–

pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes, de M. Figueiredo, de P. Lacerda, de L. Medeiros și de P. Barros da Costa, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul spaniol, de L. Aguilera Ruiz și de V. Ester Casas, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin și de P. Costa de Oliveira, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 16 și 27 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) (JO 2007, L 199, p. 40, denumit în continuare „Regulamentul Roma II”), precum și a articolului 28 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO 2009, L 263, p. 11).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Agostinho da Silva Martins, pe de o parte, și societatea de asigurări Dekra Claims Services Portugal SA, pe de altă parte, în legătură cu stabilirea legii aplicabile unei obligații de despăgubire rezultate dintr‑un accident de vehicule produs în Spania.

3

Considerentul (7) al Regulamentului Roma II are următorul cuprins:

„Domeniul de aplicare material și dispozițiile prezentului regulament ar trebui să fie conforme cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială […] (Bruxelles I) și cu instrumentele privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale.”

4

Potrivit articolului 4 din Regulamentul Roma II, intitulat „Norma generală”:

„(1)   Cu excepția dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr‑o faptă ilicită este legea țării în care s‑a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.

(2)   Cu toate acestea, în cazul în care persoana a cărei răspundere este invocată și persoana care a suferit prejudiciul își au reședința obișnuită în aceeași țară în momentul producerii prejudiciului, se aplică legea respectivei țări.

(3)   În cazul în care reiese clar, din toate circumstanțele referitoare la caz, că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă țară decât cea menționată la alineatul (1) sau la alineatul (2), se aplică legea acelei alte țări. O legătură vădit mai strânsă cu o altă țară se poate întemeia, în special, pe o relație preexistentă între părți, ca de pildă un contract, care este în strânsă legătură cu respectiva faptă ilicită.”

5

Articolul 15 din acest regulament, intitulat „Domeniul legii aplicabile”, prevede:

„Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale în temeiul prezentului regulament reglementează în special:

[…]

6

Potrivit articolului 16 din regulamentul menționat, intitulat „Dispoziții imperative derogatorii”:

„Nicio dispoziție din prezentul regulament nu restrânge aplicarea normelor imperative din legea instanței competente, indiferent de legea aplicabilă celorlalte obligații necontractuale.”

7

Articolul 27 din același regulament, intitulat „Raporturile cu alte dispoziții de drept comunitar”, prevede:

„Prezentul regulament nu aduce atingere aplicării dispozițiilor dreptului comunitar care reglementează, în domenii specifice, conflictul de legi privind obligațiile necontractuale.”

8

Articolul 7 din Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980 (JO 1980, L 266, p. 1, JO 2007, L 347, p. 3, denumită în continuare „Convenția de la Roma”), prevede sub titlul „Normele imperative”:

„(1)   La aplicarea, în temeiul prezentei convenții, a legii unei anumite țări, pot fi recunoscute efectele normelor imperative ale legii altei țări cu care situația prezintă o legătură strânsă dacă și în măsura în care, în temeiul dreptului acestei din urmă țări, normele respective trebuie aplicate indiferent care este legea aplicabilă contractului. Pentru a se decide dacă pot fi recunoscute efectele acestor norme imperative, se va ține cont de natura acestora, de scopul acestora, precum și de consecințele care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor.

(2)   Nicio dispoziție din prezenta convenție nu poate limita aplicarea normelor legii instanței în cazul în care aceste norme sunt imperative indiferent care este legea aplicabilă, în rest, contractului.”

9

Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO 2008, L 177, p. 6, rectificare în JO 2009, L 309, p. 87, denumit în continuare „Regulamentul Roma I”) a înlocuit Convenția de la Roma. Articolul 9 alineatele (1) și (2) din acest regulament, intitulat „Norme de aplicare imediată”, are următorul cuprins:

„(1)   Normele de aplicare imediată sunt norme a căror respectare este privită drept esențială de către o anumită țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament.

(2)   Prezentul regulament nu restrânge aplicarea normelor de aplicare imediată din legea instanței sesizate.”

10

Articolul 28 din Directiva 2009/103, intitulat „Dispoziții interne”, prevede:

„(1)   Statele membre pot, în conformitate cu tratatul, să mențină și să pună în vigoare dispoziții mai favorabile pentru persoana vătămată decât dispozițiile necesare aducerii la îndeplinire a prezentei directive.

(2)   Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.”

11

Articolul 11 din Decreto‑Lei no 291/2007 (Decretul‑lege nr. 291/2007) din 21 august 2007 prevede:

„1.   Asigurarea de răspundere civilă prevăzută la articolul 4 cuprinde:

2.   Asigurarea de răspundere civilă prevăzută la articolul 4 acoperă daunele suferite de pietoni, cicliști și alți utilizatori nemotorizați ai drumurilor, în cazul în care legea aplicabilă răspunderii civile rezultate din accidentul de circulație prevede repararea acestor daune și în măsura stabilită de aceasta.”

12

Articolul 498 din Código Civil (Codul civil), intitulat „Prescripția”, prevede:

„1.   Dreptul de despăgubire se prescrie după trecerea a trei ani de la data la care persoana vătămată a avut cunoștință despre dreptul care îi revine, chiar dacă nu cunoaște persoana responsabilă și nici întinderea totală a prejudiciului, fără a aduce atingere prescripției ordinare, în cazul expirării termenului acesteia de la producerea faptei ilicite.

2.   De asemenea, se prescrie după trecerea a trei ani de la îndeplinirea obligației dreptul de regres între persoanele responsabile.

3.   În cazul în care fapta ilicită constituie o infracțiune pentru care legea prevede un termen de prescripție mai îndelungat, se aplică acest termen.

4.   Prescrierea dreptului de despăgubire nu presupune și prescrierea acțiunii în revendicare și nici prescrierea acțiunii în restituire pentru îmbogățire fără justă cauză, în cazul în care este formulată una dintre acestea.”

13

La 20 august 2015, în Spania, s‑a produs un accident de circulație între două vehicule, unul înmatriculat în Portugalia, condus de proprietarul său, domnul da Silva Martins, iar celălalt înmatriculat în Spania și asigurat la societatea de asigurări Segur Caixa, reprezentată în Portugalia de Dekra Claims Services Portugal.

14

Vehiculul domnului da Silva Martins a fost lovit în partea din spate de partea frontală a vehiculului înmatriculat în Spania și nu a mai putut circula din cauza avariilor cauzate. Prin urmare, acest vehicul a trebuit să fie remorcat până în Portugalia, unde s‑a efectuat reparația.

15

Costul reparației vehiculului domnului da Silva Martins a fost suportat inițial de societatea de asigurări Axa Portugal, devenită Ageas Portugal, în contul asigurării de daune proprii a autovehiculului. Întrucât numai conducătorul vehiculului înmatriculat în Spania a fost răspunzător pentru accident, asigurătorul său, Segur Caixa, a rambursat Axa Portugal costul amintit.

16

În cauza principală, domnul da Silva Martins solicită despăgubirea pentru prejudiciile indirecte rezultate din accident.

17

Acesta subliniază că legea aplicabilă în litigiul principal este legea portugheză, în special articolul 498 alineatul 1 din Codul civil, care prevede un termen de prescripție de trei ani pentru acțiunea în despăgubire pentru prejudiciile rezultate dintr‑un sinistru. Întrucât accidentul s‑a produs la 20 august 2015, angajarea procedurii, care a avut loc la 11 noiembrie 2016, ar fi intervenit, așadar, în termen.

18

Segur Caixa susține în schimb că legea aplicabilă cererii de despăgubire formulată de reclamantul din litigiul principal este legea spaniolă, care prevede un termen de prescripție de un an pentru acțiunea în despăgubire pentru prejudiciile rezultate dintr‑un sinistru. Prin urmare, această cerere ar fi fost formulată în afara termenului.

19

Instanța de prim grad de jurisdicție a admis excepția prescripției ridicată de Segur Caixa.

20

Domnul da Silva Martins a declarat apel împotriva acestei hotărâri, solicitând anularea ei și înlocuirea sa cu o decizie prin care să se dispună aplicarea termenului de prescripție prevăzut de legea portugheză.

21

Instanța de trimitere subliniază că, în lumina Regulamentului Roma II, este aplicabilă legea spaniolă, care prevede un termen de prescripție de un an. Cu toate acestea, întrucât nu este exclusă nici aplicarea Directivei 2009/103 și a regimului sistemului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto în vigoare în Portugalia, care prevede un termen de prescripție de trei ani, această instanță ridică în special problema dacă legislația portugheză care transpune în dreptul intern această directivă și care prevede că legea statului care este parte la Acordul privind Spațiul Economic European de producere a accidentului este înlocuită de legislația portugheză în măsura în care aceasta oferă o acoperire sporită are caracter imperativ, în sensul articolului 16 din Regulamentul Roma II.

22

În aceste condiții, Tribunal da Relação de Lisboa (Curtea de Apel din Lisabona, Portugalia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

23

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 16 din Regulamentul Roma II trebuie interpretat în sensul că o dispoziție națională precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că termenul de prescripție al acțiunii în despăgubire pentru prejudiciile rezultate dintr‑un sinistru este de trei ani, poate fi considerată o normă imperativă derogatorie, în sensul acestui articol.

24

În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că din articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma II rezultă că legea aplicabilă unei obligații necontractuale care decurge dintr‑o faptă ilicită este legea țării în care s‑a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.

25

Pe de altă parte, articolul 15 litera (h) din acest regulament prevede că legea aplicabilă unei obligații necontractuale în temeiul aceluiași regulament guvernează în special normele care reglementează prescripția și decăderea.

26

Totuși, articolul 16 din Regulamentul Roma II autorizează aplicarea normelor imperative din legea instanței competente, indiferent de legea aplicabilă obligațiilor necontractuale.

27

Deși noțiunea „norme imperative derogatorii” utilizată în această dispoziție nu este definită în contextul regulamentului menționat, trebuie notat că articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul Roma I definește norma de aplicare imediată ca fiind o normă imperativă a cărei respectare este privită drept esențială de către o anumită țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul acestui regulament.

28

Întrucât cerința concordanței în aplicarea Regulamentelor Roma I și Roma II (Hotărârea din 21 ianuarie 2016, ERGO Insurance și Gjensidige Baltic, C‑359/14 și C‑475/14, EU:C:2016:40, punctul 43) militează în favoarea unei armonizări în cea mai mare măsură posibilă a interpretării noțiunilor identice din punct de vedere funcțional utilizate de aceste două regulamente, trebuie să se considere că, independent de faptul că anumite versiuni lingvistice ale Regulamentului Roma II utilizează o terminologie diferită față de Regulamentul Roma I, „normele imperative derogatorii” în sensul articolului 16 din Regulamentul Roma II corespund definiției „norme[lor] de aplicare imediată” în sensul articolului 9 din Regulamentul Roma I, astfel încât interpretarea acestei din urmă noțiuni de către Curte este valabilă și pentru cea a „norme[lor] imperative derogatorii” în sensul articolului 16 din Regulamentul Roma II.

29

În această privință, trebuie amintit că, în contextul Convenției de la Roma, Curtea a subliniat că excepția privind existența unei „norme de aplicare imediată” în sensul legislației statului membru vizat trebuie interpretată în mod strict (Hotărârea din 17 octombrie 2013, Unamar, C‑184/12, EU:C:2013:663, punctul 49).

30

Potrivit jurisprudenței Curții, revine astfel în sarcina instanței naționale să țină seama, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul de „normă de aplicare imediată” al legii naționale cu care intenționează să înlocuiască legea aleasă în mod expres de părțile la contract, nu numai de formularea exactă a acestei legi, ci și de economia generală și de ansamblul împrejurărilor în care a fost adoptată legea respectivă, pentru a putea deduce din acestea că are un caracter imperativ, în măsura în care rezultă că legiuitorul național a adoptat‑o pentru a proteja un interes considerat esențial de către statul membru vizat (Hotărârea din 17 octombrie 2013, Unamar, C‑184/12, EU:C:2013:663, punctul 50).

31

Prin analogie, trebuie să se considere că, în ceea ce privește eventuala identificare a unei „norme imperative derogatorii” în sensul articolului 16 din Regulamentul Roma II, instanța de trimitere trebuie să constate, pe baza unei analize detaliate a formulării, a economiei generale, a obiectivelor, precum și a contextului adoptării acestei norme, că are o asemenea importanță în ordinea juridică națională încât justifică îndepărtarea de legea aplicabilă, desemnată în temeiul articolului 4 din acest regulament.

32

Din decizia de trimitere reiese că articolul 11 alineatul 1 litera b) din Decretul‑lege nr. 291/2007 prevede că, în ceea ce privește accidentele produse pe teritoriul statelor care sunt părți la Acordul privind Spațiul Economic European, obligația de despăgubire prevăzută în legea aplicabilă accidentului este înlocuită de legislația portugheză în măsura în care aceasta oferă o acoperire sporită. În temeiul articolului 498 alineatul 1 din Codul civil, termenul de prescripție al acțiunii în despăgubire pentru prejudiciile rezultate dintr‑un sinistru este de trei ani, în timp ce termenul prevăzut de dreptul spaniol, pe care instanța de trimitere îl consideră aplicabil în speță în temeiul articolului 4 din Regulamentul Roma II, este de un an.

33

Deși nu revine Curții sarcina de a aprecia dispozițiile vizate la punctul precedent în lumina criteriilor formulate la punctul 31 din prezenta hotărâre, trebuie să se sublinieze că, în pofida diversității normelor naționale care reglementează prescripția, articolul 15 litera (h) din Regulamentul Roma II le supune în mod expres normei generale de stabilire a legii aplicabile și că niciun alt text de drept al Uniunii nu prevede cerințe specifice în materie de prescripție a unei acțiuni precum cea în discuție în litigiul principal.

34

În aceste împrejurări, după cum arată Comisia Europeană, aplicarea în privința acțiunii în despăgubiri pentru prejudiciile rezultate dintr‑un sinistru a unui alt termen de prescripție decât cel prevăzut de legea desemnată ca fiind aplicabilă ar necesita identificarea unor motive deosebit de importante, precum o atingere manifestă adusă dreptului la o cale de atac eficientă și la protecție jurisdicțională efectivă care ar rezulta din aplicarea legii desemnate ca fiind aplicabilă în temeiul articolului 4 din Regulamentul Roma II.

35

Din cele ce precedă rezultă că trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 16 din Regulamentul Roma II trebuie interpretat în sensul că o dispoziție națională precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că termenul de prescripție al acțiunii în despăgubire pentru prejudiciile rezultate dintr‑un sinistru este de trei ani, nu poate fi considerată o normă imperativă derogatorie, în sensul acestui articol, cu excepția cazului în care instanța sesizată constată, pe baza unei analize detaliate a formulării, a economiei generale, a obiectivelor, precum și a contextului adoptării acestei norme, că are o asemenea importanță în ordinea juridică națională încât justifică îndepărtarea de legea aplicabilă, desemnată în temeiul articolului 4 din acest regulament.

36

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 27 din Regulamentul Roma II trebuie interpretat în sensul că articolul 28 din Directiva 2009/103, astfel cum este transpus în dreptul național, constituie o normă de drept al Uniunii care reglementează conflictele de legi privind obligațiile necontractuale, potrivit articolului 27 menționat.

37

Conform articolului 27, Regulamentul Roma II nu aduce atingere aplicării dispozițiilor dreptului Uniunii care reglementează, în domenii specifice, conflictul de legi privind obligațiile necontractuale.

38

În această privință, pe de o parte, trebuie amintit că nici din termenii, nici din obiectivele Directivei 2009/103 nu rezultă că aceasta urmărește să instituie norme privind conflictul de legi (Hotărârea din 21 ianuarie 2016, ERGO Insurance și Gjensidige Baltic, C‑359/14 și C‑475/14, EU:C:2016:40, punctul 40).

39

Astfel, directiva menționată se limitează să impună statelor membre obligația de a adopta măsuri care să garanteze protecția victimelor unui accident de circulație și a deținătorului vehiculului implicat în acest accident (Hotărârea din 21 ianuarie 2016, ERGO Insurance și Gjensidige Baltic, C‑359/14 și C‑475/14, EU:C:2016:40, punctul 39).

40

Pe de altă parte, trebuie să se sublinieze că, deși, în conformitate cu obiectivul său de protecție a victimelor accidentelor cauzate de autovehicule, articolul 28 din Directiva 2009/103 permite în fapt adoptarea unor norme mai favorabile pentru aceste victime decât cele impuse de această directivă, dispoziția menționată privește numai legislația de transpunere dintr‑un stat membru, iar nu aspectul dacă într‑un anume caz se aplică aceste norme mai favorabile în locul normelor altor state membre.

41

Astfel, într‑un asemenea caz, aprecierea legislației naționale de transpunere are loc numai după ce, într‑o primă etapă, s‑a stabilit legea aplicabilă în conformitate cu dispozițiile Regulamentului Roma II.

42

Prin urmare, trebuie să se răspundă la cea de a doua și la cea de a treia întrebare că articolul 27 din Regulamentul Roma II trebuie interpretat în sensul că articolul 28 din Directiva 2009/103, astfel cum este transpus în dreptul național, nu constituie o normă de drept al Uniunii care reglementează conflictul de legi privind obligațiile necontractuale, în sensul articolului 27 menționat.

43

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară: