. Pe termen lung, este în general în avantajul concurenței și în interesul consumatorilor să i se permită unei societăți să păstreze pentru uzul propriu infrastructura pe care a dezvoltat‑o în scopul desfășurării activității sale […] În plus, motivația unei întreprinderi dominante de a investi în infrastructuri eficiente ar fi redusă dacă li s‑ar permite concurenților, la cerere, să aibă acces la o parte din beneficiile acesteia”.

77.

La punctul 62 din concluzii, avocatul general Jacobs exprimă considerații similare în ceea ce privește refuzul de a acorda o licență privind drepturi de proprietate intelectuală: „[a]cordarea unor asemenea drepturi exclusive pentru o perioadă determinată implică, în sine, punerea în balanță a interesului reprezentat de libera concurență cu acela de stimulare a cercetării și dezvoltării, precum și a creativității. Prin urmare, Curtea a statuat în mod întemeiat că, în lipsa altor factori, refuzul de a acorda o licență nu constituie în sine un abuz”.

78.

Astfel, impunerea unui standard juridic mai ridicat, pentru a aprecia caracterul abuziv al refuzului de punere la dispoziție, se justifică și prin considerații economice care vizează prezervarea avantajelor pe termen lung ale concurenței în ceea ce privește investițiile și creativitatea.

79.

În rezumat, această dublă evaluare comparativă, prima între drepturile fundamentale și libera concurență, cea de a doua între avantajele pe termen scurt și avantajele pe termen lung ale concurenței, clarifică diferența de natură dintre sancționarea termenilor unui acord și sancționarea unui refuz de punere la dispoziție. Această diferență de natură explică impunerea în Hotărârea Bronner a unui standard juridic mai ridicat pentru a aprecia caracterul abuziv al unui refuz de punere la dispoziție.

80.

Unul dintre argumentele invocate de DT și de ST în favoarea aplicării condițiilor Bronner în cazul practicilor în cauză se articulează în jurul noțiunii de „refuz implicit al accesului”. Potrivit DT și ST, jurisprudența Bronner ar trebui să se aplice nu numai în ipoteza unui refuz explicit al accesului, precum cel pe care Curtea l‑a avut în vedere la punctul 37 din Hotărârea Bronner, ci și în prezența unor clauze contractuale inechitabile impuse de întreprinderea aflată în poziție dominantă și care ar conduce de facto la același rezultat, respectiv un refuz implicit al accesului.

81.

Putem înțelege atractivitatea prezentată de noțiunea de „refuz implicit al accesului”, în măsura în care anumite clauze contractuale inechitabile pot exclude, în unele cazuri, încheierea unui acord. Cu toate acestea, subliniem imediat că faptul de a se concentra în mod artificial pe acest efect al anumitor termeni contractuali ar conduce la ignorarea cadrului de analiză mai extins pe care se întemeiază Hotărârea Bronner, în special dubla evaluare comparativă al cărei conținut l‑am amintit.

82.

Interesul strategic al unei întreprinderi aflate în poziție dominantă, precum cea formată de DT și de ST, de a invoca o asemenea argumentație în jurul noțiunii de „refuz implicit” este evident. Astfel cum am explicat la punctele 62-65 din prezentele concluzii, extinderea condițiilor Bronner la noi practici ar permite în același timp reducerea efectului util al articolului 102 TFUE, diminuarea competenței Comisiei și creșterea marjei de manevră a întreprinderilor aflate în poziție dominantă.

83.

În schimb, avem dificultăți în înțelegerea insistenței Comisiei de a utiliza această distincție, fie în această formă, fie cu o terminologie diferită care opune refuzul categoric și cel implicit al accesului. Întrebată în mai multe rânduri cu privire la acest subiect în ședința de audiere a pledoariilor, Comisia a întâmpinat dificultăți în a explica motivele pentru care practicile în cauză nu ar putea fi calificate drept „refuz implicit al accesului”.

84.

