–

pentru Teritorialna direktsia „Severna morska” kam Agentsia Mitnitsi, succesoare în drepturi a Mitnitsa Varna, de S. K. Kirilova, de F. Bosilkova‑Kolipatkova și de M. B. Borisov, în calitate de agenți;

–

pentru „Schenker” EOOD, de G. Goranov, advokat;

–

pentru guvernul bulgar, de L. Zaharieva și de E. Petranova, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de I. Zaloguin, de V. Bottka și de M. Kocjan, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Regulamentului (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii (JO 2013, L 269, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Teritorialna direktsia „Severna morska” kam Agentsia Mitnitsi (Direcția teritorială „Coasta de nord” din cadrul Agenției Vamale, Bulgaria, denumită în continuare „vama din Varna”), pe de o parte, și „Schenker” EOOD, pe de altă parte, în legătură cu sancțiunile aplicate acesteia în calitate de titular al unei autorizații de antrepozit vamal, ca urmare a furtului unor mărfuri aflate în supravegherea sa.

3

Considerentul (45) al Regulamentului nr. 952/2013 enunță:

„Este oportun să se stabilească, la nivelul Uniunii, normele care reglementează distrugerea sau alte moduri de a dispune de mărfuri de către autoritățile vamale, deoarece acestea necesitau reglementări în cadrul legislației naționale.”

4

Articolul 42 alineatele (1) și (2) din acest regulament prevede:

„(1)   Fiecare stat membru prevede sancțiuni în caz de încălcare a legislației vamale. Aceste sancțiuni sunt efective, proporționale și cu efect de descurajare.

(2)   În cazul în care se aplică sancțiuni administrative, acestea pot lua, inter alia, una sau ambele forme de mai jos:

5

Articolul 79 din regulamentul respectiv, intitulat „Datoria vamală care ia naștere prin nerespectare”, prevede la alineatele (1) și (3):

„(1)   În cazul mărfurilor supuse unor taxe la import, o datorie vamală la import ia naștere în cazul nerespectării uneia dintre următoarele:

[…]

(3)   În cazurile menționate la alineatul (1) literele (a) și (b), debitorul este oricare dintre următoarele persoane:

[…]”

6

Articolul 198 din același regulament are următorul cuprins:

„(1)   Autoritățile vamale iau toate măsurile necesare, inclusiv confiscarea și vânzarea sau distrugerea, pentru a dispune de mărfuri în cazurile următoare:

[…]

(3)   Costul măsurilor menționate la alineatul (1) este suportat:

[…]”

7

Potrivit articolului 242 alineatul (1) din Regulamentul nr. 952/2013:

„Titularul autorizației și titularul regimului au următoarele responsabilități:

8

Articolul 233 alineatul 6 din Zakon za mitnitsite (Legea vamală, DV nr. 15 din 6 februarie 1998), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „Legea vamală”), prevede:

„Mărfurile care constituie obiectul contrabandei vamale sunt supuse confiscării în beneficiul statului, indiferent de raporturile de proprietate; în cazul în care acestea nu sunt disponibile sau au fost înstrăinate, se dispune un substitut al valorii acestora care corespunde valorii lor vamale sau – la export – valorii respectivelor mărfuri.”

9

Potrivit articolului 234a alineatele 1 și 3 din Legea vamală:

„1   Persoanei care sustrage mărfuri păstrate în depozit temporar sau mărfuri care sunt declarate în scop vamal sau de reexport, fără a îndeplini condițiile stabilite în dispozițiile legale sau de către autoritatea vamală, i se aplică o amendă – în cazul persoanelor fizice – sau o sancțiune pecuniară – în cazul persoanelor juridice și al întreprinderilor individuale – în valoare cuprinsă între 100 % și 200 % din valoarea vamală a mărfurilor, în cazul unui export valoarea fiind aceea a mărfurilor care constituie obiectul încălcării.

[…]

3   În cazurile prevăzute la alineatele 1 și 2, se aplică, prin analogie, dispozițiile alineatelor 6, 7 și 8 ale articolului 233.”

10

La 16 martie 2017, Teld Consulting OOD a depus o declarație vamală pentru plasarea sub regimul de antrepozitare vamală a 13 containere conținând lemn placat. Această declarație a fost depusă în numele și pe seama Balkantrade Properties EOOD.

11

După îndeplinirea formalităților vamale de instituire a regimului respectiv, aceste containere trebuiau să fie transportate către un antrepozit vamal exploatat și administrat de Schenker, în conformitate cu autorizația de antrepozit vamal al cărei titular este.

12

Schenker a mandatat Fortis Trade OOD în scopul de a asigura transportul menționat. Totuși, unul dintre containerele respective a fost furat pe parcurs, la fel ca vehiculul aparținând Fortis Trade care îl transporta. În consecință, mărfurile plasate în acest container nu au fost livrate în antrepozitul Schenker.

13

În urma unui control efectuat în antrepozitul menționat de inspecția vamală din Varna (Bulgaria), s‑a constatat că nu toate mărfurile care făceau obiectul regimului de antrepozitare vamală se aflau în antrepozitul respectiv. În consecință, împotriva Schenker a fost întocmit un act de constatare a încălcării articolului 234a alineatul 1 din Legea vamală, pentru motivul că această societate ar fi sustras de sub supravegherea vamală o parte dintre mărfurile care fuseseră declarate sub regimul de antrepozitare vamală. Pe baza acestei constatări, directorul vămii din Varna a emis o decizie prin care, în conformitate cu articolul 233 alineatul 6 și cu articolul 234a alineatele 1 și 3 din Legea vamală, a aplicat Schenker o sancțiune pecuniară în valoare de 23826,06 leva bulgărești (BGN) (aproximativ 12225 de euro) și a obligat societatea menționată să plătească aceeași sumă, care corespunde valorii mărfurilor lipsă.

14

Sesizat cu acțiunea introdusă de Schenker împotriva acestei decizii, Varnenski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Varna, Bulgaria) a anulat decizia menționată. El a considerat în special că furtul constituia un caz de forță majoră și că nu a fost stabilită nicio legătură de cauzalitate între o acțiune sau o omisiune nelegală a societății respective și consecința furtului, și anume imposibilitatea autorităților vamale de a avea acces la mărfurile plasate sub supraveghere vamală și de a‑și exercita controlul.

15

Vama din Varna a formulat un recurs în fața instanței de trimitere, Administrativen sad Varna (Tribunalul Administrativ din Varna, Bulgaria). Ea susține că aplicarea regimului de antrepozitare vamală dă naștere unei obligații de a nu sustrage mărfurile de sub supravegherea vamală și că furtul în discuție nu reprezintă un caz de forță majoră de natură să exonereze antrepozitarul de răspundere.

16

Instanța de trimitere constată că în sarcina Schenker au fost aplicate două sancțiuni administrative. Potrivit acesteia, sancțiunea care constă în obligația de plată a valorii mărfurilor furate nu intră sub incidența niciuneia dintre formele de sancționare prevăzute la articolul 42 alineatul (2) din Regulamentul nr. 952/2013 și nu este vorba nici despre o formă de confiscare, astfel cum este prevăzută de dreptul național. Prin urmare, instanța de trimitere ridică problema dacă această obligație de plată a valorii mărfurilor este conformă cu dispoziția menționată, precum și cu principiile efectivității și proporționalității, ținând seama de faptul că este cumulată cu aplicarea unei sancțiuni pecuniare.

17

În aceste condiții, Administrativen sad Varna (Tribunalul Administrativ din Varna) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

18

În observațiile sale scrise, Schenker consideră că prima întrebare este inadmisibilă, în măsura în care privește exclusiv aplicarea unor dispoziții de drept național și, printre altele, aspectul dacă o anumită acțiune sau omisiune constituie o încălcare, astfel cum este definită în dreptul național.

19

În această privință, trebuie amintit, desigur, că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, aceasta din urmă nu este competentă să interpreteze dreptul național și că revine numai instanței naționale sarcina să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul principal, precum și să determine domeniul de aplicare exact al actelor cu putere de lege și al actelor administrative naționale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Fonds du Logement de la Région de Bruxelles‑Capitale, C‑632/18, EU:C:2019:833, punctul 48 și jurisprudența citată).

20

În speță, din însuși modul de redactare a primei întrebări reiese însă că, prin intermediul ei, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 242 alineatul (1) din Regulamentul nr. 952/2013 și în special cu privire la noțiunea de „sustragere de sub supravegherea vamală” în raport cu dispoziția menționată, precum și cu privire la aspectul dacă dreptul Uniunii permite ca o astfel de sustragere să facă obiectul unei sancțiuni pecuniare.

21

De asemenea, Schenker susține că soluționarea litigiului principal depinde nu de interpretarea unor dispoziții de drept al Uniunii, ci de aspecte de fapt, și anume stabilirea autorului concret al încălcării în cauză, a calității sale la momentul săvârșirii acesteia, precum și a acțiunilor sau a omisiunilor care ar constitui o încălcare imputabilă autorului respectiv.

22

În această privință, trebuie să se amintească faptul că, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, dacă întrebările adresate de instanțele naționale au ca obiect interpretarea unei prevederi de drept al Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 14 martie 2013, Allianz Hungária Biztosító și alții, C‑32/11, EU:C:2013:160, punctul 19 și jurisprudența citată). Or, în speță, această situație se regăsește în mod evident.

23

În aceste condiții, prima întrebare este admisibilă.

24

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că articolul 242 alineatul (1) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 952/2013, menționat în prima întrebare, privește răspunderea titularului unei autorizații și a titularului regimului de antrepozitare vamală în cazul sustragerii mărfurilor de sub supravegherea vamală, în timp ce această întrebare privește și aspectul dacă persoanei responsabile pentru o astfel de sustragere i se poate aplica o sancțiune pecuniară prevăzută de dreptul național, ceea ce are legătură cu alte dispoziții ale respectivului regulament.

25

Or, împrejurarea că, pe plan formal, instanța de trimitere și‑a limitat o întrebare doar la interpretarea unei dispoziții specifice a dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care pot fi utile pentru judecarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă respectiva instanță s‑a referit sau nu la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului principal (Hotărârea din 18 septembrie 2019, VIPA, C‑222/18, EU:C:2019:751, punctul 50 și jurisprudența citată).

26

În consecință, trebuie să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Regulamentul nr. 952/2013 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia, în cazul furtului de mărfuri plasate sub regimul de antrepozitare vamală, titularului autorizației de antrepozit vamal i se aplică o sancțiune pecuniară pentru o încălcare a reglementării vamale.

27

Din jurisprudența Curții reiese că noțiunea de „sustragere de sub supravegherea vamală”, astfel cum figurează aceasta în Regulamentul nr. 952/2013, trebuie înțeleasă ca incluzând orice acțiune sau omisiune care are drept rezultat, chiar dacă numai pe moment, împiedicarea accesului autorității vamale competente la mărfuri aflate sub supraveghere vamală și a efectuării controalelor prevăzute de reglementarea vamală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2017, Aebtri, C‑224/16, EU:C:2017:880, punctul 93 și jurisprudența citată).

28

Astfel cum Curtea a avut deja ocazia să statueze, este vorba despre „sustragere de sub supravegherea vamală”, în sensul regulamentului menționat, în special atunci când, precum în speță, mărfurile plasate sub un regim suspensiv au fost furate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2013, Harry Winston, C‑273/12, EU:C:2013:466, punctul 30 și jurisprudența citată).

29

În ceea ce privește persoana responsabilă pentru o asemenea sustragere de sub supravegherea vamală, articolul 242 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 952/2013 prevede că titularul autorizației are responsabilitatea de a asigura faptul că mărfurile plasate sub regimul de antrepozitare vamală nu sunt sustrase supravegherii vamale.

30

În această privință, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții rezultă că sustragerea unei mărfi de sub supravegherea vamală presupune numai întrunirea unor condiții de natură obiectivă precum lipsa materială a mărfurilor de la locul de depozitare autorizat la momentul la care autoritatea vamală înțelege să întreprindă măsuri pentru verificarea respectivelor mărfuri (Hotărârea din 12 iunie 2014, SEK Zollagentur, C‑75/13, EU:C:2014:1759, punctul 31 și jurisprudența citată).

31

Rezultă că răspunderea titularului unei autorizații de antrepozit vamal în cazul sustragerii de sub supravegherea vamală a mărfurilor plasate sub regimul de antrepozitare vamală are un caracter obiectiv și este, prin urmare, independentă de comportamentul acestui titular, precum și de cel al unor terți.

32

În ceea ce privește consecințele unei astfel de sustrageri de sub supravegherea vamală pentru respectivul titular, din jurisprudența Curții reiese că nerespectarea uneia dintre obligațiile stabilite în legislația vamală aplicabilă sustragerii mărfurilor de sub supravegherea vamală, nerespectare care, conform articolului 79 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 952/2013, dă naștere unei datorii vamale la import, constituie o încălcare a normelor vamale. În lipsa unei armonizări a legislației Uniunii în domeniul unor astfel de încălcări vamale, statele membre sunt competente să adopte sancțiuni adecvate pentru a asigura respectarea reglementării vamale a Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 octombrie 2003, Hannl‑Hofstetter, C‑91/02, EU:C:2003:556, punctele 18-20).

33

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că Regulamentul nr. 952/2013 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia, în cazul furtului de mărfuri plasate sub regimul de antrepozitare vamală, titularului autorizației de antrepozit vamal i se aplică o sancțiune pecuniară adecvată pentru o încălcare a reglementării vamale.

34

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul nr. 952/2013 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia, în cazul sustragerii de sub supravegherea vamală a unor mărfuri plasate sub regimul de antrepozitare vamală, titularul autorizației de antrepozit vamal este obligat să achite, pe lângă o sancțiune pecuniară, o sumă care corespunde valorii acestor mărfuri.

35

În această privință, din decizia de trimitere reiese că, în timp ce articolul 234a alineatul 1 din Legea vamală prevede, în cazul sustragerii de sub supravegherea vamală, o sancțiune pecuniară care se ridică la o valoare cuprinsă între 100 % și 200 % din valoarea mărfurilor sustrase, articolul 234a alineatul 3 din legea menționată coroborat cu articolul 233 alineatul 6 din aceasta prevede că persoana responsabilă pentru sustragerea respectivă va trebui să achite o sumă care corespunde valorii mărfurilor menționate.

36

În observațiile scrise și în ședința în fața Curții, vama din Varna și guvernul bulgar au arătat că această din urmă obligație nu constituie o sancțiune, în sensul articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul nr. 952/2013, ci o măsură care intră sub incidența articolului 198 alineatul (1) litera (a) din regulamentul menționat, în temeiul căruia autoritățile vamale trebuie să ia toate măsurile necesare, inclusiv confiscarea și vânzarea sau distrugerea, pentru „a dispune de mărfuri[le]” sustrase de sub supraveghere vamală. Potrivit acestor persoane interesate, întrucât enumerarea măsurilor astfel prevăzute la dispoziția menționată nu este exhaustivă, plata, atunci când prezența fizică a mărfurilor în cauză nu poate fi constatată de autoritățile competente, a valorii lor ar constitui un „mijloc de a dispune de [ele]”, în sensul respectivei dispoziții, similar cu o confiscare a mărfurilor în discuție în beneficiul statului.

37

Cu toate acestea, o asemenea interpretare nu poate fi reținută.

38

Astfel, articolul 198 din Regulamentul nr. 952/2013 figurează în capitolul 4, intitulat „Dispunerea de mărfuri”, din titlul V din regulamentul menționat. Rezultă că dispozițiile grupate în respectivul capitol privesc numai măsurile care trebuie luate „pentru a dispune” de mărfurile a căror prezență fizică a putut fi constatată de autoritățile competente. Această interpretare este confirmată de considerentul (45) al respectivului regulament, care enunță că regulamentul menționat urmărește în special să se stabilească, la nivelul Uniunii, norme care reglementează distrugerea sau alte moduri de a dispune de mărfuri de către autoritățile vamale.

39

Or, plata valorii mărfurilor în cauză nu poate fi considerată ca fiind un mijloc de a dispune de acestea din urmă și care ar urmări astfel realizarea obiectivului menționat.

40

În consecință, în mod întemeiat instanța de trimitere califică drept sancțiune obligația persoanei responsabile pentru încălcare de a plăti, pe lângă o sancțiune pecuniară, o sumă care corespunde valorii mărfurilor sustrase de sub supravegherea vamală.

41

Conform articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul nr. 952/2013, sancțiunile prevăzute de statele membre în caz de încălcare a legislației vamale trebuie să fie efective, proporționale și cu efect de descurajare.

42

În această privință, trebuie amintit că, în lipsa unei armonizări a legislației Uniunii în domeniul sancțiunilor aplicabile în caz de nerespectare a condițiilor prevăzute de un sistem instituit prin această legislație, statele membre rămân competente să aleagă sancțiunile care le par adecvate. Ele sunt însă obligate să își exercite competențele cu respectarea dreptului Uniunii și a principiilor sale generale și, în consecință, cu respectarea principiului proporționalității (Hotărârea din 16 iulie 2015, Chmielewski, C‑255/14, EU:C:2015:475, punctul 21 și jurisprudența citată).

43

În special, măsurile administrative sau represive permise de legislația națională trebuie să nu depășească limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor urmărite în mod legitim de această reglementare și, în plus, să nu fie disproporționate în raport cu obiectivele respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 martie 2017, Euro‑Team și Spirál‑Gép, C‑497/15 și C‑498/15, EU:C:2017:229, punctele 40 și 58, precum și jurisprudența citată).

44

Or, în speță, o sancțiune care constă în obligația de plată a unei sume care corespunde valorii mărfurilor sustrase de sub supravegherea vamală nu apare ca fiind proporțională, iar aceasta independent de faptul că sancțiunea menționată se adaugă la cea prevăzută la articolul 234a alineatul 1 din Legea vamală. Astfel, o sancțiune care se ridică la o asemenea valoare depășește limitele a ceea ce este necesar pentru a garanta, printre altele, că mărfurile plasate sub regimul de antrepozitare vamală nu sunt sustrase de sub supravegherea vamală.

45

În acest context, trebuie amintit că sancțiunile prevăzute la articolul 42 din Regulamentul nr. 952/2013 nu vizează sancționarea eventualelor activități frauduloase sau ilicite, ci orice încălcare a legislației vamale (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2015, Chmielewski, C‑255/14, EU:C:2015:475, punctul 31).

46

De altfel, astfel cum a arătat Comisia în observațiile sale scrise, o sancțiune precum cea prevăzută la articolul 234a alineatul 3 din Legea vamală coroborat cu articolul 233 alineatul 6 din aceasta este disproporționată în raport cu datoria vamală care a luat naștere ca urmare a sustragerii de sub supravegherea vamală a mărfurilor plasate sub regimul de antrepozitare vamală.

47

Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul nr. 952/2013 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia, în cazul sustragerii de sub supravegherea vamală a unor mărfuri plasate sub regimul de antrepozitare vamală, titularul autorizației de antrepozit vamal este obligat să achite, pe lângă o sancțiune pecuniară, o sumă care corespunde valorii acestor mărfuri.

48

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară: