HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

3 martie 2020 ( *1 )

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare – Articolul 2 alineatul (2) – Executarea unui mandat european de arestare – Eliminarea verificării dublei incriminări a faptei – Condiții – Infracțiune sancționată de statul membru emitent cu o pedeapsă privativă de libertate a cărei durată este de cel puțin trei ani – Modificare a legislației penale a statului membru emitent între data faptelor și data emiterii mandatului european de arestare – Versiune a legii care trebuie luată în considerare pentru a verifica pragul pedepsei maxime de cel puțin trei ani”

În cauza C‑717/18,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles, Belgia), prin decizia din 7 noiembrie 2018, primită de Curte la 15 noiembrie 2018, în procedura privind executarea unui mandat european de arestare emis împotriva lui

X,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, doamna R. Silva de Lapuerta, vicepreședintă, domnii J.‑C. Bonichot, A. Arabadjiev, E. Regan și P. G. Xuereb, doamna L. S. Rossi (raportoare) și domnul M. I. Jarukaitis, președinți de cameră, domnii M. Ilešič, J. Malenovský, L. Bay Larsen, T. von Danwitz, doamnele C. Toader, K. Jürimäe și domnul C. Lycourgos, judecători,

avocat general: domnul M. Bobek,

grefier: doamna M. Ferreira, administratoare principală,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 16 septembrie 2019,

luând în considerare observațiile prezentate:

pentru Procureur‑generaal, de I. De Tandt;

pentru X, de S. Bekaert și de P. Bekaert, advocaten, și de G. Boye, abogado;

pentru guvernul belgian, de C. Van Lul, de C. Pochet și de J.‑C. Halleux, în calitate de agenți;

pentru guvernul spaniol, inițial de M. Sampol Pucurull și ulterior de S. Centeno Huerta, în calitate de agenți;

pentru Comisia Europeană, de S. Grünheid și de R. Troosters, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 26 noiembrie 2019,

pronunță prezenta

Hotărâre

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul executării în Belgia a unui mandat european de arestare emis de Audiencia Nacional (Curtea Națională, Spania) împotriva lui X.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

3

Considerentele (5) și (6) ale Deciziei‑cadru 2002/584 enunță:

„(5)

Obiectivul stabilit pentru Uniune[a Europeană], și anume de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, duce la eliminarea extrădării între statele membre și la înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autoritățile judiciare. Pe de altă parte, introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentințelor de condamnare sau al urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexității și a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. Relațiile de cooperare clasice care au dominat până în prezent între statele membre ar trebui să fie înlocuite cu un sistem de liberă circulație a deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinței de condamnare, cât și a celor definitive, într‑un spațiu de libertate, securitate și justiție.

(6)

Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare.”

4

Articolul 2 din această decizie‑cadru, intitulat „Domeniul de aplicare al mandatului european de arestare”, prevede:

„(1)   Un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni sau, atunci când s‑a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s‑a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni.

(2)   Următoarele infracțiuni, în cazul în care sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum sunt definite acestea de dreptul statului membru emitent, duc la predarea pe baza unui mandat european de arestare, în condițiile prezentei decizii‑cadru și fără verificarea dublei incriminări a faptei:

[…],

terorismul,

[…]

[…]

(4)   Pentru alte infracțiuni decât cele prevăzute la alineatul (2), predarea poate fi subordonată condiției ca faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare să constituie o infracțiune, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, oricare ar fi elementele constitutive sau calificarea acesteia.”

5

Articolul 8 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Conținutul și forma mandatului european de arestare”, prevede la alineatul (1):

„Mandatul european de arestare conține următoarele informații, prezentate în conformitate cu formularul din anexă:

[…]

(f)

pedeapsa pronunțată, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă, sau seria de pedepse prevăzute pentru infracțiune de legea statului membru emitent;

[…]”

6

Articolul 17 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 prevede următoarele:

„Un mandat european de arestare se soluționează și se execută în regim de urgență.”

7

Anexa la această decizie‑cadru conține un formular de mandat european de arestare. Acest formular prevede în secțiunea (c) că „indicațiile privind durata pedepsei” privesc, potrivit punctului 1 al acestei secțiuni, „durata maximă a pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate care poate fi aplicată pentru infracțiunea (infracțiunile) săvârșită (săvârșite)” și, potrivit punctului 2 al secțiunii menționate, „durata pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate aplicate”.