În realitate, aceste dificultăți își au sursa în caracterul înșelător al noțiunii înseși de „refuz implicit al accesului”. Astfel, noțiunea respectivă, care nu are nicio susținere nici în Hotărârea Bronner, nici în Concluziile domnului avocat general Jacobs prezentate în această cauză, are un domeniu de aplicare elastic potențial nelimitat. Cu titlu exemplificativ, impunerea unui preț inechitabil nu constituie un refuz implicit al accesului?

85.

In extremis, s‑ar putea ridica problema dacă orice practică abuzivă nu constituie, într‑o anumită măsură, un refuz implicit al accesului, întrucât orice dezavantaj impus de întreprinderea dominantă este susceptibil să descurajeze clienții potențiali să utilizeze bunurile și serviciile pe care aceasta le oferă.

86.

Totuși, trebuie să se constate că Curtea nu a aplicat niciodată condițiile Bronner sau un criteriu juridic echivalent unor termeni contractuali inechitabili. Această lipsă de pertinență a condițiilor Bronner este deosebit de frapantă în ceea ce privește practicile tarifare, care ar constitui – în cazul în care ar exista o asemenea noțiune – refuzuri implicite ale accesului prin excelență, ca urmare a caracterului determinant al prețului în condiții de concurență. Or, în jurisprudența sa foarte veche privind prețurile inechitabile, Curtea nu a utilizat un criteriu juridic echivalent cu condițiile Bronner ( 21 ).

87.

Mai recent, Curtea nu a aplicat condițiile Bronner nici în două hotărâri privind practicile tarifare ale unor organisme de gestiune colectivă a drepturilor de autor, deși se poate prezuma în mod rezonabil că serviciile lor erau indispensabile pentru anumite activități în aval ( 22 ). Curtea a respins de asemenea pertinența Hotărârii Bronner în ceea ce privește comprimarea marjelor, care constituie o categorie specifică de practică tarifară abuzivă, în Hotărârea TeliaSonera Sverige ( 23 ), precum și în Hotărârea Telefónica și Telefónica de España/Comisia ( 24 ).

88.

În rezumat, Curtea nu a aplicat niciodată condițiile Bronner practicilor tarifare abuzive, deși aceste practici ar constitui refuzuri implicite ale accesului prin excelență.

89.

În consecință, asimilarea în prezent a unor asemenea practici cu refuzuri implicite ale accesului ar conduce la schimbarea direcției unor părți întregi din jurisprudența referitoare la practicile abuzive și la înscrierea condițiilor Bronner în însăși substanța articolului 102 TFUE. Hotărârea Bronner ar deveni principiul, încetând să mai fie un caz particular, ceea ce ar contraveni însuși textului articolului 102 TFUE, al cărui domeniu de aplicare nu se limitează la practicile abuzive privind bunuri sau servicii „indispensabile” în sensul acestei hotărâri.

90.

Pentru a limita domeniul de aplicare al acestei noțiuni de „refuz implicit”, unele persoane ar putea considera oportună limitarea ei la practicile abuzive cele mai grave. Cu titlu de exemplu, numai un preț foarte inechitabil ar fi calificat drept „refuz implicit al accesului”, care conduce la aplicarea condițiilor Bronner, prețurile ușor inechitabile rămânând „simple” abuzuri.

91.

Utilizarea acestei căi ar constitui, în opinia noastră, o eroare gravă. Ea ar conduce la introducerea unei surse considerabile de arbitrariu în însăși substanța dreptului concurenței, un domeniu în care securitatea juridică este esențială pentru întreprinderi. Astfel, linia de demarcație dintre refuzul implicit al accesului și simplul abuz nu poate fi decât arbitrară ( 25 ).

92.

În plus, această recalificare a celor mai grave practici abuzive drept „refuz implicit al accesului” ar conduce la o situație cel puțin paradoxală. Astfel, aceasta ar determina aplicarea condițiilor Bronner în cazul celor mai grave practici abuzive – calificate drept „refuz implicit al accesului” – și, în consecință, ar face sancționarea acestora mai dificilă. Cu alte cuvinte, abuzurile cele mai grave (de exemplu, un preț foarte inechitabil) ar fi supuse unui regim juridic mai puțin strict decât abuzurile mai puțin grave (de exemplu, un preț ușor inechitabil).

93.

Astfel, contrar argumentației recurentelor rezumate la punctele 48 și 49 din prezentele concluzii, însăși noțiunea de „refuz implicit al accesului” ar conduce la tratarea mai favorabilă a celor mai grave comportamente.

94.

Amintim în această privință că gravitatea comportamentului întreprinderii dominante nu este un criteriu pertinent pentru a aprecia existența unei încălcări a articolului 102 TFUE, astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia. Gravitatea intervine doar în stadiul stabilirii cuantumului amenzii, în conformitate cu articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 ( 26 ).

95.

În definitiv, rațiunea de a fi a condițiilor Bronner, amintită la punctele 66-79 din prezentele concluzii, constă în diferența de natură dintre sancționarea termenilor unui acord și sancționarea unui refuz de punere la dispoziție. În lumina acestei rațiuni de a fi, nu avem nicio îndoială, în opinia noastră, că condițiile Bronner nu au vocația de a se aplica unor termeni contractuali inechitabili.

96.

Având în vedere considerațiile care precedă, apreciem că este imperativ să se respingă noțiunea de „refuz implicit al accesului” în contextul articolului 102 TFUE atât în raport cu hotărârea care urmează să fie pronunțată, cât și în orice alt context.

97.

După ce am subliniat implicațiile prezentei cauze, rațiunea de a fi a condițiilor Bronner și caracterul înșelător al noțiunii de „refuz implicit al accesului”, rămâne să examinăm dacă practicile în cauză se încadrează în situația avută în vedere în Hotărârea Bronner, astfel cum am amintit la punctele 56 și 57 din prezentele concluzii.

98.

Această situație privește refuzul unei întreprinderi dominante de a pune o infrastructură pe care o deține la dispoziția uneia sau a mai multe întreprinderi concurente.

99.

Or, practicile în cauză, descrise la punctul 37 din prezentele concluzii, nu se încadrează în această situație, astfel cum a arătat Tribunalul, fără a săvârși o eroare, la punctele 98 și 99 din Hotărârea DT, precum și la punctele 118 și 119 din Hotărârea ST.

100.

Astfel, ST nu a refuzat accesul neîngrădit la bucla locală pe care o deține, ci a impus condiții inechitabile întreprinderilor care doresc să aibă acces la aceasta, astfel cum a subliniat în mod întemeiat Comisia.

101.

Este irelevant în această privință faptul că ST a fost constrânsă să acorde acces la bucla locală ca urmare a unor obligații legale. Concluzia ar fi identică în cazul în care ST ar fi ales în mod liber să acorde acces la bucla locală. Singurul element care prezintă relevanță, pentru a exclude pertinența Hotărârii Bronner, este că ST nu a refuzat accesul la o infrastructură pe care o deține.

102.

Contrar celor susținute de DT și de ST, această interpretare este confirmată de Hotărârea TeliaSonera Sverige ( 27 ), astfel cum a arătat în mod întemeiat Tribunalul la punctele 106-110 din Hotărârea DT, precum și la punctele 123-127 din Hotărârea ST.

103.

La punctul 55 din Hotărârea TeliaSonera Sverige ( 28 ), Curtea a amintit în esență că condițiile Bronner și în special cerința necesității nu erau aplicabile în vederea aprecierii caracterului abuziv al unui comportament care constă în stabilirea, în ceea ce privește furnizarea de servicii sau vânzarea de produse, a unor condiții dezavantajoase sau de care cumpărătorul ar putea să nu fie interesat.

104.

