1

Prin recursul formulat, Nexans France SAS și Nexans SA solicită anularea Ordonanței președintelui Tribunalului din 23 noiembrie 2017, Nexans France și Nexans/Comisia (T‑423/17 R, nepublicată, denumită în continuare „ordonanța atacată”, EU:T:2017:835), prin care acesta a respins cererea lor prin care solicită, pe de o parte, suspendarea executării Deciziei C(2017) 3051 final a Comisiei din 2 mai 2017 privind o cerere de aplicare a regimului de confidențialitate (cazul COMP/AT.39610 – Cabluri electrice, denumită în continuare „decizia în litigiu”), având în vedere că această cerere a fost respinsă în ceea ce privește elementele menționate la punctele 7 și 8 din decizia în litigiu, rezultate dintr‑un sechestru asupra recurentelor și a unui alt operator economic (denumite în continuare „informațiile în litigiu”), și, pe de altă parte, obligarea Comisiei Europene să se abțină de la publicarea unei versiuni a Deciziei C(2014) 2139 final din 2 aprilie 2014 (cazul COMP/AT.39610 – Cabluri electrice, denumită în continuare „Decizia cabluri electrice”) care să conțină informațiile în litigiu.

2

Istoricul litigiului și procedura în fața Tribunalului au fost rezumate la punctele 1-16 din ordonanța atacată după cum urmează:

3

După ce a amintit, la punctele 18-22 din ordonanța atacată, jurisprudența Curții și a Tribunalului referitoare la condițiile pentru dispunerea de măsuri provizorii, președintele Tribunalului, la punctul 23 din această ordonanță, a considerat că în speță trebuia să se examineze mai întâi dacă era îndeplinită condiția referitoare la urgență.

4

În această privință, președintele Tribunalului a amintit, la punctele 24-31 din ordonanța respectivă, principiile evidențiate în materie de jurisprudența Curții și a Tribunalului. În lumina principiilor respective, acesta a considerat, la punctele 32-48 din ordonanța atacată, cele ce urmează:

5

Astfel, la punctele 48-81 din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a examinat dacă reclamantele au reușit să facă dovada caracterului urgent al cererii lor, care justifică dispunerea de măsuri provizorii. În acest scop, Tribunalul a analizat cele trei cauze ale prejudiciului pe care reclamantele susțineau că l‑ar suferi în cazul în care nu s‑ar suspenda executarea deciziei în litigiu, și anume prejudiciile rezultate dintr‑o atingere adusă reputației lor și din riscul de a fi expuse la acțiuni în despăgubire, examinate la punctele 54-67 din această ordonanță, precum și din riscul de a compromite dreptul lor la o cale de atac efectivă, întrucât eventuala anulare a Deciziei cabluri electrice ar fi lipsită de „efectul [său] deplin”, examinat la punctele 68-81 din ordonanța amintită.

6

În cadrul examinării acestei a treia cauze a prejudiciului, președintele Tribunalului a analizat, la punctele 69-78 din ordonanța atacată, argumentul reclamantelor potrivit căruia, pentru a respecta dreptul lor la o cale de atac efectivă, era necesar să dispună suspendarea executării deciziei în litigiu până când a fost verificată legalitatea sechestrului asupra informațiilor în litigiu. În continuare, cu titlu suplimentar, acesta a considerat de asemenea, la punctele 79-81 din ordonanța respectivă, că:

7

Pe baza acestei examinări, președintele Tribunalului a respins cererea reclamantelor de măsuri provizorii și a anulat Ordonanța din 12 iulie 2017.

8

Prin recursul formulat, recurentele solicită în esență Curții:

9

Prin act separat depus la grefa Curții la 31 ianuarie 2018, recurentele au introdus o cerere de măsuri provizorii.

