1)

Articolul 21 alineatul (2a) din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 610/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013, trebuie interpretat în sensul că nu se aplică resortisantului unui stat terț căruia i s a refuzat eliberarea unei vize de lungă ședere.

2)

Dreptul Uniunii, în special articolul 34 alineatul (5) din Directiva (UE) 2016/801 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe pentru cercetare, studii, formare profesională, servicii de voluntariat, programe de schimb de elevi sau proiecte educaționale și muncă au pair coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că impune statelor membre obligația de a prevedea o procedură privind o cale de atac împotriva deciziilor de refuz al eliberării unei vize de lungă ședere pentru studii, în sensul acestei directive, ale cărei modalități intră sub incidența ordinii juridice a fiecărui stat membru, cu respectarea principiilor echivalenței și efectivității, fiind necesar ca această procedură să garanteze, într-un anumit stadiu, o cale de atac jurisdicțională. Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă cererea de eliberare a unei vize naționale de lungă ședere pentru studii în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al acestei directive.