În plus, la punctul 58 din această hotărâre, Curtea a arătat că extinderea domeniului de aplicare al Hotărârii Bronner la orice comportament al unei întreprinderi dominante în raport cu condițiile comerciale ale acesteia ar însemna să se „impună […] să fie întotdeauna îndeplinite condițiile [Bronner], ceea ce ar reduce în mod nejustificat efectul util al articolului 102 TFUE”.

105.

Procedând în acest mod, Curtea a refuzat să urmeze opinia avocatului general Mazák în cauza respectivă. Astfel, acesta a pledat în favoarea teoriei refuzului implicit al furnizării și a obligației corelative de a verifica dacă produsele sunt indispensabile, în conformitate cu argumentația susținută de TeliaSonera Sverige, respinsă în cele din urmă de Curte în mod întemeiat ( 29 ).

106.

De asemenea, la punctul 96 din Hotărârea Telefónica și Telefónica de España/Comisia ( 30 ), Curtea a amintit că foarfeca tarifară constituie o formă autonomă de abuz, diferită de refuzul furnizării, căreia nu îi sunt aplicabile condițiile Bronner.

107.

Astfel, aceste două hotărâri au confirmat domeniul de aplicare limitat al Hotărârii Bronner, care reprezintă un caz particular în contextul normativ al articolului 102 TFUE.

108.

Acestea fiind spuse, criticile formulate de DT și de ST privind trimiterile, în Hotărârile DT și ST, la Hotărârile Deutsche Telekom/Comisia ( 31 ) și Post Danmark ( 32 ), precum și la Hotărârea Tribunalului Clearstream/Comisia ( 33 ) trebuie respinse ca nefondate. Astfel, aceste argumente urmăresc să critice raționamentul care a determinat Tribunalul să excludă pertinența Hotărârii Bronner în împrejurările prezentelor cauze. Or, astfel cum am precizat, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept în această privință.

109.

Ajungem, în sfârșit, la examinarea ultimului argument invocat de DT și de ST, rezumat la punctele 41-44 din prezentele concluzii. Acest argument privește în special punctul 101 din Hotărârea DT și punctul 121 din Hotărârea ST, care au un conținut identic:

„Astfel, întrucât cadrul de reglementare relevant a recunoscut în mod clar necesitatea unui acces la bucla locală a [ST] pentru a permite apariția și dezvoltarea unei concurențe efective pe piața slovacă a serviciilor de internet în bandă largă, nu era necesară demonstrarea de către Comisie a faptului că un astfel de acces avea un caracter indispensabil în sensul ultimei condiții stabilite la punctul 41 din Hotărârea [Bronner].”

110.

Potrivit DT și ST, Tribunalul ar fi considerat în mod eronat ca fiind echivalente, pe de o parte, examinarea necesității efectuată ex ante de autoritatea națională de reglementare în temeiul cadrului de reglementare și, pe de altă parte, examinarea caracterului indispensabil care revine Comisiei ex post în conformitate cu articolul 102 TFUE, astfel cum a fost interpretat în Hotărârea Bronner.

111.

Admitem fără rezerve că ne pare dificil să asimilăm aceste două tipuri de examinare, în conformitate cu cele susținute de DT și de ST. Cu toate acestea, argumentul lor este inoperant din moment ce se bazează pe o interpretare eronată a hotărârilor atacate.

112.

Astfel, contrar afirmațiilor DT și ST, Tribunalul nu a asimilat aceste două tipuri de examinare, dar a statuat, în mod întemeiat, că condițiile Bronner nu sunt aplicabile în împrejurările prezentelor cauze.

113.

Această interpretare reiese, pe de o parte, din termenii utilizați la punctul 101 din Hotărârea DT și la punctul 121 din Hotărârea ST, al căror text este reprodus mai sus, care nu stabilesc o echivalență între aceste două tipuri de examinare. Pe de altă parte, punctele menționate se înscriu într‑un raționament mai larg, dezvoltat la punctele 97-105 din Hotărârea DT și la punctele 117-122 din Hotărârea ST, în urma căruia Tribunalul a concluzionat, în mod întemeiat, că condițiile Bronner pur și simplu nu sunt aplicabile în aceste împrejurări.

114.

Procedând astfel, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept. După cum am amintit la punctul 101 din prezentele concluzii, elementul determinant, pentru a exclude pertinența Hotărârii Bronner, este că ST nu a refuzat accesul la o infrastructură pe care o deține.

115.

În plus, la punctul 97 din Hotărârea DT și la punctul 117 din Hotărârea ST, Tribunalul a amintit în mod întemeiat că, atunci când reglementarea privind sectorul telecomunicațiilor definește cadrul juridic aplicabil acestuia și, prin aceasta, contribuie la stabilirea condițiilor de concurență în care o întreprindere își exercită activitățile pe piețele relevante, reglementarea respectivă constituie un element pertinent pentru aplicarea articolului 102 TFUE în privința comportamentelor adoptate de această întreprindere pentru definirea piețelor relevante, pentru aprecierea caracterului abuziv al unor astfel de comportamente sau pentru stabilirea cuantumului amenzilor ( 34 ).

116.

În speță, nu se contestă că cadrul de reglementare impunea ST o obligație de acces, astfel cum a arătat Tribunalul la punctele 99 și 100 din Hotărârea DT, precum și la punctele 119 și 120 din Hotărârea ST.

117.

Din considerațiile care precedă reiese că primul motiv al DT și primul motiv al ST trebuie respinse ca nefondate.

118.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, DT arată că Hotărârea DT este afectată de erori de drept în ceea ce privește aplicarea principiului potrivit căruia influența decisivă asupra filialei trebuie să fi fost exercitată efectiv de societatea‑mamă. Astfel, DT arată că Tribunalul a amintit în mod corect acest principiu, la punctul 230 din Hotărârea DT, dar ar fi săvârșit totuși două tipuri de eroare în aplicarea principiului respectiv.

119.

Prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv, DT susține că Tribunalul a apreciat în mod eronat că faptele din care rezultă o posibilitate de a exercita o influență decisivă pot fi utilizate și ca indicii ale exercitării efective a acestei influențe decisive.

120.

Potrivit DT, faptele din care reiese doar o posibilitate de a exercita o influență decisivă nu pot fi utilizate pentru a stabili exercitarea efectivă a unei influențe decisive. Orice altă interpretare ar elimina distincția dintre posibilitatea de exercitare și exercitarea efectivă și ar conduce la o extindere nelegală a prezumției aplicabile filialelor deținute în proporție de 100 % ( 35 ).

121.

Potrivit DT, Tribunalul a săvârșit această eroare în mai multe locuri din Hotărârea DT, considerând că indicii care stabilesc o simplă posibilitate de a exercita o influență decisivă dovedeau exercitarea efectivă a unei asemenea influențe:

122.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, DT susține că, în cadrul calificării juridice a faptelor pe care s‑a întemeiat Comisia, Tribunalul a aplicat în mod eronat principiul potrivit căruia trebuie să se fi exercitat efectiv o influență decisivă.

123.

Astfel, Tribunalul ar fi concluzionat, la punctele 262, 273, 274 și 278 din hotărârea atacată, în sensul existenței unei exercitări efective a unei influențe decisive pornind de la simpla posibilitate a unei asemenea exercitări și omițând să examineze în mod distinct existența exercitării efective respective.

124.

Amintim, cu titlu introductiv, că Tribunalul este singurul competent să constate și să aprecieze faptele și, în principiu, să analizeze probele pe care le reține în susținerea acestor fapte. Această apreciere nu constituie, așadar, cu excepția cazului denaturării acestor elemente, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții ( 36 ).

125.

În speță, DT nu a invocat existența unei denaturări a elementelor de probă examinate de Tribunal. În consecință, Curții nu îi revine, atunci când statuează în recurs, sarcina de a reexamina valoarea probantă a indiciilor de fapt menționate de DT în cadrul celui de al doilea motiv.

126.

Pentru a identifica cu precizie întinderea argumentației DT, considerăm util să o replasăm în contextul jurisprudenței Curții referitoare la imputabilitatea în sarcina societății‑mamă a comportamentului unei filiale, dat fiind că participația acestei societăți‑mamă în capitalul filialei este prea scăzută pentru a fi acoperită de prezumția „Akzo Nobel” ( 37 ). Astfel, în perioada relevantă pentru prezentele cauze, DT deținea 51 % din capitalul ST ( 38 ).

127.

Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de „întreprindere” desemnează orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare. Cu privire la acest aspect, Curtea a precizat, pe de o parte, că noțiunea de „întreprindere”, plasată în acest context, trebuie să fie înțeleasă în sensul că desemnează o unitate economică, chiar dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice, și, pe de altă parte, că, în cazul în care o astfel de entitate economică încalcă normele de concurență, răspunderea pentru această încălcare revine entității respective, potrivit principiului răspunderii personale ( 39 ).

128.

Astfel, un comportament al unei filiale poate fi imputat societății‑mamă în special atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își decide în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică în esență instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere, mai ales, legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc cele două entități juridice ( 40 ).

129.

Într‑un asemenea caz, societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere, în sensul jurisprudenței amintite mai sus. Astfel, faptul că o societate‑mamă și filiala sa constituie o singură întreprindere permite Comisiei să adreseze o decizie prin care să aplice amenzi societății‑mamă fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia din urmă în încălcare ( 41 ).

130.

În contextul acestei articulări a dreptului concurenței în jurul noțiunii economice de „întreprindere”, Curtea a precizat că, pentru a se stabili dacă societatea‑mamă poate să exercite o influență decisivă asupra comportamentului pe piață al filialei sale, trebuie să se ia în considerare ansamblul elementelor relevante referitoare la legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc filiala de societatea sa mamă și, astfel, să se țină seama de realitatea economică ( 42 ).

131.

Curtea a adăugat în această privință că Comisia nu se poate limita să constate că societatea‑mamă este în măsură să exercite o influență decisivă asupra comportamentului filialei, ci trebuie să verifice și dacă această influență a fost exercitată efectiv ( 43 ).

132.

Cu alte cuvinte, este de competența Comisiei să demonstreze, pe baza unui ansamblu de elemente de fapt, printre care figurează în special eventualele prerogative de conducere a uneia dintre aceste entități față de cealaltă, că societatea‑mamă exercită efectiv o influență decisivă asupra filialei sale ( 44 ).

133.

În ceea ce privește mijloacele de probă, Curtea a precizat că exercitarea efectivă a unei influențe decisive poate fi dedusă dintr‑o serie de elemente concordante, chiar dacă niciunul dintre aceste elemente, luat în considerare în mod izolat, nu este suficient pentru a stabili existența unei asemenea influențe ( 45 ).

134.

În acest stadiu intervine argumentația prezentată de DT în cadrul celui de al doilea motiv.

135.

DT susține că Tribunalul a statuat în mod eronat că faptele din care rezultă o simplă posibilitate de a exercita o influență decisivă pot fi de asemenea utilizate ca indicii ale exercitării efective a acestei influențe decisive.

136.

Cu alte cuvinte, DT urmărește să excludă o categorie întreagă de indicii de fapt, și anume cele din care rezultă o posibilitate de a exercita o influență decisivă, din elementele de probă care pot fi utilizate de Comisie pentru a stabili exercitarea efectivă a unei asemenea influențe.

137.

Această argumentație ne pare lipsită de orice temei pentru cel puțin trei motive.

138.

În primul rând, o asemenea limitare nu rezultă în niciun mod din jurisprudența Curții referitoare la imputabilitatea în sarcina societății‑mamă a comportamentului unei filiale, pe care am rezumat‑o mai sus.

139.

Mai specific, din această jurisprudență reiese în mod expres că exercitarea efectivă a unei influențe decisive poate fi dedusă dintr‑o serie de elemente concordante, chiar dacă niciunul dintre aceste elemente, luat în considerare în mod izolat, nu este suficient pentru a stabili existența unei asemenea influențe ( 46 ). Curtea nu a stabilit în această privință nicio limitare și niciun criteriu în ceea ce privește elementele concordante și care pot fi utilizate de Comisie.

140.

În al doilea rând, nu vedem niciun motiv logic care să justifice excluderea posibilității ca același indiciu de fapt să contribuie în același timp la demonstrarea posibilității unei influențe determinante, pe de o parte, și a exercitării efective a acestei influențe, pe de altă parte.

141.

Bineînțeles, o serie de indicii care stabilesc exercitarea efectivă trebuie să fie mai robustă, mai detaliată, decât o serie de indicii care stabilesc o simplă posibilitate. Nu este mai puțin adevărat că același indiciu de fapt poate fi exploatat în mod valabil în ambele contexte.

142.

În al treilea rând, considerăm că argumentația DT ar conduce, în practică, la restrângerea elementelor de fapt care pot fi utilizate de Comisie doar la probele „flagrante” ( 47 ), precum, de exemplu, un mesaj scris care conține o instrucțiune a societății‑mamă prin care se dispune filialei să își modifice politica de prețuri.

143.

Or, Comisia are doar rareori asemenea dovezi flagrante la dispoziția sa. Prin urmare, este imperativ, pentru a garanta efectivitatea acțiunii Comisiei în materie de concurență, ca aceasta să se poată întemeia pe orice indiciu de fapt, oricare ar fi acesta, dat fiind că seria acestor indicii de fapt, luate în considerare în ansamblu, trebuie să stabilească exercitarea efectivă a unei influențe decisive.

144.

Astfel cum a subliniat Comisia, dacă s‑ar urma raționamentul DT, caracterul utilizabil al anumitor fapte și indicii ar depinde de criterii formale și neadaptate la realitatea economică a întreprinderilor.

145.

Din considerațiile care precedă reiese că premisa pe care se întemeiază al doilea motiv al DT este eronată, astfel încât acest motiv trebuie respins în totalitate.

146.

Prin intermediul celui de al treilea motiv, DT susține că Hotărârea DT este afectată de erori de drept în ceea ce privește aplicarea principiului potrivit căruia filiala trebuie să fi aplicat în esență instrucțiunile date acesteia de societatea‑mamă.

147.

Potrivit DT, dintr‑o jurisprudență constantă, începând cu Hotărârea Imperial Chemical Industries/Comisia ( 48 ), rezultă că imputabilitatea în sarcina societății‑mamă a comportamentului unei filiale este subordonată îndeplinirii a patru condiții cumulative:

148.

A patra condiție, care presupune că filiala a urmat în esență instrucțiunile date de societatea‑mamă, ar servi la verificarea caracterului pertinent al influenței decisive exercitate de societatea‑mamă.

149.

Potrivit DT, Tribunalul s‑a limitat în această privință să constate, pe de o parte, că existența unei anumite autonomii a filialei nu este incompatibilă cu apartenența acestei filiale la aceeași unitate economică precum societatea sa mamă (punctul 470 din Hotărârea DT) și, pe de altă parte, că strategia generală a ST cu privire la piață era definită de DT (punctul 471 din Hotărârea DT).

150.

În ceea ce privește această a doua constatare, DT precizează că nu este susținută de punctele 237-464 din Hotărârea DT la care Tribunalul s‑a referit la punctul 471 din hotărârea menționată. Potrivit DT, Tribunalul a enumerat la punctele amintite mai multe indicii privind exercitarea de către DT a unei influențe decisive asupra ST, fără a constata însă existența unor instrucțiuni concrete date de DT societății ST.

151.

În consecință și a fortiori, Tribunalul nu ar fi putut constata că ST a urmat în esență instrucțiunile DT. DT adaugă că Hotărârea DT este afectată de nemotivare în această privință.

152.

Al treilea motiv invocat de DT este afectat de același viciu iremediabil precum cel care afectează primul și al doilea motiv al său, și anume acela al unei premise eronate.

153.

Astfel, contrar celor susținute de DT, Curtea nu a statuat niciodată că imputabilitatea în sarcina societății‑mamă a comportamentului unei filiale este subordonată îndeplinirii celor patru condiții menționate la punctul 147 din prezentele concluzii.

154.

Există, în realitate, un singur criteriu pertinent în această privință, și anume acela al existenței unei unități economice, cu alte cuvinte a unei întreprinderi, formate din societatea‑mamă și filială, astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia. Numai în această situație s‑a permis Comisiei să impute comportamentul filialei în sarcina societății‑mamă sau, cu alte cuvinte, să „înlăture vălul social” dintre structuri juridice distincte pentru a spori efectivitatea dreptului concurenței ( 49 ).

155.

În raport cu aceste principii trebuie înțeles statutul celor patru condiții menționate de DT.

156.

Considerăm că Curtea a identificat, în acest stadiu al dezvoltării jurisprudenței sale, două căi probatorii care permit Comisiei să stabilească în mod concret existența unei unități economice între o societate‑mamă și filiala sa:

157.

Argumentația DT implică în esență fuzionarea acestor două metode de probă, impunând Comisiei să prezinte o probă dublă: ea ar trebui să stabilească atât exercitarea efectivă a unei influențe decisive de către societatea‑mamă, cât și existența unor instrucțiuni aplicate în esență de filială.

158.

Nu există nicio îndoială, în opinia noastră, că această argumentație este lipsită de orice temei, atât pe plan jurisprudențial, cât și pe plan logic.

159.

Pe plan jurisprudențial, din nicio hotărâre a Curții nu reiese că Comisia ar fi obligată să prezinte o asemenea probă dublă.

160.

Pe plan logic, aceste două căi probatorii au același obiect, și anume acela de a stabili existența unei unități economice (sau a unei întreprinderi) formate de societatea‑mamă și de filială. În consecință, ar fi redundant să se impună Comisiei să urmeze în mod simultan aceste două căi. Astfel cum a precizat Comisia, cele două căi probatorii trebuie să fie considerate echivalente.

161.

La punctul 471 din Hotărârea DT, Tribunalul a subliniat că, având în vedere elementele care figurează la punctele 237-464 din hotărârea menționată și prin care se stabilește influența decisivă pe care DT a exercitat‑o efectiv asupra ST, Comisia a concluzionat în mod întemeiat că aceste două entități juridice formau o singură unitate economică.

162.

În consecință și contrar celor susținute de DT, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept, statuând că Comisia nu era obligată să stabilească, în plus, că ST urmase în esență instrucțiunile DT.

163.

Precizăm de asemenea că, potrivit cerințelor unei jurisprudențe constante ( 52 ), motivarea unei hotărâri trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul Tribunalului, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de justificările deciziei luate, iar Curții să își exercite controlul jurisdicțional.

164.

Or, punctele 237-473 din Hotărârea DT menționează efectiv, în mod clar, neechivoc și detaliat, motivele pentru care Tribunalul a considerat că DT și ST formau o singură unitate economică.

165.

Din considerațiile care precedă rezultă că și al treilea motiv al DT trebuie respins în totalitate.

166.

Având în vedere considerațiile care precedă și fără a aduce atingere temeiniciei celorlalte motive de recurs, propunem Curții să respingă primele trei motive invocate de Deutsche Telekom AG în cauza C‑152/19 P, precum și primul motiv invocat de Slovak Telekom, a.s. în cauza C‑165/19 P.