10

În conformitate cu articolul 160 alineatul (7) din Regulamentul de procedură al Curții, prin Ordonanța vicepreședintelui Curții din 2 februarie 2018, Nexans France și Nexans/Comisia [C‑65/18 P(R)‑R, nepublicată, EU:C:2018:62], adoptată fără ascultarea celorlalte părți din procedură, s‑a suspendat executarea deciziei în litigiu și s‑a impus Comisiei să se abțină de la publicarea unei versiuni neconfidențiale a Deciziei cabluri electrice care să conțină elementele indicate la punctele 7 și 8 din decizia în litigiu, până la adoptarea ordonanței care va avea loc cât mai curând între ordonanța prin care închide procedura de măsuri provizorii și cea prin care se statuează cu privire la prezentul recurs.

11

În memoriul său în răspuns, depus la grefa Curții la 6 martie 2018, Comisia solicită:

12

Recursul se întemeiază pe două motive, întemeiate pe tot atâtea erori de drept pretins săvârșite de Tribunal întrucât acesta, pe de o parte, a refuzat să plece de la premisa că informațiile în litigiu erau protejate de secretul profesional și, pe de altă parte, a apreciat în mod greșit dreptul recurentelor la o cale de atac jurisdicțională efectivă.

13

În susținerea primului lor motiv de recurs, recurentele susțin că Tribunalul a considerat în mod greșit, la punctele 33-37 din ordonanța atacată, că prezenta cauză se deosebește de cauzele în care s‑au dat Ordonanța vicepreședintelui Curții din 10 septembrie 2013, Comisia/Pilkington Group [C‑278/13 P(R), EU:C:2013:558], și Ordonanța vicepreședintelui Curții din 2 martie 2016, Evonik Degussa/Comisia (C‑162/15 P‑R, EU:C:2016:142), în care judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii și‑a întemeiat analiza pe premisa potrivit căreia informațiile în discuție în aceste cauze erau confidențiale. Astfel, ca și recurentele din cauzele respective, recurentele din prezenta cauză ar fi contestat, în cadrul acțiunii în anulare, aprecierea Comisiei potrivit căreia informațiile în litigiu nu erau protejate de secretul profesional și, chiar dacă, în acest scop, acestea nu ar fi susținut că informațiile respective constituiau secrete de afaceri, ele ar fi susținut totuși în mod detaliat că aceste informații aveau caracter confidențial și, în consecință, ar fi trebuit să fie protejate de secretul profesional, în conformitate cu criteriile stabilite de jurisprudența Curții și a Tribunalului. Pe de altă parte, contrar celor statuate de președintele Tribunalului la punctele 46 și 47 din ordonanța atacată, faptul că această problemă se suprapune cu examinarea condiției privind fumus boni iuris nu ar fi trebuit să îl împiedice să plece de la o asemenea premisă.

14

Pentru a statua asupra prezentului motiv, trebuie amintit că articolul 156 alineatul (4) din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede că cererile de măsuri provizorii trebuie să indice obiectul litigiului, împrejurările care demonstrează urgența, precum și motivele de fapt și de drept care justifică la prima vedere dispunerea măsurii provizorii solicitate. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, suspendarea executării unui act și adoptarea celorlalte măsuri provizorii pot fi dispuse de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dacă se demonstrează că o astfel de decizie este justificată, la prima vedere, în fapt și în drept (fumus boni iuris) și că sunt urgente în măsura în care, pentru a evita prejudicierea gravă și ireparabilă a intereselor părții care le solicită, acestea trebuie adoptate și trebuie să își producă efectele anterior pronunțării unei hotărâri în acțiunea pe fond. Aceste condiții sunt cumulative, astfel încât cererile de măsuri provizorii trebuie respinse dacă una dintre condițiile respective nu este îndeplinită. Dacă este cazul, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie să evalueze de asemenea interesele prezente în cauză [a se vedea în special Ordonanța vicepreședintelui Curții din 10 septembrie 2013, Comisia/Pilkington Group, C‑278/13 P(R), EU:C:2013:558, punctul 35, precum și Ordonanța vicepreședintelui Curții din 4 octombrie 2017, Wall Street Systems UK/BCE, C‑576/17 P(R)-R, nepublicată, EU:C:2017:735, punctele 22 și 23].

15

În această privință, la punctul 46 din ordonanța atacată, în mod întemeiat Tribunalul a considerat în esență că, atunci când este necesar să se aprecieze dacă este urgent să dispună adoptarea de măsuri provizorii pentru a preveni divulgarea unor informații pretins confidențiale, această apreciere se suprapune într‑o anumită măsură cu examinarea existenței unui fumus boni iuris legat de caracterul confidențial al informațiilor respective, de care se prevalează partea care solicită aceste măsuri.

16

Astfel, după cum arată, de altfel, recurentele însele, la punctul 38 din Ordonanța vicepreședintelui Curții din 10 septembrie 2013, Comisia/Pilkington Group [C‑278/13 P(R), EU:C:2013:558], în cadrul căreia prejudiciul care era invocat de Pilkington ar fi rezultat din publicarea informațiilor pretins confidențiale, s‑a statuat că, pentru a aprecia existența unui prejudiciu grav și ireparabil, președintele Tribunalului trebuia în mod necesar să plece de la premisa potrivit căreia informațiile pretins confidențiale erau efectiv de o asemenea natură, în conformitate cu susținerile formulate de Pilkington în această privință.

17

Cu toate acestea, la același punct 38, vicepreședintele Curții a precizat de asemenea că luarea în considerare a unei asemenea premise nu afecta examinarea privind fumus boni iuris, care este legată de aprecierea existenței unui prejudiciu grav și ireparabil, fiind însă distinctă de aceasta.

18

Or, la punctul 45 din Ordonanța președintelui Tribunalului din 11 martie 2013, Pilkington Group/Comisia (T‑462/12 R, EU:T:2013:119), care făcea obiectul recursului în care s‑a dat Ordonanța vicepreședintelui Curții din 10 septembrie 2013, Comisia/Pilkington Group [C‑278/13 P(R), EU:C:2013:558], președintele Tribunalului însuși a precizat în mod expres că, sub rezerva examinării condiției privind fumus boni iuris, existența unui prejudiciu grav și iremediabil era dovedită în speță. Prin urmare, numai după ce a examinat, la punctele 67-72 din această primă ordonanță, dacă această condiție privind fumus boni iuris era îndeplinită – examinarea nefiind, de altfel, contestată în recurs –, președintele Tribunalului a putut efectiv pleca de la premisa că informațiile în cauză erau confidențiale pentru a dispune adoptarea măsurilor provizorii solicitate.

19

Această situație se regăsește în cauza în care s‑a dat Ordonanța vicepreședintelui Curții din 2 martie 2016, Evonik Degussa/Comisia (C‑162/15 P‑R, EU:C:2016:142), în care vicepreședintele Curții era sesizat cu o cerere de măsuri provizorii în cadrul unui recurs formulat împotriva unei hotărâri a Tribunalului. În această cauză, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, înainte de a decide la punctul 85 din această ordonanță că, pentru a aprecia urgența în speță, era necesar să se plece de la premisa potrivit căreia informațiile în discuție în această cauză erau protejate de secretul profesional, arătase, la punctul 84 din ordonanța amintită, că nu numai că recurenta din această cauză contestase, în cadrul recursului formulat, aprecierea Tribunalului potrivit căreia aceste informații nu constituiau secrete de afaceri și nici nu erau protejate de secretul profesional, ci și că o examinare prima facie a argumentelor invocate în susținerea motivelor de recurs pertinente în această privință nu permitea să se concluzioneze că în mod evident caracterul confidențial al acestor informații lipsea.

20

În schimb, în Ordonanța din 14 ianuarie 2016, AGC Glass Europe și alții/Comisia (C‑517/15 P‑R, EU:C:2016:21), vicepreședintele Curții, de asemenea sesizat cu o cerere de măsuri provizorii în cadrul unui recurs împotriva Hotărârii Tribunalului din 15 iulie 2015, AGC Glass Europe și alții/Comisia (T‑465/12, EU:T:2015:505), nu a putut pleca de la aceeași premisă, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 33 din această ordonanță, dat fiind că, în cauza în care s‑a dat aceasta, la punctele 22-54 din această hotărâre, Tribunalul a examinat și a respins al șaselea motiv invocat de reclamante în susținerea acțiunii lor în anulare, în cadrul căreia contestau aprecierea consilierului‑auditor potrivit căreia informațiile în discuție în această cauză nu constituiau secrete de afaceri și recursul introdus de recurente nu era îndreptat împotriva acestei părți din hotărârea respectivă, astfel încât trebuia să se considere că s‑a decis definitiv că informațiile în discuție nu constituiau secrete de afaceri.

21

În consecință, numai atunci când, pe de o parte, solicitantul măsurilor provizorii susține că informațiile a căror publicare urmărește să o prevină, cu titlu provizoriu, constituie secrete de afaceri sau sunt, de altfel, protejate de secretul profesional și că, pe de altă parte, această afirmație îndeplinește condiția privind fumus boni iuris, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii este, în principiu, obligat, în cadrul examinării condiției referitoare la urgență, să plece de la premisa potrivit căreia aceste informații sunt secrete de afaceri sau, respectiv, sunt protejate de secretul profesional.

22

Astfel, contrar a ceea ce par să susțină recurentele, nu este suficient, pentru a se acorda beneficiul măsurilor provizorii, să se fi afirmat că informațiile care ar urma să fie divulgate au caracter confidențial atunci când o asemenea afirmație nu îndeplinește condiția privind fumus boni iuris. Or, în speță, reiese din cuprinsul punctelor 37-46 din ordonanța atacată că afirmația recurentelor potrivit căreia informațiile în litigiu aveau caracter confidențial nu îndeplinea condiția privind fumus boni iuris.

23

În această privință, este necesar să se arate că, astfel cum amintește președintele Tribunalului la punctul 21 din ordonanța atacată, în cadrul examinării tuturor condițiilor cumulative de care este condiționată dispunerea unei suspendări a executării și celelalte măsuri provizorii, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dispune de o largă putere de apreciere și este liber să stabilească, având în vedere particularitățile speței, modul în care aceste diferite condiții trebuie să fie verificate, precum și ordinea acestei examinări, din moment ce nicio normă de drept nu îi impune o schemă de analiză prestabilită pentru a aprecia necesitatea de adoptare a unor măsuri provizorii [Ordonanța din 19 iulie 2012, Akhras/Consiliul, C‑110/12 P(R), nepublicată, EU:C:2012:507, punctul 23 și jurisprudența citată].

24

În speță, președintele Tribunalului a arătat, la punctul 23 din ordonanța atacată, că intenționează să examineze mai întâi dacă condiția privind urgența este îndeplinită. Cu toate acestea, în cadrul examinării sale, acesta a efectuat în realitate, la punctele 37-46 din această ordonanță, analiza temeiniciei afirmațiilor recurentelor cu privire la problema dacă informațiile în litigiu erau protejate de secretul profesional, fără a deduce din acestea, în mod expres, concluzii în privința aspectului dacă aceste afirmații îndeplineau sau nu condiția privind fumus boni iuris.

25

În pofida unei structuri a analizei incoerente, din ordonanța atacată reiese totuși suficient de clar că președintele Tribunalului a considerat că, în speță, afirmația recurentelor potrivit căreia informațiile respective erau confidențiale nu îndeplinea condiția privind fumus boni iuris.

26

În această privință, pe de o parte, președintele Tribunalului a amintit printre altele, la punctul 42 din ordonanța atacată, jurisprudența Curții potrivit căreia trebuie să se considere că, din cauza trecerii timpului, informațiile care au fost secrete sau confidențiale, dar care datează de cinci ani sau mai mult sunt, în principiu, istorice și și‑au pierdut, pentru acest motiv, caracterul lor secret sau confidențial, în afara situației în care, în mod excepțional, partea care se prevalează de acest caracter demonstrează că, în pofida vechimii lor, informațiile respective constituie încă elemente esențiale ale poziției sale comerciale sau ale celor ale terților vizați. Aceste considerații, care conduc la o prezumție refragabilă, sunt valabile atât în contextul unor cereri de aplicare a regimului de confidențialitate cu privire la părțile interveniente în cadrul acțiunii în fața instanței Uniunii, cât și în contextul unor cereri de confidențialitate în vederea publicării de către Comisie a unei decizii prin care se constată o încălcare a dreptului concurenței (Hotărârea din 14 martie 2017, Evonik Degussa/Comisia, C‑162/15 P, EU:C:2017:205, punctul 64).

27

Pe de altă parte, la punctul 43 din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a considerat că, în speță, informațiile în litigiu au fost colectate în cursul inspecției efectuate de serviciile Comisiei în anul 2009 și că recurentele nu au încercat să demonstreze motivele pentru care informațiile în litigiu, prin natura lor, nu și‑ar fi pierdut, în pofida timpului scurs, caracterul secret sau confidențial.

28

Chiar și doar în acest temei, președintele Tribunalului avea dreptul să considere neîndeplinită condiția privind fumus boni iuris. În consecință, celelalte motive ale ordonanței atacate, conținute la punctele 37-41 și 44-46 din aceasta, prin care se urmărește excluderea caracterului confidențial al informațiilor respective, sunt suplimentare.

29

Or, în cadrul recursului formulat, recurentele s‑au limitat să critice aceste ultime puncte din ordonanța atacată, fără a contesta constatarea cuprinsă la punctul 43 din aceasta, astfel încât argumentele invocate de recurente împotriva acestor motive trebuie respinse ca fiind inoperante.

30

În aceste condiții, președintele Tribunalului a considerat fără a săvârși erori de drept că prezenta cauză se diferențiază de cea în care s‑au dat Ordonanța vicepreședintelui Curții din 10 septembrie 2013, Comisia/Pilkington Group [C‑278/13 P(R), EU:C:2013:558], și Ordonanța vicepreședintelui Curții din 2 martie 2016, Evonik Degussa/Comisia (C‑162/15 P‑R, EU:C:2016:142).

31

Pentru aceste motive, primul motiv de recurs nu este fondat.

32

Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, recurentele contestă aprecierea președintelui Tribunalului, care figurează la punctele 68-81 din ordonanța atacată, în urma căreia acesta a respins argumentul lor potrivit căruia decizia în litigiu încălca dreptul lor la o cale de atac efectivă.

33

În acest scop, președintele Tribunalului, pe de o parte, la punctele 69-78 din ordonanța respectivă, a examinat și a respins argumentul recurentelor potrivit căruia era necesar, pentru a respecta dreptul lor la o cale de atac efectivă, să dispună suspendarea executării deciziei în litigiu până când legalitatea sechestrului asupra informațiilor în litigiu a fost verificată. Pe de altă parte, cu titlu suplimentar, la punctele 79-81 din ordonanța respectivă, președintele Tribunalului a considerat că, în orice caz, recurentele nu au demonstrat că prejudiciul care rezultă pentru ele din pretinsa încălcare a dreptului la o cale de atac efectivă este distinct de prejudiciul care rezultă din faptul de a fi expuse la o atingere adusă reputației lor și la acțiuni în despăgubire, în condițiile în care a respins existența acestui al doilea prejudiciu la punctele 62 și 67 din aceeași ordonanță.

34

Având în vedere structura raționamentului președintelui Tribunalului, prin urmare, trebuie să se verifice de la bun început dacă, în recursul formulat, recurentele au reușit să demonstreze că acesta a săvârșit o eroare de drept în punctele suplimentare din motivarea sa.

35

Or, nu aceasta este situația.

36

Astfel, întrucât, mai întâi, recurentele susțin că pretinsa încălcare a dreptului lor la o cale de atac efectivă ar fi, în sine, de natură să le cauzeze un prejudiciu grav și ireparabil, este suficient să se arate, la fel cum a arătat Comisia și astfel cum a amintit președintele Tribunalului la punctul 79 din ordonanța atacată – punct care nu a fost criticat de recurente în recursul formulat –, că teza potrivit căreia un prejudiciu este prin definiție grav și ireparabil deoarece privește sfera drepturilor fundamentale nu poate fi admisă, întrucât nu este suficient să se invoce, în mod abstract, o atingere adusă drepturilor fundamentale pentru a dovedi că prejudiciul care ar putea să rezulte din aceasta are în mod necesar un caracter grav și ireparabil [Ordonanța vicepreședintelui Curții din 10 septembrie 2013, Comisia/Pilkington Group, C‑278/13 P(R), EU:C:2013:558, punctul 40 și jurisprudența citată].

37

În continuare, în ceea ce privește argumentul recurentelor potrivit căruia publicarea informațiilor în litigiu ar fi de natură să cauzeze un prejudiciu grav și ireparabil recurentelor care rezultă din acțiunile în despăgubire pe care ea le‑ar determina, trebuie să se arate că această cauză a prejudiciului a fost examinată de președintele Tribunalului, care, la punctele 60 și 61 din ordonanța atacată, a considerat că, chiar presupunând că decizia în litigiu a fost cauza determinantă a prejudiciului invocat și că acest prejudiciu pecuniar este ireparabil, recurentele nu au furnizat elemente care să permită să se stabilească caracterul grav al prejudiciului a cărui existență o invocau.

38

Această situație se regăsește și în ceea ce privește pretinsul prejudiciu care rezultă dintr‑o atingere adusă reputației recurentelor. Astfel, la punctul 67 din ordonanța respectivă, președintele Tribunalului a constatat de asemenea că recurentele nu au furnizat niciun element care să permită să se stabilească dacă și în ce măsură publicarea Deciziei cabluri electrice rezultate din decizia în litigiu ar putea agrava atingerea adusă reputației lor.

39

În aceste condiții, președintele Tribunalului nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când, la punctul 81 din ordonanța atacată, a făcut trimitere la concluziile la care a ajuns la punctele 62 și 67 din această ordonanță pentru a respinge argumentul recurentelor potrivit căruia încălcarea dreptului lor la o cale de atac efectivă le‑ar fi cauzat un prejudiciu grav care rezultă din atingerea adusă reputației lor și din riscul de a fi expuse la acțiuni în despăgubire.

40

În ceea ce privește, în sfârșit, argumentul recurentelor potrivit căruia punctul 81 din ordonanța atacată se întemeiază în mod greșit pe constatarea că „cauza determinantă” a fiecăreia dintre aceste cauze ale prejudiciului era nu publicarea informațiilor în litigiu, ci încălcarea subiacentă stabilită în Decizia cabluri electrice – dat fiind că, dacă aceasta ar fi anulată, cauza determinantă a prejudiciului nu ar fi decizia menționată, ci publicarea informațiilor în litigiu în sine –, este suficient să se constate că recurentele nu au furnizat niciun element care să permită să se înțeleagă motivele pentru care, presupunând că argumentul lor este fondat, acest lucru ar repune în discuție decizia președintelui Tribunalului potrivit căreia recurentele nu furnizaseră elemente suficiente pentru a dovedi că caracterul grav al prejudiciilor pretinse decurge din atingerea adusă reputației lor și din riscul de a fi expuse la acțiuni în despăgubire.

41

Rezultă că, întrucât președintele Tribunalului nu a săvârșit nicio eroare de drept la punctul 81 din ordonanța atacată, argumentele în susținerea prezentului motiv îndreptate împotriva punctelor 68-78 din această ordonanță trebuie considerate, având în vedere motivele conținute la punctele 33 și 34 din prezenta ordonanță, ca fiind inoperante.

42

Întrucât nici al doilea motiv de recurs nu este fondat, este necesar să se respingă recursul în totalitate.

43

În temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul menționat, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

44

Întrucât Comisia a solicitat obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, iar acestea din urmă au căzut în pretenții, se impune obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul prezentei proceduri de recurs, precum și în cadrul procedurii de măsuri provizorii în cauza C‑65/18 P(R)-R.

Pentru aceste motive, vicepreședintele Curții dispune: