–

pentru WN, de K. Otte, Rechtsanwalt;

–

pentru Land Niedersachsen, de J. Rasche, Rechtsanwältin;

–

pentru guvernul german, de J. Möller și de S. Eisenberg, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de M. van Beek și de B.‑R. Killmann, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 45 TFUE și a articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii (JO 2011, L 141, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între WN, pe de o parte, și Land Niedersachsen (landul Saxonia Inferioară, Germania), pe de altă parte, în legătură cu luarea în considerare parțială, în scopul stabilirii cuantumului remunerației reclamantei din litigiul principal, a perioadelor de activitate relevantă realizate de aceasta la un angajator stabilit în Franța.

3

Articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 492/2011 prevede:

„Lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state membre, față de lucrătorii naționali, pe criterii de cetățenie, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă și de muncă și, în special, în ceea ce privește remunerarea, concedierea și, în cazul în care rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea profesională și reangajarea.”

4

Articolul 1 din Directiva 1999/70/CE din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO 1999, L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129, denumit în continuare „acordul‑cadru”) prevede punerea în aplicare a acordului menționat, anexat la această directivă.

5

Clauza 3 din acordul‑cadru, intitulată „Definiții”, are următorul cuprins:

„1. În sensul prezentului acord, «lucrător pe durată determinată» reprezintă o persoană care are un contract sau un raport de muncă pe durată determinată, încheiate direct între angajator și lucrător, în care încetarea contractului sau a raportului de muncă este determinată de condiții obiective, cum ar fi împlinirea termenului, îndeplinirea unei sarcini determinate sau producerea unui eveniment determinat.

2. În sensul prezentului acord, termenul «lucrător pe durată nedeterminată comparabil» desemnează un lucrător care are un contract sau un raport de muncă pe durată nedeterminată, în cadrul aceleiași instituții, cu aceeași muncă sau ocupație, ținându‑se seama de calificare sau competențe. Dacă nu există un lucrător cu contract pe durată nedeterminată comparabil în aceeași instituție, comparația se face prin referire la convenția colectivă aplicabilă, sau dacă aceasta nu există, în conformitate cu legislația, convențiile colective sau practicile naționale.”

6

Clauza 4 din acest acord‑cadru, intitulată „Principiul nediscriminării”, are următorul cuprins:

„1. În ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă, angajații cu contract pe durată determinată nu sunt tratați într‑un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii cu contract pe durată nedeterminată comparabili, numai pentru că aceștia au un contract sau un raport de muncă pe durată determinată, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de motive obiective.

2. Acolo unde este cazul, se aplică principiul pro rata temporis.

3. Modalitățile de aplicare a prezentei clauze sunt definite de statele membre și/sau partenerii sociali, având în vedere legislația comunitară, legislația, convențiile colective și practicile naționale.

4. Condițiile de vechime corespunzătoare unor condiții de încadrare speciale sunt aceleași pentru lucrătorii cu contract pe durată determinată și pentru cei cu contract pe durată nedeterminată, cu excepția situației în care condițiile de vechime diferite sunt justificate de motive obiective.”

7

Tarifvertrag für den öffentlichen Dienst der Länder (Convenția colectivă a funcției publice a landurilor), în versiunea rezultată din Convenția de modificare nr. 7 din 9 martie 2013, aplicabilă în cadrul litigiului principal (denumită în continuare „TV‑L”), prevede la articolul 12, intitulat „Clasificare”:

„(1)   Lucrătorul salariat primește o remunerație în funcție de gradul în care este încadrat.

[…]”

8

Articolul 16 din TV‑L stabilește treptele în cadrul unui grad în grila de salarizare după cum urmează:

„(1)   Gradele 9-15 cuprind cinci trepte […]

(2)   La angajare, lucrătorii salariați sunt încadrați în treapta 1 în măsura în care nu au experiență profesională relevantă. Dacă lucrătorii salariați au dobândit o experiență profesională relevantă de cel puțin un an în cadrul unui raport de muncă anterior pe durată determinată sau nedeterminată cu același angajator, încadrarea în treaptă ia în considerare perioadele de experiență profesională relevantă dobândite în cadrul acestui raport de muncă anterior. Dacă experiența profesională relevantă de cel puțin un an a fost dobândită în cadrul unui raport de muncă cu un alt angajator, încadrarea se face în treapta 2 sau – în cazul unei încadrări ulterioare datei de 31 ianuarie 2010 și cu condiția de a deține o experiență profesională relevantă de cel puțin trei ani – în treapta 3. Independent de aceasta, angajatorul poate, în cazul unor noi angajări destinate să răspundă nevoilor de personal, să țină seama integral sau parțial de perioadele realizate în cadrul unei activități profesionale anterioare în scopul încadrării în treaptă, dacă această activitate corespunde activității prevăzute.

Explicații referitoare la articolul 16 alineatul (2):

1. O experiență profesională relevantă este o experiență profesională în activitatea atribuită sau într‑o activitate care corespunde misiunii care a fost încredințată.

[…]

3. Există un raport de muncă anterior în sensul celei de a doua teze atunci când perioada care se scurge între încetarea raportului de muncă anterior și începutul noului raport de muncă nu depășește șase luni; […]

[…]

(3)   Lucrătorii salariați promovează în treapta următoare – începând cu treapta 3, în funcție de performanța lor, în conformitate cu articolul 17 alineatul (2) – după ce au realizat, la angajatorul lor, următoarele perioade de activitate neîntreruptă în cadrul aceluiași grad (avansare în treaptă):

9

Directiva 1999/70 privind punerea în aplicare a acordului‑cadru a fost transpusă în ordinea juridică germană prin Gesetz über Teilzeitarbeit und befristete Arbeitsverträge (Teilzeit- und Befristungsgesetz) (Legea privind munca cu fracțiune de normă și contractele pe durată determinată) din 21 decembrie 2000, astfel cum a fost modificată prin Legea din 20 decembrie 2011 (denumită în continuare „TzBfG”).

10

Sub titlul „Principiul nediscriminării”, articolul 4 din TzBfG prevede la alineatul (2):

„Lucrătorii cu contract pe durată determinată nu sunt tratați într‑un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii cu contract pe durată nedeterminată comparabili, pentru motivul că aceștia au un contract sau un raport de muncă pe durată determinată, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de motive obiective. Lucrătorii pe durată determinată trebuie să primească o remunerație sau o altă prestație cu titlu oneros divizibilă, care este acordată pentru o perioadă de referință determinată și a cărei întindere trebuie să corespundă duratei angajării lor în perioada de referință. Dacă anumite condiții de încadrare în muncă depind de vechimea raportului de muncă în cadrul aceleiași unități sau al aceleiași întreprinderi, trebuie să se țină seama, pentru lucrătorii pe durată determinată, de aceleași perioade ca pentru lucrătorii pe durată nedeterminată, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de motive obiective.”

11

În perioada cuprinsă între anii 1997 și 2014, WN, resortisantă germană, a desfășurat în mod neîntrerupt o activitate de învățământ în Franța în diferite colegii și licee. La 8 septembrie 2014, respectiv la mai puțin de șase luni după ce a încetat această activitate, ea a fost recrutată în calitate de cadru didactic de landul Saxonia Inferioară. Contractul său de muncă este reglementat de TV‑L, care stabilește încadrarea sa în funcție de treapta sa în grila de salarizare.

12

Din decizia de trimitere reiese că experiența profesională dobândită de WN în Franța a fost recunoscută de landul Saxonia Inferioară ca fiind relevantă, în sensul articolului 16 alineatul (2) din TV‑L, în scopul încadrării sale în această grilă.

13

Perioadele de activitate realizate în Franța au fost însă luate în considerare numai parțial de landul Saxonia Inferioară în scopul stabilirii treptei în care trebuia încadrată WN. În consecință, aceasta a fost încadrată în treapta 3 a gradului 11 din grila de salarizare. Instanța de trimitere arată că, în temeiul articolului 16 alineatul (2) din TV‑L, care prevede plafonarea luării în considerare a experienței profesionale relevante dobândite la un alt angajator, cei șaptesprezece ani de activitate profesională efectuați în Franța de către WN au fost luați în considerare numai în limita a trei ani.

14

WN apreciază că, dacă ar fi dobândit o experiență profesională relevantă de șaptesprezece de ani în cadrul unui raport de muncă anterior cu același angajator, în sensul acestui articol 16 alineatul (2), în speță landul Saxonia Inferioară, ea ar fi fost încadrată, de la începutul noului său raport de muncă cu acest angajator, în treapta 5 a aceluiași grad din grila de salarizare, în aplicarea acestei dispoziții.

15

În consecință, la 20 octombrie 2014, WN a solicitat landului Saxonia Inferioară să fie reîncadrată în treapta 5 a gradului 11 din grila de salarizare și să i se acorde retroactiv remunerația corespunzătoare. Landul Saxonia Inferioară a respins această cerere pentru motivul că experiența profesională relevantă de mai mult de trei ani de care se poate prevala WN fusese dobândită la un alt angajator decât landul Saxonia Inferioară și, prin urmare, nu putea fi luată în considerare integral.

16

WN a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la tribunalul pentru litigii de muncă competent în primă instanță, care a fost admisă și a condus la o revizuire a încadrării persoanei interesate. Instanța de trimitere arată că WN a susținut că încadrarea sa în treapta 3 a acestui grad este eronată, pentru motivul că neluarea în considerare integrală a experienței profesionale relevante dobândite în Franța constituie o diferență de tratament contrară principiului egalității și liberei circulații a lucrătorilor. Landesarbeitsgericht (Tribunalul Superior pentru Litigii de Muncă, Germania) a admis apelul formulat de landul Saxonia Inferioară și a anulat hotărârea pronunțată în primă instanță. În aceste condiții, WN a formulat recurs la Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania), solicitând confirmarea hotărârii pronunțate în primă instanță.

17

Având îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a dispoziției naționale în discuție, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 45 alineatul (2) TFUE și articolul 7 alineatul (1) din [Regulamentul nr. 492/2011] trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții precum cea de la articolul 16 alineatul (2) [din TV‑L], potrivit căreia experiența profesională relevantă dobândită la actualul angajator este privilegiată, după reintegrare, în ceea ce privește încadrarea în treptele salariale ale unui sistem de remunerare instituit la nivel colectiv, prin faptul că această experiență profesională este recunoscută în mod nelimitat potrivit articolului 16 alineatul (2) a doua teză din TV‑L, în timp ce, potrivit articolului 16 alineatul (2) a treia teză din TV‑L, experiența profesională relevantă dobândită la alți angajatori este luată în considerare numai în limita a trei ani, dacă acest tratament privilegiat este impus de dreptul Uniunii în conformitate cu clauza 4 punctul 4 din [acordul‑cadru]?”

18

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. Împrejurarea că, pe plan formal, o instanță națională a formulat o întrebare preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să furnizeze acestei instanțe toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă ea s‑a referit sau nu la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și în special din motivarea deciziei de trimitere elementele dreptului Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications, C‑637/17, EU:C:2019:263, punctul 35).

19

În speță, din decizia de trimitere reiese că reglementarea în discuție în litigiul principal este aplicabilă fără distincție tuturor lucrătorilor angajați de un land, indiferent de cetățenia acestora. În schimb, aceasta instituie o diferență de tratament între lucrători în funcție de angajatorul la care a fost dobândită experiența profesională.

20

Spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 5 decembrie 2013, Zentralbetriebsrat der gemeinnützigen Salzburger Landeskliniken (C‑514/12, EU:C:2013:799), în care măsura națională în discuție privea medici și profesioniști din domeniul sănătății care proveneau dintr‑un alt stat membru decât Republica Austria și erau angajați de Land Salzburg (landul Salzburg, Austria), în prezenta cauză reiese din decizia de trimitere că WN este o resortisantă germană care, înainte de a fi recrutată de o școală din landul Saxonia Inferioară în Germania, în calitate de cadru didactic, a locuit pe teritoriul unui alt stat membru, unde a predat în diferite școli și licee. Astfel, dosarul aflat la dispoziția Curții nu permite să se considere că WN este un lucrător resortisant al unui stat membru care, din cauza cetățeniei sale, a fost tratat, pe teritoriul unui alt stat membru, în mod diferit în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă și de muncă.

21

În acest context, cauza principală nu poate fi considerată ca fiind caracterizată de existența unei discriminări pe motiv de cetățenie, în sensul articolului 45 alineatul (2) TFUE și al articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 492/2011.

22

În aceste condiții, și având în vedere elementele furnizate de instanța de trimitere, este necesar, pentru a furniza instanței de trimitere elemente de interpretare utile, să se reformuleze întrebarea adresată.

23

Astfel, din decizia de trimitere reiese că Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) ridică în realitate problema dacă articolul 45 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care, în vederea stabilirii cuantumului remunerației unui lucrător în calitate de cadru didactic la o școală în cadrul unei colectivități teritoriale, ia în considerare numai până la concurența unei durate totale de maximum trei ani perioadele anterioare de activitate relevantă realizate de lucrătorul respectiv la un alt angajator decât această colectivitate, situat într‑un alt stat membru.

24

În această privință, trebuie amintit că ansamblul dispozițiilor din Tratatul FUE referitoare la libera circulație a persoanelor, precum și al dispozițiilor Regulamentului nr. 492/2011 urmăresc facilitarea exercitării de activități profesionale de orice natură de către resortisanții statelor membre pe teritoriul Uniunii și se opun măsurilor care i‑ar putea defavoriza atunci când doresc să exercite o activitate economică pe teritoriul unui alt stat membru (Hotărârea din 10 octombrie 2019, Krah, C‑703/17, EU:C:2019:850, punctul 40).

25

Resortisanții statelor membre dispun în special de dreptul, izvorât direct din tratat, de a‑și părăsi statul membru de origine pentru a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru și de dreptul de ședere pe teritoriul acelui stat pentru a desfășura o activitate. În consecință, articolul 45 TFUE se opune oricărei măsuri naționale care este susceptibilă să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea de către resortisanții Uniunii a libertății fundamentale garantate de acest articol (Hotărârea din 10 octombrie 2019, Krah, C‑703/17, EU:C:2019:850, punctul 41).

26

Astfel, o reglementare națională care nu ia în considerare în integralitate perioadele anterioare de activitate echivalentă care au fost realizate în alt stat membru decât cel de origine al lucrătorului migrant este susceptibilă să facă mai puțin atractivă libera circulație a lucrătorilor, cu încălcarea articolului 45 alineatul (1) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler, C‑224/01, EU:C:2003:513, punctul 74, și Hotărârea din 10 octombrie 2019, Krah, C‑703/17, EU:C:2019:850, punctul 54).

27

În ceea ce privește litigiul principal, trebuie amintit că, în temeiul articolului 16 alineatul (2) din TV‑L, luarea în considerare a experienței profesionale relevante a unei persoane recrutate de landul Saxonia Inferioară dobândită la alți angajatori decât această colectivitate teritorială este numai parțială.

28

Or, după cum reiese din jurisprudența Curții, în ceea ce privește, mai exact, luarea în considerare parțială a experienței profesionale relevante, este necesar să se distingă între experiența profesională echivalentă, pe de o parte, și orice alt tip de experiență profesională care se dovedește a fi doar utilă pentru exercitarea funcției de cadru didactic, pe de altă parte (Hotărârea din 10 octombrie 2019, Krah, C‑703/17, EU:C:2019:850, punctul 51).

29

În ceea ce privește experiența profesională echivalentă, trebuie să se arate că lucrătorii migranți germani, inclusiv cei care sunt originari din landul Saxonia Inferioară, care intenționează să exercite, pe parcursul unor perioade mai mari de trei ani, funcția de cadru didactic sau o funcție echivalentă la una sau la mai multe școli sau instituții comparabile situate în afara acestui land sau într‑un alt stat membru decât Republica Federală Germania vor fi descurajați să o facă. Astfel, acești lucrători vor fi în special descurajați să părăsească statul lor membru de origine pentru a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru în scopul de a exercita acolo funcția de cadru didactic sau o funcție echivalentă dacă, în urma întoarcerii lor pe teritoriul landului Saxonia Inferioară, în pofida faptului că au efectuat în esență aceeași muncă în acest alt stat membru, nu este luată în considerare totalitatea experienței lor profesionale echivalente la stabilirea încadrării lor salariale de către landul Saxonia Inferioară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler, C‑224/01, EU:C:2003:513, punctul 74 și Hotărârea din 10 octombrie 2019, Krah, C‑703/17, EU:C:2019:850, punctul 47).

30

În speță, luarea în considerare în integralitate a experienței profesionale echivalente dobândite de lucrătorii migranți germani, inclusiv de cei care sunt originari din landul Saxonia Inferioară, la o școală sau la o instituție comparabilă situată într‑un alt stat membru decât Republica Federală Germania ar avea drept consecință faptul că acești lucrători, care au exercitat, într‑o perioadă mai mare de trei ani, o funcție de cadru didactic sau o funcție echivalentă, ar fi supuși, în scopul încadrării lor salariale, acelorași condiții ca lucrătorii din landul Saxonia Inferioară care exercită funcția de cadru didactic în perioade de activitate cu aceeași durată totală în școli din landul menționat. Prin urmare, se poate presupune în mod rezonabil că este vorba despre un element pertinent în decizia acestor lucrători de a candida pentru un post de cadru didactic la școli situate într‑un alt stat membru decât Republica Federală Germania și de a părăsi statul lor membru de origine (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 octombrie 2019, Krah, C‑703/17, EU:C:2019:850, punctul 49).

31

În ceea ce privește, în schimb, luarea în considerare în integralitate a experienței profesionale care, fără a fi echivalentă, se dovedește a fi doar utilă pentru exercitarea funcției de cadru didactic, principiul liberei circulații a lucrătorilor prevăzut la articolul 45 TFUE nu impune o asemenea luare în considerare, din moment ce ea nu este necesară pentru a garanta că lucrătorii angajați de landul Saxonia Inferioară care nu și‑au exercitat niciodată dreptul la liberă circulație și cei care l‑au exercitat sunt supuși, în scopul încadrării lor salariale, acelorași condiții. Astfel, faptul de a aprecia că un lucrător, a cărui experiență profesională echivalentă integrală pe care o poate realiza într‑un alt stat membru decât statul său membru de origine va fi luată în considerare în scopul încadrării sale salariale inițiale drept cadru didactic la o școală din landul Saxonia Inferioară, ar fi descurajat să își părăsească statul membru de origine dacă orice alt tip de experiență profesională integrală pe care o poate dobândi în acel alt stat membru nu va fi luată în considerare pare să se întemeieze pe un ansamblu de împrejurări prea aleatorii și indirecte pentru ca acest fapt să poată fi considerat un obstacol în calea liberei circulații a lucrătorilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 octombrie 2019, Krah, C‑703/17, EU:C:2019:850, punctul 50).

32

În speță, din dosar reiese că, în temeiul unor norme naționale care sunt de strictă interpretare, experiența profesională dobândită de WN în Franța a fost recunoscută de landul Saxonia Inferioară ca fiind o experiență profesională dobândită în cadrul unei activități în esență echivalente cu cea pentru care a fost recrutată de landul menționat.

33

Rezultă că, din moment ce o reglementare precum cea în discuție în litigiul principal nu ia în considerare în integralitate perioadele anterioare de activitate echivalentă care au fost realizate într‑un alt stat membru decât statul membru de origine al unui lucrător migrant, ea este susceptibilă să facă mai puțin atractivă libertatea de circulație a lucrătorilor, cu încălcarea articolului 45 alineatul (1) TFUE, și constituie, prin urmare, un obstacol în calea acestei libertăți.

34

O astfel de măsură nu poate fi admisă decât dacă urmărește unul dintre obiectivele legitime enunțate în Tratatul FUE sau dacă este justificată de motive imperative de interes general. Dar, în acest caz, în plus, ar trebui ca punerea în aplicare a acesteia să fie adecvată să asigure realizarea obiectivului în cauză și să nu depășească ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv (Hotărârea din 10 octombrie 2019, Krah, C‑703/17, EU:C:2019:850, punctul 55).

35

În ceea ce privește, în primul rând, problema dacă măsura menționată poate fi justificată prin obiectivul care constă în asigurarea respectării principiului egalității de tratament între lucrătorii pe durată determinată și lucrătorii pe durată nedeterminată, instanța de trimitere observă că articolul 16 alineatul (2) a doua teză din TV‑L este adaptat la situațiile de reangajare a lucrătorilor pe durată determinată de către același angajator. Această instanță precizează că dispoziția națională menționată urmărește să acorde lucrătorilor care fac obiectul unor angajări repetate posibilitatea de a avea acces la treptele superioare. Aceeași instanță adaugă că articolul 4 alineatul (2) prima teză din TzBfG, care pune în aplicare clauza 4 punctul 4 din acordul‑cadru, este conceput pentru a trata în mod egal lucrătorii pe durată determinată și lucrătorii pe durată nedeterminată în ceea ce privește recunoașterea vechimii lor în muncă.

36

În această privință, trebuie să se arate că reiese din dosar că luarea în considerare, în temeiul articolului 16 alineatul (2) din TV‑L, a întregii experiențe profesionale echivalente dobândite nu este nicidecum rezervată persoanelor care și‑au dobândit experiența profesională în cadrul unor contracte pe durată determinată. Nu este nicidecum exclus ca o persoană care a reziliat contractul de muncă pe durată nedeterminată pe care îl încheiase cu landul Saxonia Inferioară să decidă, înainte de expirarea unei perioade de șase luni între încetarea raportului anterior și începutul noului raport, să încheie din nou un contract de muncă cu acest land și să poată beneficia de norma prevăzută la articolul 16 alineatul (2) din TV‑L.

37

În speță, natura nedeterminată sau determinată a raportului de muncă al lui WN în Franța nu reiese din dosarul aflat la dispoziția Curții. Totuși, acest element de fapt are prea puțină importanță. Astfel, WN este supusă, în orice caz, aplicării plafonării prevăzute la articolul 16 alineatul (2) din TV‑L la încheierea unui contract de muncă cu landul Saxonia Inferioară, în timp ce un lucrător care a exercitat o activitate echivalentă cu cea a lui WN în cadrul unui raport de muncă anterior cu același land Saxonia Inferioară ar beneficia de luarea în considerare integrală a experienței sale profesionale echivalente la încheierea unui nou contract cu acesta, independent de durata determinată sau nedeterminată a vechiului său contract de muncă.

38

Pe de altă parte, pentru a asigura egalitatea de tratament între lucrătorii pe durată determinată și lucrătorii pe durată nedeterminată, nu este necesar să se excludă parțial experiența profesională echivalentă a lucrătorilor care au lucrat pentru un alt angajator. În plus, principiul egalității de tratament nu impune nicidecum ca lucrătorii pe durată determinată să fie favorizați în raport cu un astfel de alt grup de lucrători.

39

În al doilea rând, landul Saxonia Inferioară și guvernul german susțin, cu titlu de justificare, că experiența dobândită la același angajator ar permite lucrătorului în cauză să își îndeplinească mai bine atribuțiile. Astfel, pentru a garanta echitatea salarială, acest avantaj ar putea fi recompensat prin acordarea unei remunerații mai ridicate, în favoarea lucrătorilor care dispun de o asemenea experiență profesională.

40

În această privință, este suficient să se amintească faptul că din dosarul aflat la dispoziția Curții reiese că experiența profesională dobândită de WN în Franța a fost recunoscută de landul Saxonia Inferioară ca fiind o experiență profesională dobândită în cadrul unei activități în esență echivalentă cu cea pe care este obligată să o exercite în cadrul raportului său de muncă cu acest land. Or, în măsura în care, în speță, această experiență a fost considerată ca fiind în esență echivalentă cu experiența dobândită la școlile din landul Saxonia Inferioară, faptul că aceasta a fost dobândită într‑un alt stat membru nu este de natură să justifice plafonarea luării în considerare. O măsură națională precum cea în discuție în litigiul principal, care ia în considerare în mod limitat experiența echivalentă, nu poate fi considerată ca urmărind să valorifice pe deplin această experiență și, în consecință, nu este aptă să garanteze realizarea acestei justificări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2019, Österreichischer Gewerkschaftsbund, C‑24/17, EU:C:2019:373, punctul 88).

41

În al treilea rând, landul Saxonia Inferioară și guvernul german susțin că măsura în discuție în litigiul principal ar fi justificată de obiectivul fidelizării lucrătorilor față de angajatorul lor. În cadrul acestei argumentații, guvernul german adaugă că, spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler (C‑224/01, EU:C:2003:513), în care diversele universități austriece se aflau în concurență între ele, în cauza principală, anumite condiții de muncă, precum conținutul învățământului și remunerarea, sunt similare în toate școlile publice din landul Saxonia Inferioară. Ar rezulta că reglementarea în discuție în litigiul principal este de natură să garanteze realizarea obiectivului de fidelizare a lucrătorilor.

42

În această privință, trebuie amintit că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler (C‑224/01, EU:C:2003:513), a treia întrebare adresată de instanța de trimitere privea, printre altele, aspectul dacă o indemnizație specială de vechime prevăzută de legea austriacă putea fi considerată un spor pentru a recompensa fidelitatea profesorilor universitari austrieci față de singurul lor angajator, și anume statul austriac. La fel ca în această cauză, în litigiul principal, deși toate cadrele didactice din școlile publice sunt salariații unui singur angajator, și anume landul Saxonia Inferioară, ele sunt repartizate la diferite școli publice în cadrul landului menționat.

43

În acest context, este necesar să se arate, pe de o parte, că, presupunând chiar că anumite condiții de muncă, precum conținutul învățământului și remunerația, sunt similare în toate școlile publice în cadrul landului Saxonia Inferioară, nu se poate exclude existența altor condiții care pot crea o concurență între aceste școli, precum, de exemplu, reputația acestora din urmă. În orice caz, școlile menționate se află în concurență, pe piața muncii cadrelor didactice din școlile publice, cu cele ale altor colectivități teritoriale, cu cele din alte state membre, precum și cu cele din țări terțe.

44

Prin urmare, contrar argumentației landului Saxonia Inferioară și a guvernului german amintită la punctul 41 din prezenta hotărâre, măsura în discuție în litigiul principal nu este aptă să favorizeze fidelizarea unui cadru didactic la o școală în măsura în care remunerația cadrului didactic respectiv, care este stabilită în funcție de experiența sa profesională, îi este datorată chiar dacă își schimbă școala în interiorul acestui land (a se vedea prin analogie Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler, C‑224/01, EU:C:2003:513, punctul 84, și Ordonanța din 10 martie 2005, Marhold, C‑178/04, nepublicată, EU:C:2005:164, punctul 36).

45

Pe de altă parte, este necesar să se considere că o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal poate avea consecințe asupra alegerii efectuate de cadrele didactice între un loc de muncă într‑o școală din landul Saxonia Inferioară și un loc de muncă într‑o școală stabilită în afara teritoriului acestui land sau a teritoriului Republicii Federale Germania (a se vedea prin analogie Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler, C‑224/01, EU:C:2003:513, punctul 85, și Ordonanța din 10 martie 2005, Marhold, C‑178/04, nepublicată, EU:C:2005:164, punctul 37).

46

Prin urmare, reglementarea în discuție în litigiul principal determină o împărțire a pieței muncii cadrelor didactice pe teritoriul landului Saxonia Inferioară și este contrară însuși principiului liberei circulații a lucrătorilor (a se vedea prin analogie Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler, C‑224/01, EU:C:2003:513, punctul 86, și Ordonanța din 10 martie 2005, Marhold, C‑178/04, nepublicată, EU:C:2005:164, punctul 38).

47

Având în vedere caracteristicile speciale ale măsurii în discuție în litigiul principal, este necesar să se considere că obstacolul pe care îl presupune nu poate fi justificat, în speță, de obiectivul fidelizării lucrătorilor față de angajatorii lor.

48

În al patrulea rând, landul Saxonia Inferioară arată că recunoașterea în integralitate a experienței profesionale dobândite la același angajator stimulează reintegrarea lucrătorilor care au dobândit o astfel de experiență, la același angajator, într‑o perioadă de șase luni de la încetarea raportului de muncă anterior.

49

În această privință, trebuie precizat că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 11 din prezenta hotărâre, WN a fost recrutată de landul Saxonia Inferioară în calitate de cadru didactic la mai puțin de șase luni de la încetarea raportului său de muncă anterior cu un alt angajator.

50

Trebuie amintit că reglementarea națională în discuție în litigiul principal cuprinde două elemente, și anume, în primul rând, luarea în considerare în integralitate a perioadelor de activitate realizate în serviciul colectivității teritoriale și, în al doilea rând, excluderea unei părți din experiența profesională echivalentă dobândită la un alt angajator decât această colectivitate. Landul Saxonia Inferioară arată că luarea în considerare a perioadelor de activitate realizate în serviciul colectivității teritoriale în integralitatea lor stimulează reintegrarea lucrătorilor după încetarea raportului lor de muncă, însă nu explică în vreun fel motivele pentru care consideră că plafonarea luării în considerare a experienței profesionale echivalente dobândite la un alt angajator decât această colectivitate contribuie la reintegrarea în cadrul serviciilor landului menționat.

51

În orice caz, o măsură națională precum cea în discuție în litigiul principal, care exclude o parte din experiența profesională echivalentă dobândită la un alt angajator decât colectivitatea teritorială din litigiul principal sau la un angajator situat într‑un alt stat membru, nu stimulează, prin natura sa, reintegrarea lucrătorilor care au dobândit o experiență în cadrul acestei colectivități teritoriale. Aceasta îi împiedică în schimb să obțină o experiență profesională echivalentă la un alt angajator decât respectiva colectivitate teritorială situată într‑un alt stat membru. Rezultă că această măsură nu poate fi considerată aptă să garanteze realizarea obiectivului urmărit.

52

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 45 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care, în vederea stabilirii cuantumului remunerației unui lucrător în calitate de cadru didactic la o școală în cadrul unei colectivități teritoriale, ia în considerare numai până la concurența unei durate totale de maximum trei ani perioadele anterioare de activitate realizate de lucrătorul respectiv la un alt angajator decât această colectivitate situat într‑un alt stat membru, atunci când activitatea respectivă este echivalentă cu activitatea pe care lucrătorul respectiv este obligat să o exercite în cadrul funcției menționate de cadru didactic la o școală.

53

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:

Articolul 45 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care, în vederea stabilirii cuantumului remunerației unui lucrător în calitate de cadru didactic la o școală în cadrul unei colectivități teritoriale, ia în considerare numai până la concurența unei durate totale de maximum trei ani perioadele anterioare de activitate realizate de lucrătorul respectiv la un alt angajator decât această colectivitate situat într‑un alt stat membru, atunci când activitatea respectivă este echivalentă cu activitatea pe care lucrătorul respectiv este obligat să o exercite în cadrul funcției menționate de cadru didactic la o școală.