8

Acest formular prevede de asemenea în secțiunea (e), intitulată „Infracțiunea (infracțiunile)”, comunicarea unor informații cu privire la infracțiunile la care „se referă” mandatul european de arestare și în special o „[d]escriere a circumstanțelor în care s‑a/s‑au săvârșit infracțiunea/infracțiunile, inclusiv momentul (data și ora), locul și gradul de participare la aceasta/acestea a persoanei căutate”.

Dreptul spaniol

9

Articolul 578 din Código Penal (Codul penal), în versiunea sa în vigoare la data faptelor din litigiul principal, prevedea o pedeapsă cu închisoarea de până la doi ani pentru infracțiunea de apologie a terorismului și de umilire a persoanelor care sunt victimele acestuia.

10

La 30 martie 2015, articolul 578 din acest cod a fost modificat astfel încât această infracțiune este sancționată în prezent cu o pedeapsă cu închisoarea al cărei maxim este de trei ani.

Litigiul principal și întrebările preliminare

11

Printr‑o hotărâre din 21 februarie 2017, Audiencia Nacional (Curtea Națională, Spania) l‑a condamnat pe X, printre altele, pentru fapte, săvârșite între 1 ianuarie 2012 și 31 decembrie 2013, care constituie infracțiunea de apologie a terorismului și de umilire a persoanelor care sunt victimele acestuia, prevăzută la articolul 578 din Codul penal, astfel cum era în vigoare la momentul acestor fapte, și i‑a aplicat pedeapsa maximă cu închisoarea de doi ani. Această hotărâre a rămas definitivă întrucât Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) a respins, printr‑o hotărâre din 15 februarie 2018, recursul declarat împotriva sa.

12

Întrucât X a plecat din Spania în Belgia, Audiencia Nacional (Curtea Națională, Spania) a emis, la 25 mai 2018, un mandat european de arestare împotriva sa și, la 27 iunie 2018, un mandat european de arestare suplimentar pentru infracțiunea de „terorism” în sensul articolului 2 alineatul (2) a doua liniuță din Decizia‑cadru 2002/584, în vederea executării pedepsei pronunțate în hotărârea sa din 21 februarie 2017.

13

Pentru a verifica dacă, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, infracțiunea în cauză era pedepsită în dreptul spaniol cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranță privative de libertate cu o durată maximă de cel puțin trei ani și determina astfel o predare fără verificarea dublei incriminări a faptei, rechtbank van eerste aanleg Oost‑Vlaanderen, afdeling Gent (Tribunalul de Primă Instanță din Flandra Orientală, Secția Gent), ca autoritate judiciară de executare, a luat în considerare articolul 578 din Codul penal în versiunea sa în vigoare la data faptelor din litigiul principal. După ce a constatat lipsa dublei incriminări a faptei, această instanță a refuzat, printr‑o ordonanță din 17 septembrie 2018, executarea mandatului european de arestare suplimentar din 27 iunie 2018.

14

Sesizată cu recursul declarat de Procureur‑generaal (Procurorul general, Belgia) împotriva acestei ordonanțe, hof van beroep te Gent (Curtea de Apel din Gent, Belgia) are îndoieli cu privire la versiunea dreptului statului membru emitent care trebuie luată în considerare pentru a determina dacă este îndeplinită condiția privind pragul unei pedepse privative de libertate a cărei durată maximă este de cel puțin trei ani, prevăzută la articolul 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584. Această instanță apreciază că, având în vedere articolul 578 din Codul penal în versiunea sa în vigoare la data faptelor din litigiul principal, rechtbank van eerste aanleg Oost‑Vlaanderen, afdeling Gent (Tribunalul de Primă Instanță din Flandra Orientală, Secția Gent) a fost îndreptățit să verifice dubla incriminare a faptei și să refuze executarea mandatului european de arestare suplimentar, din moment ce în această versiune articolul 578 din acest cod prevedea o pedeapsă cu închisoarea a cărei durată maximă era de doi ani. Ea subliniază totuși că, în cazul în care versiunea acestui articol care trebuie luată în considerare ar fi cea în vigoare la data emiterii acestui mandat european de arestare, ar trebui să se considere că rechtbank van eerste aanleg Oost‑Vlaanderen, afdeling Gent (Tribunalul de Primă Instanță din Flandra Orientală, Secția Gent) nu avea dreptul să verifice dubla incriminare a faptei și, așadar, nu putea să refuze executarea mandatului european de arestare respectiv, din moment ce în această nouă versiune acest articol prevede în prezent o pedeapsă cu închisoarea a cărei durată maximă este de trei ani.

15

În aceste condiții, hof van beroep te Gent (Curtea de Apel din Gent) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)

Articolul 2 alineatul (2) din [Decizia‑cadru 2002/584], astfel cum a fost transpusă în dreptul belgian prin Legea din 19 decembrie 2003 privind mandatul european de arestare (Moniteur belge din 22 decembrie 2003, p. 60075), permite ca, pentru aprecierea de către statul membru de executare a pragului minim de trei ani al pedepsei maxime prevăzut de acest articol, să se recurgă la legea penală aplicabilă în statul membru emitent la momentul emiterii mandatului european de arestare?

2)

Articolul 2 alineatul (2) din [Decizia‑cadru 2002/584], astfel cum a fost transpusă în dreptul belgian prin Legea din 19 decembrie 2003, permite ca, pentru aprecierea de către statul membru de executare a pragului minim de trei ani al pedepsei maxime prevăzut de acest articol, să se recurgă la o lege penală, aplicabilă în statul membru emitent la momentul emiterii mandatului european de arestare, care a înăsprit pedeapsa în comparație cu legea penală în vigoare în statul membru emitent la momentul comiterii faptelor?”

Cu privire la întrebările preliminare

16

Prin intermediul întrebărilor preliminare, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că, pentru a verifica dacă infracțiunea pentru care s‑a emis un mandat european de arestare este pedepsită în statul membru emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum este definită în dreptul statului membru emitent, autoritatea judiciară de executare trebuie să ia în considerare dreptul statului membru emitent în versiunea aplicabilă faptelor aflate la originea cauzei în cadrul căreia a fost emis mandatul european de arestare sau dreptul statului membru emitent în versiunea sa în vigoare la data emiterii acestui mandat de arestare.

17

Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să se arate că, potrivit articolului 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, conduc la predarea, în condițiile prevăzute de această decizie‑cadru și fără verificarea dublei incriminări a faptei, infracțiunile enumerate în această dispoziție, în cazul în care sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum sunt definite acestea de dreptul statului membru emitent.

18

Astfel, din această dispoziție rezultă că definiția acestor infracțiuni și pedepsele aplicabile sunt cele care rezultă din dreptul „statului membru emitent” (Hotărârea din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C‑303/05, EU:C:2007:261, punctul 52).

19

Totuși, textul articolului 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 nu precizează care versiune a acestui drept trebuie luată în considerare de autoritatea judiciară de executare pentru a verifica dacă este îndeplinită condiția privind pragul pedepsei maxime de cel puțin trei ani, prevăzută de această dispoziție, atunci când dreptul respectiv a fost modificat între data faptelor aflate la originea cauzei în cadrul căreia a fost emis mandatul european de arestare și data emiterii, sau chiar a executării, acestui mandat de arestare.

20

Contrar celor susținute de guvernele belgian și spaniol, precum și de procurorul general, împrejurarea că la articolul 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 este utilizat indicativul prezent nu permite să se concluzioneze că versiunea dreptului statului membru emitent care trebuie luată în considerare în acest scop este cea în vigoare la momentul emiterii mandatului european de arestare. Astfel, după cum a arătat domnul avocat general la punctele 33 și 42 din concluzii, pe de o parte, indicativul prezent este utilizat în mod obișnuit în legislație pentru a exprima caracterul obligatoriu al unei dispoziții, iar pe de altă parte, articolul 2 alineatul (2) menționat privește atât mandatele europene de arestare emise în scopul urmăririlor și, prin urmare, într‑un moment în care infracțiunea în cauză nu a fost încă pedepsită, cât și mandatele europene de arestare emise în scopul executării unei pedepse privative de libertate. Prin urmare, din utilizarea indicativului prezent în această dispoziție nu se poate deduce nicio indicație cu privire la versiunea dreptului statului membru emitent care este relevantă din perspectiva condițiilor de aplicare a dispoziției menționate.

21

În aceste condiții, conform unei jurisprudențe constante a Curții, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (Hotărârea din 19 decembrie 2013, Koushkaki, C‑84/12, EU:C:2013:862, punctul 34, Hotărârea din 16 noiembrie 2016, Hemming și alții, C‑316/15, EU:C:2016:879, punctul 27, și Hotărârea din 25 ianuarie 2017, Vilkas, C‑640/15, EU:C:2017:39, punctul 30).

22

În primul rând, în ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, trebuie să se arate că acest articol 2 definește, astfel cum precizează și titlul său, domeniul de aplicare al mandatului european de arestare. Potrivit articolului 2 alineatul (1) din această decizie‑cadru, un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni sau, atunci când s‑a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s‑a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni. Astfel cum domnul avocat general a arătat la punctele 22 și 24 din concluzii, odată îndeplinită condiția prevăzută la acest articol 2 alineatul (1), sub formă de alternativă, pentru emiterea unui mandat european de arestare, alineatele (2) și (4) ale articolului respectiv stabilesc o distincție între infracțiunile pentru care executarea mandatului european de arestare emis astfel trebuie să aibă loc fără verificarea dublei incriminări a faptei și cele pentru care această executare poate fi condiționată de o asemenea verificare.

23

Or, din textul alineatului (1) al aceluiași articol rezultă că, în ceea ce privește emiterea unui mandat european de arestare în vederea executării unei hotărâri de condamnare, cum este cazul în speță, minimul de patru luni poate să se refere doar la pedeapsa pronunțată în mod concret în această decizie în conformitate cu dreptul statului membru emitent aplicabil faptelor care au condus la această decizie, iar nu la pedeapsa care ar fi putut fi pronunțată în temeiul dreptului acestui stat membru aplicabil la data emiterii acestui mandat de arestare.

24

Soluția nu poate fi diferită în ceea ce privește executarea unui mandat european de arestare în temeiul articolului 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584.

25

Astfel, mai întâi, interpretarea potrivit căreia autoritatea judiciară de executare ar trebui să ia în considerare dreptul statului membru emitent aplicabil la o dată diferită, după cum aceasta verifică dacă mandatul european de arestare putea fi emis în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din această decizie‑cadru sau dacă acest mandat de arestare trebuie să fie executat fără verificarea dublei incriminări a faptei în temeiul articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, ar aduce atingere aplicării coerente a acestor două dispoziții.

26

Împrejurarea că articolul 2 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 face referire la „fapte[le] pedepsite de legea statului membru emitent”, în timp ce articolul 2 alineatul (2) din această decizie‑cadru menționează „infracțiunile [care] sunt pedepsite în statul membru emitent” nu poate, contrar susținerilor guvernelor belgian și spaniol, precum și ale procurorului general, să confirme această interpretare. Astfel, independent de motivul pentru care legiuitorul Uniunii a adoptat aceste două formulări, diferența dintre acestea nu permite nicidecum să se concluzioneze că versiunea dreptului acestui stat membru pe care autoritatea judiciară de executare trebuie să o ia în considerare în sensul articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată ar trebui să fie cea în vigoare la data emiterii acestui mandat de arestare.

27

De asemenea, în ceea ce privește articolul 2 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584, contrar afirmațiilor procurorului general în ședința din fața Curții, această dispoziție nu are nicio relevanță pentru a stabili versiunea dreptului statului membru emitent care trebuie luată în considerare în sensul articolului 2 alineatul (2) din această decizie‑cadru, cu atât mai mult cu cât ea nu face referire decât la dreptul statului membru de executare.

28

În continuare, interpretarea potrivit căreia versiunea dreptului statului membru emitent care trebuie luată în considerare de către autoritatea judiciară de executare în sensul articolului 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 este cea aplicabilă faptelor aflate la originea cauzei în cadrul căreia a fost emis mandatul european de arestare este confirmată de articolul 8 din decizia‑cadru menționată. Acesta prevede informațiile care sunt destinate să furnizeze datele formale minime, necesare pentru a permite autorităților judiciare de executare să dea curs rapid mandatului european de arestare, adoptând în regim de urgență decizia referitoare la predare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 ianuarie 2018, Piotrowski, C‑367/16, EU:C:2018:27, punctul 59).

29

În special, potrivit articolului 8 alineatul (1) litera (f) din această decizie‑cadru, mandatul european de arestare conține printre altele informațiile cu privire la pedeapsa pronunțată, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă, sau seria de pedepse prevăzute pentru infracțiune de legea statului membru emitent, astfel de informații trebuind să fie prezentate „în conformitate cu formularul din anexa” la decizia‑cadru menționată, formular de care trebuie, așadar, să se țină seama pentru interpretarea acestei dispoziții (Hotărârea din 1 iunie 2016, Bob‑Dogi, C‑241/15, EU:C:2016:385, punctul 44).

30

În acest sens, în secțiunea (c) a acestui formular se prevede că indicațiile referitoare la durata pedepsei pe care trebuie să le furnizeze autoritatea judiciară emitentă privesc, potrivit punctului 1 al acestei secțiuni, „[d]urata maximă a pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate care poate fi aplicată pentru infracțiunea/infracțiunile săvârșită (săvârșite)” și, potrivit punctului 2 al secțiunii menționate, „[d]urata pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate aplicate”.

31

Rezultă astfel din însuși textul secțiunii (c) a formularului respectiv și în special din termenul „aplicată” utilizat pentru a descrie pedeapsa în legătură cu care trebuie furnizate indicații că această pedeapsă este cea care, după caz, poate fi aplicată sau a fost aplicată în mod concret în hotărârea de condamnare și, prin urmare, cea care rezultă din versiunea dreptului statului membru emitent care este aplicabilă faptelor în discuție.

32

De altfel, după cum a arătat domnul avocat general la punctele 58 și 59 din concluzii, informațiile care trebuie incluse în formularul care figurează în anexa la Decizia‑cadru 2002/584 se referă la elemente concrete ale cauzei în cadrul căreia a fost emis mandatul european de arestare, după cum reiese în special din secțiunea (e) a acestui formular, potrivit căreia autoritatea judiciară emitentă este obligată să precizeze circumstanțele în care s‑a săvârșit infracțiunea.

33

În aceste condiții, autoritatea judiciară de executare nu poate, pentru a verifica respectarea pragului de pedeapsă prevăzut la articolul 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, să ia în considerare o versiune a dreptului statului membru emitent care ar fi diferită de cea aplicabilă faptelor aflate la originea cauzei în cadrul căreia a fost emis un mandat european de arestare.

34

În al doilea rând, această interpretare a articolului 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 este confirmată de finalitatea acestei decizii‑cadru.

35

Astfel, după cum rezultă din considerentul (5) al deciziei‑cadru menționate, aceasta vizează, prin introducerea unui nou sistem simplificat și mai eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre (Hotărârea din 16 iulie 2015, Lanigan, C‑237/15 PPU, EU:C:2015:474, punctul 28, Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 76, precum și Hotărârea din 25 ianuarie 2017, Vilkas, C‑640/15, EU:C:2017:39, punctul 31).

36

Or, în cazul în care dreptul statului membru emitent, care trebuie să fie indicat de autoritatea judiciară emitentă în conformitate cu formularul care figurează în anexa la Decizia‑cadru 2002/584 și pe care autoritatea judiciară de executare trebuie să îl ia în considerare pentru a verifica dacă un mandat european de arestare trebuie să fie executat, în temeiul articolului 2 alineatul (2) din această decizie‑cadru, fără verificarea dublei incriminări a faptei, nu ar fi cel aplicabil faptelor aflate la originea cauzei în cadrul căreia a fost emis acest mandat de arestare, autoritatea judiciară de executare ar putea întâmpina dificultăți de identificare a versiunii relevante a acestui drept atunci când dreptul respectiv a fost modificat între data faptelor și data la care această din urmă autoritate trebuie să decidă cu privire la executarea mandatului european de arestare.

37

Prin urmare, autoritatea judiciară de executare trebuie să se poată întemeia, în cadrul aplicării articolului 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, pe informațiile referitoare la durata pedepsei conținute în mandatul european de arestare însuși, în conformitate cu formularul care figurează în anexa la această decizie‑cadru. Astfel, dat fiind că, în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată, un mandat european de arestare se soluționează și se execută în regim de urgență, examinarea dreptului statului membru emitent pe care această autoritate este chemată să o efectueze în cadrul aplicării articolului 2 alineatul (2) menționat trebuie să fie în mod necesar rapidă și, în consecință, să fie efectuată pe baza informațiilor disponibile în mandatul european de arestare însuși. A impune acestei autorități să verifice, în vederea executării mandatului, dacă dreptul statului membru emitent care este aplicabil faptelor în cauză nu a fost modificat ulterior datei acestor fapte ar fi contrar finalității Deciziei‑cadru 2002/584, astfel cum a fost amintită la punctul 35 din prezenta hotărâre.

38

O interpretare diferită ar fi de altfel o sursă de incertitudini, ținând seama de dificultățile pe care autoritatea judiciară de executare le‑ar putea întâmpina în identificarea diverselor versiuni eventual relevante ale acestui drept, și ar fi, în consecință, contrară principiului securității juridice. În plus, condiționarea executării unui mandat european de arestare de legea aplicabilă la momentul emiterii sale ar dăuna cerințelor de previzibilitate care decurg din același principiu al securității juridice.

39

În fond, articolul 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 nu poate fi interpretat în sensul că ar putea permite unui stat membru emitent, modificând pedepsele prevăzute de reglementarea sa, includerea în domeniul de aplicare al acestei dispoziții a unor persoane care, la data faptelor care constituie infracțiunea, ar fi putut beneficia de verificarea dublei incriminări a faptei.

40

În plus, în ceea ce privește teza susținută de guvernele belgian și spaniol, potrivit căreia obligația autorității judiciare de executare de a lua în considerare, în sensul articolului 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, versiunea dreptului statului membru emitent în vigoare la momentul emiterii mandatului european de arestare ar contribui, în speță, la obiectivul de a facilita predarea persoanei în cauză, întrucât, având în vedere această versiune, condiția verificării dublei incriminări a faptei nu ar mai fi aplicabilă, trebuie arătat că interpretarea care trebuie reținută în privința acestei dispoziții nu poate să depindă de circumstanțele de fapt specifice ale unui caz particular.

41

În sfârșit, trebuie amintit că, în domeniul reglementat de Decizia‑cadru 2002/584, principiul recunoașterii reciproce, care constituie, astfel cum reiese în special din considerentul (6) al acesteia, „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală, își găsește aplicarea la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, în temeiul căruia statele membre sunt, în principiu, ținute să dea curs unui mandat european de arestare. Rezultă că autoritatea judiciară de executare nu poate refuza să execute un asemenea mandat decât în cazurile, enumerate în mod exhaustiv, de neexecutare obligatorie, prevăzute la articolul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, sau de neexecutare facultativă, prevăzute la articolele 4 și 4a din această decizie‑cadru. În plus, executarea mandatului european de arestare nu poate fi supusă decât uneia dintre condițiile limitativ prevăzute la articolul 5 din decizia‑cadru [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2019, Openbaar Ministerie (Procurorul Regelui din Bruxelles), C‑627/19 PPU, EU:C:2019:1079, punctele 23 și 24, precum și jurisprudența citată].

42

Prin urmare, faptul că infracțiunea în cauză nu poate determina predarea fără verificarea dublei incriminări a faptei, în temeiul articolului 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, nu înseamnă totuși că executarea mandatului european de arestare trebuie să fie refuzată. Astfel, revine autorității judiciare de executare sarcina de a examina criteriul dublei incriminări a faptei prevăzut la articolul 2 alineatul (4) din această decizie‑cadru în raport cu această infracțiune.

43

Având în vedere toate cele ce precedă, se impune ca la întrebările preliminare adresate să se răspundă că articolul 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că, pentru a verifica dacă infracțiunea pentru care a fost emis un mandat european de arestare este pedepsită în statul membru emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum este definită în dreptul statului membru emitent, autoritatea judiciară de executare trebuie să ia în considerare dreptul statului membru emitent în versiunea aplicabilă faptelor aflate la originea cauzei în cadrul căreia a fost emis mandatul european de arestare.

Cu privire la cheltuielile de judecată

44

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

 

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

 

Articolul 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre trebuie interpretat în sensul că, pentru a verifica dacă infracțiunea pentru care a fost emis un mandat european de arestare este pedepsită în statul membru emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum este definită în dreptul statului membru emitent, autoritatea judiciară de executare trebuie să ia în considerare dreptul statului membru emitent în versiunea aplicabilă faptelor aflate la originea cauzei în cadrul căreia a fost emis mandatul european de arestare.

 

Semnături


( *1 ) Limba de procedură: neerlandeza.