1)

Articolul 267 TFUE și articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, astfel cum este interpretată de jurisprudență, care are drept consecință că instanța națională este ținută să se pronunțe cu privire la legalitatea unei decizii de arestare preventivă fără a avea posibilitatea de a formula o cerere de decizie preliminară în fața Curții sau de a aștepta răspunsul acesteia.

2)

Articolele 4 și 6 din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale coroborate cu considerentul (16) al acesteia trebuie interpretate în sensul că cerințele care decurg din prezumția de nevinovăție nu se opun ca, atunci când instanța competentă examinează motivele plauzibile care permit să se presupună că persoana suspectată sau acuzată a săvârșit infracțiunea imputată pentru a se pronunța cu privire la legalitatea unei decizii de arestare preventivă, această instanță să efectueze o evaluare comparativă a elementelor de probă incriminatoare și dezincriminatoare care îi sunt prezentate și să își motiveze decizia nu numai prin indicarea elementelor reținute, ci și prin soluționarea obiecțiilor apărătorului persoanei în cauză, cu condiția ca această decizie să nu prezinte persoana deținută ca fiind vinovată.