1.

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 ( 2 ) prevede, preluând termenii utilizați în alte instrumente de drept internațional privat al Uniunii, că se aplică „în materie civilă și comercială”. Prezenta trimitere preliminară se înscrie într‑o linie jurisprudențială referitoare la determinarea domeniului de aplicare al acestui regulament.

2.

În cadrul prezentei cauze, o excepție de imunitate de jurisdicție invocată de pârâte în litigiul principal este cea care suscită îndoielile instanței de trimitere cu privire la domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001. În esență, instanța de trimitere solicită Curții să își precizeze poziția cu privire la legătura dintre un principiu cutumiar de drept internațional și un instrument de drept internațional privat al Uniunii.

3.

Pe de altă parte, instanța de trimitere urmărește să afle în special dacă și, eventual, în ce măsură răspunsul care trebuie dat la întrebarea preliminară poate fi influențat de sarcina de a asigura dreptul de acces la instanțele judecătorești, garantat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Din această perspectivă, această întrebare reflectă dezbaterea actuală privind influența drepturilor omului asupra dreptului internațional privat.

4.

În consecință, prezenta trimitere preliminară oferă Curții ocazia de a poziționa dreptul internațional privat al Uniunii în cadrul dreptului internațional în sensul larg al termenului. În aceste concluzii, propunem Curții să interpreteze atât Regulamentul nr. 44/2001, cât și dreptul internațional cutumiar astfel încât hotărârea acesteia să constituie o contribuție la dezvoltarea dreptului internațional în general.

5.

Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării, încheiată la Montego Bay la 10 decembrie 1982 ( 3 ) (denumită în continuare „Convenția de la Montego Bay”), constituie o parte esențială a dreptului mării. Aceasta a intrat în vigoare la 16 noiembrie 1994 și a fost aprobată în numele Comunității prin Decizia 98/392/CE ( 4 ).

6.

Potrivit articolului 90 din această convenție, orice stat are drept de navigație în marea liberă pentru navele care îi arborează pavilionul. În conformitate cu articolul 91 alineatele (1) și (2) din convenția menționată, fiecare stat stabilește, printre altele, condițiile pentru ca navele să aibă dreptul de a‑i arbora pavilionul și eliberează documente corespunzătoare navelor cărora le‑a acordat dreptul de a‑i arbora pavilionul.

7.

Articolul 94 alineatul (1) din Convenția de la Montego Bay prevede că orice stat își exercită în mod efectiv jurisdicția și controlul în domeniile administrativ, tehnic și social asupra navelor care îi arborează pavilionul. Pe de altă parte, potrivit articolului 94 alineatele (3)-(5) din această convenție, statul ia măsurile necesare cu privire la navele care îi arborează pavilionul pentru a asigura siguranța pe mare. Aceste măsuri trebuie să garanteze, printre altele, că fiecare navă este inspectată, înaintea înmatriculării și, ulterior, la intervale corespunzătoare, de un inspector maritim calificat. Atunci când adoptă măsurile menționate, fiecare stat are obligația de a se conforma normelor, procedurilor și practicilor internaționale general acceptate.

8.

În acest context, Convenția internațională pentru ocrotirea vieții omenești pe mare ( 5 ) (denumită în continuare „Convenția SOLAS”), la care toate statele membre sunt părți contractante, are ca obiectiv principal specificarea standardelor minime pentru construirea, echiparea și exploatarea navelor, compatibile cu siguranța acestora.

9.

Potrivit regulii 3-1 din partea A-1 din capitolul II‑1 din această convenție, navele sunt proiectate, construite și întreținute în conformitate cu cerințele structurale, mecanice și electrice ale unei societăți de clasificare care este recunoscută de administrație – și anume, potrivit textului convenției menționate, de guvernul statului al cărui pavilion o navă are dreptul să‑l arboreze – în conformitate cu dispozițiile regulii XI/1 sau în conformitate cu normele naționale aplicabile ale Administrației care prevăd un grad de siguranță echivalent.

10.

Potrivit regulii 6 din capitolul I din Convenția SOLAS:

11.

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, acesta „se aplică în materie civilă și comercială indiferent de natura instanței. El nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă”.

12.

În conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din acest regulament, „[s]ub rezerva dispozițiilor […] regulament[ului menționat], persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză”.

13.

Membrii familiilor victimelor și pasagerii care au supraviețuit naufragiului navei Al Salam Boccaccio ’98 care naviga sub pavilionul Republicii Panama, produs în anul 2006 în Marea Roșie, care a făcut peste 1000 de victime, au sesizat instanța de trimitere, Tribunale di Genova (Tribunalul din Genova, Italia), cu o acțiune împotriva societăților Rina SpA și Ente Registro Italiano Navale.

14.

În fața instanței de trimitere, reclamanții susțin că operațiunile de certificare și de clasificare efectuate de pârâte, precum și deciziile și instrucțiunile acestora sunt la originea instabilității navei și a nesiguranței navigării acesteia care au provocat scufundarea sa. Reclamanții solicită repararea prejudiciilor patrimoniale și nepatrimoniale suferite ca urmare a acestui naufragiu.

15.

Pârâtele contestă pretențiile reclamanților, invocând în special o excepție de imunitate de jurisdicție. Ele precizează că au fost acționate în justiție ca urmare a operațiunilor de certificare și de clasificare pe care le‑au efectuat prin delegare din partea unui stat suveran străin, și anume Republica Panama. Aceste operațiuni ar constitui o manifestare a prerogativelor suverane ale statului străin și ar fi fost efectuate de pârâte în numele și în interesul acestui stat.

16.

Având în vedere excepția imunității de jurisdicție invocată de pârâte, reclamanții arată că instanța italiană este competentă să soluționeze cererile lor în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001. Ei susțin, în primul rând, că acest regulament nu se aplică numai în cazul în care litigiul privește, astfel cum prevede articolul 1 alineatul (1) din regulamentul menționat, materia fiscală, vamală sau administrativă, în al doilea rând, că excepția imunității de jurisdicție, în esență, nu acoperă activitățile reglementate de norme tehnice lipsite de natură discreționară și, în orice caz, fără legătură cu alegerile politice și cu prerogativele unui stat suveran și, în al treilea rând, că operațiunile de clasificare și de certificare nu constituie acte îndeplinite în cadrul exercitării autorității publice în raport cu articolul 47 din cartă și cu articolul 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), precum și cu considerentul (16) al Directivei 2009/15/CE ( 6 ).

17.

În aceste împrejurări, Tribunale di Genova (Tribunalul din Genova), prin decizia din 28 septembrie 2018, primită de Curte la 12 octombrie 2018, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să supună aprecierii Curții următoarea întrebare:

„[Articolul] 1 alineatul (1) și [articolul] 2 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 44/2001] trebuie interpretate – inclusiv în lumina articolului 47 din [cartă], a articolului 6 paragraful 1 din CEDO și a considerentului (16) al Directivei [2009/15] – în sensul că se opun ca, într‑un litigiu având ca obiect repararea prejudiciilor suferite în cazul decesului și al vătămării corporale cauzate de naufragiul unui feribot de pasageri și în care se invocă răspunderea pentru fapte săvârșite din culpă, o instanță dintr‑un stat membru să își poată nega competența, recunoscând imunitatea de jurisdicție în beneficiul unor entități și persoane juridice de drept privat cu sediul în acest stat membru, care desfășoară activități de clasificare și/sau de certificare, în legătură cu desfășurarea unor astfel de activități de clasificare și/sau de certificare în numele unui stat care nu este membru al Uniunii Europene?”

18.

Părțile din litigiul principal, guvernul francez și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceleași părți interesate au fost reprezentate în ședința care a avut loc la 18 septembrie 2019.

19.

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă trebuie să renunțe la soluționarea litigiului principal ca urmare a excepției imunității de jurisdicție invocate de pârâte sau dacă trebuie să considere că, având în vedere că acestea au domiciliul pe teritoriul statului forului și ținând seama de considerațiile întemeiate pe articolul 47 din cartă și pe articolul 6 paragraful 1 din CEDO, Regulamentul nr. 44/2001 se aplică în litigiul principal și să își întemeieze competența de a soluționa acest litigiu pe articolul 2 alineatul (1) din acest regulament.

20.

Desigur, formularea întrebării preliminare poate a priori să lase impresia că instanța de trimitere ridică exclusiv problema dacă, din cauza excepției imunității de jurisdicție invocate de pârâte, aceasta are obligația de a declina exercitarea competenței pe care o are în temeiul Regulamentului nr. 44/2001. Din această perspectivă, întrebarea preliminară ar presupune aplicabilitatea ratione materiae a acestui regulament în împrejurările cauzei.

21.

Or, din expunerea de motive a cererii de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere are îndoieli în special cu privire la domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 44/2001. Preluând termenii utilizați de instanța de trimitere, aceasta urmărește să afle dacă articolul 1 alineatul (1) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că include sau nu în „materia administrativă” activitățile în litigiu desfășurate de pârâte prin delegare din partea unui stat terț.

22.

Pe de altă parte, în întrebarea preliminară, instanța de trimitere se referă în special la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001. Această referință face aluzie în mod incontestabil la împrejurarea că pârâtele au domiciliul pe teritoriul statului membru al instanței de trimitere, și anume Italia.

23.

În aceste condiții, domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001 este același în ceea ce privește toate temeiurile de competență prevăzute de acest regulament. Motivul pentru care această împrejurare ar putea fi relevantă în contextul prezentei întrebări preliminare ține de faptul că împrejurarea menționată demonstrează existența unei legături sau chiar proximitatea dintre, pe de o parte, situația de fapt din cauza principală și, pe de altă parte, teritoriul statului forului și, în consecință, al Uniunii. Nu este exclus ca existența unei astfel de legături să poată avea o incidență în ceea ce privește dreptul de acces la justiție în raport cu imunitatea de jurisdicție ( 7 ).

24.

De fapt, făcând referire la excepția imunității de jurisdicție invocată de pârâte, instanța de trimitere urmărește să afle dacă poate refuza să își exercite competența întemeiată pe Regulamentul nr. 44/2001 ca urmare a acestei excepții.

25.

Ținând seama de cele de mai sus, după examinarea în prealabil a admisibilității întrebării preliminare (secțiunea A), pentru a răspunde în mod util la această întrebare, este necesar să se stabilească, în primul rând, modul în care principiul de drept internațional cutumiar referitor la imunitatea de jurisdicție a statelor este legat de domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 44/2001 (secțiunea B), în al doilea rând, este relevant să se examineze dacă în acest domeniu de aplicare intră o acțiune în repararea prejudiciilor îndreptată împotriva unor organisme de drept privat în legătură cu activitățile de clasificare și/sau de certificare desfășurate de aceste entități (secțiunea C) și, în cazul în care s‑ar răspunde afirmativ la întrebarea precedentă, în al treilea rând, trebuie să se abordeze problema dacă, din cauza imunității de jurisdicție invocate de aceste organisme, o instanță națională trebuie să decline exercitarea competenței întemeiate pe una dintre dispozițiile acestui regulament (secțiunea D) ( 8 ).

26.

Pârâtele susțin că întrebarea preliminară este inadmisibilă. Ele arată, în primul rând, că numai în cazul în care instanța de trimitere ar fi respins excepția imunității de jurisdicție, aceasta ar fi putut să își exercite competența de a efectua o trimitere preliminară. În orice caz, dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001, a căror interpretare este solicitată, nu ar avea nicio legătură cu excepția imunității de jurisdicție invocată în litigiul principal în temeiul dreptului internațional cutumiar. În al doilea rând, întrebarea preliminară nu ar privi incompatibilitatea prezumată dintre o dispoziție a dreptului Uniunii și o normă de drept intern. În sfârșit, în al treilea rând, potrivit jurisprudenței Curții, acest regulament s‑ar aplica numai litigiilor referitoare la răspunderea pentru actele îndeplinite iure gestionis, iar instanța națională ar avea competență exclusivă de a se pronunța pe fond cu privire la natura actelor în litigiu.

27.

Nu împărtășim rezervele formulate de pârâte cu privire la admisibilitatea întrebării preliminare.

28.

În primul rând, în ceea ce privește argumentul pârâtelor potrivit căruia Tribunal di Genova (Tribunalul din Genova) ar fi trebuit să se pronunțe el însuși cu privire la excepția imunității de jurisdicție, iar aceasta nu ar avea nicio legătură cu interpretarea dispozițiilor Regulamentului nr. 44/2001, considerăm că acest argument reflectă interpretarea potrivit căreia admiterea unei excepții întemeiate pe o astfel de imunitate înlătură necesitatea de a analiza normele de competență prevăzute de dreptul Uniunii, de dreptul convențional sau de dreptul intern, pentru a putea concluziona dacă instanța sesizată poate sau nu să soluționeze litigiul ( 9 ).

29.

În aceste condiții, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Lechouritou și alții ( 10 ), Curtea a fost chemată să statueze, într‑o primă etapă, cu privire la domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles ( 11 ) și, într‑o a doua etapă, cu privire la aplicabilitatea acestei convenții în litigiul în care una dintre părți beneficia de imunitate de jurisdicție. Răspunzând la întrebarea referitoare la domeniul de aplicare al convenției menționate, Curtea nu a considerat că această întrebare era inadmisibilă. Or, în această cauză, caracterizarea actelor în litigiu ca acte iure imperii era mai puțin discutabilă decât cea a actelor care fac obiectul prezentei trimiteri preliminare. În mod similar, în Hotărârea Mahamdia ( 12 ), Curtea s‑a pronunțat cu privire la interpretarea uneia dintre normele de competență din Regulamentul nr. 44/2001, deși instanța de trimitere a „prezumat” doar, astfel cum pare să fi subliniat Curtea, că circumstanțele litigiului principal nu erau de natură ca statul pârât să poată invoca imunitatea de jurisdicție.

30.

Astfel, întrebările privind interpretarea dreptului Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență și, prin urmare, numai în cazuri rare și extreme, Curtea refuză să răspundă la acestea, în special atunci când este evident că interpretarea unei norme de drept al Uniunii solicitată de instanța națională nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal ori atunci când problema este de natură ipotetică ( 13 ). În prezenta cauză, precum în cauzele sus‑menționate, nu se poate constata lipsa unei legături reale și directe între dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001 și obiectul litigiului principal.

31.

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia întrebarea preliminară ar fi inadmisibilă pentru motivul că nu ar privi pretinsa incompatibilitate dintre dreptul Uniunii și dreptul intern, este suficient să se observe că acest argument este contrar naturii trimiterii preliminare. În cadrul procedurii preliminare, Curtea nu se pronunță nici cu privire la interpretarea dreptului național, nici cu privire la conformitatea acestuia cu dreptul Uniunii ( 14 ).

32.

În sfârșit, în al treilea rând, argumentul potrivit căruia Regulamentul nr. 44/2001 nu se poate aplica în litigiul principal prejudecă răspunsul care trebuie dat la întrebarea preliminară. Or, astfel cum ilustrează dezbaterea dintre părți, răspunsul la întrebarea dacă operațiunile de clasificare și de certificare constituie acte îndeplinite iure imperii, astfel încât aceste operațiuni nu s‑ar încadra în noțiunea de „materie civilă și comercială” în sensul articolului 1 alineatul (1) din acest regulament, este departe de a fi evident. În plus, deși instanța națională este singura competentă să aprecieze situația de fapt în discuție în litigiul principal, Curtea, pronunțându‑se cu privire la trimiterea preliminară, poate, în conformitate cu misiunea care îi este încredințată, să aducă precizări pentru a ghida instanța națională în interpretarea sa.

33.

Prin urmare, prezenta cerere de decizie preliminară este admisibilă.

34.

Imunitatea de jurisdicție constituie un obstacol care împiedică instanțele dintr‑un stat să se pronunțe cu privire la răspunderea unui alt stat și se întemeiază pe principiul de drept internațional par in parem non habet imperium, persoanele aflate pe poziții de egalitate nu au autoritate una asupra celeilalte ( 15 ).

35.

Curtea a afirmat această interpretare a imunității de jurisdicție în Hotărârea Mahamdia ( 16 ). Ea a explicat de asemenea în termeni generali că, în stadiul actual al practicii internaționale, imunitatea de jurisdicție nu are o valoare absolută și poate fi exclusă în cazul în care acțiunea în justiție privește acte îndeplinite iure gestionis, care nu se încadrează în sfera autorității publice ( 17 ). Astfel, Curtea a admis în mod implicit că doctrina imunității relative o înlocuiește pe cea a imunității absolute, potrivit căreia un stat beneficiază de imunitate independent de natura actelor pentru care este invocată răspunderea acestui stat.

36.

Trebuie să precizăm în această privință că imunitatea de jurisdicție de care se prevalează pârâtele în litigiul principal nu este întemeiată pe natura statală a persoanei care o invocă, ci pe natura funcțiilor exercitate efectiv de această persoană (imunitate funcțională sau ratione materiae). Or, se poate susține că, ținând seama de recunoașterea unei imunități relative care se bazează pe distincția dintre actele îndeplinite iure imperii și cele îndeplinite iure gestionis, imunitatea de jurisdicție a statelor care este aferentă exercitării puterii publice are în principal un caracter funcțional.

37.

Deși recunoașterea unei imunități relative de jurisdicție care se bazează pe o astfel de distincție pare să fie stabilită în dreptul internațional ( 18 ), întinderea exactă a imunității de jurisdicție este totuși dificil de determinat din cauza caracterului prea puțin lizibil al acestei distincții. Această dificultate este cu atât mai considerabilă atunci când se ia în considerare, pe de o parte, o anumită privatizare a modalităților de intervenție a statului modern și, pe de altă parte, impunerea unor sarcini specifice de natură publică actorilor economici de pe piață, această împrejurare fiind susceptibilă să suscite îndoieli cu privire la caracterul pur comercial al poziției acestora față de particulari.

38.

Dificultatea menționată explică motivele pentru care codificările principiului de drept internațional cutumiar referitor la imunitatea de jurisdicție a statelor nu au avut un mare succes. Convenția europeană privind imunitatea statelor ( 19 ) (denumită în continuare „Convenția de la Basel”) a fost ratificată numai de câteva state europene, în timp ce Convenția cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora ( 20 ) (denumită în continuare „Convenția de la New York”) nici măcar nu a intrat încă în vigoare. Dispozițiile Convenției de la New York sunt uneori considerate expresia principiilor de drept internațional cutumiar ( 21 ). Cu toate acestea, deși această convenție poate servi drept bază pentru identificarea tendințelor generale ale dreptului imunității, ea poate cu greu să constituie o sursă de concluzii obligatorii și specifice, în special în ceea ce privește dispozițiile sale care au făcut obiectul unor obiecții la momentul redactării sale ( 22 ). Aceasta este situația în special în ceea ce privește criteriile precise de distincție între tranzacțiile realizate iure imperii și cele realizate iure gestionis ( 23 ).

39.

În orice caz, în lipsa unei codificări la nivel internațional, principiul imunității de jurisdicție a statelor rămâne în mare măsură guvernat de dreptul internațional cutumiar.

40.

Astfel cum reiese din cuprinsul articolului 3 alineatul (5) TUE, Uniunea contribuie la respectarea strictă și la dezvoltarea dreptului internațional. În consecință, atunci când adoptă un act, Uniunea este obligată să respecte dreptul internațional în ansamblul său, inclusiv dreptul internațional cutumiar, care este obligatoriu pentru instituțiile Uniunii ( 24 ). Pe acest temei, Curtea a considerat că dispozițiile de drept derivat al Uniunii trebuie interpretate, iar domeniile lor de aplicare limitate, în lumina normelor relevante ale dreptului internațional ( 25 ).

