–

pentru M.V. și alții, de E. Chafnavi, dikigoros;

–

pentru Organismos Topikis Aftodioikisis (OTA) „Dimos Agiou Nikolaou”, de K. Zacharaki, dikigoros;

–

pentru guvernul elen, de E.‑M. Mamouna, E. Tsaousi și K. Georgiadis, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, inițial de A. Bouchagiar și M. van Beek, ulterior de A. Bouchagiar, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea clauzei 1 și a clauzei 5 punctul 2 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999 (denumit în continuare „acordul‑cadru”), care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO 1999, L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între M.V. și alți lucrători, pe de o parte, și angajatorul lor, Organismos Topikis Aftodioikisis (OTA) „Dimos Agiou Nikolaou” (colectivitatea teritorială „Municipalitatea Agios Nikolaos”, Grecia) (denumită în continuare „comuna Agios Nikolaos”), pe de altă parte, în legătură cu calificarea raporturilor lor de muncă, în calitate de angajați ai serviciului de salubrizare al acestei comune, pe durată nedeterminată.

3

Potrivit clauzei 1 din acordul‑cadru:

„obiectivul […] acord[ului]‑cadru este:

4

Clauza 3 din acest acord‑cadru, intitulată „Definiții”, prevede:

[…]”

5

Clauza 5 din acordul‑cadru menționat, intitulată „Măsuri de prevenire a abuzurilor”, prevede:

6

Clauza 8 din același acord‑cadru, intitulată „Dispoziții privind punerea în aplicare”, prevede:

[…]”

7

În cursul anului 2001 au fost adăugate la articolul 103 din Constituția elenă alineatele 7 și 8, care au următorul cuprins:

„7.   Recrutarea unor angajați în cadrul funcției publice și în sectorul public în sens larg […] se efectuează fie prin concurs, fie prin selecție în temeiul unor criterii predefinite și obiective și este supusă controlului unei autorități independente, astfel cum prevede legea. […]

8.   Legea definește condițiile și durata raporturilor de muncă de drept privat cu statul și cu sectorul public în sens larg, astfel cum este definit acesta în fiecare caz, pentru a acoperi fie alte posturi organice decât cele care sunt prevăzute la alineatul 3 primul paragraf, fie nevoi provizorii sau neprevăzute sau urgente în sensul alineatului 2 al doilea paragraf. Legea definește de asemenea funcțiile pe care le poate exercita personalul prevăzut la paragraful precedent. Este interzisă titularizarea pe cale legislativă a personalului prevăzut la primul paragraf sau transformarea contractelor în contracte pe durată nedeterminată. Interdicțiile prevăzute la prezentul alineat se aplică de asemenea persoanelor angajate în cadrul unui contract de antrepriză.”

8

Articolul 8 alineatele 1 și 3 din Legea 2112/1920 privind rezilierea obligatorie a contractului de muncă al angajaților din sectorul privat (FEK Aʹ 67/18.3.1920), care stabilește dispoziții de protecție în favoarea lucrătorului în ceea ce privește rezilierea contractelor de muncă pe durată nedeterminată de drept privat, prevede:

„1.   Este nul orice contract contrar prezentei legi, cu excepția cazului în care este mai favorabil angajatului. […]

[…]

3.   Dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile de asemenea contractelor de muncă pe durată determinată, dacă această durată nu este justificată prin natura contractului, dar a fost stabilită în mod intenționat în scopul de a eluda dispozițiile prezentei legi care privesc rezilierea obligatorie a contractului de muncă.”

9

Din dosarul de care dispune Curtea reiese că articolul 8 alineatul 3 din Legea 2112/1920 coroborat cu, în special, articolele 281 și 671 din Codul civil, precum și cu principiile generale ale Constituției elene, în special articolul 25 alineatele 1 și 3 din aceasta din urmă, a fost aplicat de‑a lungul anilor de către instanțele elene în vederea calificării juridice corecte a raporturilor de muncă, care, în temeiul acestui articol 8 alineatul 3, au calificat din punct de vedere juridic drept „contracte pe durată nedeterminată” contractele care erau prezentate ca fiind contracte pe durată determinată, dar care, în realitate, urmăreau, prin reînnoirea lor, să acopere nevoi permanente și durabile ale angajatorului.

10

Instanța de trimitere subliniază că, în urma revizuirii Constituției elene, instanțele grecești au încetat să transforme, în temeiul articolului 8 alineatul 3 din Legea 2112/1920, în contracte pe durată nedeterminată contractele de muncă pe durată determinată încheiate de angajatori din sectorul public. Acestea au apreciat că o astfel de transformare era contrară interdicției de titularizare a personalului din sectorul public, prevăzută la articolul 103 din Constituția menționată, astfel cum a fost revizuită, chiar dacă contractul pe durată determinată acoperea nevoi permanente și durabile ale angajatorului.

11

Conform articolului 205 alineatul 1 din Kodikas Katastasis Dimotikon kai Koinotikon Ypallilon (Codul privind statutul agenților municipali), colectivitățile teritoriale pot încheia contracte de muncă de drept privat pe durată determinată pentru a face față unor nevoi sezoniere sau altor nevoi periodice sau punctuale.

12

Articolul 21 din Legea 2190/1994 privind crearea unei autorități independente însărcinate cu selecționarea personalului și soluționarea chestiunilor administrative (FEK Aʹ 28/3.3.1994) prevede:

„1.   Serviciile publice și persoanele juridice […] pot angaja personal pe baza unui contract de muncă de drept privat pe durată determinată pentru a face față unor nevoi sezoniere sau altor nevoi periodice sau temporare în condițiile și potrivit procedurii prevăzute în continuare.

2.   Durata încadrării în muncă a personalului prevăzut la alineatul 1 nu poate depăși 8 luni în cursul unei perioade totale de 12 luni. Atunci când se angajează în mod temporar personal pentru a face față, potrivit dispozițiilor în vigoare, unor nevoi urgente, din cauza lipsei de personal sau a locurilor de muncă vacante, durata încadrării în muncă nu poate depăși 4 luni pentru aceeași persoană. Prelungirea unui contract sau încheierea unui contract nou în cursul aceluiași an, precum și transformarea în contract pe durată nedeterminată sunt nule.”

13

Articolul 167 din Legea 4099/2012 (FEK Aʹ 250/20.12.2012), în versiunea sa aplicabilă litigiului principal, prevede:

„Se prelungesc de plin drept până la 31 decembrie 2017, prin derogare de la orice altă dispoziție, contractele individuale în vigoare și contractele individuale care au expirat cu cel mult 90 de zile înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și care se referă la salubrizarea localurilor serviciilor publice, ale autorităților independente, ale persoanelor juridice de drept public, ale persoanelor juridice de drept privat și ale colectivităților teritoriale, ale oricărui serviciu al colectivităților teritoriale competent în materie de salubrizare și însărcinat cu satisfacerea unor nevoi de salubrizare ale altor servicii ale colectivităților teritoriale. Prelungirea menționată anterior nu se aplică contractelor individuale care au fost încheiate pentru acoperirea nevoilor urgente, sezoniere sau punctuale în domeniul salubrizării, a căror durată nu depășește două luni în decursul a 12 luni și care au fost încheiate începând cu 1 ianuarie 2016.”

14

Articolul 76 din Legea 4386/2016 (FEK Aʹ 83/11.5.2016) a adăugat după primul paragraf al alineatului 1 al articolului 167 din Legea 4099/2012, în versiunea sa în vigoare la acea dată, un paragraf care prevede că reînnoirea de plin drept, până la 31 decembrie 2016, a contractelor individuale de muncă menționate la paragraful anterior se aplică de asemenea, începând cu intrarea în vigoare a Legii 4325/2015 (și anume începând cu 11 mai 2015), contractelor personalului recrutat pentru a răspunde unor nevoi urgente, sezoniere sau punctuale în domeniul salubrizării, prin intermediul unor contracte de muncă pe durată determinată a căror durată nu putea depăși două luni în decursul a 12 luni.

15

Decretul prezidențial 164/2004 de stabilire a dispozițiilor privind lucrătorii angajați în temeiul unor contracte pe durată determinată în sectorul public (FEK Aʹ 134/19.7.2004), care a transpus Directiva 1999/70 în dreptul elen aplicabil personalului statului și din sectorul public în sens larg, prevede la articolul 2 alineatul 1:

„Dispozițiile prezentului decret sunt aplicabile personalului din sectorul public […], precum și personalului din întreprinderile comunale și municipale angajat în temeiul unui contract sau al unui raport de muncă salariat pe durată determinată sau în temeiul unui contract de antrepriză sau al oricărei alte forme de contract sau de raport de muncă care disimulează un raport de subordonare. […]”

16

Articolul 4 din acest decret prezidențial prevede următoarele:

„1.   În ceea ce privește modalitățile și condițiile de muncă, lucrătorii angajați pe durată determinată nu sunt tratați în mod defavorabil în raport cu lucrătorii angajați pe durată nedeterminată pentru simplul motiv că contractul lor este încheiat pe durată determinată. În mod excepțional, un tratament diferențiat este permis atunci când motive obiective justifică acest lucru.

2.   Condițiile de vechime corespunzătoare unor condiții de încadrare speciale sunt aceleași pentru lucrătorii pe durată determinată și pentru lucrătorii pe durată nedeterminată, cu excepția situației în care condițiile de vechime diferite sunt justificate de motive obiective.”

17

Articolul 5 din decretul prezidențial menționat, intitulat „Contractele succesive”, prevede:

„1.   Sunt interzise contractele succesive încheiate și executate între același angajator și același lucrător, pentru un tip de atribuții profesionale identic sau similar și în condiții de muncă identice sau similare, la intervale mai mici de trei luni.

2.   Cu titlu de excepție, încheierea acestor contracte este licită atunci când este justificată de un motiv obiectiv. Există un motiv obiectiv atunci când contractele care urmează contractului inițial sunt încheiate pentru a răspunde unor nevoi speciale de același tip, direct sau indirect legate de forma, de natura sau de activitatea întreprinderii.

3.   Încheierea unor contracte succesive se efectuează în scris, iar motivele care o justifică sunt menționate expres în contract, în măsura în care nu reies direct din acesta. În mod excepțional, forma scrisă nu este necesară atunci când, ținând seama de caracterul ocazional al muncii, reînnoirea contractului nu depășește o perioadă de o lună, cu excepția cazului în care forma scrisă este prevăzută în mod expres de o altă dispoziție. O copie a contractului este predată lucrătorului în termen de cinci zile lucrătoare de la începerea activității.

4.   În niciun caz, nu trebuie să existe mai mult de trei contracte succesive, sub rezerva dispozițiilor alineatului 2 al articolului următor.”

18

Articolul 6 din același decret prezidențial, care privește durata maximă a contractelor pe durată determinată, prevede:

„1.   Contractele succesive încheiate și executate între același angajator și același lucrător, pentru un tip de atribuții profesionale identic sau similar și în condiții de muncă identice sau similare, nu pot să depășească o durată totală de încadrare în muncă de 24 de luni, indiferent dacă sunt încheiate în temeiul articolului precedent sau al altor dispoziții în vigoare.

2.   O durată totală de încadrare în muncă care depășește 24 de luni nu este permisă decât în cazul categoriilor de lucrători speciale în ceea ce privește natura muncii lor și prevăzute de dispozițiile în vigoare, cum sunt cele ale organelor de conducere, ale lucrătorilor recrutați în cadrul programelor specifice de cercetare sau al programelor subvenționate sau finanțate, precum și cele ale lucrătorilor angajați pentru îndeplinirea unei sarcini legate de executarea unor obligații care rezultă din convenții încheiate cu organizații internaționale.”

19

Articolul 7 din Decretul prezidențial 164/2004, intitulat „Sancționarea infracțiunilor”, prevede:

„1.   Orice contract încheiat cu încălcarea articolelor 5 și 6 din prezentul decret este nul de drept.

2.   În cazul în care contractul nul a fost executat, în parte sau în totalitate, lucrătorul primește sumele datorate; nu se poate solicita restituirea sumelor eventual plătite. Lucrătorul poate solicita, cu titlu de despăgubire, suma pe care ar trebui să o primească un lucrător echivalent angajat pentru o durată nedeterminată în caz de reziliere a contractului. Dacă există mai mult de un contract nul, perioada luată în considerare pentru calcularea despăgubirii este durata totală a încadrării în muncă întemeiată pe contractele nule. Sumele plătite de angajator lucrătorului se impută persoanei în culpă.

3.   Se pedepsește cu închisoarea […] fapta oricărei persoane care contravine dispozițiilor articolelor 5 și 6 din prezentul decret. În cazul în care fapta ilicită a fost comisă prin neglijență, persoana responsabilă este pedepsită cu închisoarea de până la un an. Această încălcare constituie, de altfel, o abatere disciplinară gravă.”

20

În temeiul articolului 10 din decretul prezidențial menționat, acesta din urmă nu repune în discuție dispoziții care ar fi mai favorabile lucrătorilor în ansamblul lor, precum și lucrătorilor cu handicap.

21

În cursul anului 2015, M.V. și alții au fost recrutați de comuna Agios Nikolaos, în cadrul serviciilor sale de salubrizare, prin contracte de muncă de drept privat pe durată determinată, pentru a ocupa posturi cu normă întreagă, în schimbul unei remunerații lunare stabilite potrivit baremului legal.

22

Inițial încheiate pentru o durată de opt luni, aceste contracte au fost reînnoite până la 31 decembrie 2017, cu efect retroactiv și neîntrerupt, prin diferite intervenții legislative pe care instanța de trimitere le‑a enumerat la punctele 15-22 din cererea sa de decizie preliminară, durata totală respectivă a contractelor oscilând între 24 și 29 de luni. Comuna Agios Nikolaos a reziliat în cele din urmă contractele respective la data menționată mai sus. În plus, din cererea de decizie preliminară reiese că aceste prelungiri nu au fost precedate de nicio evaluare prin care să se stabilească dacă persistau nevoile sezoniere, periodice sau punctuale care justificau, după caz, încheierea inițială a acestor contracte.

23

Considerând că situația lor constituie un abuz ce rezultă din folosirea contractelor pe durată determinată succesive și că aceasta este, așadar, contrară obiectivului și finalității acordului‑cadru, reclamanții din litigiul principal au solicitat Monomeles Protodikeio Lasithiou (Tribunalul de Mare Instanță în Complet de Judecător Unic din Lasithi, Grecia), pe de o parte, să constate că aceștia au în continuare legături cu comuna Agios Nikolaos pe baza unui contract de muncă salariat pe durată nedeterminată și că rezilierea contractelor lor de muncă cu efect de la 31 decembrie 2017 este nulă, precum și, pe de altă parte, să oblige această comună, sub sancțiunea amenzii, să îi angajeze pe baza unor contracte de muncă salariată pe durată nedeterminată.

24

Instanța de trimitere amintește de la bun început că Directiva 1999/70 a fost transpusă în dreptul elen, în ceea ce privește personalul din sectorul public, precum reclamanții din litigiul principal, prin Decretul prezidențial 164/2004, care prevede măsurile destinate să prevină folosirea abuzivă a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive.

25

În plus, ar fi încă aplicabilă Legea 2112/1920, al cărei articol 8 alineatele 1 și 3 prevede nulitatea unui contract pe durată determinată dacă această durată nu este justificată de natura contractului, ci a fost stabilită în mod intenționat în scopul eludării dispozițiilor referitoare la rezilierea obligatorie a contractului de muncă.

26

Instanța de trimitere subliniază că, în mod excepțional, încheierea de contracte pe durată determinată succesive este, în temeiul dreptului elen, licită în anumite condiții. În această privință, instanța menționată amintește că articolul 5 din Decretul prezidențial 164/2004 prevede printre altele că încheierea acestui tip de contracte este posibilă atunci când este justificată de un motiv obiectiv și răspunde altor cerințe, precum încheierea în scris a unui nou contract de muncă și în măsura în care respectă un număr maxim de trei prelungiri. Ar exista un astfel de motiv obiectiv atunci când contractele care urmează contractului inițial sunt încheiate pentru a răspunde unor nevoi speciale de același tip legate direct sau indirect de forma, de natura sau de activitatea întreprinderii.

27

Instanța menționată precizează totuși că după intrarea în vigoare a Directivei 1999/70, dar înainte de expirarea termenului acordat pentru transpunerea sa în dreptul elen, modificarea articolului 103 din Constituția elenă, intervenită în cursul anului 2001, a introdus, la alineatul 8 al acestui articol, o interdicție de transformare a contractelor pe durată determinată ale personalului din sectorul public în contracte pe durată nedeterminată. Instanța de trimitere arată în această privință că, deși instanțele naționale aplicau Legea 2112/1920 ca „măsură legală echivalentă”, în sensul clauzei 5 punctul (1) din acordul‑cadru, pentru a recalifica contractele de muncă pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată, revizuirea constituțională intervenită a făcut în prezent imposibilă aplicarea acestor dispoziții de protecție.

28

În plus, instanța de trimitere menționează o decizie a Elegktiko Synedrio (Curtea de Conturi, Grecia), în care s‑ar fi declarat recent că o asemenea prelungire a contractelor de muncă de drept privat este contrară Directivei 1999/70, astfel cum a fost transpusă în dreptul intern prin Decretul prezidențial 164/2004. Această prelungire ar conduce la o succesiune inacceptabilă de contracte încheiate și executate de același angajator și de același lucrător pentru același tip de atribuții și în aceleași condiții de muncă, fără să fi fost stabilite criterii obiective și transparente pentru a verifica dacă reînnoirea unor astfel de contracte răspunde efectiv unei necesități reale, este de natură să asigure îndeplinirea obiectivului urmărit și este necesară în acest scop, ținând seama în special de faptul că implică un risc real de recurgere abuzivă la acest tip de contracte.

29

În aceste împrejurări, instanța de trimitere exprimă îndoieli în special cu privire la compatibilitatea legislației naționale în discuție în litigiul principal care transpune acordul‑cadru cu același acord, în măsura în care această legislație este interpretată în sensul că prelungirile de plin drept ale contractelor de muncă în cauză nu intră în sfera noțiunii de „contracte de muncă pe durată determinată succesive”, deși nu este vorba despre încheierea în scris a unui nou contract de muncă pe durată determinată, ci despre prelungirea duratei unui contract de muncă preexistent.

30

În plus, instanța de trimitere apreciază că contractele de muncă pe durată determinată încheiate cu reclamanții din litigiul principal sunt vădit contrare ansamblului măsurilor de prevenire a abuzurilor care rezultă din recurgerea la contracte sau la raporturi de muncă pe durată determinată succesive, prevăzute la articolele 5 și 6 din Decretul prezidențial 164/2004, astfel cum impune clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru. În această privință, ea arată în special că nu a avut loc nicio întrerupere între diferitele reînnoiri ale contractelor și că nu le‑a justificat niciun motiv obiectiv. Pe de altă parte, aceasta denunță multiplele intervenții ale legiuitorului elen, care au determinat o depășire, pe de o parte, a numărului maxim de reînnoiri ale contractelor, stabilit la trei, și, pe de altă parte, a duratei maxime de 24 de luni a acestora, impusă prin Decretul prezidențial 164/2004.

31

Potrivit constatărilor instanței de trimitere, articolul 167 din Legea 4099/2012, în versiunea sa aplicabilă litigiului principal, a avut ca efect să permită prelungirea de plin drept a contractelor de muncă pe durată determinată în cauză, prin intermediul unui simplu act de constatare emis de fiecare agenție angajatoare, fără nicio altă procedură sau decizie a unui organ colectiv al unui astfel de organism și fără ca, în prealabil, să fi fost efectuată o apreciere cu privire la aspectul dacă persistau nevoile care făcuseră inițial necesare aceste contracte.

32

Instanța de trimitere precizează că, chiar în ipoteza în care contractele de muncă pe durată determinată din sectorul salubrizării ar fi fost încheiate inițial pentru o perioadă de opt luni, în temeiul articolului 205 din Codul privind statutul agenților municipali, și independent de nevoile permanente și durabile ale colectivităților teritoriale, prelungirea acestora până la 31 decembrie 2017, prin acte legislative care au efect retroactiv și care sunt aplicabile exclusiv contractelor menționate, demonstrează că nevoile acoperite de aceste contracte nu pot fi considerate punctuale, sezoniere sau periodice.

33

În plus, instanța de trimitere precizează că legiuitorul elen a adoptat mai multe dispoziții suplimentare referitoare printre altele la legalizarea privind cheltuielile publice rezultate din angajarea lucrătorilor în sectorul salubrizării al colectivităților teritoriale pe toată durata reînnoirilor contractelor lor de muncă efectuate în temeiul articolului 167 din Legea 4099/2012, făcând astfel legitimă cauza acestor cheltuieli, în mod normal ilicite. Or, prin această intervenție, legiuitorul elen ar fi împiedicat lucrătorii în cauză să perceapă indemnizația prevăzută la articolul 7 din Decretul prezidențial 164/2004, în măsura în care această dispoziție ar impune drept condiție ca contractul de muncă să fie nul pentru încălcarea articolelor 5 și 6 din decretul menționat. În paralel, s‑ar fi decis că sancțiunile prevăzute la articolul 7 din Decretul prezidențial 164/2004 nu erau aplicabile colectivităților teritoriale care utilizau personal în sectorul salubrizării, pe baza contractelor de muncă pe durată determinată menționate mai sus, astfel cum au fost prelungite în mai multe rânduri până la sfârșitul anului 2017. În plus, în temeiul unei alte dispoziții legislative, prelungirea acestor contracte de muncă pe durată determinată încheiate de colectivitățile teritoriale nu a fost luată în considerare la calcularea duratei maxime de 24 de luni prevăzute la articolele 5-7 din Decretul prezidențial 164/2004.

34

În aceste condiții, Monomeles Protodikeio Lasithiou (Tribunalul de Mare Instanță în Complet de Judecător Unic din Lasithi) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

35

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă clauza 1 și clauza 5 punctul (2) din acordul‑cadru trebuie interpretate în sensul că expresia „contracte de muncă pe durată determinată succesive” care figurează în acestea include și prelungirea de plin drept a contractelor de muncă pe durată determinată ale lucrătorilor din sectorul salubrizării al colectivităților teritoriale, intervenită în conformitate cu dispoziții naționale exprese și în pofida faptului că forma scrisă, în principiu prevăzută pentru încheierea contractelor succesive, nu a fost respectată.

36

În această privință, trebuie amintit că clauza 5 din acordul‑cadru are ca scop punerea în aplicare a unuia dintre obiectivele urmărite de acesta, și anume limitarea recurgerii succesive la contracte sau la raporturi de muncă pe durată determinată, considerată o sursă potențială de abuz în defavoarea lucrătorilor, prin prevederea unui număr de dispoziții minime de protecție în vederea evitării unei situații de precaritate a salariaților (Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 53, precum și jurisprudența citată).

37

În consecință, clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru impune statelor membre, pentru a preveni folosirea abuzivă a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, adoptarea efectivă și obligatorie a cel puțin uneia dintre măsurile pe care această clauză le enumeră, în cazul în care dreptul lor intern nu cuprinde măsuri legale echivalente (Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 55, precum și jurisprudența citată).

38

Din modul de redactare a acestei clauze din acordul‑cadru, precum și dintr‑o jurisprudență constantă rezultă însă că clauza menționată își găsește aplicarea numai în prezența unor contracte sau a unor raporturi de muncă pe durată determinată succesive (Hotărârea din 22 ianuarie 2020, Baldonedo Martín, C‑177/18, EU:C:2020:26, punctul 70, precum și Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 56 și jurisprudența citată), astfel încât un contract care este primul sau unicul contract de muncă pe durată determinată nu intră sub incidența clauzei 5 punctul (1) din acordul‑cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 90, precum și jurisprudența citată).

39

Or, în speță, nu este vorba, stricto sensu, despre o succesiune de două sau mai multe contracte de muncă, care presupune existența și încheierea formală a două sau a mai multor contracte distincte, dintre care unul succedă celuilalt. Mai exact, este vorba despre o prelungire automată a unui contract pe durată determinată inițial, care rezultă din acte legislative. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă această situație intră sub incidența noțiunii de „contracte sau raporturi de muncă pe durată determinată succesive”, care figurează în clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru.

40

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, clauza 5 punctul (2) litera (a) din acordul‑cadru lasă în principiu statelor membre și/sau partenerilor sociali sarcina de a stabili care sunt condițiile în care contractele sau raporturile de muncă pe durată determinată sunt considerate „succesive” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 ianuarie 2020, Baldonedo Martín, C‑177/18, EU:C:2020:26, punctul 71, precum și Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 57).

41

Deși o astfel de trimitere la autoritățile naționale în scopul definirii modalităților concrete de aplicare a termenului „succesive” în sensul acordului‑cadru se explică prin preocuparea de a menține diversitatea reglementărilor naționale în materie, trebuie amintit totuși că marja de apreciere lăsată astfel statelor membre nu este nelimitată, întrucât aceasta nu poate în niciun caz merge până la a repune în discuție obiectivul sau efectul util al acordului‑cadru. În special, această putere de apreciere nu trebuie să fie exercitată de autoritățile naționale așa încât să conducă la o situație susceptibilă să dea naștere unor abuzuri și astfel să se opună obiectivului menționat (Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 82, precum și Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 58).

42

Prin urmare, statele membre sunt obligate să garanteze obținerea rezultatului impus de dreptul Uniunii, după cum rezultă nu numai din articolul 288 al treilea paragraf TFUE, dar și din articolul 2 primul paragraf din Directiva 1999/70, interpretat în lumina considerentului (17) al acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 68, precum și Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 59).

43

Limitele puterii de apreciere lăsate statelor membre, vizate la punctul 41 din prezenta hotărâre, se impun în special în ceea ce privește o noțiune‑cheie precum cea a caracterului succesiv al raporturilor de muncă, care este determinantă pentru definirea domeniului de aplicare însuși al dispozițiilor naționale destinate punerii în aplicare a acordului‑cadru (Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 60).

44

Or, faptul de a concluziona că nu există raporturi de muncă pe durată determinată succesive, în sensul clauzei 5 din acordul‑cadru, pentru simplul motiv că primul contract de muncă pe durată determinată al lucrătorilor din sectorul salubrizării al colectivităților teritoriale în discuție în litigiul principal fusese prelungit de plin drept prin acte legislative, fără încheierea formală, în scris, a unuia sau mai multor noi contracte de muncă pe durată determinată, ar risca să compromită obiectul, finalitatea, precum și efectul util ale acestui acord.

45

Astfel, o asemenea interpretare restrictivă a noțiunii de „raporturi de muncă pe durată determinată succesive” ar permite angajarea lucrătorilor în mod precar ani de zile (Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 85, precum și Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 62).

46

În plus, aceeași interpretare restrictivă ar risca să aibă ca efect nu numai excluderea, în fapt, a unui mare număr de raporturi de muncă pe durată determinată de la beneficiul protecției lucrătorilor urmărite de Directiva 1999/70 și de acordul‑cadru, golind obiectivul urmărit de acestea de o mare parte a conținutului său, ci și de a permite utilizarea abuzivă a unor astfel de raporturi de către angajatori pentru a satisface nevoi permanente și durabile în materie de personal (Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 63).

47

În acest context, trebuie să se constate de asemenea că noțiunea de „durată” a raportului de muncă constituie un element esențial al oricărui contract pe durată determinată. Potrivit clauzei 3 punctul (1) din acordul‑cadru, „încetarea contractului sau a raportului de muncă este determinată de condiții obiective, cum ar fi împlinirea termenului, îndeplinirea unei sarcini determinate sau producerea unui eveniment determinat”. Modificarea datei de încetare a unui contract de muncă pe durată determinată constituie astfel o schimbare esențială a acestui contract, care poate fi asimilată în mod legitim încheierii unui nou raport de muncă pe durată determinată care succedă raportului de muncă anterior, ce intră, așadar, în domeniul de aplicare al clauzei 5 din acordul‑cadru.

48

Astfel, după cum rezultă din al doilea paragraf al preambulului acordului‑cadru, precum și din cuprinsul punctelor (6) și (8) din considerațiile generale ale acestui acord‑cadru, beneficiul stabilității locului de muncă este considerat un element major al protecției acordate lucrătorilor, în timp ce contractele de muncă pe durată determinată pot răspunde doar în anumite împrejurări atât nevoilor angajatorilor, cât și celor ale lucrătorilor (Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 54, precum și jurisprudența citată).

49

În acest context, faptul că prelungirea sau reînnoirea contractelor de muncă rezultă din acte legislative care provin de la Parlamentul elen este lipsit de relevanță. Astfel, trebuie să se constate că efectul util al acordului‑cadru ar fi pus în pericol printr‑o interpretare care permite prelungirea unilaterală a duratei unui contract de muncă pe durată determinată printr‑o intervenție legislativă.

50

În această privință, trebuie să se arate de asemenea că Curtea a statuat că o dispoziție națională care doar ar autoriza în mod general și abstract, printr‑o normă legislativă sau administrativă, încheierea de contracte de muncă pe durată determinată succesive nu ar fi conformă cerințelor clauzei 5 punctul (1) din acordul‑cadru. Astfel, o asemenea dispoziție, de natură pur formală, nu permite identificarea unor criterii obiective și transparente în scopul de a verifica dacă reînnoirea unor asemenea contracte răspunde efectiv unei nevoi reale, este de natură să asigure îndeplinirea obiectivului urmărit și este necesară în acest scop. O asemenea dispoziție presupune un risc real de a se recurge în mod abuziv la acest tip de contracte și, în consecință, nu este compatibilă cu obiectivul și cu efectul util al acordului‑cadru (Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctele 67 și 68, precum și jurisprudența citată).

51

În speță, întrucât prelungirea automată pe cale legislativă poate fi asimilată unei reînnoiri și, pentru acest motiv, încheierii unui contract pe durată determinată distinct, contracte precum cele în discuție în litigiul principal pot fi efectiv calificate drept „succesive”, în sensul clauzei 5 din acordul‑cadru. Această considerație este confirmată de faptul că în cauza principală, pe de o parte, nu a fost evidențiată nicio întrerupere între primul contract de muncă și contractele de muncă care au urmat pe baza prelungirilor automate prevăzute de acte legislative și, pe de altă parte, fiecare dintre reclamanți a continuat să lucreze, în mod neîntrerupt, pentru angajatorul său respectiv, în cadrul aceluiași tip de atribuții și în aceleași condiții de muncă, cu excepția celei referitoare la durata raportului de muncă.

52

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că clauza 1 și clauza 5 punctul (2) din acordul‑cadru trebuie interpretate în sensul că expresia „contracte de muncă pe durată determinată succesive” care figurează în acestea include și prelungirea de plin drept a contractelor de muncă pe durată determinată ale lucrătorilor din sectorul salubrizării al colectivităților teritoriale, intervenită în conformitate cu dispoziții naționale exprese și în pofida faptului că nu a fost respectată forma scrisă, prevăzută în principiu pentru încheierea contractelor succesive.

53

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească, în ipoteza unui răspuns afirmativ la prima întrebare, dacă clauza 5 punctul (1) din Acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul că, în cazul în care a avut loc o folosire abuzivă a contractelor de muncă pe durată determinată succesive, în sensul acestei dispoziții, obligația instanței de trimitere de a efectua, în măsura posibilului, o interpretare și o aplicare ale tuturor dispozițiilor relevante ale dreptului intern de natură să sancționeze acest abuz în mod corespunzător și să înlăture consecințele încălcării dreptului Uniunii include aplicarea unei dispoziții naționale care permite transformarea succesiunii de contracte pe durată determinată într‑un contract de muncă pe durată nedeterminată, deși o altă dispoziție națională, de rang superior dată fiind natura sa constituțională, interzice în absolut o astfel de transformare în sectorul public.

54

În această privință, trebuie amintit, cu titlu introductiv, că clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru impune statelor membre, pentru a preveni folosirea abuzivă a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, adoptarea efectivă și obligatorie a cel puțin uneia dintre măsurile prevăzute de această clauză, în cazul în care dreptul lor intern nu cuprinde măsuri legale echivalente. Măsurile astfel enumerate în această clauză 5 punctul (1) literele (a)-(c), în număr de trei, se referă la motive obiective care să justifice reînnoirea unor astfel de contracte sau a unor astfel de raporturi de muncă pe durată determinată, la durata totală maximă a acestor contracte sau a acestor raporturi de muncă succesive și, respectiv, la numărul de reînnoiri ale acestora (Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 83, precum și jurisprudența citată).

55

Statele membre dispun în această privință de o marjă de apreciere, întrucât pot alege să recurgă la una sau la mai multe dintre măsurile prevăzute în clauza 5 punctul (1) literele (a)-(c) din acordul‑cadru sau la măsuri legale echivalente existente, ținând cont în același timp de nevoile sectoarelor specifice și/sau ale categoriilor de lucrători (Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 84, precum și jurisprudența citată).

56

În acest mod, clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru atribuie în sarcina statelor membre un obiectiv general care constă în prevenirea unor astfel de abuzuri, lăsându‑le în același timp libertatea de a alege mijloacele pentru îndeplinirea acestui obiectiv, cu condiția să nu repună în discuție obiectivul sau efectul util al acordului‑cadru (Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 85 și jurisprudența citată).

57

Clauza 5 din acordul‑cadru nu prevede sancțiuni specifice în ipoteza în care s‑ar fi constatat abuzuri. Într‑un astfel de caz, revine autorităților naționale sarcina de a adopta măsuri care trebuie să aibă un caracter nu numai proporțional, ci și suficient de efectiv și de disuasiv pentru a garanta deplina eficacitate a normelor adoptate în temeiul acordului‑cadru (Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 86, precum și jurisprudența citată).

58

Astfel, clauza 5 din acordul‑cadru nu stabilește o obligație generală a statelor membre de a prevedea transformarea într‑un contract pe durată nedeterminată a contractelor de muncă pe durată determinată. Ordinea juridică internă a statului membru în cauză trebuie să includă însă o altă măsură efectivă pentru a evita și, dacă este cazul, a sancționa folosirea abuzivă a unor contracte de muncă pe durată determinată succesive (a se vedea Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 87, precum și jurisprudența citată).

59

În cazul în care s‑a recurs abuziv la contracte sau la raporturi de muncă pe durată determinată succesive, trebuie să poată fi aplicată o măsură care să prezinte garanții efective și echivalente de protecție a lucrătorilor pentru a sancționa în mod corespunzător acest abuz și pentru a înlătura consecințele încălcării dreptului Uniunii. Astfel, potrivit chiar formulării articolului 2 primul paragraf din Directiva 1999/70, statele membre sunt obligate „să adopte orice dispoziție necesară care să le permită garantarea în orice moment a rezultatelor impuse de [această] directivă” (Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 88, precum și jurisprudența citată).

60

Trebuie amintit, în plus, că nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor dreptului intern, această misiune revenind instanțelor naționale competente, care trebuie să stabilească dacă cerințele prevăzute în clauza 5 din acordul‑cadru sunt îndeplinite de dispozițiile reglementării naționale aplicabile (Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 89, precum și jurisprudența citată).

61

Așadar, în speță, instanța de trimitere este competentă să aprecieze în ce măsură condițiile de aplicare, precum și punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor relevante ale dreptului intern fac din reglementarea națională o măsură adecvată pentru prevenirea și, dacă este cazul, sancționarea folosirii abuzive de contracte sau de raporturi de muncă pe durată determinată succesive (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 noiembrie 2018, de Diego Porras, C‑619/17, EU:C:2018:936, punctul 90 și jurisprudența citată).

62

Cu toate acestea, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate oferi precizări destinate să orienteze instanța respectivă în aprecierea sa (Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz și alții, C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 91 și jurisprudența citată).

63

În această privință, trebuie amintit că Curtea a statuat deja că recalificarea contractelor de muncă pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată, în temeiul articolului 8 alineatul 3 din Legea 2112/1920, ar putea, în măsura în care această dispoziție este încă aplicabilă în ordinea juridică elenă, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, să constituie o măsură care prezintă garanții efective și echivalente de protecție a lucrătorilor pentru a sancționa în mod corespunzător eventualele utilizări abuzive ale contractelor de muncă pe durată determinată și pentru a înlătura consecințele încălcării dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Ordonanța din 24 aprilie 2009, Koukou, C‑519/08, nepublicată, EU:C:2009:269, punctul 79 și jurisprudența citată).

64

În plus, trebuie amintit că deja Curtea a declarat că clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru, din punctul de vedere al conținutului său, nu este necondiționată și suficient de precisă pentru a putea fi invocată de un particular în fața unei instanțe naționale. Astfel, în temeiul acestei dispoziții, recurgerea, în scopul de a preveni folosirea abuzivă a contractelor de muncă pe durată determinată, la una sau la mai multe dintre măsurile prevăzute de această clauză sau la măsuri legale echivalente existente intră în sfera de aplicare a puterii de apreciere a statelor membre, ținând cont în același timp de nevoile sectoarelor specifice și/sau ale categoriilor de lucrători. În plus, nu este posibil să se stabilească în mod suficient protecția minimă care, în orice împrejurare, ar trebui pusă în aplicare în temeiul clauzei 5 punctul (1) din acordul‑cadru (Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 196).

65

Cu toate acestea, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că, atunci când aplică dreptul intern, instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului, să îl interpreteze în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf TFUE. Această obligație de interpretare conformă privește toate dispozițiile dreptului național, atât anterioare, cât și posterioare directivei în cauză (Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 197).

66

Cerința unei interpretări conforme a dreptului național este astfel inerentă sistemului Tratatului FUE, întrucât permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când soluționează litigiile cu care sunt sesizate (Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 198).

67

Desigur, obligația instanței naționale de a se raporta la conținutul unei directive atunci când interpretează și aplică normele relevante de drept intern este limitată de principiile generale de drept, în special de principiile securității juridice și neretroactivității, și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dispozițiilor de drept național (Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 199).

68

Principiul interpretării conforme impune, cu toate acestea, ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dispozițiilor de drept intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acestea, în vederea garantării efectivității depline a directivei în discuție și în vederea identificării unei soluții conforme cu finalitatea urmărită de aceasta (Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 200).

69

În speță, prin urmare, este de competența instanței de trimitere să dea dispozițiilor relevante ale dreptului intern, în măsura posibilului și în cazul în care a avut loc o folosire abuzivă a unor contracte de muncă pe durată determinată succesive, o interpretare și o aplicare în măsură să sancționeze corespunzător acest abuz și să înlăture consecințele încălcării dreptului comunitar. În acest cadru, revine instanței menționate să aprecieze dacă dispozițiile articolului 8 alineatul 3 din Legea 2112/1920 pot, eventual, să se aplice în scopul acestei interpretări conforme (Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 203).

70

În ipoteza în care instanța națională ar ajunge să concluzioneze că nu era posibilă transformarea contractelor de muncă pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată, în temeiul articolului 8 alineatul 3 din Legea 2112/1920, din moment ce ar conduce la o interpretare contra legem a articolului 103 alineatele 7 și 8 din Constituția elenă, această instanță ar trebui să verifice dacă există alte măsuri efective în scopul menționat în dreptul elen. În această privință, trebuie precizat că astfel de măsuri trebuie să fie suficient de efective și de disuasive pentru a garanta deplina eficacitate a normelor adoptate în temeiul acordului‑cadru, și anume, în speță, articolele 5 și 6 din Decretul prezidențial 164/2004, care au transpus clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru în ordinea juridică elenă.

71

În ceea ce privește incidența, în această privință, a împrejurării că articolul 103 alineatul 8 din Constituția elenă a fost modificat după intrarea în vigoare a Directivei 1999/70 și înainte de expirarea termenului de transpunere a acesteia, în scopul interzicerii în absolut, în sectorul public, a transformării contractelor de muncă pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată, este suficient să se amintească faptul că o directivă produce efecte juridice în privința statului membru destinatar și, prin urmare, în privința tuturor autorităților naționale, după caz, în urma publicării sale sau de la data notificării sale (Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 204, precum și jurisprudența citată).

72

În speță, Directiva 1999/70 prevede, la articolul 3, că aceasta intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, mai precis la 10 iulie 1999.

73

Or, potrivit unei jurisprudențe constante, în cursul termenului de transpunere a unei directive, statele membre destinatare ale acesteia trebuie să se abțină de la adoptarea unor dispoziții de natură să compromită grav rezultatul impus prin această directivă (Hotărârea din 13 noiembrie 2019, Lietuvos Respublikos Seimo narių grupė, C‑2/18, EU:C:2019:962, punctul 55 și jurisprudența citată). Din acest punct de vedere, este lipsită de importanță împrejurarea că dispoziția dreptului național în cauză, adoptată după intrarea în vigoare a directivei respective, urmărește sau nu transpunerea acesteia din urmă (Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 206, precum și jurisprudența citată).

74

Prin urmare, toate autoritățile statelor membre au obligația de a asigura efectul deplin al dispozițiilor de drept al Uniunii, inclusiv atunci când respectivele autorități modifică Constituția (Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 207, precum și jurisprudența citată).

75

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul că, atunci când a avut loc o folosire abuzivă a contractelor de muncă pe durată determinată succesive, în sensul acestei dispoziții, obligația instanței de trimitere de a efectua, în măsura posibilului, o interpretare și o aplicare ale tuturor dispozițiilor relevante ale dreptului intern de natură să sancționeze acest abuz în mod corespunzător și să înlăture consecințele încălcării dreptului Uniunii include aprecierea aspectului dacă dispozițiile unei reglementări naționale anterioare, încă în vigoare, care permit transformarea succesiunii de contracte pe durată determinată într‑un contract de muncă pe durată nedeterminată pot, după caz, să se aplice în scopul acestei interpretări conforme, deși dispoziții naționale de natură constituțională interzic în absolut o astfel de transformare în sectorul public.

76

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară: