–

pentru Engie Cartagena SL, de G. Martínez‑Villaseñor și de G. Rubio Hernández‑Sampelayo, abogados, și de A. Cano Lantero, procuradora;

–

pentru Endesa Generación SA, de J. J. Lavilla Rubira, abogado;

–

pentru EDP España SAU, de J. Expósito Blanco, abogada;

–

pentru Bizkaia Energía SL, de J. Abril Martínez, abogado, și de J. Briones Méndez, procurador;

–

pentru Iberdrola Generación SAU și Tarragona Power SL, de J. Giménez Cervante și de F. Löwhagen, abogados;

–

pentru Bahia de Bizkaia Electricidad SL, de F. González Ruiz, procuradora, și de J. García Sanz și de D. Sarmiento Ramírez‑Escudero, abogados;

–

pentru guvernul spaniol, de A. Rubio González, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de O. Beynet, de I. Galindo Martín și de E. Sanfrutos Cano, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2003/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piața internă de energie electrică și de abrogare a Directivei 96/92/CE (JO 2003, L 176, p. 37, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 61), precum și a articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE (JO 2009, L 211, p. 55).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Engie Cartagena SL, pe de o parte, și Ministerio para la Transición Ecológica, fostul Ministerio de Industria, Energía y Turismo (Ministerul pentru Tranziție Ecologică, fostul Minister al Industriei, Energiei și Turismului, Spania), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea contribuției pe care întreprinderile producătoare de energie electrică trebuie să o plătească în scopul finanțării planului național de acțiune în materie de economisire și de eficiență energetică (denumită în continuare „contribuția obligatorie”).

3

Articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1191/69 (CEE) al Consiliului din 26 iunie 1969 privind acțiunea statelor membre în ceea ce privește obligațiile inerente noțiunii de serviciu public în domeniul transportului feroviar, rutier și pe căi navigabile interioare (JO 1969, L 156, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 1, p. 25) prevedea că obligații de serviciu public „înseamnă obligații pe care, dacă ar lua în considerare propriul interes comercial, întreprinderea de transport nu și le‑ar asuma sau nu și le‑ar asuma în aceeași măsură, nici în aceleași condiții”.

4

Regulamentul (CEE) nr. 3577/92 al Consiliului din 7 decembrie 1992 de aplicare a principiului liberei circulații a serviciilor la transporturile maritime în interiorul statelor membre (cabotaj maritim) (JO 1992, L 364, p. 7, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 83 ) prevede la articolul 2 punctul 4:

„În sensul prezentului regulament:

[…]

[…]”

5

Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2003/54 prevedea:

„Ținând seama pe deplin de dispozițiile pertinente din tratat, în special articolul 86, statele membre pot impune întreprinderilor din sectorul energiei electrice, în interesul economic general, obligații de serviciu public referitoare la securitate, inclusiv securitatea aprovizionării, regularitatea, calitatea și prețul furnizărilor, precum și protecția mediului, inclusiv eficiența energetică și protecția climei. Aceste obligații trebuie să fie clar definite, transparente, nediscriminatorii și verificabile și trebuie să garanteze egalitatea accesului întreprinderilor de energie electrică din UE la consumatorii naționali. În ceea ce privește securitatea aprovizionării și eficiența energetică/gestionarea cererii, precum și pentru realizarea obiectivelor de protecție a mediului menționate la prezentul alineat, statele membre pot pune în aplicare o planificare pe termen lung, luând în considerare posibilitatea accesului la rețea al terților.”

6

Directiva 2009/72 a abrogat Directiva 2003/54 începând cu 3 martie 2011.

7

Potrivit considerentului (50) al Directivei 2009/72:

„Cerințele de serviciu public, inclusiv cele privind serviciul universal, și standardele comune minime care rezultă din acestea necesită o mai bună consolidare pentru a se asigura faptul că toți consumatorii, în special cei vulnerabili, pot beneficia de pe urma concurenței și a prețurilor echitabile. Obligațiile de serviciu public ar trebui definite la nivel național, ținând seama de circumstanțele naționale; legislația [Uniunii] ar trebui totuși respectată de către statele membre. Cetățenii Uniunii, precum și întreprinderile mici și mijlocii, atunci când statele membre consideră oportun acest lucru, ar trebui să aibă posibilitatea de a beneficia de pe urma obligațiilor specifice serviciului public, în special în ceea ce privește siguranța alimentării și prețuri rezonabile. […]”

8

Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72, care reia în esență articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2003/54, are următorul cuprins:

„Ținând seama pe deplin de dispozițiile relevante din tratat, în special articolul 86, statele membre pot impune întreprinderilor din sectorul energiei electrice, în interesul economic general, obligații de serviciu public referitoare la siguranță, inclusiv siguranța alimentării, regularitatea, calitatea și prețul furnizărilor, precum și protecția mediului, inclusiv eficiența energetică, energia din surse regenerabile și protecția climei. Aceste obligații sunt clar definite, transparente, nediscriminatorii și ușor de verificat și garantează întreprinderilor de energie electrică comunitare accesul egal la consumatorii naționali. În ceea ce privește siguranța alimentării și gestionarea orientată către eficiență energetică și satisfacerea cererii, precum și în vederea realizării obiectivelor de protecție a mediului și a obiectivelor privind energia din surse regenerabile menționate la prezentul alineat, statele membre pot pune în aplicare o planificare pe termen lung, luând în considerare posibilitatea accesului la sistem al terților.”

9

Articolul 1 din Regulamentul (CE) nr. 1370/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar și rutier de călători și de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 1191/69 și nr. 1107/70 ale Consiliului (JO 2007, L 315, p. 1) prevede la alineatul (1):

„Scopul prezentului regulament este acela de a defini modul în care, în conformitate cu normele dreptului [Uniunii], autoritățile competente pot acționa în domeniul transportului public de călători pentru a garanta prestarea de servicii de interes general care sunt, printre altele, mai numeroase, mai sigure, de calitate mai bună sau au costuri mai scăzute decât cele pe care le‑ar fi permis numai acțiunea forțelor pieței.

În acest scop, prezentul regulament stabilește condițiile în care autoritățile competente, atunci când impun sau contractează obligații de serviciu public, compensează operatorii de servicii publice pentru costurile suportate și/sau acordă drepturi exclusive în schimbul îndeplinirii obligațiilor de serviciu public.”

10

Sub titlul „Definiții”, articolul 2 litera (e) din acest regulament prevede:

„În sensul prezentului regulament:

[…]

11

Articolul 2 punctul 14 din Regulamentul (UE) 2017/352 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 februarie 2017 de stabilire a unui cadru privind furnizarea de servicii portuare și a normelor comune privind transparența financiară a porturilor (JO 2017, L 57, p. 1) definește „obligațiile de serviciu public” în sensul acestui regulament ca fiind „o cerință definită sau determinată cu scopul de a asigura furnizarea serviciilor portuare sau a activităților de interes general pe care un operator, dacă ar ține seama de propriile sale interese comerciale, nu și‑ar asuma‑o deloc sau nu și‑ar asuma‑o în aceeași măsură sau în aceleași condiții”.

12

Al patrulea considerent al Real Decreto‑ley 14/2010, por el que se establecen medidas urgentes para la corrección del déficit tarifario del sector eléctrico (Decretul‑lege regal 14/2010 de adoptare a unor măsuri de urgență în vederea remedierii deficitului tarifar din sectorul energiei electrice) din 23 decembrie 2010 (denumit în continuare „Decretul‑lege 14/2010”) (BOE nr. 312 din 24 decembrie 2010, p. 106386) prevede:

„În al doilea rând, pentru a reduce costurile care pot fi atribuite tarifului, este de așteptat ca întreprinderile producătoare cărora li se aplică regimul obișnuit să finanțeze planul de acțiune 2008-2012, adoptat prin decizia Consiliului de Miniștri din 8 iulie 2005, care pune în aplicare măsurile prevăzute prin documentul «Strategia de economisire și de eficiență energetică în Spania pentru perioada 2004-2012». Pe de altă parte, se stabilesc procentajele care reflectă participarea fiecărei întreprinderi la finanțarea acestuia, prevederile Ley de Presupuestos Generales del Estado de 2011 [Legea bugetului general de stat pentru 2011] fiind modificate în consecință.”

13

În conformitate cu a treia dispoziție adițională din Decretul‑lege 14/2010, intitulată „Finanțarea planurilor de economisire a energiei și eficiență energetică pentru anii 2011, 2012 și 2013”:

14

Sinteza planului de acțiune 2008-2012, adoptat prin decizia Consiliului de Miniștri din 8 iulie 2005, prevede:

„[P]oliticile de economisire și de eficiență energetică sunt un vector de progres al societății, deoarece contribuie la bunăstarea socială, constituie un element de răspundere socială, orientează activitățile umane către o dezvoltare durabilă, stabilesc un nou cadru pentru dezvoltarea competitivității întreprinderilor și, pe scurt, răspund principiului solidarității între cetățeni și popoare.

Aceste principii directoare trebuie să se traducă prin planuri precum cel care este expus în prezentul document, ale cărui orientări trebuie să urmărească atingerea obiectivelor strategice următoare:

15

Din această sinteză rezultă că, în paralel cu asemenea strategii naționale, „[Uniunea] a instituit politici în același sens. Aceasta este situația în ceea ce privește Directiva [2006/32/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 aprilie 2006 privind eficiența energetică la utilizatorii finali și serviciile energetice și de abrogare a Directivei 93/76/CEE a Consiliului (JO 2006, L 114, p. 64, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 222 )]”.

16

Se indică de asemenea în sinteza menționată că, pe plan economic, planul de acțiune 2008-2012 necesită resurse financiare foarte importante pentru ca incitarea la economisire și la eficiență energetică să producă un efect real de impulsionare a investițiilor private, care se dovedesc rentabile din punct de vedere economic în majoritatea cazurilor, dar care impun o decizie de a investi fonduri a căror disponibilitate este întotdeauna limitată. Fondurile publice necesare punerii în aplicare a planului au o triplă origine: (i) fondurile alocate planului de administrația spaniolă, prin intermediul Instituto para la Diversificación y Ahorro de la Energía (IDAE) (Institutul pentru Diversificarea și Economisirea Energiei), care a succedat Centro de estudios de la Energía (Centrul de Studii privind Energia) și al organismelor echivalente ale comunităților autonome; (ii) resursele care provin din fondurile structurale precum Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) și (iii) fondurile reinvestite din sectoarele energiei electrice și gazelor naturale „pentru a favoriza creșterea eficienței în aceste sectoare”.

17

În aplicarea celei de a treia dispoziții adiționale a Decretului‑lege 14/2010, legiuitorul național a adoptat Orden IET/75/2014 por la que se regulan las transferencias de fondos, con cargo a las empresas productoras de energía eléctrica, de la cuenta específica de la Comisión Nacional de los Mercados y la Competencia al Instituto para la Diversificación y Ahorro de la Energía, en el año 2013, para la ejecución de las medidas del Plan de Acción de Ahorro y Eficiencia Energética 2011-2020, y los criterios para la ejecución de las medidas contempladas en dicho plan (Ordinul IET/75/2014 privind transferurile fondurilor percepute de la întreprinderile producătoare de energie electrică din contul special al Comisiei Naționale privind Piețele și Concurența în contul Institutului pentru Diversificarea și Economisirea Energiei, în anul 2013, în vederea punerii în aplicare a măsurilor prevăzute în planul de acțiune pentru economisirea energiei și eficiență energetică 2011-2020 și criteriile pentru punerea în aplicare a măsurilor menționate în planul respectiv), din 27 ianuarie 2014 (BOE nr. 25 din 29 ianuarie 2014, p. 5875) (denumit în continuare „ordinul atacat”).

18

Articolul 1 alineatul 1 din ordinul în litigiu precizează că acesta are ca obiect definirea procedurii de transfer între contul specific al Comisión Nacional de los Mercados y la Competencia (Comisia Națională privind Piețele și Concurența) și a IDAE în ceea ce privește fondurile vizate de a treia dispoziție adițională din Decretul‑lege 14/2010.

19

IDAE este finanțat în special prin aporturile economice efectuate de întreprinderile supuse acestei din urmă dispoziții, iar în cadrul acestui institut sunt în parte puse în aplicare planurile de acțiune și de eficiență adoptate de guvern. IDAE a fost înființat prin cea de a douăzeci și una dispoziție adițională la Ley 46/1985 de Presupuestos Generales del Estado para 1986 (Legea 46/1985 a bugetului general de stat) din 27 decembrie 1985 (BOE nr. 311 din 28 decembrie 1985, p. 40637), în calitate de entitate de drept public, în scopul gestionării și dezvoltării politicii privind economisirea, conservarea și diversificarea energiei.

20

La 31 ianuarie 2014, GDF Suez Cartagena Energía SL, devenită Engie Cartagena, a introdus o acțiune la Audiencia Nacional (Curtea Națională, Spania) având ca obiect anularea decretului în litigiu, pentru nelegalitate, și acordarea unei despăgubiri corespunzătoare sumelor plătite în temeiul acestui ordin. Engie Cartagena contestă în special suma pe care trebuie să o suporte în cadrul finanțării planului de acțiune 2008-2012 stabilită în temeiul Decretului‑lege 14/2010.

21

Engie Cartagena susține în special că criteriile și principiile stabilite prin Hotărârea din 20 aprilie 2010, Federutility și alții (C‑265/08, EU:C:2010:205), precum și prin Hotărârea din 7 septembrie 2016, ANODE (C‑121/15, EU:C:2016:637), care trebuie să guverneze instituirea unei obligații de serviciu public, nu sunt îndeplinite de legislația națională în cauză.

22

Audiencia Nacional (Curtea Națională) arată că, prin introducerea contribuției obligatorii prevăzute la a treia dispoziție adițională a Decretului‑lege 14/2010, în executarea căreia a fost adoptat decretul în litigiu, legiuitorul național dorea să reducă deficitul tarifar din sectorul energiei electrice, evitând ca finanțarea acestui cost să fie imputată întregului sistem de energie electrică. Astfel, potrivit considerentelor sale, „obiectivul prezentului decret‑lege este de a remedia, în mod urgent, deficitul tarifar în sectorul energiei electrice”. De fapt, Decretul‑lege 14/2010 și în special această a treia dispoziție adițională se înscriau printre numeroasele dispoziții pe care legiuitorul național le‑a adoptat în materie de corectare a deficitului tarifar în sectorul electric.

23

Instanța de trimitere exprimă îndoieli cu privire la conformitatea acestei contribuții obligatorii cu principiile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72 și ridică în special problema dacă respectiva contribuție obligatorie constituie o obligație de serviciu public impusă de stat în mod transparent, nediscriminatoriu și care garantează întreprinderilor un acces egal la consumatori.

24

Potrivit instanței menționate, din acest articol 3 alineatul (2) rezultă că, în interesul economic general, statele membre au posibilitatea de a institui obligații de serviciu public care pot printre altele să privească protecția mediului, inclusiv eficiența energetică, energia din surse regenerabile și protecția climei în conformitate cu Directiva 2004/8/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 februarie 2004 privind promovarea cogenerării pe baza cererii de energie termică utilă pe piața internă a energiei și de modificare a Directivei 92/42/CEE (JO 2004, L 52, p. 50, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 107), precum și cu Directiva 2006/32, în contextul cărora au fost adoptate planurile de economisire și de eficiență energetică pentru anii 2011-2013, precum și Decretul‑lege 14/2010.

25

În Spania, aceste măsuri se regăsesc în planul de acțiune 2011-2020 în materie de economisire și de eficiență energetică, a cărui administrare este centralizată de IDAE, care este un organism public. În sensul acestui plan de acțiune sunt instituite dotarea și transferul economic prevăzute de a treia dispoziție adițională din Decretul‑lege 14/2010, cu cerința unei prestații patrimoniale care se întemeiază pe cele 11 întreprinderi vizate de legea care a instituit contribuția obligatorie. Acest transfer economic are drept obiectiv îndeplinirea obiectivelor IDAE.

26

Instanța menționată arată că a treia dispoziție adițională din Decretul‑lege 14/2010 impune ca finanțarea să se întemeieze, în prezent, numai pe anumite întreprinderi din sector, în loc să prevadă o repartizare generală în sarcina sistemului sau o finanțare pe cale bugetară, ceea ce ar presupune ca statul membru în cauză să impună acestor întreprinderi o obligație de serviciu public, în termenii Directivelor 2003/54 și 2009/72. Astfel, în opinia instanței menționate, atunci când finanțarea planurilor de eficiență trece de la o finanțare generală în sarcina sistemului la o finanțare în sarcina anumitor producători de energie, impusă în mod obligatoriu printr‑o lege, această cerință de finanțare constituie o obligație de serviciu public, în măsura în care este vorba despre o decizie cu caracter economic și financiar, al cărei obiectiv și finalitate directă sunt totuși luarea de măsuri care sunt toate legate de protecția mediului, inclusiv de eficiență energetică și de protecția climei.

27

Or, Audiencia Nacional (Curtea Națională) consideră că, contrar cerințelor care decurg din articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72, Decretul‑lege 14/2010 nu aduce nicio precizare nici cu privire la criteriul aplicat pentru stabilirea cuantumurilor contribuției obligatorii, nici cu privire la motivarea repartizării procentajelor, nici cu privire la aspectul dacă volumul și importanța acestor întreprinderi în sector au fost determinante și, în cazul unui răspuns afirmativ, cu privire la natura criteriilor utilizate pentru a determina această importanță.

28

Astfel, a treia dispoziție adițională din Decretul‑lege 14/2010 ar stabili o obligație de serviciu public fără a aduce nicio altă indicație sau altă justificare decât cea referitoare la reducerea legitimă a deficitului tarifar, ceea ce s‑ar putea dovedi contrar principiilor care decurg din Directivele 2003/54 și 2009/72 în ceea ce privește cerințele de serviciu public în sectorul energiei electrice. Prin urmare, dacă această măsură constituia o obligație de serviciu public, ea ar putea, astfel cum a fost introdusă, să implice o discriminare între întreprinderi în ceea ce privește drepturile și obligațiile lor, care nu ar fi justificată în mod suficient și care, în plus, nu ar respecta principiile care se aplică acestui tip de obligații în sectorul energiei electrice.

29

În aceste condiții, Audiencia Nacional (Curtea Națională) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

30

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72 trebuie interpretat în sensul că o contribuție financiară impusă anumitor întreprinderi producătoare de energie electrică în scopul finanțării unor planuri de economisire și de eficiență energetică administrate de o autoritate publică constituie o obligație de serviciu public care intră sub incidența respectivei dispoziții.

31

Cu titlu introductiv, este necesar să se arate în primul rând că, în cadrul acestei întrebări, instanța de trimitere se referă și la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2003/54. În aceste condiții, în măsura în care, pe de o parte, din cererea de decizie preliminară reiese că, la data acțiunii introduse de Engie Cartagena la instanța de trimitere împotriva decretului în litigiu, Directiva 2009/72 era aplicabilă și, pe de altă parte, această dispoziție nu a suferit modificări substanțiale ca urmare a adoptării acestei din urmă directive, răspunsul Curții la întrebarea menționată nu va privi decât articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72.

32

În al doilea rând, având în vedere dezbaterile care au avut loc în cadrul ședinței cu privire la natura eventual fiscală a contribuției obligatorii, trebuie arătat că elementele care figurează în cererea de decizie preliminară nu permit Curții să stabilească cu certitudine dacă această contribuție obligatorie are o asemenea natură. Cu toate acestea, trebuie amintit că, în cazul în care instanța de trimitere considera, având în vedere interpretarea dreptului național aplicabil, că aceasta este efectiv situația, Directiva 2009/72, inclusiv articolul 3 alineatul (2) din aceasta, nu s‑ar aplica reglementării naționale prin care se instituie respectiva contribuție obligatorie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2019, UNESA și alții, C‑80/18-C‑83/18, EU:C:2019:934, punctul 56).

33

Odată prezentate aceste observații introductive, trebuie arătat că, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72, ținând seama pe deplin de dispozițiile relevante ale Tratatului CE, în special ale articolului 86 CE (devenit articolul 106 TFUE), statele membre pot impune întreprinderilor din sectorul energiei electrice, în interesul economic general, obligații de serviciu public care pot fi legate de securitate, inclusiv securitatea aprovizionării, regularitatea, calitatea și prețul furnizării, precum și protecția mediului. Aceste obligații trebuie să fie clar definite, transparente, nediscriminatorii și verificabile și trebuie să garanteze egalitatea accesului întreprinderilor de energie electrică din Uniune la consumatorii naționali.

34

În ceea ce privește noțiunea de „obligații de serviciu public”, trebuie să se constate că, întrucât articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72 nu face nicio trimitere la legislațiile naționale în ceea ce privește semnificația care trebuie reținută pentru această noțiune, trebuie să se considere că dispoziția menționată, în scopul aplicării acestei directive, conține o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, care trebuie interpretată în mod uniform pe teritoriul acesteia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 februarie 2008, Tele2 Telecommunication, C‑426/05, EU:C:2008:103, punctul 26, și Hotărârea din 9 noiembrie 2016, Wathelet, C‑149/15, EU:C:2016:840, punctul 29).

35

Desigur, potrivit considerentului (50) al Directivei 2009/72, obligațiile de serviciu public ar trebui definite la nivel național, ținând seama de circumstanțele naționale, legislația Uniunii trebuind totuși respectată de statele membre. Totuși, acești termeni fac trimitere numai la posibilitatea pe care o au statele membre de a decide, în temeiul dreptului lor național, să impună sau nu obligații de serviciu public anumitor întreprinderi, precum și de a stabili conținutul acestor obligații, sub rezerva ca acestea să fie compatibile cu dreptul Uniunii.

36

Astfel, trimiterea la dreptul statelor membre, care figurează în considerentul menționat, privește numai aplicarea noțiunii de „obligații de serviciu public”.

37

În vederea interpretării noțiunii menționate, trebuie, în primul rând, să se arate că, deși nici articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72, nici vreo altă dispoziție din această directivă nu cuprind o definiție a noțiunii de „obligații de serviciu public”, este totuși posibil să se extragă din termenii acestei dispoziții elemente constitutive ale acestei noțiuni în sensul directivei menționate.

38

Astfel, pe de o parte, se poate deduce din faptul că, potrivit termenilor primei teze a articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72, statele membre pot impune, în interesul economic general, obligații de serviciu public „întreprinderilor din sectorul electricității” că aceste obligații trebuie să fie de natură să conducă aceste întreprinderi însele să contribuie la atingerea obiectivului de interes economic general stabilit de statul membru în cauză.

39

Pe de altă parte, articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72 face o trimitere explicită la articolul 86 CE (devenit articolul 106 TFUE), în sensul că statele membre trebuie în special să țină seama pe deplin de această dispoziție a tratatului atunci când impun obligații de serviciu public, conform acestei dispoziții a Directivei 2009/72.

40

Or, Curtea a statuat deja că articolul 106 alineatul (2) TFUE, care privește întreprinderile însărcinate cu administrarea unui serviciu de interes economic general, vizează realizarea unui acord între interesul statelor membre de a utiliza anumite întreprinderi drept instrument de politică economică sau socială și interesul Uniunii de respectare a normelor de concurență și de menținere a unității pieței interne (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 1999, Albany, C‑67/96, EU:C:1999:430, punctul 103, precum și Hotărârea din 7 septembrie 2016, ANODE, C‑121/15, EU:C:2016:637, punctul 43).

41

Această jurisprudență constituie, așadar, o confirmare a faptului că întreprinderile vizate trebuie să aibă obligația de a acționa ele însele pentru atingerea obiectivului de interes economic general urmărit.

42

În plus, din trimiterea la articolul 106 TFUE, efectuată la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72, rezultă că obligațiile de serviciu public, pe care această din urmă dispoziție le autorizează, derogă de la normele de concurență. Rezultă astfel că, după cum arată Comisia Europeană în observațiile sale scrise, o obligație de serviciu public, în sensul dispoziției menționate, constituie o intervenție publică în funcționarea pieței, în scopul atingerii unui obiectiv de interes economic general, care obligă întreprinderile din sectorul energiei electrice să acționeze pe piață pe baza unor criterii impuse de autoritățile publice.

43

Această interpretare a noțiunii de „obligație de serviciu public” este confirmată de definițiile acestei noțiuni care figurează în alte acte de drept al Uniunii. Astfel, în lipsa unei definiții a noțiunii respective în Directiva 2009/72 și având în vedere că este vorba despre o noțiune utilizată de legiuitorul Uniunii în numeroase acte de drept derivat, în special în cadrul domeniilor de competență prevăzute la articolul 4 TFUE, precum energia sau transporturile, astfel de acte, altele decât Directiva 2009/72, constituie referiri utile în vederea unei interpretări a aceleiași noțiuni în sensul directivei menționate.

44

Or, în această privință, astfel cum a amintit domnul avocat general la punctul 42 din concluzii, reiese în special din articolul 2 litera (e) din Regulamentul nr. 1370/2007, care a abrogat Regulamentul nr. 1191/69, și din articolul 2 punctul 4 din Regulamentul nr. 3577/92 privind domeniul transporturilor, precum și din articolul 2 punctul 14 din Regulamentul 2017/352 privind furnizarea serviciilor portuare că noțiunea de „obligații de serviciu public” reținută de legiuitorul Uniunii în scopul aplicării acestor regulamente vizează în esență obligații impuse de autoritățile publice unui operator care, dacă ar ține seama de propriile interese comerciale, nu și le‑ar asuma sau nu și le‑ar asuma în aceeași măsură sau în aceleași condiții.

45

În consecință, având în vedere atât modul de redactare a articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72, cât și definiția noțiunii de „obligații de serviciu public”, astfel cum este ea prezentată în mod convergent în cadrul acestor acte adoptate de legiuitorul Uniunii în alte domenii decât cel al pieței energiei electrice, respectiva noțiune, în sensul articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72, corespunde unor măsuri de intervenție publică în funcționarea acestei piețe, care impun unor întreprinderi din sectorul energiei electrice, în scopul urmăririi unui interes economic general, să acționeze pe piața menționată pe baza unor criterii impuse de autoritățile publice. Libertatea acestor întreprinderi de a acționa pe piața de energie electrică este astfel limitată, în sensul că, având în vedere numai propriul interes comercial, aceste întreprinderi nu ar fi furnizat anumite bunuri sau servicii sau nu le‑ar fi furnizat în aceeași măsură sau în aceleași condiții.

46

În al doilea rând, trebuie arătat că această definiție a noțiunii de „obligații de serviciu public” este în acord cu sistemul instituit prin Directiva 2009/72.

47

Astfel, din economia sa generală rezultă că obiectivul acestei directive este de a asigura realizarea unei piețe interne a energiei electrice în totalitate și efectiv deschise și concurențiale, în care toți consumatorii pot să își aleagă liber furnizorii și în care toți furnizorii pot livra în mod liber produsele clienților lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 noiembrie 2018, Solvay Chimica Italia și alții, C‑262/17, C‑263/17 și C‑273/17, EU:C:2018:961, punctele 36 și 55, precum și Hotărârea din 17 octombrie 2019, Elektrorazpredelenie Yug, C‑31/18, EU:C:2019:868, punctul 39).

48

În acest cadru, Directiva 2009/72 permite totuși statelor membre, sub rezerva condițiilor pe care le indică, să impună, în interesul economic general, obligații de serviciu public care aduc atingere libertății operatorilor vizați de a acționa pe piața relevantă și afectează astfel procesul concurențial deschis pe această piață. Tocmai pentru că obligațiile de serviciu public sunt de natură să constituie restricții privind realizarea unei piețe interne a energiei electrice în totalitate și efectiv deschise și concurențiale, legiuitorul Uniunii a impus statelor membre condiții pe care acestea din urmă trebuie să le respecte atunci când supun respectivii operatori unor astfel de obligații. Astfel, potrivit articolului 3 alineatul (2) din această directivă, obligațiile în cauză trebuie să fie clar definite, transparente, nediscriminatorii și verificabile și trebuie să garanteze întreprinderilor de energie electrică din Uniune un acces egal la consumatorii naționali.

49

În lumina acestor considerații trebuie analizat dacă respectiva contribuție obligatorie intră în sfera noțiunii de „obligații de serviciu public”, în sensul articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72.

50

În această privință, trebuie observat că, potrivit instanței de trimitere, prin introducerea contribuției obligatorii prevăzute la a treia dispoziție adițională a Decretului‑lege 14/2010, în executarea căreia a fost adoptat decretul în litigiu, legiuitorul național dorea să reducă deficitul tarifar din sectorul energiei electrice, evitând ca finanțarea acestei reduceri să fie imputată întregului sistem electric și, prin urmare, consumatorilor. Această instanță precizează că veniturile rezultate din această contribuție sunt utilizate pentru a finanța planurile de acțiune gestionate de IDAE, ceea ce, în opinia Engie Cartagena și a societăților interveniente în cauza principală, ar confirma că obiectivul urmărit prin contribuția obligatorie este protecția mediului și obținerea de economii de energie.

51

Trebuie să se constate însă că, din moment ce respectiva contribuție obligatorie nu impune nicio cerință întreprinderilor în cauză care ar limita libertatea lor de a acționa pe piața energiei electrice, o asemenea contribuție nu poate intra în sfera noțiunii de „obligații de serviciu public”, în sensul articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72. În special, prin impunerea acestei contribuții, întreprinderile respective nu sunt în niciun fel determinate să furnizeze anumite bunuri sau servicii pe care nu le‑ar fi furnizat sau pe care nu le‑ar fi furnizat în aceeași măsură sau în aceleași condiții dacă nu ar fi luat în considerare decât propriul interes comercial.

52

Este necesar să se arate, în această privință, că simpla împrejurare că veniturile din contribuția obligatorie sunt transferate unui fond administrat de IDAE, însărcinat cu punerea în aplicare a măsurilor din cadrul planului de acțiune în materie de economisire și de eficiență energetică, nu implică totuși că operatorii supuși obligației de plată a acestei contribuții sunt însărcinați cu o „obligație de serviciu public”, în sensul dispoziției menționate.

53

Astfel, această împrejurare privește numai destinația finală a veniturilor din contribuția obligatorie, ceea ce nu poate fi suficient pentru a considera că plata acestei contribuții constituie o obligație de serviciu public, în sensul dispoziției menționate, astfel cum este definită la punctul 45 din prezenta hotărâre. Faptul că IDAE urmărește, eventual, un obiectiv de interes economic general nu este în sine relevant, din moment ce cererea de decizie preliminară privește aspectul dacă o obligație de serviciu public este impusă nu acestui institut, ci, dimpotrivă, unor întreprinderi producătoare de energie electrică.

54

În plus, acceptarea poziției susținute de Engie Cartagena și de societățile interveniente în procedura principală ar presupune că orice obligație de contribuție financiară, prevăzută într‑o reglementare națională, impusă unor operatori pe piața energiei electrice ar constitui, având în vedere numai destinația venitului final ca urmare a acestei contribuții, o „obligație de serviciu public”, în sensul articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72, ceea ce ar depăși în mod vădit sfera acestei noțiuni, astfel cum a fost utilizată de legiuitorul Uniunii în cadrul respectivei dispoziții.

55

De asemenea, nu este de natură să repună în discuție concluzia care figurează la punctul 51 din prezenta hotărâre împrejurarea, evidențiată de instanța de trimitere, că planuri de acțiune în materie de economisire și de eficiență energetică au fost anterior finanțate fiind considerate un cost pus pe seama întregului sistem de energie electrică și, prin urmare, în ultimul rând, pe seama consumatorilor finali, iar nu, precum în prezent, pe seama anumitor producători de energie electrică. Astfel, această împrejurare privește persoanele supuse unei obligații de contribuție la finanțarea respectivelor planuri, ipoteză care, astfel cum a susținut Comisia în observațiile sale scrise, nu este, în principiu, susceptibilă să afecteze natura obligației menționate.

56

În sfârșit, trebuie să se constate că, contrar susținerilor Engie Cartagena și ale societăților interveniente în cauza principală, contribuția obligatorie este diferită de obligațiile naționale în discuție în cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârea din 20 aprilie 2010, Federutility și alții (C‑265/08, EU:C:2010:205), Hotărârea din 21 decembrie 2011, ENEL (C‑242/10, EU:C:2011:861), precum și Hotărârea din 7 septembrie 2016, ANODE (C‑121/15, EU:C:2016:637). Astfel, cauzele în care s‑au pronunțat aceste hotărâri priveau măsuri naționale care impun cerințe privind „prețurile de referință” pentru furnizarea de gaze naturale, privind formularea ofertelor de furnizare a energiei electrice și, respectiv, privind tarifele reglementate de vânzare a gazelor naturale. Astfel, toate aceste măsuri determinau modalități de furnizare de bunuri sau de servicii de către întreprinderile vizate.

57

Din considerațiile care precedă rezultă că articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72 trebuie interpretat în sensul că o contribuție financiară impusă anumitor întreprinderi producătoare de energie electrică în scopul finanțării unor planuri de economisire și de eficiență energetică gestionate de o autoritate publică nu constituie o obligație de serviciu public care intră sub incidența acestei dispoziții.

58

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

59

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE trebuie interpretat în sensul că o contribuție financiară impusă anumitor întreprinderi producătoare de energie electrică în scopul finanțării unor planuri de economisire și de eficiență energetică gestionate de o autoritate publică nu constituie o obligație de serviciu public care intră sub incidența acestei dispoziții.