41.

Or, nimic nu împiedică legiuitorul să adopte norme de competență care să se poată aplica ratione materiae în litigiile în care una dintre părți poate invoca imunitatea de jurisdicție ( 26 ). Ceea ce impune dreptul internațional cutumiar este să nu se exercite competența împotriva unei astfel de părți în litigiu, împotriva voinței acesteia ( 27 ).

42.

În consecință, interpretarea dispozițiilor Regulamentului nr. 44/2001 în lumina dreptului internațional cutumiar nu trebuie să conducă la situația ca domeniul de aplicare material al acestui regulament să nu includă litigiile în care una dintre părți poate invoca imunitatea de jurisdicție. În plus, aspectul dacă regulamentul menționat se poate aplica ratione materiae într‑un litigiu trebuie să se distingă a priori de aspectul dacă competența întemeiată pe același regulament poate fi exercitată în ceea ce privește acest litigiu.

43.

Desigur, lectura Hotărârii Mahamdia ( 28 ) poate a priori lăsa impresia că legiuitorul Uniunii a reținut totuși soluția potrivit căreia noțiunea de „materie civilă și comercială” coincide cu domeniul negativ al imunității de jurisdicție ( 29 ). În această hotărâre, într‑o primă etapă, Curtea a făcut o distincție între aplicarea Regulamentului nr. 44/2001 într‑un anumit litigiu și domeniul de aplicare material al acestui regulament în acest litigiu. Într‑o a doua etapă, Curtea a părut să arate că, după examinarea unică a împrejurărilor din litigiul principal, pot fi evaluate problemele dacă imunitatea de jurisdicție se opune aplicării regulamentului menționat și dacă acesta se aplică ratione materiae.

44.

Totuși, în primul rând, înțelegem această hotărâre în sensul că, în ceea ce privește litigiile care intră a priori în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001 – acesta fiind în mod incontestabil cazul litigiilor referitoare la contractele de drept privat, precum contractele de muncă ( 30 ) – odată ce s‑a stabilit că imunitatea de jurisdicție nu se opune aplicării acestui regulament, acesta trebuie, a fortiori, să se aplice în acest litigiu.

45.

În al doilea rând, să se considere că domeniul de aplicare ratione materiae al Regulamentului nr. 44/2001 coincide cu domeniul negativ al imunității de jurisdicție ar pune în discuție distincția esențială pe care o face acest regulament între, pe de o parte, litigiile care se încadrează în materia civilă și comercială și, pe de altă parte, cele care nu se încadrează în aceasta. Pentru a ilustra acest aspect, deși faptul că o unitate administrativ‑teritorială poate invoca imunitatea de jurisdicție a statelor este discutabil, această unitate administrativ‑teritorială este totuși angajată în activitatea administrativă ( 31 ). În acest cadru, ea poate beneficia de prerogativele de putere publică. Trebuie să se considere în acest caz că toate actele îndeplinite de unitățile administrativ‑teritoriale intră în sfera noțiunii de „materie civilă și comercială” ca urmare a faptului că această unitate administrativ‑teritorială nu poate beneficia de imunitate de jurisdicție?

46.

În al treilea rând, problema controversată a dreptului imunității statelor este aceea dacă calificarea actelor în litigiu trebuie efectuată în conformitate cu legea forului sau cu soluțiile proprii ale dreptului internațional public ( 32 ). Independent de răspunsul dat la această întrebare, în ceea ce privește Regulamentul nr. 44/2001, distincția făcută între litigiile care se încadrează în materia civilă și comercială și cele care nu se încadrează în aceasta trebuie să fie efectuată în temeiul criteriilor autonome ale dreptului Uniunii evidențiate de Curte în jurisprudența sa. În consecință, un act îndeplinit în exercitarea autorității publice (acta iure imperii) în lumina dreptului imunității nu este în mod necesar un act îndeplinit în exercitarea autorității publice în conformitate cu aceste criterii autonome ale dreptului Uniunii.

47.

Pentru aceste motive, considerăm că legiuitorul Uniunii s‑ar fi putut inspira din dreptul internațional cutumiar pentru a trage concluzii generale în ceea ce privește distincția între acta iure imperii și acta iure gestionis. Cu toate acestea, suntem de părere că acesta nu a utilizat conceptul de imunitate de jurisdicție pentru a defini exact întinderea reglementării în materie de cooperare judiciară în materiile civile care au o incidență transfrontalieră și în special domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 44/2001.

48.

În consecință, nu considerăm că este necesar să se invoce principiul de drept internațional cutumiar referitor la imunitatea de jurisdicție a statelor în cadrul considerațiilor referitoare la domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 44/2001.

49.

În expunerea de motive a prezentei trimiteri preliminare, instanța de trimitere arată, astfel cum am menționat la punctul 21 din prezentele concluzii, că, în speță, este vorba despre a stabili dacă articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „materie administrativă”, potrivit acestei dispoziții, include activitățile în litigiu desfășurate de pârâte prin delegare din partea unui stat terț.

50.

Pe de altă parte, instanța de trimitere face referire în expunerea de motive la teza pârâtelor potrivit căreia acestea ar fi desfășurat operațiunile de clasificare și de certificare cu titlu de acte de putere publică (acta iure imperii) în măsura în care ar fi acționat în calitate de delegate ale unui stat terț și în numele acestuia. Această instanță admite că pârâtele au acționat prin delegare din partea unui stat terț și în numele acestuia. În schimb, ea are îndoieli cu privire la calificarea operațiunilor de clasificare și de certificare drept „acte îndeplinite iure imperii” și, pe cale de consecință, cu privire la obligația sa de a recunoaște imunitatea de jurisdicție pe care o invocă pârâtele.

51.

Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 nu menționează în mod expres actele îndeplinite în exercitarea autorității publice (acta iure imperii) și nici răspunderea pentru astfel de acte. Această dispoziție se limitează la a prevedea că regulamentul menționat se aplică în materie civilă și comercială (prima teză) și că, în schimb, el nu se aplică în special în materie fiscală, vamală sau administrativă (a doua teză) ( 33 ).

52.

În această privință, reiese în special din considerentul (7) al Regulamentului nr. 44/2001 că intenția legiuitorului Uniunii a fost de a reține o concepție largă pentru noțiunea de „materie civilă și comercială”, care figurează la articolul 1 alineatul (1) din acest regulament, și, pe cale de consecință, un domeniu larg de aplicare al regulamentului menționat ( 34 ). Acest lucru se traduce prin faptul că, în principiu, acțiunile care au ca obiect repararea unui prejudiciu aparțin materiei civile și comerciale și intră, așadar, în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001 ( 35 ). Pe de altă parte, în jurisprudența sa constantă, Curtea a precizat că domeniul de aplicare al acestui regulament este delimitat în principal ținând seama de elementele ce caracterizează natura raporturilor juridice dintre părțile în litigiu sau obiectul acestuia ( 36 ).

53.

Dacă am lua în considerare numai acest ultim punct, practic orice acțiune în despăgubire, în afara excepțiilor prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001, ar intra în mod inevitabil în domeniul de aplicare al acestui regulament. Aceasta cu atât mai mult în ceea ce privește acțiunile introduse de terți care, în general, nu sunt în niciun raport juridic înainte de producerea acestui prejudiciu cu autorul pretins al acestuia, singurul raport dintre ei fiind cel care decurge din faptul generator al prejudiciului.

54.

Cu toate acestea, în primul rând, o acțiune în despăgubire este îndreptată din principiu împotriva unor acte care se află la originea prejudiciului invocat de una dintre părțile din litigiu. Astfel de acte nu pot fi de natură să excludă o acțiune din sfera noțiunii de „materie civilă și comercială” pentru ca Regulamentul nr. 44/2001 să își găsească aplicarea în litigiul în care este introdusă o astfel de acțiune ( 37 ).

55.

În al doilea rând, în timp ce Regulamentul nr. 44/2001 nu menționează acte îndeplinite iure imperii, situația este diferită în ceea ce privește succesorul său, și anume Regulamentul nr. 1215/2012, care prevede, la articolul 1 alineatul (1) a doua teză, că acesta nu se aplică în special „răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (acta iure imperii)”.

56.

Reformarea articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 nu a modificat domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 în raport cu cel al Regulamentului nr. 44/2001. Adăugarea referitoare la actele iure imperii constituie doar o clarificare ( 38 ), astfel încât articolele 1 alineatul (1) din aceste două regulamente pot fi considerate ca fiind echivalente ( 39 ).

57.

Prin urmare, enumerarea materiei fiscale, vamale sau administrative la articolul 1 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 44/2001 nu este exhaustivă și ilustrează numai materiile susceptibile să dea naștere litigiilor care nu se încadrează în materia civilă și comercială. Această enumerare este precedată de termenul „în special”, iar materiile vizate sunt de altfel, cel puțin în versiunile în limba engleză și în limba franceză, separate de cuvântul „sau”.

58.

Astfel, pentru a delimita domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001, trebuie să se identifice punctele comune ale materiilor menționate la articolul 1 alineatul (1) a doua teză din acest regulament și să se considere că acestea definesc, prin opoziție, materia civilă și comercială ( 40 ).

59.

Tocmai urmând această logică, în jurisprudența sa bogată referitoare la articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, Curtea a statuat în mod repetat că manifestarea prerogativelor de putere publică de către una dintre părțile din litigiu, având în vedere exercitarea de către aceasta a unor puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari, este cea care exclude un asemenea litigiu din materia civilă și comercială în sensul articolului 1 alineatul (1) din acest regulament ( 41 ). Pe această bază, Curtea a statuat deja că o acțiune prin care o administrație fiscală a unui stat membru solicită daune interese cu titlu de reparație a unui prejudiciu cauzat de o asociere în scopul săvârșirii de fraude în materie de taxa pe valoarea adăugată (TVA) datorată în acest stat membru intră în sfera noțiunii de „materie civilă și comercială”, cu condiția ca această administrație să se fi aflat în aceeași situație ca o persoană de drept privat în cadrul acțiunii în discuție ( 42 ). Deducem de aici că, pentru a stabili dacă Regulamentul nr. 44/2001 se aplică sau nu într‑un litigiu, nu trebuie să ne concentrăm pe o materie în care se poate încadra un act pentru care este invocată răspunderea în cadrul acestui litigiu. În schimb, este necesar să se ridice problema dacă acest act decurge din exercitarea unor prerogative de putere publică.

60.

În lumina acestei jurisprudențe este necesar să se examineze dacă Regulamentul nr. 44/2001 se aplică în litigiul principal. Trebuie să se stabilească, mai întâi, în ce constau operațiunile de clasificare și de certificare, în care își are originea litigiul principal și pentru care este invocată răspunderea în acest litigiu și, în continuare, dacă aceste operațiuni decurg din exercitarea unor prerogative de putere publică în sensul stabilit de Curte.

61.

Obligațiile statelor în ceea ce privește clasificarea și certificarea navelor care arborează pavilionul acestora emană din convențiile internaționale în materie de siguranță maritimă și de prevenire a poluării marine, precum Convenția de la Montego Bay și Convenția SOLAS.

62.

Din analiza acestor convenții și a practicii internaționale în această materie ( 43 ) reiese că activitățile de clasificare constau în eliberarea, de către organisme numite societăți de clasificare, a unui class certificate (certificat de clasă care atestă că o navă este construită în conformitate cu normele de clasificare și menținută într‑o stare conformă cu acestea). Inițial, aceste certificate îndeplineau o funcție privată și erau eliberate în special în scopul de a obține o asigurare. Or, astfel cum arată Comisia, obținerea unui certificat de clasă este, în prezent, o condiție prealabilă certificării statutare ( 44 ).

63.

În ceea ce privește certificarea statutară, aceasta era – și este în continuare – efectuată în executarea obligațiilor care decurg din convențiile internaționale în materie de siguranță maritimă și de prevenire a poluării marine ( 45 ). Ea constă în eliberarea unui certificat statutar (statutory certification) de către un stat de pavilion sau în numele acestuia de către un organism abilitat în acest scop.

64.

În practică, inspecțiile și controalele efectuate în vederea clasificării și a certificării unei nave, precum și eliberarea certificatelor sunt asigurate de aceeași entitate economică. Aceste activități sunt îndeplinite în schimbul unei remunerații, în temeiul unuia sau al mai multor contracte comerciale încheiate direct cu proprietarul unei nave.

65.

Această scurtă descriere reflectă circumstanțele litigiului principal. Pe baza acordului încheiat cu Republica Panama în anul 1999 (denumit în continuare „Acordul din anul 1999”), pârâtele au desfășurat, prin delegare din partea acestui stat, în numele acestuia și, după cum se pretinde, în interesul său, operațiuni de clasificare și de certificare. În acest cadru, în schimbul unei remunerații și pe baza unui contract încheiat cu proprietarul navei Al Salam Bocaccio ’98, acestea au efectuat inspecțiile și controalele în vederea clasificării și a certificării acestei nave și, ulterior, au eliberat certificate de clasă și certificate statutare.

66.

În lumina acestei descrieri a situației de fapt din cauza principală trebuie să se stabilească dacă actele în litigiu, care constau în clasificarea și certificarea unei nave de către un organism de drept privat, în primul rând, prin delegare din partea unui stat, în al doilea rând, în numele și în interesul acestuia și, în al treilea rând, în executarea obligațiilor sale internaționale în materie de siguranță maritimă și de prevenire a poluării marine, decurg din exercitarea unor prerogative de putere publică în conformitate cu criteriile evidențiate de Curte în jurisprudența sa referitoare la noțiunea de „materie civilă și comercială”.

67.

Simplul fapt că pârâtele au efectuat anumite operațiuni prin delegare din partea unui stat nu este determinant pentru a considera că o acțiune care își are originea în aceste operațiuni nu intră în sfera noțiunii de „materie civilă și comercială” în sensul Regulamentului nr. 44/2001.

68.

În acest context, Curtea a statuat deja că simplul fapt că anumite atribuții sunt încredințate, sau chiar delegate, printr‑un act de putere publică nu înseamnă că aceste atribuții sunt exercitate iure imperii ( 46 ).

69.

Astfel, în cazurile care privesc o pluralitate de raporturi la care sunt părți uneori o autoritate publică și o persoană de drept privat, alteori numai persoane de drept privat trebuie să se identifice raportul juridic existent între părțile în litigiu și să se examineze acțiunea introdusă ( 47 ). Din această perspectivă, elementele ce caracterizează relația dintre autoritatea delegantă și delegatar, care sunt susceptibile să excludă această relație din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001, nu afectează caracterizarea raportului juridic dintre acest delegatar și beneficiarii serviciilor sale ( 48 ).

70.

Același lucru trebuie să fie valabil pentru terții care nu au raporturi juridice contractuale cu delegatarul. În definitiv, o acțiune în despăgubire introdusă de un terț este îndreptată împotriva actelor care provin din raportul dintre acest delegatar și acești beneficiari. Un act îndeplinit fără a recurge la prerogativele de putere publică nu își schimbă natura în funcție de persoana care a suferit prejudiciul ca urmare a acestui act. Mai mult, un organism care a îndeplinit acte care intră în sfera noțiunii de „materie civilă și comercială” față de contractantul său nu poate avea posibilitatea de a evita competența instanțelor civile în ceea ce privește acțiunile în despăgubire introduse de terți pentru aceleași acte.

71.

Nici faptul că operațiunile de clasificare și de certificare au fost efectuate în numele și în interesul unui stat delegant nu este determinant, în sine, pentru a caracteriza aceste operațiuni ca fiind îndeplinite în exercitarea autorității publice în sensul jurisprudenței referitoare la articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001.

72.

Este adevărat că lectura jurisprudenței relevante a Curții ar putea lăsa impresia că exercitarea anumitor funcții în interesul urmărit de stat exclude un litigiu din materia civilă și comercială.

73.

În Hotărârea Kuhn ( 49 ), Curtea a statuat că nu intră în sfera noțiunii de „materie civilă și comercială” un litigiu între un particular, pe de o parte, și un stat membru, pe de altă parte, în legătură cu introducerea unei măsuri prin care acest stat a impus tuturor deținătorilor de titluri emise de acesta o modificare substanțială a condițiilor financiare ale acestor titluri. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea pare să fi considerat, mai întâi, că o astfel de măsură se traduce prin exercitarea unor puteri exorbitante în raport cu normele de drept comun aplicabile în relațiile dintre particulari ( 50 ). În continuare, Curtea s‑a concentrat pe contextul în care a fost luată această măsură și pe obiectivul de interes general al acesteia ( 51 ), și anume interesele statului în materie de finanțe publice și cele ale zonei euro în materie de stabilitate financiară. În sfârșit, Curtea a constatat că, ținând seama de caracterul excepțional al condițiilor și al circumstanțelor în care s‑a înscris adoptarea măsurii menționate, precum și de obiectivul de interes general al acesteia, litigiul principal își are originea într‑o manifestare a autorității publice ( 52 ).

74.

Totuși, în opinia noastră, această hotărâre nu poate fi înțeleasă în sensul că obiectivul general al unui act, dedus din contextul în care a intervenit acest act, este suficient, în sine, pentru a declara că actul menționat constituie o manifestare a autorității publice.

75.

Astfel, în primul rând, să se admită că obiectivul unui act îndeplinit fără să fie implicate puteri exorbitante este suficient pentru a declara că un litigiu care își are originea în acest act nu intră în sfera noțiunii de „materie civilă și comercială” ar fi contrar unei jurisprudențe consacrate potrivit căreia recurgerea la prerogativele de putere exclude un litigiu din materia civilă și comercială ( 53 ).

76.

În al doilea rând, deși recurgerea la puteri exorbitante constituie un criteriu fiabil și verificabil în mod obiectiv, situația este diferită în ceea ce privește obiectivul unui act îndeplinit în numele unui stat. Obiectivul unui act nu trebuie să fie în mod necesar cunoscut de o persoană în privința căreia acest act a produs efectele nefaste. Or, previzibilitatea instanțelor competente constituie unul dintre principiile pe care se întemeiază cooperarea judiciară în materie civilă și comercială în cadrul Uniunii ( 54 ). Deși, prin definiție, acest principiu privește separarea competențelor între instanțele statelor membre, din punctul de vedere al previzibilității instanțelor competente este și mai important dacă Regulamentul nr. 44/2001, care stabilește normele privind această separare, se aplică în speță.

77.

În al treilea rând, în practică, un obiectiv guvernamental poate fi recunoscut în cazul oricărei activități desfășurate de un stat sau în numele unui stat. Să se admită că anumite acțiuni nu intră în sfera noțiunii de „materie civilă și comercială” din cauza obiectivului actelor în care aceste acțiuni își au originea ar permite excluderea unor categorii întregi de afaceri pur civile din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001 ( 55 ).

78.

Pentru aceste motive, faptul că, ținând seama de obiectivul lor, anumite acte sunt îndeplinite în interesul general sau public constituie, în opinia noastră, doar un indiciu al faptului că aceste acte au fost îndeplinite prin intermediul unor puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari.

79.

Această interpretare este confirmată de lectura Hotărârii Pula Parking ( 56 ), în care Curtea a considerat că litigiul referitor la încasarea, de către o societate deținută de o unitate administrativ‑teritorială, a unei taxe de parcare care a condus la trimiterea preliminară intră în sfera noțiunii de „materie civilă și comercială”, în pofida faptului că administrarea parcării publice și încasarea acestor taxe constituie, astfel cum reiese din această hotărâre, o misiune de interes local. Astfel, această hotărâre evidențiază că „a acționa în interes comparabil cu interesul general sau public” nu înseamnă „a acționa în exercitarea autorității publice” în sensul jurisprudenței referitoare la articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001.

80.

Pe de altă parte, în Hotărârea Sonntag ( 57 ), Curtea a statuat că împrejurarea că un profesor angajat într‑o școală publică are statutul de funcționar și acționează în această calitate nu poate fi determinantă pentru a exclude din domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles o acțiune în repararea prejudiciilor introdusă împotriva acestui profesor. În această privință, Curtea a considerat că, chiar dacă un funcționar acționează în numele statului, acesta nu exercită întotdeauna autoritatea publică. Rezultă că simplul fapt de a acționa în numele statului nu înseamnă că actele în cauză au fost îndeplinite în exercitarea autorității publice în sensul sus‑menționat.

81.

Această interpretare a fost reținută de Curte, deși consecințele răspunderii profesorului în cauză erau asumate printr‑o garanție publică sau chiar acoperite de un regim de asigurări sociale de drept public ( 58 ). Astfel cum a observat avocatul general Darmon în Concluziile sale prezentate în cauza Sonntag ( 59 ), existența unei astfel de garanții, străină de criteriile formulate de Curte în jurisprudența sa referitoare la noțiunea de „materie civilă și comercială”, nu este de natură să excludă din domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles un act care, în mod intrinsec, intră în acest domeniu de aplicare.

82.

Astfel, faptul că fondurile publice pot fi angajate pentru despăgubirea unor acte îndeplinite de o persoană care acționează în numele unui stat nu exclude litigiile care își au originea în aceste acte din domeniul de aplicare material al acestei convenții și, prin urmare, din cel al Regulamentului nr. 44/2001. Deducem de aici că nici litigiile care își au originea în actele îndeplinite în numele unui stat nu sunt excluse din domeniul de aplicare al acestui regulament din cauza eventualei angajări a răspunderii acestui stat pentru prejudiciile provocate de actele în cauză ( 60 ).

83.

Nici faptul că actele în cauză au fost îndeplinite în numele și în interesul unui stat delegant, nici eventuala angajare a răspunderii acestui stat pentru prejudiciile provocate de aceste acte nu sunt determinante, în sine, pentru a caracteriza actele menționate ca fiind îndeplinite prin intermediul unor puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari.

84.

Faptul că un organism de drept privat îndeplinește prin delegare, în numele și în interesul unui stat, acte în executarea obligațiilor internaționale ale acestui stat în materie de siguranță maritimă și de prevenire a poluării marine nu afectează împrejurarea că aceste acte sunt îndeplinite în exercitarea autorității publice.

85.

Este adevărat că Hotărârea Rüffer ( 61 ) poate fi înțeleasă în sensul că o acțiune introdusă de administratorul cursurilor de apă publice în vederea recuperării cheltuielilor efectuate pentru ridicarea unei epave nu intră în sfera noțiunii de „materie civilă și comercială”, întrucât această ridicare a fost realizată în executarea unei obligații internaționale în materie de protecție a mediului și în temeiul unor dispoziții de drept intern.

86.

Din această perspectivă, această hotărâre ar permite să se pledeze în favoarea interpretării potrivit căreia Regulamentul nr. 44/2001 nu se aplică în litigiul principal.

87.

Cu toate acestea, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Rüffer, astfel cum însăși Curtea a arătat ( 62 ), autoritatea publică în cauză exercita atribuții de poliție fluvială și se afla în poziția de putere publică față de particulari.

88.

Astfel, proprietarul unui teren nu poate să își însușească un bun situat pe acesta, să vândă acest bun și să utilizeze suma obținută pentru a acoperi cheltuielile legate de ridicarea sa, cu excepția cazului în care sunt implicate puteri exorbitante în raport cu normele de drept comun aplicabile în relațiile dintre particulari ( 63 ). Astfel, oricare ar fi izvorul acestor puteri, internațional sau național, și oricare ar fi particularii a căror protecție este vizată de exercitarea acestor puteri, recurgerea, în momentul exercitării actelor în cauză, la prerogativele de putere publică este cea care exclude aplicarea Regulamentului nr. 44/2001.

89.

Nu mai rămâne decât să se verifice dacă actele în litigiu, și anume clasificarea și certificarea unei nave, decurg din exercitarea unor prerogative de putere publică și, prin urmare, nu intră în sfera noțiunii de „materie civilă și comercială” în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001. În acest scop, analiza unei delegări prin care un stat a conferit anumite sarcini unui organism de drept privat și analiza legilor care se aplică exercitării obligațiilor care decurg din această delegare se pot dovedi utile pentru a stabili gama de puteri utilizate pentru îndeplinirea actelor în litigiu și pentru a decide dacă, în conformitate cu criteriile stabilite de Curte în jurisprudența sa referitoare la noțiunea de „materie civilă și comercială”, aceste acte decurg din exercitarea prerogativelor de putere publică ( 64 ).

90.

În ceea ce privește litigiul principal, inspecțiile și controalele efectuate în vederea clasificării și a certificării unei nave pot conduce la revocarea unui certificat sau, astfel cum se prevede în Convenția SOLAS, la solicitarea unor reparații la navă de către o organizație recunoscută. Astfel, această organizație trebuie să aplice normele în materie de siguranță maritimă și de prevenire a poluării marine.

91.

În această privință, în primul rând, nimic nu implică faptul ca un organism care desfășoară operațiuni de clasificare și de certificare să se situeze într‑o poziție de putere publică față de alți particulari decât proprietarul unei nave.

92.

În al doilea rând, chiar dacă ne concentrăm pe poziția acestui organism față de acest proprietar, din Acordul din anul 1999 reiese că pârâtele ar fi furnizat serviciile în schimbul unei remunerații, în temeiul unui contract de drept privat încheiat direct cu proprietarul navei Al Salam Bocaccio ’98. Nimic nu sugerează că părțile la acest contract nu ar fi fost libere să stabilească prețul pentru aceste servicii. În plus, potrivit Acordului din anul 1999, pârâtele ar fi putut introduce în contractul menționat clauze care să limiteze răspunderea lor. Deducem de aici că modalitățile aceluiași contract nu au fost stabilite în mod unilateral, ci în exercitarea libertății contractuale. În măsura în care această libertate cuprinde, printre altele, libera alegere a partenerului economic, considerăm că este oportun să se rețină că reclamanții susțin că proprietarul navei în cauză a selecționat pârâtele dintre alte organisme care desfășoară operațiunile de clasificare și de certificare pentru statul de pavilion.

93.

Astfel, oricare ar fi poziția pârâtelor față de proprietarul navei, această poziție se înscrie în cadrul contractual stabilit cu consimțământul acestuia din urmă, care a acceptat să se supună inspecțiilor și controalelor și să își asume cheltuielile pentru acestea. În consecință, chiar dacă pârâtele ar fi putut exercita puteri corective, ele ar fi făcut acest lucru în cadrul respectiv asumat în mod liber de către proprietar.

94.

În continuare, în al treilea rând, din Acordul din anul 1999 reiese că interpretarea actelor aplicabile și stabilirea echivalențelor sau aprobarea altor cerințe decât cele stabilite prin actele aplicabile sunt prerogative ale administrației panameze. Acest acord prevede că exceptările de la cerințele stabilite prin actele aplicabile intră de asemenea în sfera prerogativelor acestei administrații și au trebuit să fie aprobate de către aceasta din urmă înainte de eliberarea unui certificat. Deși activitatea legislativă constituie exercitarea autorității publice, nimic nu indică faptul că statul delegant nu și‑a păstrat competența exclusivă în ceea ce privește această activitate. În schimb, activitățile precum cele desfășurate de pârâte, care, astfel cum reiese din Acordul din anul 1999, au ca scop stabilirea conformității navelor cu cerințele relevante stabilite prin actele aplicabile și eliberarea certificatelor tehnice corespunzătoare, par a fi de natură tehnică.

95.

În aceste condiții, revocarea unui certificat din cauza neconformității unei nave cu aceste cerințe nu decurge din puterea decizională a unui organism precum pârâtele, al cărui rol se limitează la realizarea unor verificări, în conformitate cu cadrul de reglementare definit în prealabil. În cazul în care, ca urmare a revocării unui certificat, o navă nu mai poate naviga, acest lucru se datorează sancțiunii care, astfel cum au admis pârâtele în ședință, este impusă de lege.

96.

În sfârșit, în al patrulea rând, pot fi trase concluzii utile, astfel cum arată Comisia, din jurisprudența bogată referitoare la libertatea de stabilire și de prestare a serviciilor ( 65 ).

97.

Trebuie să se arate în special că, în Hotărârea Rina Services și alții ( 66 ), Curtea a precizat că activitățile de certificare desfășurate de societățile care au calitatea de organisme de certificare nu intră în domeniul de aplicare al excepției prevăzute la articolul 51 TFUE, ca urmare a faptului că aceste societăți sunt întreprinderi cu scop lucrativ, care își desfășoară activitățile în condiții de concurență și care nu dispun de nicio putere de decizie legată de exercitarea prerogativelor de putere publică.

98.

În aceste condiții, în opinia noastră, nu se poate susține că activitățile îndeplinite de pârâte în vederea clasificării și a certificării navei Al Salam Bocaccio ’98, precum și eliberarea unor certificate în acest scop decurgeau din exercitarea prerogativelor de putere publică.

99.

Din analiza noastră reiese că, în primul rând, simplul fapt că pârâtele au îndeplinit actele în litigiu prin delegare din partea unui stat nu exclude, în sine, litigiul, în cadrul căruia este invocată răspunderea pentru aceste acte, din domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 44/2001 ( 67 ). În al doilea rând, nici faptul că actele menționate au fost efectuate în numele și în interesul statului delegant nu produce un astfel de efect ( 68 ). În sfârșit, în al treilea rând, faptul că aceste operațiuni au fost îndeplinite în executarea obligațiilor internaționale ale acestui stat nu repune în discuție considerațiile precedente ( 69 ).

100.

Cu toate acestea, recurgerea la prerogativele de putere publică în efectuarea actelor conduce întotdeauna la neaplicarea ratione materiae a Regulamentului nr. 44/2001 într‑un litigiu în cadrul căruia este invocată răspunderea pentru aceste acte. Or, ținând seama de gama de puteri utilizate de pârâte pentru a îndeplini operațiunile de clasificare și de certificare a navei Al Salam Bocaccio ’98, nu se poate considera că aceste operațiuni decurg din exercitarea unor prerogative de putere publică ( 70 ).

101.

În lumina celor ce precedă, trebuie să se considere că articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că o acțiune în repararea prejudiciilor îndreptată împotriva unor organisme de drept privat cu privire la activități de clasificare și de certificare desfășurate de aceste organisme prin delegare din partea unui stat terț, în numele acestuia și în interesul său, intră în sfera noțiunii de „materie civilă și comercială”, potrivit acestei dispoziții.

102.

Singura problemă care se ridică încă este cea a impactului excepției imunității de jurisdicție, invocată în fața instanței de trimitere, asupra exercitării competenței întemeiate pe Regulamentul nr. 44/2001. Pentru a răspunde la această problemă, trebuie, în primul rând, să se stabilească dacă, în stadiul actual al practicii internaționale, pârâtele pot invoca imunitatea de jurisdicție a statelor. În caz afirmativ, va trebui să se examineze, în al doilea rând, dacă, ținând seama de faptul că pârâtele au domiciliile pe teritoriul unui stat membru și că Regulamentul nr. 44/2001 se aplică ratione materiae în litigiul principal, instanța de trimitere poate totuși să soluționeze acest litigiu.

103.

În această privință, considerăm că Curtea este competentă să interpreteze dreptul internațional cutumiar în măsura în care acesta poate avea incidență asupra interpretării dreptului Uniunii.

104.

Curtea a statuat deja, atunci când o situație care face obiectul cauzei care a condus la trimiterea preliminară nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, că nu este competentă să interpreteze și să aplice normele de drept internațional cutumiar pe care instanța de trimitere intenționează să le aplice situației în cauză, precum cele referitoare la imunitatea de jurisdicție a statelor ( 71 ). A contrario, dacă situația în cauză intră sub incidența dreptului Uniunii, iar interpretarea acestuia poate fi influențată de o normă de drept internațional cutumiar, Curtea poate interpreta și această normă.

105.

Această considerație este confirmată de Hotărârea Mahamdia ( 72 ), în care Curtea a determinat conținutul principiului de drept internațional cutumiar referitor la imunitatea de jurisdicție a statelor pentru a concluziona că acest principiu nu se opune aplicării Regulamentului nr. 44/2001 în litigiul principal.

106.

Or, astfel cum am arătat la punctul 46 din prezentele concluzii, nu este clar dacă distincția între actele îndeplinite iure imperii și cele îndeplinite iure gestionis trebuie să fie efectuată în conformitate cu criteriile legii forului sau cu cele ale dreptului internațional. Cu toate acestea, chiar și susținătorii principiului calificării actelor în litigiu de către legea forului admit că această calificare trebuie să fie compatibilă cu dreptul internațional ( 73 ). Urmarea acestei linii de gândire, stabilind conținutul dreptului imunității în funcție de soluțiile proprii ale dreptului internațional, ar trebui să permită stabilirea cerințelor general recunoscute în ceea ce privește imunitatea de jurisdicție.

107.

Instanța de trimitere pare să nu excludă posibilitatea ca pârâtele să invoce imunitatea de jurisdicție, fără a efectua o examinare pentru a identifica o normă relevantă de drept internațional cutumiar. Numai pârâtele susțin că pot invoca imunitatea de jurisdicție în ceea ce privește ansamblul activităților lor. În susținerea acestei afirmații, ele invocă surse convenționale și Acordul din anul 1999, precum și hotărâri ale instanțelor franceze și italiene. În ceea ce privește guvernul francez, el este de părere că pârâtele beneficiază de această imunitate numai în ceea ce privește activitățile de certificare.

108.

Reamintim că o normă de drept internațional cutumiar există în special numai dacă există o practică efectivă însoțită de o opinio iuris, cu alte cuvinte acceptarea unei norme ca fiind dreptul. În lumina acestui principiu trebuie să se stabilească dacă, sub imperiul doctrinei imunității restrictive, conținutul principiului imunității de jurisdicție a statelor este de așa natură încât pârâtele pot invoca imunitatea.

109.

În ceea ce privește, în primul rând, jurisprudența citată de către pârâte, aceasta nu permite să se constate fără echivoc că un organism care desfășoară operațiuni de clasificare și de certificare poate invoca imunitatea de jurisdicție în împrejurări precum cele din speță. În plus, nici analiza mai extinsă a jurisprudenței naționale nu permite să se declare că imunitatea de jurisdicție este acordată, în mod coerent, unor astfel de organisme ( 74 ).

110.

În ceea ce privește, în al doilea rând, limitele imunității de jurisdicție ratione materiae, acestea sunt rareori precizate în izvoarele scrise ale dreptului imunității. În plus, chiar dacă astfel de izvoare există, analiza acestora evidențiază de asemenea inexistența unui tratament uniform al imunităților de jurisdicție în ceea ce privește entitățile distincte din punct de vedere juridic ale statului ( 75 ).

111.

Observăm în această privință că lectura Hotărârii Mahamdia ( 76 ) poate lăsa impresia că Curtea s‑a inspirat din Convenția de la New York pentru a stabili dacă una dintre părțile din litigiul principal putea sau nu să invoce imunitatea de jurisdicție.

112.

În această hotărâre, Curtea a considerat că, în cadrul unui litigiu în care un angajat al unei ambasade a unui stat terț solicită plata unor despăgubiri și contestă rezilierea contractului de muncă pe care l‑a încheiat cu acest stat, acesta din urmă nu beneficiază de imunitate de jurisdicție atunci când atribuțiile îndeplinite de acest angajat nu se înscriu în sfera exercitării autorității publice sau atunci când acțiunea în justiție nu riscă să afecteze interesele statului în ceea ce privește securitatea ( 77 ).

113.

Deși Curtea nu a expus în mod expres motivele care au determinat‑o să introducă rezerva referitoare la riscul de afectare a intereselor statului în ceea ce privește securitatea, o formulare identică figurează în dispozițiile Convenției de la New York privind procedurile referitoare la un contract de muncă.

114.

În pofida ezitărilor noastre cu privire la relevanța acestei convenții ( 78 ), observăm că, potrivit dispozițiilor introductive ale acesteia, termenul „stat” desemnează, printre altele, stabilimentele sau organismele statului ori alte entități, în măsura în care sunt abilitate să îndeplinească și îndeplinesc efectiv acte care țin de exercițiul autorității suverane de stat. Or, din lucrările pregătitoare ale convenției menționate reiese că astfel de entități sunt prezumate a nu fi abilitate să exercite funcțiile guvernamentale și, în consecință, nu pot, în general, să invoce imunitatea de jurisdicție ( 79 ). Pe de altă parte, dispozițiile aceleiași convenții referitoare la tranzacțiile comerciale prevăd că, atunci când o entitate de stat sau o entitate creată de acesta este dotată cu personalitate juridică distinctă și capacități juridice și este implicată într‑un proces care are legătură cu o tranzacție comercială în care este angajată, imunitatea de jurisdicție de care beneficiază statul respectiv nu este afectată. Acest lucru este și mai adevărat în ceea ce privește entități nestatale precum pârâtele.

115.

În sfârșit, în ceea ce privește întrebările sale referitoare la excepția imunității de jurisdicție, instanța de trimitere menționează considerentul (16) al Directivei 2009/15. Potrivit acestuia, „[a]tunci când o organizație recunoscută, inspectorii sau personalul său tehnic eliberează certificatele relevante în numele administrației, statele membre ar trebui să ia în considerare posibilitatea ca aceștia să facă obiectul, în ceea ce privește respectivele activități delegate, al unor garanții legale și al unei protecții juridice corespunzătoare, inclusiv posibilitatea de a exercita în mod adecvat dreptul la apărare, cu excepția imunității, aceasta reprezentând o prerogativă care poate fi invocată numai de statele membre, ca un atribut inseparabil al suveranității, și care, prin urmare, nu poate fi delegată”.

116.

Această directivă completează obligațiile statelor membre care emană din dreptul internațional, precum Convenția de la Montego Bay și Convenția SOLAS. Mai precis, directiva menționată stabilește măsurile care trebuie respectate de către statele membre în relația cu organizațiile însărcinate cu inspecția, controlul și certificarea navelor din punctul de vedere al conformității cu dispozițiile convențiilor internaționale privind siguranța maritimă și prevenirea poluării marine, promovând totodată libertatea de a presta servicii.

117.

În acest cadru, Directiva 2009/15 prevede că, atunci când un stat membru conferă competențele în materie de certificare unei organizații recunoscute, acesta are obligația de a introduce într‑un acord încheiat cu această organizație clauzele referitoare la răspunderea financiară a acesteia din urmă. Prin aceste clauze, statul membru își rezervă dreptul la o cale de atac împotriva organizației menționate în cazul în care se stabilește definitiv și irevocabil răspunderea acesteia pentru un accident maritim.

118.

În completarea acestor obligații specifice cu privire la răspunderea financiară a organizațiilor recunoscute, considerentul (16) al Directivei 2009/15 pare să indice că organizațiile precum pârâtele nu beneficiază de imunitatea de jurisdicție de care se bucură un stat.

119.

Pentru a completa această expunere a Directivei 2009/15 și în măsura în care aceasta se poate dovedi relevantă pentru a răspunde la întrebarea preliminară, observăm că, prin menționarea considerentului (21) al Directivei de punere în aplicare 2014/111/UE ( 80 ), instanța de trimitere pare să sugereze că, ținând seama de dezvoltările recente, Directiva 2009/15 nu ar fi compatibilă cu dreptul internațional sau, cel puțin, cu practica internațională în materie de siguranță maritimă și de prevenire a poluării marine. Astfel, din considerentul (21) al Directivei de punere în aplicare 2014/111 reiese că, în ceea ce privește dreptul Uniunii, certificatele statutare au caracter public, în timp ce certificatele de clasă au caracter privat. În schimb, la nivel internațional, „certificarea statutară și serviciile statutare” sunt menționate în mod sistematic ca fiind efectuate de către organizația recunoscută „în numele statului de pavilion”, ceea ce contrazice distincția de ordin juridic care există în dreptul Uniunii.

120.

Or, în această privință, este suficient să se constate că, pe de o parte, în prezentele concluzii am pornit de la premisa potrivit căreia un certificat de clasă nu îndeplinește funcții pur private ( 81 ) și că, pe de altă parte, considerentul (16) al Directivei 2009/15 se referă la certificate care au caracter public.

121.

Desigur, pârâtele susțin de asemenea, în primul rând, că Directiva 2009/15 nu se aplică situației de fapt din litigiul principal, în al doilea rând, că Uniunea nu este competentă să impună statelor membre o interpretare a acestui drept, deși considerentul (16) al acestei directive pare să constituie o interpretare a dreptului internațional cutumiar ( 82 ), în al treilea rând, că directiva menționată privește numai statele membre și, în al patrulea rând, că un considerent este, indiferent de situație, lipsit de orice valoare juridică.

122.

Cu toate acestea, în primul rând, deși este adevărat că Directivele 2009/15 și 2014/111 nu sunt aplicabile, ratione temporis, situației de fapt din litigiul principal, pentru a stabili dacă o parte la litigiu poate invoca imunitatea de jurisdicție, trebuie să se aibă în vedere dreptul imunității statelor, astfel cum exista acesta la momentul procedurii principale ( 83 ).

123.

În al doilea rând, în măsura în care dreptul internațional cutumiar privește aspectele al căror obiect ține de mandatul organizațiilor internaționale, practica acestora poate contribui de asemenea la formarea sau la exprimarea unor norme de drept internațional cutumiar ( 84 ).

124.

Trebuie să observăm în această privință că, în Convenția de la Montego Bay încheiată de Uniune, se stabilesc limitele obligațiilor internaționale ale statelor de pavilion în materie de siguranță maritimă și de prevenire a poluării maritime. Prin adoptarea Directivei 2009/15, Uniunea și‑a exercitat competența de a reglementa măsurile care ar trebui urmate de statele membre în raporturile lor cu organizațiile abilitate, intrându‑se în aceste raporturi în executarea acestor obligații internaționale. În plus, instanțele statelor membre au competența de a soluționa litigiile referitoare la răspunderea organizațiilor abilitate în temeiul dreptului Uniunii, și anume Regulamentul nr. 44/2001. În consecință, problema imunității de jurisdicție a organizațiilor care desfășoară operațiuni de clasificare și de certificare face obiectul mandatului Uniunii.

125.

În al treilea rând, este adevărat că Directiva 2009/15 privește numai statele membre. Totuși, această limitare nu ține de voința legiuitorului Uniunii de a da o aplicabilitate limitată interpretării principiului de drept internațional cutumiar referitor la imunitatea de jurisdicție, ci de faptul că mandatul Uniunii privește numai statele membre. Or, atât competența oricărui legiuitor, cât și cea a oricărei instanțe sunt limitate din punct de vedere teritorial sau personal. Acest lucru nu le împiedică să contribuie la formarea sau la exprimarea unor norme de drept internațional cutumiar care, cu excepția cutumelor regionale, trebuie să fie coerente în ansamblu și să nu prezinte contradicții semnificative.

126.

În al patrulea rând, deși un considerent nu este obligatoriu din punct de vedere juridic, acesta poate, pe de o parte, să constituie o formă a practicii unei organizații internaționale care, din punctul de vedere al dreptului internațional, poate contribui la formarea sau la exprimarea unor norme de drept internațional cutumiar ( 85 ). Astfel, în sensul dreptului internațional, practica statelor și a organizațiilor internaționale se dezvăluie prin comportamentul acestora și poate lua o largă varietate de forme ( 86 ). Pe de altă parte, se poate aprecia că un considerent indică neacceptarea unei norme ca fiind dreptul (opinio iuris).

127.

Indiferent de natura interpretării dreptului internațional cutumiar care poate fi identificată în considerentul (16) al Directivei 2009/15, acesta nu constituie o manifestare incidentă a poziției adoptate de Uniune în ceea ce privește calificarea operațiunilor de clasificare și de certificare îndeplinite de un organism de drept privat precum cele care nu decurg din exercitarea autorității publice. Astfel, această interpretare corespunde rezultatului analizei noastre referitoare la Regulamentul nr. 44/2001. Amintim că din aceasta reiese că, ținând seama de criteriile de distincție între actele îndeplinite iure imperii și cele îndeplinite iure gestionis, dezvoltate de Curte în jurisprudența sa referitoare la noțiunea de „materie civilă și comercială”, operațiunile de clasificare și de certificare, efectuate de organismele de drept privat, trebuie să fie considerate acte îndeplinite fără a se recurge la prerogativele de putere publică ( 87 ).

128.

În aceste condiții, imaginea care se desprinde din analiza noastră nu poate fi asimilată situației în care ar exista fără echivoc o practică efectivă însoțită de opinio iuris cu privire la o normă de drept internațional cutumiar care să permită pârâtelor să invoce imunitatea de jurisdicție a statelor în litigiul principal. Ni se pare oportun să amintim că refuzul de a recunoaște imunitatea de jurisdicție unui organism care desfășoară operațiuni de clasificare și de certificare nu prejudecă problema răspunderii acestuia. Această problemă trebuie soluționată în conformitate cu normele materiale din legea aplicabilă. În acest cadru, nu se poate pierde din vedere faptul că astfel de organisme pot beneficia de asemenea de imunitate de fond ( 88 ).

129.

Pentru a concluziona, trebuie să se considere că principiul de drept internațional cutumiar referitor la imunitatea de jurisdicție a statelor nu se opune aplicării Regulamentului nr. 44/2001 într‑un litigiu referitor la o acțiune în repararea prejudiciilor îndreptată împotriva unor organisme de drept privat cu privire la activități de clasificare și de certificare desfășurate de aceste organisme prin delegare din partea unui stat terț, în numele acestuia și în interesul său.

130.

Din motive de exhaustivitate, în ipoteza în care Curtea nu ar fi de acord cu analiza noastră referitoare la conținutul principiului de drept internațional cutumiar referitor la imunitatea de jurisdicție a statelor, pot fi formulate succint trei observații.

131.

În primul rând, relația dintre imunitatea de jurisdicție a statelor și normele de competență din Regulamentul nr. 44/2001 este dificil de contextualizat.

132.

Regulamentul nr. 44/2001 conține, astfel cum arată pârâtele, o dispoziție care reglementează relația acestuia cu convențiile care sunt obligatorii pentru statele membre, și anume articolul 71 din acesta. Potrivit acestei dispoziții, acest regulament nu aduce atingere convențiilor la care statele membre sunt parte și care reglementează competența, recunoașterea sau executarea hotărârilor în anumite chestiuni speciale. Potrivit doctrinei, dispoziția menționată reglementează, printre altele, relația dintre Regulamentul nr. 44/2001 și Convenția de la Basel ( 89 ). Deducem de aici că problema exercitării jurisdicției față de excepția imunității de jurisdicție se încadrează în „chestiuni speciale” în sensul articolului 71 din acest regulament, care intră în domeniul de aplicare al regulamentului menționat ( 90 ).

133.

Or, nici Republica Italiană, nici Republica Panama nu sunt părți la Convenția de la Basel. În orice caz, în situația de fapt din litigiul principal, excepția imunității de jurisdicție își are originea, astfel cum arată instanța de trimitere și astfel cum susțin pârâtele, în dreptul internațional cutumiar.

134.

Articolul 71 din Regulamentul nr. 44/2001 privește numai convențiile la care statele membre erau părți la momentul adoptării acestui regulament. Natura statică a acestei dispoziții nu corespunde caracterului evolutiv al dreptului internațional cutumiar care, în plus, este obligatoriu atât pentru statele membre, cât și pentru Uniune ( 91 ). Astfel, să se considere că articolul 71 din Regulamentul nr. 44/2001 stabilește legătura dintre acest regulament și principiul de drept internațional cutumiar referitor la imunitatea de jurisdicție a statelor ar însemna că legiuitorul Uniunii a dorit să pietrifice dreptul internațional cutumiar în starea în care se afla la momentul adoptării regulamentului menționat. O astfel de soluție ar fi vădit incompatibilă cu articolul 3 alineatul (5) TUE potrivit căruia Uniunea contribuie la respectarea strictă și la dezvoltarea dreptului internațional.

135.

În consecință, suntem de părere că articolul 71 din Regulamentul nr. 44/2001 nu este relevant în ceea ce privește relația dintre acest regulament și imunitatea de jurisdicție. În lipsa unor dispoziții relevante în regulamentul menționat, trebuie să se examineze, în opinia noastră, această relație în lumina clarificărilor jurisprudențiale în ceea ce privește raportul dintre dreptul Uniunii și dreptul internațional, acestea fiind în mare parte codificate la articolul 3 alineatul (5) TUE ( 92 ).

136.

În acest cadru, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că convențiile internaționale care fac parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii și sunt obligatorii pentru Uniune prevalează față de actele de drept derivat, care trebuie să fie interpretate, în cea mai mare măsură posibilă, în conformitate cu aceste convenții ( 93 ). Sub rezerva diferențelor dintre convențiile internaționale și normele de drept internațional cutumiar ( 94 ), dacă acestea din urmă fac parte din ordinea juridică a Uniunii și sunt obligatorii pentru Uniune ( 95 ), ele trebuie de asemenea să prevaleze față de actele de drept derivat. În aceste condiții, actele de drept derivat precum Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretate în conformitate cu normele de drept internațional cutumiar ( 96 ). În același timp, dispozițiile acestui regulament trebuie interpretate în lumina drepturilor fundamentale care fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare o asigură Curtea și care sunt în prezent înscrise în cartă ( 97 ).

137.

Existența a două obligații, și anume cea referitoare la contribuția la respectarea dreptului internațional și cea de a asigura respectarea autonomiei ordinii juridice a Uniunii, poate să dea naștere unor tensiuni pe care Uniunea trebuie să le soluționeze. Această situație se regăsește în special atunci când dreptul internațional obligă o instanță națională să recunoască imunitatea de jurisdicție, în timp ce dreptul Uniunii obligă această instanță să își exercite competența pe care aceasta o are în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001.

138.

În acest context, în al doilea rând, pentru ca o obligație de drept internațional, convențională sau cutumiară, să poată face parte din ordinea juridică a Uniunii, această obligație nu trebuie să repună în discuție structura constituțională și valorile pe care se întemeiază Uniunea ( 98 ).

139.

Două hotărâri ilustrează acest aspect. Pe de o parte, Hotărârea Ungaria/Slovacia ( 99 ), în care Curtea a considerat că împrejurarea că un cetățean al Uniunii exercită funcția de șef de stat este de natură să justifice o limitare, întemeiată pe norme cutumiare ale dreptului internațional general, precum și pe norme ale convențiilor multilaterale potrivit cărora șeful de stat se bucură în relațiile internaționale de un statut special care presupune, printre altele, privilegii și imunități, a exercitării dreptului de circulație pe care i‑l conferă articolul 21 TFUE. Pe această bază, Curtea a concluzionat că, în împrejurările cauzei, articolul 21 TFUE nu impune altui stat să garanteze accesul pe teritoriul său.

140.

Pe de altă parte, Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia ( 100 ), în care Curtea a statuat în esență că obligațiile impuse printr‑un acord internațional nu pot avea ca efect să aducă atingere principiului constituțional al Uniunii potrivit căruia toate actele Uniunii trebuie să respecte drepturile fundamentale.

141.

Aceste două interpretări ale relației dintre dreptul Uniunii și dreptul internațional, în aparență contradictorii, atestă importanța menținerii echilibrului între apărarea identității constituționale a Uniunii și garanția că dreptul Uniunii nu devine ostil comunității internaționale, ci este un element activ al acesteia ( 101 ).

142.

În această privință, recunoașterea imunității de jurisdicție de către instanța forului nu împiedică reclamantul să inițieze o procedură în fața instanțelor statului pârât, întrucât acestea vor fi, în principiu, competente să judece o acțiune îndreptată împotriva acestui stat. Situația poate fi diferită în ceea ce privește recunoașterea imunității de jurisdicție în favoarea organismelor de drept privat externe statului din care derivă imunitatea. În lipsa unei legături spațiale cu acest stat, instanțele acestuia pot să nu fie competente să judece acțiuni îndreptate împotriva unor astfel de organisme. Potrivit interpretărilor instanțelor internaționale, dreptul la imunitate de jurisdicție nu depinde de existența altor căi efective care să permită obținerea reparației ( 102 ) și, prin urmare, de existența unui alt for aflat la dispoziția unui reclamant. Trebuie să recunoaștem că suntem receptivi la argumentul potrivit căruia, în ceea ce privește situații care țin a priori de jurisdicția instanțelor dintr‑un stat membru, o normă de drept internațional cutumiar care are astfel de efecte nu ar trebui să fie, fără discernământ, inclusă în ordinea juridică a Uniunii.

143.

Cu toate acestea, cazurile în care niciun for nu ar fi la dispoziția unui reclamant ca urmare a recunoașterii imunității de jurisdicție sunt izolate ( 103 ) și, în orice caz, dificil de identificat. Instanța de trimitere admite că, ținând seama de împrejurările litigiului principal, competența instanțelor panameze de a soluționa litigiul principal există în mod cert. Refuzul de a considera că principiul de drept internațional cutumiar referitor la imunitățile de jurisdicție ale statelor face parte din ordinea juridică a Uniunii ar implica totuși o ruptură cu acquis‑ul comunității internaționale în ceea ce privește toate litigiile, inclusiv cele în care un for alternativ este la dispoziția reclamantului.

144.

În consecință, fără a uita de implicațiile imunității de jurisdicție asupra accesului la justiție și de necesitatea de a menține echilibrul între apărarea identității constituționale a Uniunii și respectarea dreptului internațional, trebuie să se considere că acest principiu face parte din ordinea juridică a Uniunii.

145.

Ținând seama de cele de mai sus, în al treilea rând, este necesar să se examineze dacă, în lumina articolului 47 din cartă și a articolului 6 paragraful 1 din CEDO, o instanță națională poate refuza recunoașterea imunității de jurisdicție și poate exercita competența pe care aceasta o are în temeiul unei norme de competență din Regulamentul nr. 44/2001.

146.

Dreptul de acces la o instanță judecătorească constituie un element inerent dreptului la un proces echitabil prevăzut la articolul 6 paragraful 1 din CEDO ( 104 ). De asemenea, principiul protecției jurisdicționale efective care figurează la articolul 47 din cartă este constituit din diverse elemente, care includ, printre altele, dreptul de acces la instanțele judecătorești ( 105 ).

147.

Examinarea jurisprudenței Curții EDO arată că, pentru această curte, recunoașterea imunității de jurisdicție constituie o limitare a acestui drept. Or, o astfel de limitare urmărește un obiectiv legitim, și anume respectarea dreptului internațional pentru a favoriza curtoazia și bunele relații între state prin respectarea suveranității unui alt stat. Pe de altă parte, în general, această limitare nu este disproporționată atunci când reflectă principiile de drept internațional general recunoscute în materia imunității statelor ( 106 ).

148.

Urmând această ordine de idei, Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit) a considerat recent că, în lipsa unei obligații care să decurgă din principiul imunității de jurisdicție a statelor, un refuz de a exercita competența încalcă articolul 6 din CEDO și – în ceea ce privește cererile întemeiate pe dreptul Uniunii – de asemenea articolul 47 din cartă ( 107 ). În hotărârea sa, ea nu a examinat însă dacă recunoașterea imunității de jurisdicție aduce atingere exercitării competenței întemeiate pe Regulamentul nr. 44/2001. În schimb, această instanță pare să fi considerat că, având în vedere efectul direct orizontal al articolului 47 din cartă, acesta poate fi invocat împotriva unui stat terț pentru a înlătura o dispoziție națională în materia imunității de jurisdicție într‑un litigiu în care acțiunea este întemeiată pe un drept garantat de ordinea juridică a Uniunii.

149.

În speță, fondul acțiunii introduse în litigiul principal nu se întemeiază pe dreptul Uniunii.

150.

În acest context, mai întâi, în cazul în care o instanță națională are competența de a soluționa un litigiu în temeiul Regulamentului nr. 44/2001, această instanță pune în aplicare dreptul Uniunii în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă ( 108 ). În plus, principiul protecției jurisdicționale efective constituie un principiu general al dreptului Uniunii. În consecință, dacă, pentru un motiv oarecare, întinderea protecției prevăzute la articolul 47 din cartă se limitează la drepturi și libertăți în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă, acest principiu general ar trebui „să acopere lacuna” ( 109 ).

151.

În continuare, articolul 47 din cartă este suficient în sine și nu trebuie să fie clarificat prin dispoziții suplimentare ale dreptului Uniunii sau ale dreptului național pentru a conferi particularilor un drept care să poată fi invocat ca atare ( 110 ). În măsura în care principiul protecției jurisdicționale efective include dreptul de acces la instanțele judecătorești, un particular trebuie să poată invoca în fața autorităților statelor membre dreptul său de a sesiza instanța competentă.

152.

În sfârșit, Curtea a statuat deja că obligația să lase neaplicată orice dispoziție națională contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct nu este condiționată de împrejurarea că situația juridică a particularilor poate fi eventual modificată odată ce o instanță națională lasă neaplicată o dispoziție națională care reglementează competența jurisdicțională și statuează cu privire la cererea formulată în fața sa ( 111 ). Situația trebuie să fie aceeași în ceea ce privește implicațiile exercițiului de evaluare comparativă, pe de o parte, a obligațiilor de drept internațional și, pe de altă parte, a celor de drept al Uniunii ( 112 ).

153.

În acest context, instanța de trimitere nu are îndoieli cu privire la existența accesului efectiv la instanțele panameze. Pe de altă parte, aceasta admite că, în litigiul principal, nu este vorba despre infracțiuni săvârșite cu încălcarea normelor internaționale de ius cogens. În aceste împrejurări, suntem de părere că dreptul de acces la instanțele judecătorești nu s‑ar opune ca instanța de trimitere să recunoască imunitatea de jurisdicție în litigiul principal.

154.

Fără a aduce atingere observațiilor suplimentare care precedă, referitoare la întinderea imunității de jurisdicție în litigiul principal, ne menținem poziția pe care am prezentat‑o la punctul 129 din prezentele concluzii.

155.

În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Tribunal di Genova (Tribunalul din Genova, Italia) după cum urmează:

„Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că o acțiune în repararea prejudiciilor îndreptată împotriva unor organisme de drept privat în legătură cu activități de clasificare și de certificare desfășurate de aceste organisme prin delegare din partea unui stat terț, în numele acestuia și în interesul său, intră în sfera noțiunii de «materie civilă și comercială», potrivit acestei dispoziții.

Principiul de drept internațional cutumiar referitor la imunitatea de jurisdicție a statelor nu se opune aplicării Regulamentului nr. 44/2001 într‑un litigiu privind o astfel de acțiune.”