1.

Prezentele cereri de decizie preliminară privesc interpretarea Directivei 93/13/CEE ( 2 ) în contextul specific al unor contracte de credit executate integral. Mai precis, aceste cereri vor permite Curții să stabilească cu claritate dacă această directivă continuă să se aplice după executarea integrală a unui contract și, eventual, dacă o acțiune în restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor contractuale considerate abuzive poate fi supusă unui termen de prescripție de trei ani care începe să curgă de la momentul încetării contractului. Astfel, este vorba în esență despre stabilirea întinderii temporale a protecției pe care directiva menționată o conferă consumatorilor.

2.

Potrivit articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, „consumator” înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de această directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale.

3.

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din directiva menționată:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

4.

Articolul 1 alineatul (3) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori din 6 noiembrie 2000 (Monitorul Oficial al României nr. 560 din 10 noiembrie 2000), republicată în anul 2012 (Monitorul Oficial al României nr. 543 din 3 august 2012), astfel cum a fost modificată ultima dată în anul 2014 (denumită în continuare „Legea nr. 193/2000”), interzice profesioniștilor să introducă clauze abuzive în contractele încheiat cu consumatorii. Pe de altă parte, articolul 6 din legea menționată prevede că clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului.

5.

Articolul 12 alineatele (1) și (4) din legea menționată prevede:

„(1)   În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control prevăzute la articolul 8 vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.

[…]

(4)   Dispozițiile alineatelor (1)-(3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii.”

6.

Articolul 993 din Codul civil din 1864, aplicabil la data încheierii contractelor în cauzele din litigiile principale, prevedea, printre altele, că acela care, din eroare, crezându‑se debitor, a plătit o datorie are drept de repetițiune în contra creditorului.

7.

Potrivit articolului 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă din 10 aprilie 1958 (Monitorul Oficial al României nr. 19 din 21 aprilie 1958), republicat:

„Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.

Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii. […]”

8.

Potrivit articolului 2 din acest decret, „[n]ulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție”.

9.

Articolul 7 din decretul menționat prevede:

„Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

În obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept. […]”

10.

Articolul 8 din același decret prevede:

„Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei.”

11.

În luna iunie 2008, reclamantul din cauza principală a încheiat cu SC Raiffeisen Bank SA (denumită în continuare „Raiffeisen Bank”) un contract de credit pentru o perioadă de 84 de luni care ajungea la scadență în anul 2015, dată la care creditul a fost rambursat integral.

12.

Considerând că anumite clauze contractuale erau abuzive, reclamantul a sesizat, în decembrie 2016, Judecătoria Târgu Mureș (România) cu o acțiune având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor menționate, restituirea sumelor achitate în temeiul lor, precum și plata dobânzii legale.

13.

Raiffeisen Bank a invocat, cu titlu de excepție, lipsa calității procesuale active a reclamantului, arătând că acesta nu mai avea calitatea de consumator în sensul Legii nr. 193/2000 ca urmare a faptului că, la data depunerii cererii introductive, raporturile contractuale dintre părți încetaseră, contractul de credit ajungând la termen în cursul anului precedent în temeiul executării sale integrale.

14.

În primă instanță, Judecătoria Târgu Mureș a admis integral acțiunea reclamantului.

15.

Considerând că această decizie îi cauza prejudicii, Raiffeisen Bank a formulat apel la instanța de trimitere, reiterând argumentul potrivit căruia reclamantul își pierduse calitatea de consumator anterior acțiunii în justiție, ca urmare a încetării contractului de credit prin executarea sa integrală.

16.

În acest context, Tribunalul Specializat Mureș a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare în cele două cauze în discuție:

17.

În luna mai 2003, reclamantul din cauza principală și o altă parte, în calitate de coîmprumutat, au încheiat cu BRD Groupe Société Générale SA un contract de credit. În luna martie 2005, ca urmare a unei rambursări anticipate, creditul a fost considerat ca fiind lichidat, iar contractul de credit a încetat.

18.

După mai mult de zece ani, în iulie 2016, reclamantul a sesizat Judecătoria Târgu Mureș cu o acțiune având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor acestui contract. În plus, reclamantul a solicitat anularea acestor clauze și restituirea oricărei sume achitate în temeiul acestora, precum și plata unei dobânzi legale calculate cu privire la sumele supuse restituirii.

19.

BRD Groupe Société Générale a invocat faptul că reclamantul nu mai avea calitatea de consumator, ținând seama de faptul că, la data începerii procedurii judiciare, relațiile dintre părți încetaseră și că contractul încetase de 11 ani, prin rambursare anticipată.

20.

În primă instanță, Judecătoria Târgu Mureș a admis în parte acțiunea.

21.

Considerând că această decizie îi cauza prejudicii, BRD Groupe Société Générale a formulat apel la instanța de trimitere, reiterând argumentul potrivit căruia reclamantul își pierduse calitatea de consumator cu 11 ani anterior acțiunii în justiție, ca urmare a încetării contractului de credit prin rambursare anticipată.

22.

În aceste condiții, Tribunalul Specializat Mureș a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții două întrebări preliminare, identice cu cele adresate în cauza C‑698/18. Instanța de trimitere subliniază totuși că, în cauza C‑699/18, reclamantul a introdus acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale la 11 ani după încetarea contractului de credit, și anume după expirarea termenului de prescripție de drept comun de trei ani prevăzut de legiuitorul național pentru a putea exercita un drept în materie patrimonială.

23.

Prin decizia președintelui Curții din 12 decembrie 2018, cauzele C‑698/18 și C‑699/18 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

24.

Părțile din litigiul principal, cu excepția reclamantului din cauza C‑698/18, guvernele român, ceh, polonez și portughez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

25.

Aceleași părți interesate au fost reprezentate în ședința care a avut loc la 12 decembrie 2019.

26.

Prin intermediul întrebărilor preliminare formulate, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă Directiva 93/13 se opune, în primul rând, posibilității prescrierii unei acțiuni în restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unei clauze declarate abuzive, cuprinsă într‑un contract executat integral. În al doilea rând, ea ridică problema dacă această directivă se opune aplicării unui termen de prescripție de trei ani, care începe să curgă din momentul în care încetează contractul, în cazul unei astfel de acțiuni. Instanța de trimitere adresează aceste întrebări din perspectiva limitelor autonomiei procedurale a statelor membre. Dat fiind că fiecare caz în care se ridică problema dacă o dispoziție națională respectă aceste limite trebuie analizat ținând seama de locul pe care respectiva dispoziție îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia ( 3 ), considerăm că este necesar ca aceste întrebări să fie analizate împreună.

27.

În plus, instanța de trimitere consideră că se confruntă cu problematica stabilirii – din punct de vedere temporal – a calității de „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13. Deși nu ridică această problemă în mod expres, ea constată că trebuie să se stabilească dacă această directivă continuă să se aplice după executarea integrală a unui contract încheiat de o persoană care a beneficiat fără îndoială de calitatea de consumator la momentul încheierii contractului care cuprinde clauze abuzive.

28.

Ținând seama de ceea ce precedă, după ce vom fi examinat în prealabil admisibilitatea întrebărilor preliminare (secțiunea A), pentru a răspunde în mod util la acestea, vom prezenta, mai întâi, soluțiile reținute în dreptul român în ceea ce privește sancțiunea pentru introducerea clauzelor abuzive într‑un contract încheiat de un profesionist cu un consumator (secțiunea B). Vom aborda, în continuare, problematica aplicabilității Directivei 93/13 în cazul contractelor executate integral (secțiunea C). În sfârșit, în ceea ce privește limitele autonomiei procedurale a statelor membre, vom stabili dacă această directivă se opune prescrierii unei acțiuni în restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unei clauze declarate abuzive, conținută într‑un contract executat integral, și ca momentul de la care începe să curgă termenul trienal de prescripție să corespundă momentului în care încetează contractul (secțiunea D).

29.

Reclamantul din cauza C‑699/18 susține, cu titlu principal, că întrebările preliminare sunt inadmisibile.

30.

În primul rând, acesta susține că, prin intermediul întrebărilor preliminare formulate, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă termenul prevăzut de legea națională pentru sesizarea acestei instanțe a fost sau nu a fost respectat. Or, o întrebare preliminară nu trebuie să privească aspecte legate de dreptul național, ci interpretarea dreptului Uniunii. În al doilea rând, reclamantul arată că limitarea efectelor restituirii în urma constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale ar fi contrară logicii pe care se întemeiază protecția consumatorilor.

31.

Nu împărtășim rezervele formulate de reclamant.

32.

Prin intermediul întrebărilor preliminare formulate, instanța de trimitere urmărește să obțină elementele de interpretare a dreptului Uniunii care să îi permită să stabilească în esență dacă reglementarea națională și interpretarea pe care preconizează să o dea acesteia sunt compatibile cu sistemul de protecție a consumatorilor instituit de Directiva 93/13. În cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe ( 4 ). Pe de altă parte, a considera că întrebările preliminare sunt inadmisibile prin faptul că limitarea efectelor restituirii indusă de constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale ar fi contrară logicii pe care se întemeiază protecția consumatorilor ar constitui o antepronunțare în privința răspunsului care trebuie dat acestor întrebări.

33.

În aceste condiții, propunem Curții să considere că nu este competentă să răspundă la întrebările adresate în cauza C‑699/18. Contractul în discuție în această cauză a fost încheiat în anul 2003 și a încetat în anul 2005, și anume înainte de 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniune. Or, Curtea este competentă să interpreteze dreptul Uniunii, în ceea ce privește aplicarea acestuia într‑un stat membru, numai de la data aderării acestuia din urmă la Uniune ( 5 ). În aceste condiții, pentru același motiv, Curtea este competentă să răspundă la întrebările adresate în cauza C‑698/18, care se referă la un contract încheiat în anul 2008.

34.

Instanța de trimitere explică în cererile sale de decizie preliminară că, în dreptul român, există trei sancțiuni de drept civil diferite în ceea ce privește nerespectarea unei norme de drept, și anume inopozabilitatea, nulitatea relativă și nulitatea absolută. Aceasta precizează că, în lipsa unei dispoziții exprese cu privire la dreptul material aplicabil la data încheierii contractelor care se află la originea litigiilor principale, jurisprudența și doctrina naționale sunt cele care interpretează legea română pentru a stabili regimul juridic al nulității actelor juridice civile pe care legiuitorul a intenționat să îl introducă la nivel național ( 6 ).

35.

Rolul de sancțiune al nulității constă în lipsirea de efect juridic a actului încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale. În funcție de natura interesului (individual sau general) protejat de dispoziția legală încălcată la momentul încheierii actului juridic civil, sancțiunea este nulitatea relativă sau nulitatea absolută.

36.

Instanța de trimitere arată că nulitatea relativă sancționează nerespectarea unei norme juridice imperative care protejează un interes privat și că acțiunea în declararea nulității relative este prescriptibilă. În ceea ce privește nulitatea absolută, aceasta sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocrotește un interes general protejat prin mijlocirea unei norme juridice imperative de ordine publică. Din cauza interesului ocrotit, nulitatea absolută nu poate fi acoperită de confirmare, astfel încât consumatorul care se poate prevala de această nulitate nu poate renunța la ea. Aceasta poate fi invocată de orice persoană care are un interes, de organisme cărora legea le conferă această posibilitate, precum și de o instanță judecătorească, din oficiu ( 7 ). Acțiunea în declararea nulității absolute este imprescriptibilă, astfel încât poate fi invocată în orice moment, pe cale de acțiune sau de excepție.

37.

În general, în dreptul român, nulitatea absolută produce, în conformitate cu explicațiile instanței de trimitere, efecte retroactive, și anume din momentul în care actul juridic a fost încheiat (efecte ex tunc). Există totuși o serie de excepții de la acest principiu, în cadrul cărora nulitatea absolută produce efecte ex nunc. Aceasta este situația atunci când dobânditorul de bună‑credință al unui bun frugifer păstrează fructele culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credință. În plus, nulitatea absolută conduce la restabilirea situației anterioare (restitutio in integrum), ceea ce se traduce prin faptul că prestațiile efectuate în temeiul actului juridic afectat de această nulitate sunt restituite. În materia contractelor sinalagmatice, restituirea se efectuează în conformitate cu instituția plății nedatorate și prin acțiunile în restituire.

38.

Potrivit instanței de trimitere, din perspectiva dreptului român, se impune o distincție între acțiunea în declararea nulității absolute, care este imprescriptibilă, și acțiunea în restituirea prestațiilor, care constituie o acțiune patrimonială și care este întotdeauna prescriptibilă. Or, acțiunea în restituirea prestațiilor este condiționată de o decizie prealabilă privind nulitatea, în sensul că dreptul de a solicita restituirea ia naștere numai după declararea nulității. În această privință, există excepții care permit nuanțarea modului în care sunt aplicate regulile privind prescrierea acțiunii în restituire. Una dintre aceste excepții se aplică atunci când, din punct de vedere procedural, nu au fost invocate două capete de cerere (nulitatea pe cale principală, iar restituirea prestațiilor prin intermediul unui capăt de cerere accesoriu). O altă excepție se aplică în ceea ce privește contractele cu executare succesivă, atunci când este în mod obiectiv imposibil să se impună restituirea uneia dintre prestații (în cazul unui bun folosit în locațiune) și, prin urmare, nici cealaltă prestație nu poate fi restituită, pentru a se evita îmbogățirea fără justă cauză a uneia dintre părți.

39.

Instanța de trimitere arată că jurisprudența națională română s‑a cristalizat în sensul că a asimilat eliminarea clauzelor abuzive cu instituirea nulității absolute.

40.

Pe de altă parte, instanța de trimitere arată că, deși Directiva 93/13 enunță că o clauză abuzivă nu generează obligații pentru consumator, astfel încât consumatorul nu poate fi ținut de o asemenea clauză, putând face abstracție de ea, ceea ce corespunde noțiunii de „inopozabilitate”, în raport cu caracteristicile nulității și ale inopozabilității astfel cum sunt ele guvernate de dreptul român, sancțiunea nulității apare ca fiind fidelă regimului prevăzut de această directivă.

41.

În plus, instanța de trimitere face referire la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 93/13 și arată că, în temeiul autonomiei procedurale, statele membre definesc mijloace adecvate și eficiente pentru a permite persoanelor să introducă o acțiune în justiție pentru a obține o decizie prin care să se stabilească caracterul abuziv al clauzelor. Ea arată că Legea nr. 193/2000 nu menționează în mod expres aplicarea sancțiunii nulității, dar că dispozițiile articolului 12 alineatul (4) din legea menționată evocă aplicarea acestei sancțiuni.

42.

În plus, instanța de trimitere arată că, în temeiul jurisprudenței Curții, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie considerat o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică ( 8 ). În acest context, ea explică faptul că, întrucât instanța națională trebuie să controleze din oficiu clauze potențial abuzive, jurisprudența națională a urmat regimul juridic al nulității absolute. De asemenea, doctrina națională consideră că profesioniștii au obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, această obligație fiind impusă printr‑o normă juridică imperativă de ordine publică, a cărei încălcare este sancționată prin nulitatea absolută a unor astfel de clauze ( 9 ).

43.

În consecință, persoana care pretinde că are calitatea de consumator în cadrul unui contract de credit ar putea sesiza în orice moment o instanță cu o acțiune în constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Prin urmare, odată constatat caracterul abuziv al clauzelor, prin prisma nulității absolute a respectivelor prevederi contractuale se activează principiile interne corelative, dintre care deosebit de relevant este principiul restitutio in integrum.

44.

Instanța de trimitere subliniază faptul că litigiile principale se caracterizează prin faptul că contractele aflate la originea acestor litigii fuseseră executate înainte ca instanțele naționale să fie sesizate. Aceasta arată că jurisprudența națională a dezvoltat soluții divergente în ceea ce privește implicațiile constatării caracterului abuziv al unei clauze care figurează într‑un contract executat integral.

45.

Potrivit unei linii jurisprudențiale, constatarea caracterului abuziv ar determina sancțiunea nulității absolute. În consecință, din cauza caracterului imprescriptibil al acțiunii care vizează nulitatea absolută a clauzelor abuzive, o acțiune în restituire nu ar fi supusă unui termen de prescripție.

46.

O altă linie jurisprudențială s‑ar întemeia pe interpretarea potrivit căreia sancțiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale constituie o sancțiune sui generis care produce efecte pentru viitor, fără a repune în discuție prestațiile deja efectuate, cum este cazul sancțiunii nulității.

47.

Or, potrivit instanței de trimitere, este posibil să se rețină o interpretare potrivit căreia momentul la care încetează contractul, ca urmare a executării integrale la termen sau prin rambursare anticipată, este momentul în care împrumutatul nu ar mai trebui să fie considerat ca aflându‑se într‑o situație de inferioritate în raport cu profesionistul și este scutit de orice obligație față de acesta din urmă. În conformitate cu interpretarea propusă de instanța de trimitere, acesta ar fi, în consecință, momentul obiectiv în care consumatorul trebuia sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de caracterul abuziv al clauzei.

48.

Potrivit acestei interpretări, o acțiune în declararea nulității absolute prin care un consumator poate solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor ar putea fi introdusă fără nicio limitare în timp, pe când acțiunea sa în restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unor astfel de clauze ar trebui introdusă în perioada de trei ani care urmează momentului în care încetează contractul.

49.

Mai trebuie observat că, potrivit instanței de trimitere, faptul de a distinge momentul la care începe să curgă termenul de prescripție pentru pretențiile patrimoniale care se raportează la caracterul abuziv al clauzelor contractuale, înlăturând aplicarea dreptului național contrar, ar fi expresia aplicării directe a dreptului Uniunii. Totuși, această instanță arată de asemenea că interpretarea sa este inspirată de preocuparea de a respecta principiul securității juridice. În această privință, ea nu se referă la principiul securității juridice din dreptul Uniunii, ci la principiul securității raporturilor juridice civile sau la principiul securității schimburilor. Pe de altă parte, aceasta face trimitere la mai multe hotărâri în care Curtea a considerat că stabilirea unor termene rezonabile de introducere a acțiunilor sub sancțiunea decăderii în vederea asigurării securității juridice era compatibilă cu dreptul Uniunii ( 10 ). În aceste hotărâri, Curtea a făcut referire la principiul securității juridice ca principiu care se află la baza sistemului jurisdicțional național ( 11 ). Astfel, trebuie să se considere că instanța de trimitere își întemeiază interpretarea dispozițiilor naționale pe principiul securității juridice, care este aplicat în dreptul român și se află la baza sistemului de drept civil al acestui stat membru.

50.

Astfel cum am arătat la punctul 27 din prezentele concluzii, instanța de trimitere consideră că întrebările sale preliminare trebuie analizate din perspectiva problemei păstrării calității de „consumator” în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13 a părților la contractele finalizate. Această considerație corespunde argumentului invocat de pârâte potrivit căruia, după executarea integrală a unui contract de credit, împrumutatul pierde calitatea de consumator și, în consecință, protecția oferită de Directiva 93/13.

51.

Desigur, este adevărat că articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 definește consumatorul ca fiind „orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale”. Pârâtele par să deducă în esență din faptul că legiuitorul a utilizat prezentul indicativ în această definiție că, după executarea unui contract, o persoană care a încheiat acest contract nu mai acționează în cadrul acestuia și, în consecință, nu mai are calitatea de „consumator” în sensul acestei directive.

52.

Este de asemenea adevărat că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 obligă statele membre să stabilească că „clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un profesionist, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator”. Această dispoziție prevede că statele membre au de asemenea obligația de a se asigura că contractul care cuprinde clauze abuzive „continuă să angajeze părțile”. Formularea utilizată de legiuitor pare să fie interpretată de pârâte în sensul că această dispoziție privește numai contractele care nu au fost încă executate și că, în cazul în care contractul încetează, a priori nu mai este necesar să se asigure că clauzele abuzive nu mai creează obligații pentru consumator sau că contractul continuă să angajeze părțile.

53.

În aceste condiții, apreciem totuși că este mai adecvat să se ridice problema nu dacă o persoană care a încheiat un contract în calitate de consumator în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13 păstrează calitatea de consumator în sensul acestei dispoziții după executarea integrală a contractului, ci dacă această directivă ignoră protecția acestei persoane odată ce contractul încheiat de ea a fost executat integral.

54.

Astfel, în primul rând, în ceea ce privește majoritatea sistemelor de drept privat, un contract încetează imediat ce toate obligațiile care decurg din acest contract sunt executate ( 12 ), deși trebuie să se țină seama de faptul că acesta constituia temeiul transferurilor care au avut loc în cadrul executării sale Astfel, contractul executat integral rămâne obligatoriu, în sensul că constituie în continuare temeiul transferurilor intervenite anterior. Pe de altă parte, executarea integrală a contractului nu schimbă faptul că, la executarea obligațiilor sale contractuale, persoana care a încheiat acest contract avea în mod indubitabil calitatea de „parte la contract”.

55.

Astfel, dacă clauza declarată abuzivă constituia temeiul unui transfer care a avut loc cu ocazia executării contractului, împrejurarea că acest contract a fost deja executat nu poate atenua caracterul abuziv al acestei clauze. Continuă întotdeauna să existe un interes de a declara clauze care figurează în acest contract ca fiind abuzive și, dacă este cazul, de a menține în rest caracterul obligatoriu al contractului menționat. Dispozițiile Directivei 93/13 trebuie interpretate urmând această logică.

56.

În al doilea rând, pârâtele arată de asemenea, în esență, că asimetria dintre consumator și profesionist nu există decât la momentul încheierii unui contract și în cursul executării acestuia. În consecință, Directiva 93/13 ar înceta să se aplice după executarea contractului, întrucât intervenția sa nu ar fi necesară pentru a compensa această asimetrie. Pârâtele prezintă în această privință interpretarea lor cu privire la jurisprudența Curții, potrivit căreia sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 s‑ar întemeia pe ideea că relația dintre consumator și profesionist este inegală ( 13 ) și că această directivă ar viza contractele în cadrul cărora există un dezechilibru semnificativ ( 14 ).

57.

Din aceeași jurisprudență a Curții reiese însă că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce să adere la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora ( 15 ). Executarea contractului nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul încheierii acestuia, consumatorul se afla în această situație de inferioritate. Pe de altă parte, într‑un asemenea context, clauzele abuzive, care creează un dezechilibru semnificativ și la care consumatorul aderă, sunt introduse în contract ( 16 ). Astfel de clauze continuă să constituie, astfel cum reiese din considerațiile prezentate la punctul 54 din prezentele concluzii, temeiul transferurilor efectuate de părțile la contract cu ocazia executării acestuia.

58.

În aceste condiții, a considera că executarea contractului exclude orice posibilitate de a declara aceste clauze abuzive ar conduce la situația în care orice transfer intervenit pe baza lor ar rămâne indiscutabil și definitiv. În acest cadru, astfel cum observă guvernul polonez, anumite contracte sunt executate imediat după sau chiar în momentul încheierii lor. Aceasta este situația în special în cazul contractului de vânzare. A urma interpretarea pârâtelor potrivit căreia Directiva 93/13 încetează să se aplice după executarea integrală a unui astfel de contract ar avea drept consecință faptul că o parte la acest contract nici măcar nu ar avea posibilitatea teoretică de a formula o acțiune în justiție efectivă înainte ca acesta să înceteze. Or, niciun element din această directivă nu implică excluderea contractelor respective din domeniul său de aplicare.

59.

În al treilea rând, Directiva 93/13 impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul său 7 alineatul (1) coroborat cu considerentul (24) al acesteia, să prevadă mijloace adecvate și eficace „pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»]”. Astfel de mijloace trebuie să producă un efect disuasiv în privința profesioniștilor ( 17 ). Interpretarea potrivit căreia această directivă încetează să se aplice după executarea unui contract ar fi susceptibilă să aducă atingere realizării obiectivului său pe termen lung. Astfel, nu este exclus ca un consumator care nu cunoaște pe deplin caracterul abuziv al clauzelor și care se teme de o acțiune eventual introdusă împotriva sa de profesionist să tindă să își execute obligațiile contractuale.

60.

Trebuie să observăm de asemenea că instanța de trimitere ridică problema dacă modul în care încetează contractul poate avea efecte asupra aplicabilității Directivei 93/13. În această privință, instanța menționată face referire la rambursarea anticipată și la executarea integrală la termen.

61.

Interpretarea potrivit căreia Directiva 93/13 ar înceta să se aplice după executarea voluntară a unui contract ar trebui, în opinia noastră, să se întemeieze pe ideea că un consumator care execută un contract ce cuprinde clauze abuzive renunță, în mod implicit, la protecția pe care i‑o conferă această directivă.

62.

Or, Curtea a stabilit deja cu claritate în jurisprudența sa că, pentru ca un consumator să poată renunța în mod efectiv la protecția conferită de Directiva 93/13, acesta trebuie să dea un consimțământ liber și informat cu privire la neaplicarea sancțiunii prevăzute de directiva menționată ( 18 ). Nu se poate prezuma că un consumator ia cunoștință de caracterul abuziv al clauzelor cuprinse într‑un contract în cadrul executării obligațiilor sale contractuale. De asemenea, nu se poate considera că, prin executarea contractului, consumatorul dă un consimțământ care depășește simpla voință de a executa obligația în cauză. Astfel, consumatorul își poate îndeplini obligațiile cu bună‑credință sau pentru a nu risca introducerea unei acțiuni împotriva sa de către un profesionist.

63.

În consecință, faptul că un contract a fost executat în mod voluntar nu exclude în sine aplicabilitatea Directivei 93/13 și nu înlătură protecția pe care această directivă o conferă unei persoane care a încheiat acest contract în calitate de consumator în sensul articolului 2 litera (b) din directiva menționată.

64.

Din cele de mai sus rezultă că Directiva 93/13 se aplică și contractelor executate integral. Încheierea unui contract de către consumator este cea care declanșează aplicabilitatea acestei directive. Pe de altă parte, executarea integrală a contractului nu exclude aplicarea directivei menționate. În aceste condiții, trebuie să se distingă între aplicabilitatea directivei în raport cu contractele executate integral și posibilitatea statelor membre de a introduce la nivel național termene de prescripție care permit limitarea temporală a acțiunilor în restituire.

65.

Dreptul Uniunii nu armonizează normele aplicabile examinării caracterului pretins abuziv al unei clauze contractuale. Revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a stabili astfel de norme, în temeiul principiului autonomiei procedurale, cu condiția însă ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile situațiilor similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) ( 19 ).

66.

Considerăm că trebuie astfel, ținând totodată seama de principiul securității juridice invocat de instanța de trimitere, să se stabilească dacă faptul că o acțiune în restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unei clauze declarate abuzive este prescriptibilă este compatibil cu aceste două principii și apoi să se analizeze, din această perspectivă, dacă un stat membru poate să prevadă un termen de prescripție de trei ani, calculat din momentul în care încetează contractul.

67.

În jurisprudența sa, Curtea a recunoscut că, în ceea ce privește Directiva 93/13, protecția consumatorului nu este absolută ( 20 ). În acest cadru, Curtea a considerat că faptul că o procedură specială cuprinde anumite cerințe procedurale pe care consumatorul trebuie să le respecte pentru a‑și valorifica drepturile nu înseamnă totuși că aceste cerințe nu sunt conforme cu principiul efectivității ( 21 ) sau că acest consumator nu beneficiază de o protecție jurisdicțională efectivă ( 22 ). O anumită vigilență în ceea ce privește apărarea intereselor sale poate fi astfel impusă unui consumator fără ca principiul efectivității sau dreptul la o cale de atac efectivă să fie încălcate. Aceasta este situația, de exemplu, atunci când se impune un efort suplimentar unui consumator într‑un interes general de bună administrare a justiției și de previzibilitate ( 23 ). Astfel, examinând compatibilitatea dispozițiilor dreptului național prin care legiuitorul a transpus Directiva 93/13 cu principiul efectivității, trebuie să se ia în considerare, dacă este cazul, asemenea principii care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii ( 24 ).

68.

Pe de altă parte, în ceea ce privește, mai precis, limitările temporale ale acțiunilor întemeiate pe Directiva 93/13, trebuie arătat că, potrivit unei jurisprudențe constante, stabilirea unor termene rezonabile de introducere a acțiunilor, sub sancțiunea decăderii în interesul securității juridice, nu este de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii ( 25 ).

69.

Deducem de aici că, din perspectiva principiului efectivității și în măsura în care principiul securității juridice constituie un principiu care se află la baza sistemului jurisdicțional național și acesta o impune, este în principiu admisibil ca acțiunile întemeiate pe dreptul Uniunii să fie limitate temporal. Termenele impuse în această privință trebuie să fie, prin utilizarea formulării utilizate de Curte în jurisprudența sa, „rezonabile”, ceea ce se traduce prin faptul că ele nu fac practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii. Trebuie astfel să se stabilească dacă un termen de prescripție de trei ani care începe să curgă, în ceea ce privește contractele executate integral, din momentul în care încetează contractul poate fi considerat un termen „rezonabil” în sensul acestei jurisprudențe.

70.

Curtea a considerat deja, în contexte diferite, că un termen național de decădere sau de prescripție de trei ani este rezonabil ( 26 ). Cu toate acestea, caracterul rezonabil al unui termen – și, prin urmare, conformitatea acestuia cu principiul efectivității – nu poate fi stabilit exclusiv pe baza duratei sale. Trebuie luate în considerare toate modalitățile referitoare la acest termen, și anume evenimentul care îl declanșează, evenimentele care au un efect de întrerupere sau de suspendare în privința sa, precum și, dacă este cazul, consecințele nerespectării sale și posibilitatea redeschiderii acestuia ( 27 ). Astfel, toate aceste elemente sunt susceptibile să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor prin Directiva 93/13.

71.

În acest cadru, instanța de trimitere ridică numai problema evenimentului declanșator și a duratei termenului de prescripție. Pentru acest motiv, în analiza noastră pornim de la premisa că nu a intervenit niciun eveniment susceptibil să întrerupă sau să suspende acest termen. Din motive de exhaustivitate, observăm că instanța de trimitere nu indică faptul că introducerea unei acțiuni în declararea caracterului abuziv al clauzelor contractuale produce un efect suspensiv în ceea ce privește termenul de prescripție aplicabil unei acțiuni în restituire.

72.

Pentru a stabili dacă un termen de prescripție, împreună cu toate modalitățile pertinente, respectă principiul efectivității, trebuie să se țină seama de faptul că termenele de prescripție și modalitățile de aplicare a acestora trebuie adaptate la specificitatea domeniului vizat pentru a nu anula deplina efectivitate a dispozițiilor relevante ale dreptului Uniunii ( 28 ).

73.

Faptul de a impune unui consumator o anumită vigilență în ceea ce privește protejarea intereselor sale nu este contrar dispozițiilor Directivei 93/13 ( 29 ). În această ordine de idei, termenul de prescripție de trei ani, care începe să curgă din momentul în care încetează contractul, pare în principiu să lase consumatorului, care nu cunoaște drepturile sale și/sau caracterul abuziv al clauzelor contractuale, suficient timp pentru a se informa cu privire la legalitatea acestor clauze și să aprecieze dacă este oportun să introducă o acțiune juridică. Pentru ca acest lucru să fie posibil pentru consumator, termenul de prescripție, precum și toate modalitățile sale de aplicare trebuie totuși să fie stabilite și cunoscute în prealabil ( 30 ). Prin urmare, acestea nu pot fi stabilite decât printr‑o lege sau în conformitate cu o interpretare a acestei legi care rezultă dintr‑o jurisprudență constantă.

74.

În acest context, înainte de expirarea termenului de trei ani de la momentul încetării contractului, consumatorul poate avea în vedere sesizarea unei instanțe naționale cu o acțiune în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, pentru a stabili, cu caracter obligatoriu pentru profesionist, dacă acesta a introdus în contract clauze contrare Directivei 93/13. Or, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, se pare că termenul de prescripție vizat de întrebările preliminare, care se aplică în privința acțiunilor în restituire, nu este suspendat atunci când consumatorul introduce o acțiune în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Se poate întâmpla astfel ca, în așteptarea unei asemenea stabiliri obligatorii a caracterului abuziv al clauzelor contractuale, consumatorul să riște prescrierea acțiunii sale în restituire ca urmare a duratei procedurii în materie de declarare a caracterului abuziv al clauzelor. Prin urmare, există un risc care nu poate fi neglijat ca, pentru motive care scapă controlului său, consumatorul să nu formuleze în timp util acțiunea necesară pentru a se prevala de drepturile de care beneficiază în temeiul Directivei 93/13.

75.

Făcând abstracție de această rezervă, faptul că, astfel cum rezultă din considerațiile prezentate la punctul 64 din prezentele concluzii, Directiva 93/13 continuă să se aplice în privința contractelor executate integral nu se opune ca un stat membru să prevadă un termen de prescripție în ceea ce privește o acțiune în restituire prin care această directivă este pusă în aplicare la nivel național. Prezentele cauze nu ridică problema limitării în timp a acțiunii prin care un consumator poate solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Astfel, instanța de trimitere arată că o asemenea acțiune poate fi introdusă fără nicio limitare în timp și că, după expirarea termenului de prescripție, reparația datorată consumatorului ar fi de natură nepatrimonială, asociată caracterului disuasiv față de profesioniști. În plus, din Legea nr. 193/2000 rezultă că un consumator poate invoca nulitatea unei clauze și pe cale de excepție. Deducem de aici că împlinirea termenului de prescripție de trei ani care se aplică în privința acțiunilor în restituire nu împiedică un consumator să conteste o cerere formulată de un profesionist prin care acesta solicită ca respectivul consumator să execute o obligație care rezultă dintr‑o clauză abuzivă. În plus, nimic nu indică faptul că trecerea acestui termen interzice instanței naționale să invoce din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale, ceea ce distinge prezentele cauze de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea Cofidis ( 31 ).

76.

Desigur, în Hotărârea Gutiérrez Naranjo și alții ( 32 ), referitoare la o jurisprudență națională care limita în timp efectele restitutorii, Curtea a arătat că constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie în principiu să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar fi aflat consumatorul în lipsa acestei clauze. În plus, obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină în principiu un efect restitutoriu corespunzător în privința acelorași sume.

77.

Cu toate acestea, în primul rând, trebuie să se țină seama de faptul că, în Hotărârea Gutiérrez Naranjo și alții ( 33 ), Curtea a insistat asupra faptului că un efect restitutoriu trebuie în principiu să fie acordat unei acțiuni în declararea caracterului abuziv al unor clauze contractuale. În al doilea rând, limitarea în timp a efectelor restitutorii, vizată în acea hotărâre, s‑a produs într‑un context specific. Se pare că această limitare a rezultat dintr‑o interpretare a dreptului Uniunii dată de o instanță națională supremă în conformitate cu criteriile impuse de Curte atunci când este invitată să limiteze efectele în timp ale propriilor hotărâri ( 34 ). Or, în prezentele cauze, ceea ce instanța de trimitere ar dori să aplice în litigiile principale este o interpretare a dreptului național. În al treilea rând, în hotărârea menționată, Curtea a făcut în mod clar distincție între, pe de o parte, o astfel de limitare în timp a efectelor unei interpretări a unei norme de drept al Uniunii și, pe de altă parte, aplicarea unei modalități procedurale, precum un termen rezonabil de prescripție ( 35 ).

78.

Ținând seama de cele ce precedă, trebuie să se considere că Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că nu se opune ca un stat membru să prevadă că o acțiune în restituire care se raportează la constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale este prescriptibilă. Pe de altă parte, niciunul dintre elementele furnizate în deciziile de trimitere nu sugerează că, în speță, principiul efectivității nu ar fi respectat de o interpretare a reglementării naționale potrivit căreia o acțiune în restituire care se raportează la clauzele abuzive este supusă termenului de prescripție de trei ani care începe să curgă din momentul în care încetează contractul încheiat de consumator cu profesionistul. Această considerație este valabilă sub rezerva a două condiții: în primul rând, ca acest termen să fie suspendat în cursul procedurii prin care consumatorul urmărește să stabilească caracterul abuziv al acestor clauze și, în al doilea rând, ca termenul menționat, precum și toate modalitățile sale de aplicare să fie stabilite și cunoscute în prealabil.

79.

Principiul echivalenței impune ca toate normele aplicabile acțiunilor să se aplice fără distincție atât acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii, cât și acțiunilor similare întemeiate pe nerespectarea dreptului intern. Revine instanțelor naționale sarcina de a identifica acțiunile de drept național similare celor întemeiate pe dreptul Uniunii. În vederea aprecierii pe care instanța națională va trebui să o realizeze, Curtea poate să îi furnizeze anumite elemente legate de interpretarea dreptului Uniunii.

80.

Pentru a verifica dacă principiul echivalenței este respectat în cauzele principale, este necesar să se stabilească dacă, având în vedere obiectul, cauza și elementele lor esențiale, acțiunile formulate de reclamanți întemeiate pe Directiva 93/13 și cele pe care acești reclamanți le‑ar fi putut introduce în temeiul dreptului național pot fi considerate ca fiind similare ( 36 ).

81.

Instanța de trimitere nu precizează în mod expres care sunt acțiunile care pot fi considerate similare cu cele întemeiate pe Directiva 93/13. Ea se limitează la a constata că sancțiunea pentru introducerea unor clauze abuzive într‑un contract încheiat cu un consumator este asimilată de instanțele române celei care se aplică în ceea ce privește nulitatea absolută. Din această perspectivă, similaritatea dintre acțiunile privind încălcarea unei norme care ocupă rangul de normă de ordine publică și cele care se raportează la Directiva 93/13 nu se impune în mod evident ( 37 ). Cu toate acestea, instanța de trimitere compară modalitățile de aplicare referitoare la aceste acțiuni cu cele privind acțiunile care se raportează la nulitatea absolută. Prin urmare, s‑ar părea că, în opinia instanței de trimitere, cauza (încălcarea unei norme de rang de ordine publică), obiectul (faptul de a remedia o astfel de încălcare și privarea unei clauze contractuale de efectele sale juridice) și elementele esențiale ale acestor acțiuni (în special faptul că un ansamblu de două acțiuni este prevăzut pentru sancționarea acestei încălcări și că aceasta trebuie invocată din oficiu de o instanță națională) pot fi considerate similare sau comparabile. Apreciem că trimiterile preliminare nu conțin nicio precizare care să permită repunerea în discuție a acestei aprecieri. În plus, se pare că nici părțile care au prezentat observații în prezentele cauze nu o repun în discuție. Revine însă acestei instanțe sarcina de a efectua ultimele verificări în această privință.

82.

Revine în principiu instanțelor naționale sarcina de a verifica dacă modalitățile procedurale destinate să asigure, în dreptul intern, protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii sunt conforme cu principiului echivalenței. Situația este aceeași în ceea ce privește identificarea acțiunilor similare din dreptul național. Cu toate acestea, în măsura în care elementele din dosarul litigiului principal permit acest lucru, Curtea poate formula observații cu privire la conformitatea modalităților procedurale cu acest principiu ( 38 ).

83.

În acest cadru, simplul fapt că același termen de prescripție este aplicabil acțiunilor întemeiate pe dreptul Uniunii și celor întemeiate pe dreptul național nu este suficient pentru a declara conformitatea cu principiul echivalenței. Acest principiu impune ca toate normele aplicabile acțiunilor în restituire să se aplice fără distincție tuturor acestor acțiuni ( 39 ). Or, instanța de trimitere explică faptul că interpretarea sa potrivit căreia termenul de prescripție de trei ani, care corespunde unui termen de prescripție general, începe să curgă din momentul în care încetează contractul se aplică numai în ceea ce privește acțiunile în restituire care se raportează la clauzele considerate abuzive în sensul Directivei 93/13. În plus, nimic nu indică faptul că această interpretare corespunde uneia dintre excepțiile menționate la punctul 38 din prezentele concluzii, care permit nuanțarea stabilirii momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție în ceea ce privește acțiunile care se raportează la regimul național al nulității absolute.

84.

Pe de altă parte, spre deosebire de cerințele impuse de principiul efectivității, cele care decurg din principiul echivalenței nu pot fi simplificate printr‑o trimitere la principiile care stau la baza sistemului național, precum principiul securității juridice. Astfel, respectarea principiului echivalenței impune ca o normă națională să se aplice nediferențiat procedurilor întemeiate pe dreptul Uniunii și celor întemeiate pe dreptul național. A considera că este asigurat un tratament nediscriminatoriu în ceea ce privește o acțiune întemeiată pe dreptul Uniunii în pofida faptului că se acordă un tratament diferit unei acțiuni întemeiate pe dreptul național ar contraveni sensului însuși al principiului echivalenței. Deși principiul securității juridice impune ca un termen de prescripție să înceapă să curgă de la un anumit moment, această modalitate referitoare la termenul de prescripție trebuie să se aplice fără distincție în privința situațiilor care se raportează la drepturile care decurg din ordinea juridică a Uniunii și a situațiilor naționale similare.

85.

În aceste condiții, rezultă că, în speță, principiul echivalenței este încălcat, din moment ce este cert că stabilirea evenimentului declanșator al termenului de prescripție depinde de temeiul acțiunilor în restituire.

86.

Ținând seama de cele ce precedă, trebuie să se considere că principiul echivalenței se opune unei reglementări naționale sau unei interpretări a acesteia care prevede că termenul de prescripție de trei ani care se aplică acțiunilor în restituire privind clauze contractuale considerate abuzive în sensul Directivei 93/13 începe să curgă din momentul în care încetează contractul care conține aceste clauze, în pofida faptului că termenul de prescripție de trei ani care se aplică acțiunilor similare, întemeiate pe anumite dispoziții de drept intern, începe să curgă numai de la constatarea judiciară a cauzei acestor acțiuni.

87.

În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunalul Specializat Mureș (România) după cum urmează:

„În cauza C‑698/18:

În împrejurări precum cele din litigiul principal în cauza C‑699/18, ale căror fapte pertinente sunt anterioare aderării unui stat la Uniunea Europeană, Curtea nu este competentă să răspundă la întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere.”