Cauza C‑717/18

(cerere de decizie preliminară formulată de hof van beroep te Gent)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 3 martie 2020

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare – Articolul 2 alineatul (2) – Executarea unui mandat european de arestare – Eliminarea verificării dublei incriminări a faptei – Condiții – Infracțiune sancționată de statul membru emitent cu o pedeapsă privativă de libertate a cărei durată este de cel puțin trei ani – Modificare a legislației penale a statului membru emitent între data faptelor și data emiterii mandatului european de arestare – Versiune a legii care trebuie luată în considerare pentru a verifica pragul pedepsei maxime de cel puțin trei ani”

Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Executarea de către statele membre – Eliminarea verificării dublei incriminări a faptei – Condiții – Infracțiune pedepsită, în statul membru emitent, cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani – Verificare de către autoritatea judiciară de executare – Luare în considerare a dreptului statului membru emitent în versiunea aplicabilă faptelor în cauză

(Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, art. 2 și 8, și anexa)

(a se vedea punctele 22-25, 28-31, 36-38 și 43 și dispozitivul)

Rezumat

Pentru a aprecia dacă mandatul european de arestare emis împotriva unei persoane condamnate în Spania pentru infracțiunea de apologie a terorismului și de umilire a persoanelor care sunt victimele acestuia trebui executat fără a examina dacă această infracțiune este de asemenea pedepsită în Belgia, instanțele belgiene trebuie să țină seama de durata pedepsei prevăzute de legea spaniolă aplicabilă faptelor săvârșite.

În Hotărârea X (Mandat european de arestare – Dublă incriminare) (C‑717/18), pronunțată la 3 martie 2020, Marea Cameră a Curți a statuat că articolul 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare ( 1 ) (denumită în continuare „decizia‑cadru”) impune ca, pentru a verifica dacă infracțiunea pentru care a fost emis un mandat european de arestare este pedepsită în statul membru emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum este definită în dreptul acestui stat membru, autoritatea judiciară de executare să ia în considerare dreptul statului membru menționat în versiunea aplicabilă faptelor aflate la originea cauzei în cadrul căreia a fost emis mandatul european de arestare, iar nu în versiunea în vigoare la momentul emiterii acestui mandat de arestare. Această verificare se dovedește necesară în măsura în care, potrivit acestei dispoziții, executarea mandatelor europene de arestare emise pentru anumite infracțiuni pasibile de o pedeapsă sau de o măsură de siguranță privative de libertate cu o durată maximă de cel puțin trei ani nu poate fi supusă controlului dublei incriminări a faptei, cu alte cuvinte condiției ca aceste infracțiuni să fie de asemenea pedepsite de dreptul statului membru de executare.

În anul 2017, Audiencia Nacional (Curtea Națională, Spania) l‑a condamnat pe X, printre altele, pentru fapte, săvârșite în anul 2012 și în anul 2013, care constituie infracțiunea de apologie a terorismului și de umilire a persoanelor care sunt victimele acestuia, prevăzută la articolul 578 din Codul penal spaniol, în versiunea în vigoare la momentul acestor fapte. Instanța menționată i‑a aplicat astfel pedeapsa maximă cu închisoarea de doi ani care rezultă din această versiune a dispoziției penale spaniole. Cu toate acestea, în anul 2015, această dispoziție a fost modificată și prevede în prezent o pedeapsă cu închisoarea cu o durată maximă de trei ani.

Întrucât X a plecat din Spania în Belgia, Audiencia Nacional (Curtea Națională) a emis, în anul 2018, un mandat european de arestare împotriva sa pentru infracțiunea de „terorism”, care figurează în lista infracțiunilor vizate de eliminarea controlului dublei incriminări a faptei. Hof van beroep te Gent (Curtea de Apel din Gent, Belgia), sesizată în apel în cadrul procedurii de executare a acestui mandat de arestare, a decis să efectueze o trimitere preliminară la Curte din cauza îndoielilor pe care le are în privința versiunii articolului 578 din Codul penal spaniol care trebuie luată în considerare (cea aplicabilă faptelor din procedura principală sau cea în vigoare la momentul emiterii mandatului european de arestare) pentru a verifica dacă condiția referitoare la pragul unei pedepse privative de libertate cu o durată maximă de cel puțin trei ani este îndeplinită în speță.

Curtea a arătat mai întâi că textul articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru nu precizează care este versiunea dreptului statului membru care trebuie luată în considerare în cazul în care acest drept a suferit modificări între data faptelor în cauză și data emiterii, sau chiar a executării, mandatului european de arestare. În special, utilizarea indicativului prezent în dispoziția menționată nu permite să se concluzioneze că versiunea care trebuie luată în considerare este cea în vigoare la momentul emiterii acestui mandat de arestare.

În continuare, în ceea ce privește contextul în care se înscrie această dispoziție, Curtea a arătat că articolul 2 alineatul (1) din decizia‑cadru prevede, printre altele, că un mandat european de arestare poate fi emis pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni. Or, acest prag minim nu poate face referire decât la pedeapsa pronunțată în mod concret în decizia de condamnare conform dreptului statului membru emitent aplicabil faptelor care au condus la această decizie, iar nu la pedeapsa care ar fi putut fi pronunțată în temeiul dreptului acestui stat membru aplicabil la data emiterii acestui mandat de arestare. Soluția nu poate fi diferită în ceea ce privește executarea unui mandat european de arestare în temeiul articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru. Astfel, interpretarea potrivit căreia autoritatea judiciară de executare ar trebui să ia în considerare dreptul statului membru emitent aplicabil la o dată diferită, după cum aceasta verifică dacă mandatul european de arestare poate fi emis în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din această decizie‑cadru sau dacă acest mandat de arestare trebuie să fie executat fără verificarea dublei incriminări a faptei în temeiul articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru, ar aduce atingere aplicării coerente a acestor două dispoziții.

În plus, interpretarea potrivit căreia versiunea dreptului statului membru emitent care trebuie luată în considerare este cea aplicabilă faptelor în cauză este confirmată de articolul 8 din decizia‑cadru. Această dispoziție prevede, printre altele, că mandatul european de arestare conține informațiile cu privire la pedeapsa pronunțată sau la seria de pedepse prevăzute pentru infracțiune de legea statului membru emitent, astfel de informații trebuind să fie prezentate în conformitate cu formularul din anexa la decizia‑cadru. Din acest formular rezultă că aceste informații privesc pedeapsa „aplicată”, astfel că această pedeapsă este cea care, după caz, poate fi aplicată sau a fost aplicată în mod concret în hotărârea de condamnare și, prin urmare, cea care rezultă din versiunea dreptului statului membru emitent care este aplicabilă faptelor în discuție.

Curtea a arătat de asemenea că această interpretare a articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru este confirmată de finalitatea acesteia, și anume facilitarea și accelerarea cooperării judiciare, prin introducerea unui nou sistem simplificat și mai eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală. Prin urmare, autoritatea judiciară de executare trebuie să se poată întemeia pe informațiile referitoare la durata pedepsei conținute în mandatul european de arestare însuși. A impune acestei autorități să verifice dacă dreptul statului membru emitent care este aplicabil faptelor în cauză nu a fost modificat ulterior datei acestor fapte, pe de o parte, ar fi contrar finalității deciziei‑cadru și, pe de altă parte, ar fi contrar principiului securității juridice, ținând seama de dificultățile pe care această autoritate le‑ar putea întâmpina în identificarea diverselor versiuni eventual relevante ale acestui drept.

În sfârșit, Curtea a subliniat că faptul că infracțiunea în cauză nu poate determina predarea fără verificarea dublei incriminări a faptei, în temeiul articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru, nu înseamnă totuși că executarea mandatului european de arestare trebuie să fie refuzată. Astfel, revine autorității judiciare de executare sarcina de a examina criteriul dublei incriminări a faptei prevăzut la articolul 2 alineatul (4) din decizia‑cadru în raport cu această infracțiune.

( 1 ) Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3).