–

pentru Ayuntamiento de Pamplona, de A. Lázaro Gogorza, procuradora, și J. L. Guijarro Salvador, abogado;

–

pentru Orange España SAU, de J. Huelin Martínez de Velasco, F. de Vicente Benito, M. Muñoz Pérez și M. García Turrión, abogados;

–

pentru guvernul spaniol, de S. Jiménez García și S. Centeno Huerta, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de L. Nicolae, J. Rius și G. Braun, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 12 și 13 din Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea) (JO 2002, L 108, p. 21, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 183), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 (JO 2009, L 337, p. 37) (denumită în continuare „Directiva privind autorizarea”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Ayuntamiento de Pamplona (Municipalitatea Pamplona, Spania), pe de o parte, și Orange España SAU, pe de altă parte, în legătură cu taxa pentru utilizarea privativă sau exploatarea specială a suprafeței, a spațiului aflat deasupra și a subsolului domeniului public municipal de către întreprinderi care furnizează servicii de aprovizionare (denumită în continuare „taxa pentru exploatarea domeniului public”) la care a fost supusă această societate.

3

Cadrul de reglementare comun pentru serviciile și rețelele de comunicații electronice, precum și pentru infrastructurile și serviciile asociate este compus din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (directivă‑cadru) (JO 2002, L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140 (denumită în continuare „directiva‑cadru”), precum și din patru directive specifice, printre care Directiva 2002/20.

4

Articolul 2 din directiva‑cadru, intitulat „Definiții”, enunță la literele (a) și (c) următoarele:

„În sensul prezentei directive:

[…]

5

Potrivit articolului 1 din Directiva privind autorizarea:

„(1)   Scopul prezentei directive este de a realiza o piață internă în domeniul rețelelor și serviciilor de comunicații electronice, prin armonizarea și simplificarea normelor și a condițiilor de autorizare, în vederea facilitării furnizării acestora pe întreg teritoriul Comunității.

(2)   Prezenta directivă se aplică autorizațiilor pentru furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice.”

6

Articolul 2 alineatul (2) din Directiva privind autorizarea prevede:

„Următoarea definiție se aplică, de asemenea:

«autorizație generală» înseamnă un cadru juridic instituit de un stat membru care asigură drepturi privind furnizarea de rețele și servicii de comunicații electronice și stabilește obligații specifice sectorului, care se pot aplica tuturor sau anumitor tipuri de rețele și servicii de comunicații electronice, în conformitate cu prezenta directivă.”

7

Potrivit articolului 12 din Directiva privind autorizarea, intitulat „Taxe administrative”:

«(1)   Orice taxă administrativă impusă întreprinderilor care furnizează un serviciu sau o rețea în cadrul autorizației generale sau cărora li s‑a acordat un drept de utilizare:

(2)   Atunci când autoritățile naționale de reglementare impun taxe administrative, acestea publică o prezentare anuală a costurilor administrative și a valorii totale a taxelor percepute. Ajustările necesare se efectuează luând în considerare diferența dintre valoarea totală a taxelor și costurile administrative.”

8

Articolul 13 din Directiva privind autorizarea, intitulat „Taxele pentru drepturile de utilizare și drepturile de instalare a infrastructurii”, prevede:

„Statele membre pot permite autorității competente să impună taxe pentru drepturile de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor sau pentru drepturile de instalare a infrastructurii pe, deasupra sau sub proprietăți publice sau private care reflectă nevoia de a asigura utilizarea optimă a acestor resurse. Statele membre se asigură că aceste taxe sunt justificate în mod obiectiv, sunt transparente, nediscriminatorii și proporționale în ceea ce privește scopul în care sunt utilizate și iau în considerare obiectivele articolului 8 din [directiva‑cadru].”

9

Potrivit articolului 2 primul paragraf din Ordenanza Fiscal no 22 del Ayuntamiento de Pamplona, reguladora de las tasas por aprovechamientos especiales del suelo, vuelo y subsuelo del dominio público local por las empresas explotadoras de servicios de suministros (Ordonanța fiscală nr. 22 a Municipalității Pamplona, care reglementează taxa pentru exploatarea specială a suprafeței, a spațiului aflat deasupra și a subsolului domeniului public municipal, de către întreprinderi care furnizează servicii de aprovizionare) din 28 noiembrie 2013 (BO din Navarra nr. 240 din 16 decembrie 2013, p. 12766) (denumită în continuare „Ordonanța fiscală nr. 22/2014”).

„Faptul generator al taxei este constituit din utilizarea privativă sau exploatarea specială a suprafeței, a spațiului aflat deasupra și a subsolului domeniului public municipal prin instalarea de cabluri, conducte și galerii pentru rețelele de energie electrică, gaz sau orice alt fluid, telefonie fixă, telefonie mobilă și alte servicii de comunicații electronice, inclusiv stâlpii pentru linii, cablurile, rețelele aeriene, suporturile de fixare, distribuție sau înregistrare, transformatoarele, glisierele, basculele, antenele, aparatele de vânzare automată și alte aparate similare legate de furnizarea serviciului.”

10

Articolul 4 alineatul 3 din Ordonanța fiscală nr. 22/2014 prevede:

„Operatorii de telefonie mobilă care nu sunt proprietari ai rețelelor prin intermediul cărora este furnizat acest serviciu, chiar dacă sunt titulari ai unor drepturi de utilizare, de acces sau de interconectare la aceste rețele, nu sunt obligați la plata taxei.

În celelalte cazuri de servicii de aprovizionare, sunt supuși la plata taxei atât proprietarii rețelelor sau infrastructurilor utilizate, cât și titularii dreptului de utilizare, de acces sau de interconectare la aceste rețele sau infrastructuri.”

11

Articolul 5 alineatul 1 din Ordonanța fiscală nr. 22/2014 prevede că baza impozabilă a taxei anuale este determinată de veniturile brute rezultate din cifra de afaceri anuală pe care persoanele impozabile o realizează în municipalitate și că criteriile de stabilire a acestei baze nu se aplică „operatorilor de telefonie mobilă”.

12

Conform articolului 6 din această ordonanță fiscală, cota taxei este stabilită la 1,5 % din veniturile brute rezultate din exploatare facturate de operatori.

13

Articolul 24 din Real Decreto Legislativo 2/2004, por el que se aprueba el texto refundido de la Ley Reguladora de las Haciendas Locales (Decretul regal legislativ 2/2004 de aprobare a textului consolidat al Legii privind finanțele locale) din 5 martie 2004 (BOE nr. 59 din 9 martie 2004, p. 10284) și articolul 105 alineatul 1 al treilea paragraf din Ley Foral 2/1995 de Haciendas Locales de Navarra (Legea forală 2/1995 privind finanțele publice din Navarra) din 10 martie 1995 (BO din Navarra nr. 36 din 20 martie 1995) prevăd că, în ceea ce privește taxele pentru utilizarea privativă sau pentru exploatarea specială a suprafeței, a spațiului aflat deasupra și a subsolului domeniului public municipal, care sunt datorate de întreprinderi ce furnizează servicii privind totalitatea sau o parte a locuitorilor, cuantumul acestor taxe reprezintă 1,5 % din venitul brut rezultat din cifra de afaceri anuală a întreprinderilor menționate în fiecare municipalitate.

14

Orange España a prezentat Municipalității Pamplona o declarație de „taxare inversă” privind taxa pentru exploatarea domeniului public prevăzută de Ordonanța fiscală nr. 22/2014, pentru al doilea trimestru al anului 2014 ca urmare a activității sale de telefonie fixă și de acces la internet exercitată pe teritoriul acestei municipalități.

15

Considerând însă că taxa menționată este contrară reglementării Uniunii privind sectorul telecomunicațiilor, în special Directivei privind autorizarea, astfel cum a fost interpretată de Curte, Orange España a solicitat Municipalității Pamplona rectificarea „taxării inverse” și rambursarea sumelor percepute în plus.

16

În susținerea cererii sale de rectificare, Orange España a arătat, mai întâi, că nu era proprietara rețelelor pe care le exploata pe teritoriul Municipalității Pamplona, ci utilizatoare a lor în temeiul drepturilor de interconectare. Aceasta a precizat, în continuare, că serviciile de telefonie fixă și de acces la internet ar intra în domeniul de aplicare al Directivei privind autorizarea, astfel cum a fost interpretată de Curte în ceea ce privește impunerea de taxe și de redevențe întreprinderilor care își desfășoară activitatea în sectorul telefoniei mobile. În sfârșit, aceasta a susținut că impunerea unei taxe al cărei cuantum era stabilit exclusiv pe baza unui procent fix din veniturile brute ale întreprinderii era contrară articolelor 12 și 13 din această directivă.

17

Municipalitatea Pamplona a respins această cerere considerând că valoarea taxei datorate nu era afectată nici de o eroare de fapt, nici de o eroare de drept. Orange España a formulat o acțiune împotriva acestei decizii la Juzgado de lo Contencioso‑Administrativo n.o 1 de Pamplona (Tribunalul de Contencios Administrativ nr. 1 din Pamplona, Spania). Aceasta din urmă a fost respinsă prin hotărârea din 4 decembrie 2015, pentru motivul că, pe de o parte, Orange España era proprietara rețelelor de infrastructură și, în consecință, nu putea fi scutită de la plata taxei și, pe de altă parte, că valoarea taxei fusese stabilită în conformitate cu articolul 105 alineatul 1 al treilea paragraf din Legea forală 2/1995.

18

Orange España a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Tribunal Superior de Justicia de Navarra (Curtea Superioară de Justiție din Navarra, Spania). Această instanță a confirmat că Orange España, în calitatea sa de proprietară de rețele și de infrastructuri care ocupă domeniul public municipal, era obligată la plata taxei în cauză. Aceasta a admis însă în parte acțiunea, statuând că metoda de stabilire a cuantumului taxei respective era contrară articolelor 12 și 13 din Directiva privind autorizarea și că Orange España avea, ca urmare a acestui fapt, dreptul la rectificarea „taxării inverse” pe care a prezentat‑o. Instanța menționată a considerat că trebuia să se stabilească cuantumul taxei respective în raport cu principiile obiectivității și proporționalității prevăzute la aceste articole, iar nu în funcție de veniturile brute sau de cifra de afaceri a unei întreprinderi, cuantumul obținut în acest caz depășind ceea ce este necesar pentru a asigura o utilizare optimă a resurselor rare.

19

Municipalitatea Pamplona a declarat recurs la Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania), prin care susține că Tribunal Superior de Justicia de Navarra (Curtea Superioară de Justiție din Navarra) a încălcat jurisprudența Curții aplicabilă operatorilor de telefonie mobilă, rezultată din Hotărârea din 12 iulie 2012, Vodafone España și France Telecom España (C‑55/11, C‑57/11 și C‑58/11, EU:C:2012:446), extinzând‑o la operatorii care furnizează servicii de telefonie fixă și de acces la internet. În apărare, Orange España susține că Directiva privind autorizarea nu distinge între operatorii de servicii de telefonie mobilă și operatorii de servicii de telefonie fixă. Interpretarea articolului 13 din această directivă, efectuată de Curte în această hotărâre, ar fi, prin urmare, aplicabilă oricărei situații în care furnizorilor de servicii de comunicații electronice li se impun taxe pentru a putea utiliza frecvențe radio sau numere sau pentru a instala infrastructuri. Orange España subliniază, pe de altă parte, că Curtea nu s‑a pronunțat în hotărârea menționată cu privire la metoda de calcul al cuantumului unei astfel de taxe.

20

În aceste condiții, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

21

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva privind autorizarea trebuie interpretată în sensul că se aplică întreprinderilor care furnizează servicii de telefonie fixă și de acces la internet.

22

Din articolul 1 alineatul (2) din Directiva privind autorizarea reiese că aceasta se aplică „autorizațiilor pentru furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice”.

23

Articolul 2 alineatul (1) din Directiva privind autorizarea prevede că, în sensul acesteia din urmă, „se aplică definițiile stabilite la articolul 2 din [directiva‑cadru]”.

24

În consecință, pentru a stabili domeniul de aplicare al Directivei privind autorizarea, trebuie să se facă referire la definițiile termenilor „rețele de comunicații electronice” și „servicii de comunicații electronice” care figurează în directiva‑cadru.

25

Articolul 2 litera (a) din directiva‑cadru definește „rețea[ua] de comunicații electronice” ca însemnând „sisteme de transmisie și, după caz, echipamente de comutare sau de rutare și alte resurse, inclusiv elemente de rețea care nu sunt active, care permit transmiterea semnalelor prin cablu, unde radio, prin mijloace optice sau prin alte mijloace electromagnetice, inclusiv rețele de satelit, rețele terestre fixe (cu comutare de circuite sau de pachete, inclusiv Internet) și mobile, sisteme care utilizează rețeaua electrică, atât timp cât servesc la transmiterea semnalelor, rețelele utilizate pentru difuzarea programelor de radio și televiziune și rețelele de televiziune prin cablu, indiferent de tipul de informație transmisă”.

26

Potrivit articolului 2 litera (c) din directiva‑cadru, un „serviciu de comunicații electronice” este un „[serviciu] furnizat de obicei contra cost și care constă în totalitate sau în principal în transmiterea de semnale prin rețele de comunicații electronice, inclusiv serviciile de telecomunicații și serviciile de transmisie prin rețele utilizate pentru radiodifuziune”.

27

În speță, în cauza principală, este în discuție furnizarea de servicii de acces la internet și de telefonie fixă prin intermediul unor rețele de cablu și al altor resurse tehnice.

28

Din dispozițiile citate anterior rezultă că această directivă nu distinge, în scopul definirii noțiunii de „servicii de comunicații electronice”, între serviciile de telefonie fixă și serviciile de telefonie mobilă. Astfel cum a constatat domnul avocat general la punctul 26 din concluziile sale, considerentul (10) al directivei‑cadru arată, fără nicio distincție între telefonia fixă și telefonia mobilă, că „serviciile de telefonie vocală și de transmitere de poștă electronică intră sub incidența acestei directive”.

29

În ceea ce privește accesul la internet, articolul 2 litera (a) din directiva‑cadru se referă în mod explicit la aceasta și, astfel cum a constatat domnul avocat general la punctul 27 din concluziile sale, considerentul (10) al acestei directive precizează că „accesul la internet” este un serviciu de comunicații electronice.

30

Prin urmare, trebuie să se constate că „serviciile de comunicații electronice”, în sensul directivei‑cadru, sunt servicii care constau în transmiterea de semnale prin rețele de comunicații electronice, indiferent dacă aceste rețele sunt fixe sau mobile și dacă acoperă servicii de telefonie, fixă sau mobilă, precum și servicii de acces la internet. Întrucât domeniul de aplicare al Directivei privind autorizarea este determinat în funcție de definițiile care figurează în directiva‑cadru, rezultă din cele ce precedă că Directiva privind autorizarea se aplică autorizațiilor pentru furnizarea rețelelor, precum și a serviciilor de acces la internet și de telefonie fixă.

31

În consecință, trebuie să se răspundă la prima întrebare că Directiva privind autorizarea trebuie interpretată în sensul că se aplică deopotrivă întreprinderilor care furnizează servicii de telefonie fixă și de acces la internet.

32

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească, în cazul în care s‑ar răspunde afirmativ la prima întrebare, dacă articolele 12 și 13 din Directiva privind autorizarea trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care impune întreprinderilor proprietare de infrastructuri sau de rețele necesare comunicațiilor electronice și care le utilizează pentru furnizarea de servicii de telefonie fixă și de acces la internet o taxă al cărei cuantum este stabilit exclusiv în funcție de veniturile brute obținute anual de aceste întreprinderi pe teritoriul statului membru în cauză.

33

În temeiul articolului 1 alineatul (2) din Directiva privind autorizarea, aceasta se aplică autorizațiilor pentru furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice (a se vedea Hotărârea din 17 decembrie 2015, Proximus, C‑517/13, EU:C:2015:820, punctul 25).

34

Directiva privind autorizarea prevede nu numai norme referitoare la procedurile de acordare a autorizațiilor generale sau a drepturilor de utilizare a frecvențelor radio ori a numerelor și la conținutul acestora, ci și norme referitoare la natura și chiar la întinderea obligațiilor pecuniare legate de procedurile menționate, pe care statele membre le pot impune întreprinderilor din sectorul serviciilor de comunicații electronice (Hotărârea din 4 septembrie 2014, Belgacom și Mobistar, C‑256/13 și C‑264/13, EU:C:2014:2149, punctul 29, Hotărârea din 6 octombrie 2015, Base Company, C 346/13, EU:C:2015:649, punctul 15, precum și Hotărârea din 17 decembrie 2015, Proximus, C‑517/13, EU:C:2015:820, punctul 26).

35

Astfel cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții, în cadrul Directivei privind autorizarea, statele membre nu pot percepe alte taxe sau redevențe în legătură cu furnizarea unor rețele și servicii de comunicații electronice decât cele prevăzute de această directivă (Hotărârea din 17 decembrie 2015, Proximus, C‑517/13, EU:C:2015:820, punctul 27 și jurisprudența citată).

36

În consecință, pentru ca dispozițiile Directivei privind autorizarea să fie aplicabile unei prelevări precum cea în discuție în litigiul principal, faptul generator al acesteia trebuie să fie legat de procedura de autorizare generală, care garantează, potrivit articolului 2 alineatul (2) litera (a) din această directivă, dreptul de a furniza rețele sau servicii de comunicații electronice (Hotărârea din 17 decembrie 2015, Proximus, C‑517/13, EU:C:2015:820, punctul 28 și jurisprudența citată).

37

În această privință, trebuie amintit că taxele administrative pe care statele membre le pot impune, în temeiul articolului 12 din Directiva privind autorizarea, întreprinderilor care furnizează rețele sau servicii de comunicații electronice în cadrul autorizației generale sau cărora li s‑a acordat un drept de utilizare, pentru a finanța activitățile unei autorități naționale de reglementare, trebuie să fie destinate să acopere, în total, numai costurile administrative aferente activităților menționate la articolul 12 alineatul (1) litera (a) din această directivă (Hotărârea din 30 ianuarie 2018, X și Visser, C‑360/15 și C‑31/16, EU:C:2018:44, punctul 64).

38

În plus, Curtea a arătat deja că articolul 13 din Directiva privind autorizarea nu vizează toate taxele la plata cărora sunt supuse infrastructurile care permit furnizarea de rețele și de servicii de comunicații electronice (Hotărârea din 4 septembrie 2014, Belgacom și Mobistar, C‑256/13 și C‑264/13, EU:C:2014:2149, punctul 34, precum și Hotărârea din 17 decembrie 2015, Proximus, C‑517/13, EU:C:2015:820, punctul 30 și jurisprudența citată).

39

Astfel, acest articol privește modalitățile de impunere a taxelor pentru drepturile de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor sau pentru drepturile de instalare a infrastructurii pe, deasupra sau sub proprietăți publice sau private (Hotărârea din 17 decembrie 2015, Proximus, C‑517/13, EU:C:2015:820, punctul 31 și jurisprudența citată).

40

În speță, articolul 2 primul paragraf din Ordonanța fiscală nr. 22/2014 prevede că „faptul generator al taxei este constituit din utilizarea privativă sau exploatarea specială a suprafeței, a spațiului aflat deasupra și a subsolului domeniului public municipal prin instalarea de cabluri, conducte și galerii pentru rețelele de energie electrică, gaz sau orice alt fluid, telefonie fixă, telefonie mobilă și alte servicii de comunicații electronice […]”. În plus, potrivit articolului 4 punctul 3 din această ordonanță, atât proprietarii rețelelor sau ai infrastructurilor utilizate, cât și titularii unui drept de utilizare, de acces sau de interconectare la acestea din urmă, alții decât operatorii de telefonie mobilă, sunt supuși taxei menționate.

41

În ceea ce privește interpretarea articolului 12 din Directiva privind autorizarea, reiese din dosarul de care dispune Curtea, precum și din răspunsurile părților la o întrebare adresată de Curte în ședință că taxa pentru exploatarea domeniului public nu intră în domeniul de aplicare al acestui articol, din moment ce nu urmărește să acopere costurile administrative globale aferente activităților autorității naționale de reglementare. Prin urmare, aceasta nu poate fi calificată drept „taxă administrativă” în sensul articolului menționat.

42

În consecință, articolul 12 din Directiva privind autorizarea nu se opune unei reglementări naționale care prevede o astfel de taxă.

43

În ceea ce privește interpretarea articolului 13 din directiva menționată, Curtea a statuat că rezultă că termenii „infrastructuri” și „instalare” utilizați la acest articol desemnează infrastructurile fizice care permit furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice și, respectiv, instalarea acestora în mod fizic pe proprietățile publice sau private avute în vedere (Hotărârea din 17 decembrie 2015, Proximus, C‑517/13, EU:C:2015:820, punctul 34 și jurisprudența citată).

44

Cu toate acestea, astfel cum s‑a arătat la punctul 38 din prezenta hotărâre, articolul 13 din Directiva privind autorizarea nu vizează toate taxele la plata cărora sunt supuse infrastructurile care permit furnizarea de rețele și de servicii de comunicații electronice (Hotărârea din 4 septembrie 2014, Belgacom și Mobistar, C‑256/13 și C‑264/13, EU:C:2014:2149, punctul 34).

45

Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 40 din prezenta hotărâre, faptul generator al taxei pentru exploatarea domeniului public este constituită din utilizarea privativă sau exploatarea specială a suprafeței, a spațiului aflat deasupra și a subsolului domeniului public municipal prin intermediul diferitor infrastructuri, persoanele obligate la plata acestei taxe fiind, așadar, operatori de rețele sau de servicii de energie electrică, gaz sau orice alt fluid, telefonie fixă, telefonie mobilă și alte servicii de comunicații electronice care utilizează sau exploatează aceste infrastructuri.

46

Pe de altă parte, articolul 4 alineatul 3 din Ordonanța fiscală nr. 22/2014 prevede că sunt supuși taxei menționate nu numai titularii unui drept de utilizare, acces sau interconectare la rețelele sau infrastructurile utilizate, ci și proprietarii acestora din urmă, inclusiv, așadar, cei care nu exploatează personal aceste rețele sau infrastructuri.

47

Rezultă că domeniul de aplicare al taxei pentru exploatarea domeniului public nu este limitat numai la operatorii care furnizează rețele sau servicii de comunicații electronice sau la cei care beneficiază de drepturile prevăzute la articolul 13 din Directiva privind autorizarea, aspect a cărui verificare este însă de competența instanței de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2014, Belgacom și Mobistar, C‑256/13 și C‑264/13, EU:C:2014:2149, punctul 36).

48

În plus, Ordonanța fiscală nr. 22/2014 nu prevede nicidecum că, în ceea ce privește utilizarea privativă sau exploatarea specială a elementelor domeniului public, prin intermediul diferitor infrastructuri, ar fi necesar să se stabilească în acest scop persoana fizică sau juridică care ar fi instituit astfel de infrastructuri, astfel cum rezultă în mod necesar din articolul 13 din Directiva privind autorizarea.

49

Prin urmare, nu se poate considera că taxa pentru exploatarea domeniului public, aplicată prin această ordonanță fiscală, este impusă întreprinderilor care furnizează rețele și servicii de comunicații electronice în schimbul dreptului de a instala infrastructuri (Hotărârea din 17 decembrie 2015, Proximus, C‑517/13, EU:C:2015:820, punctul 35).

50

În consecință, întrucât faptul generator al taxei pentru exploatarea domeniului public este legat, conform ordonanței fiscale menționate, de acordarea dreptului de a utiliza infrastructurile instalate în subsolul sau pe suprafața domeniului public municipal, acesta nu depinde de dreptul de a instala astfel de infrastructuri în sensul articolului 13 din Directiva privind autorizarea, amintit la punctul 43 din prezenta hotărâre.

51

Rezultă că taxa prevăzută de Ordonanța fiscală nr. 22/2014 nu intră în domeniul de aplicare al articolului 13 din Directiva privind autorizarea.

52

În consecință, articolul 13 din Directiva privind autorizarea nu se opune unei reglementări naționale care prevede o taxă precum taxa pentru exploatarea domeniului public.

53

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolele 12 și 13 din Directiva privind autorizarea trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care impune întreprinderilor proprietare de infrastructuri sau de rețele necesare comunicațiilor electronice și care le utilizează pentru a furniza servicii de telefonie fixă și de acces la internet o taxă al cărei cuantum este stabilit exclusiv în funcție de veniturile brute obținute anual de aceste întreprinderi pe teritoriul statului membru în cauză.

54

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară: