1.

Prin recursul formulat, HF solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 29 iunie 2018, HF/Parlamentul ( 2 ), prin care acesta i‑a respins acțiunea având ca obiect, pe de o parte, anularea deciziei Parlamentului European din 3 iunie 2016 prin care autoritatea abilitată să încheie contractele (denumită în continuare „AAIC”) a respins cererea de asistență formulată de HF și, pe de altă parte, repararea prejudiciului suferit de HF ca urmare a nelegalităților săvârșite de Parlament pe parcursul soluționării cererii de asistență.

2.

Prezentul recurs oferă Curții oportunitatea de a confirma o jurisprudență recentă privind domeniul de aplicare al dreptului de a fi ascultat înainte ca administrația să adopte o decizie care lezează ( 3 ) și de a preciza elementele care trebuie luate în considerare pentru a se stabili dacă acțiunile constituie o hărțuire morală.

3.

În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii privesc primul și al treilea motiv ale recursului principal, precum și recursul incident formulat de Parlament.

4.

Propunem Curții să declare recursul incident inadmisibil, să admită primul motiv și să respingă al treilea motiv al recursului principal.

5.

Statutul funcționarilor Uniunii Europene a fost stabilit prin Regulamentul nr. 31 (CEE), nr. 11 (CECO) de stabilire a Statutului funcționarilor și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Comunității Europene și ai Comunității Europene a Energiei Atomice. Acest statut, în versiunea aplicabilă în litigiu (denumit în continuare „statutul”), prevede la articolul 12a:

„(1)   Funcționarul se abține de la orice formă de hărțuire morală și sexuală.

[…]

(3)   Prin hărțuire morală se înțelege orice conduită abuzivă de lungă durată, repetată sau sistematică, ce se manifestă prin comportament, limbaj, acte, gesturi și înscrisuri care sunt intenționate și care aduc atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane.

[…]”

6.

Articolul 24 din statut prevede:

„Uniunea oferă asistență funcționarului, în special în procedurile împotriva autorilor de amenințări, ultraj, insulte, acte sau declarații defăimătoare sau alte infracțiuni împotriva persoanei și a proprietății, la care funcționarul sau membrii familiei sale sunt supuși ca urmare a calității pe care o are și a atribuțiilor sale.

Ea repară în mod solidar prejudiciile pe care funcționarul le suferă în astfel de cazuri, în măsura în care funcționarul, cu intenție sau printr‑o neglijență gravă, nu a fost la originea prejudiciilor în cauză și nu a putut să obțină repararea prejudiciilor din partea autorului acestora.”

7.

Istoricul cauzei a fost prezentat în detaliu în hotărârea atacată ( 4 ). Elementele esențiale și necesare pentru înțelegerea prezentelor concluzii pot fi rezumate după cum urmează.

8.

HF a fost angajată în anul 2003 în cadrul Unității de audiovizual a Direcției Generale „Comunicare” a Parlamentului și a rămas în serviciul acestei unități până în anul 2015, respectiv timp de 12 ani. În afara unei perioade de aproximativ un an și jumătate, în cursul căreia a fost angajată la o societate terță, lucrând în același timp pentru această unitate, HF a fost angajată în mod direct de Parlament și a lucrat pentru acesta, succesiv, în calitate de agent auxiliar, de agent contractual sau chiar de agent temporar.

9.

Prin scrisoarea din 11 decembrie 2014, adresată secretarului general al Parlamentului (denumit în continuare „secretarul general”) și, în copie, președintelui comitetului consultativ privind hărțuirea și prevenirea acesteia la locul de muncă (denumit în continuare „comitetul consultativ”), precum și președintelui Parlamentului și directorului general al Direcției Generale „Personal” din cadrul Secretariatului General al Parlamentului, HF a formulat, în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut, o cerere de asistență în sensul articolului 24 din statut (denumită în continuare „cererea de asistență”).

10.

În susținerea acestei cereri, HF a arătat că este victima unei hărțuiri morale, în sensul articolului 12a din statut, din partea șefului Unității de audiovizual, iar hărțuirea respectivă s‑ar fi materializat prin comportamente, cuvinte și înscrisuri ale acestuia din urmă, în special în cadrul reuniunilor serviciului. Ea a solicitat, mai precis, să fie adoptate măsuri urgente pentru a o proteja imediat de presupusul autor al hărțuirii și să fie inițiată o anchetă administrativă de către AAIC pentru a se stabili realitatea faptelor.

11.

Prin scrisoarea din 4 februarie 2015, directorul general de personal a informat‑o pe HF că a fost adoptată în favoarea sa o măsură de îndepărtare față de șeful Unității de audiovizual, care consta în schimbarea repartizării lui HF la unitatea de program de vizite.

12.

Prin scrisoarea din 8 decembrie 2015, directorul general de personal a informat‑o pe HF cu privire la intenția sa de a considera nefondată cererea de asistență, în special în urma audierii de către comitetul consultativ a șefului Unității de audiovizual și a altor 14 funcționari și agenți ai unității respective. El i‑a solicitat lui HF, în conformitate cu articolul 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta"), să își prezinte observațiile.

13.

Prin scrisoarea din 17 decembrie 2015, HF a solicitat comunicarea raportului, în opinia sa, de „anchetă”, întocmit de comitetul consultativ. Această solicitare a fost reiterată prin scrisoarea din 5 februarie 2016.

14.

Prin scrisoarea din 9 februarie 2016, directorul general de personal i‑a acordat lui HF un termen care a expirat la 1 aprilie 2016 pentru a‑și depune observațiile scrise. Pe de altă parte, acesta i‑a indicat că comitetul consultativ îi adresase doar un aviz prin care s‑a constatat inexistența unei hărțuiri morale. În această privință, ar fi fost normal ca comitetul consultativ să nu îi comunice un raport, astfel cum se prevede la articolul 14 din normele interne în materie de hărțuire, întrucât un asemenea raport ar fi întocmit de comitetul consultativ doar în cazurile în care comitetul respectiv constată existența unei hărțuiri morale.

15.

La 1 aprilie 2016, HF a depus observații scrise în urma scrisorilor directorului general de personal din 8 decembrie 2015 și din 9 februarie 2016. În cuprinsul acestora, reiterând faptul că comportamentul șefului Unității de audiovizual față de ea constituia o hărțuire morală în sensul articolului 12a din statut, ea a contestat printre altele afirmația directorului general de personal potrivit căreia comitetul consultativ nu ar fi întocmit un raport în sensul articolului 14 din normele interne în materie de hărțuire, ci ar fi emis doar un aviz. În această privință, ea a susținut că refuzul directorului general de personal de a‑i comunica integral concluziile comitetului consultativ nu îi respecta dreptul la apărare și priva de orice efect util observațiile pe care le‑a prezentat.

16.

Prin decizia din 3 iunie 2016, directorul general de personal, acționând în calitate de AAIC, a respins cererea de asistență (denumită în continuare „decizia în litigiu”). În decizia amintită, acesta a indicat printre altele că HF a fost informată, în mod complet și detaliat, cu privire la motivele pentru care intenționa, la 8 decembrie 2015, să respingă cererea de asistență. În plus, potrivit directorului, pe de o parte, HF nu avea niciun drept subiectiv să i se comunice vreun raport de anchetă, vreun aviz sau procesele‑verbale de audiere a martorilor întocmite de comitetul consultativ. Pe de altă parte, directorul respectiv a menținut analiza pe care o efectuase în scrisoarea din 8 decembrie 2015 și, în consecință, a decis să nu recunoască faptul că situația descrisă de HF intra în domeniul de aplicare al noțiunii de hărțuire morală în sensul articolului 12a din statut.

17.

La 6 septembrie 2016, HF a introdus, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, o reclamație împotriva deciziei în litigiu. În susținerea acestei reclamații, ea a invocat încălcarea dreptului la apărare, a articolului 41 din cartă, a dreptului de a fi ascultată și a principiului contradictorialității, precum și neregularități în procedura urmată de comitetul consultativ, erori vădite de apreciere, încălcarea articolelor 12a și 24 din statut și încălcarea obligației de asistență și a obligației de solicitudine.

18.

Prin decizia din 4 ianuarie 2017, secretarul general, în calitatea sa de AAIC, a respins reclamația menționată.

19.

În ceea ce privește critica lui HF referitoare la necomunicarea de către AAIC a raportului întocmit de comitetul consultativ și a proceselor‑verbale de audiere a martorilor, secretarul general a considerat printre altele că, având în vedere jurisprudența întemeiată pe Hotărârile Tzirani/Comisia ( 5 ) și Cerafogli/BCE ( 6 ), AAIC nu avea obligația de a‑i transmite lui HF aceste documente, în special având în vedere că, în cadrul Parlamentului, comitetul consultativ trebuia să lucreze în cea mai mare confidențialitate și că lucrările erau secrete. Or, dată fiind necesitatea de a asigura libertatea de exprimare a tuturor părților interesate, în special a martorilor, nu ar fi fost posibil ca AAIC să transmită aceste documente lui HF.

20.

În ceea ce privește existența, în speță, a unui caz de hărțuire morală în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut, secretarul general a admis că elementele invocate de HF puteau să constituie acte intenționate și repetate în sensul acestei dispoziții. Cu toate acestea, el a apreciat următoarele:

„[T]rebuie avut în vedere că presupusul autor al hărțuirii [este] superiorul ierarhic al [lui HF]. Or, ține de natura atribuțiilor unui șef de unitate să amintească colaboratorilor săi că trebuie să se conformeze instrucțiunilor sale, să contribuie la buna colaborare între colegi, să împărtășească în mod adecvat informațiile utile la locul de muncă sau să dea explicații atunci când au lipsit de la ședințe. Astfel, în general, faptele invocate de [HF] nu par să constituie o conduită abuzivă din partea unui șef de unitate față de un subordonat. Situația de fapt sugerează mai degrabă că șeful de unitate a considerat că poziția sa de lider era contestată, ceea ce a generat tensiuni, în condițiile în care era necesar să se intervină pentru îmbunătățirea funcționării serviciului. Presupusa denigrare a [lui HF] în fața colegilor săi fără posibilitatea de a se apăra a avut loc tocmai cu ocazia reuniunilor care aveau drept scop discutarea deficiențelor serviciului. Afirmațiile atribuite pretinsului autor al hărțuirii, deși regretabile, trebuie astfel să fie raportate la acest context caracterizat prin tensiuni și disfuncții […]”

21.

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 12 aprilie 2017, HF a formulat o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei în litigiu, repararea prejudiciului pe care pretinde că l‑a suferit ca urmare a nelegalităților săvârșite de AAIC pe parcursul soluționării cererii sale de asistență și obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată.

22.

În susținerea concluziilor sale în anulare, HF a invocat trei motive întemeiate, primul, pe încălcarea dreptului la apărare, a articolului 41 din cartă, a dreptului de a fi ascultată și a principiului contradictorialității, al doilea, pe erori procedurale care au afectat procedura urmată de comitetul consultativ prin faptul că aceasta ar fi fost deficientă și, respectiv, al treilea, pe erori vădite de apreciere, pe încălcarea obligației de asistență și a obligației de solicitudine, precum și pe încălcarea articolelor 12a și 24 din statut.

23.

În susținerea concluziilor sale privind despăgubirile, HF solicită plata a 70000 de euro pentru repararea prejudiciului moral pe care l‑ar fi suferit ca urmare a nelegalităților săvârșite de AAIC atunci când i‑a soluționat cererea de asistență și plata a 20000 de euro pentru repararea prejudiciului moral rezultat din neregularitățile care au afectat procedura de anchetă, în speță în ceea ce privește lucrările comitetului consultativ. Astfel, potrivit HF, AAIC ar fi încălcat printre altele principiul termenului rezonabil în ceea ce privește soluționarea cererii sale de asistență.

24.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea în întregime ca nefondată.

25.

Prin memoriul din 10 septembrie 2018, HF a formulat prezentul recurs împotriva hotărârii atacate.

26.

Prin recursul formulat, HF solicită Curții:

27.

Prin memoriul său în răspuns, Parlamentul solicită Curții:

28.

Prin recursul său incident, Parlamentul solicită Curții:

29.

În ședința care a avut loc la 13 noiembrie 2019, HF și Parlamentul și‑au prezentat observațiile orale.

30.

Curtea este sesizată cu două recursuri. În susținerea recursului principal, HF invocă trei motive, dintre care numai primul și al treilea motiv vor face obiectul prezentelor concluzii, în conformitate cu cererea Curții. Aceste motive se întemeiază pe încălcarea de către Tribunal a dreptului de a fi ascultat, în conformitate cu articolul 41 din cartă, și, respectiv, pe o calificare eronată a faptelor de către acesta.

31.

Pe de altă parte, Parlamentul a formulat un recurs incident. Acesta se bazează pe două motive întemeiate pe două erori de drept, prima, la punctul 81 din hotărârea atacată, constând în faptul că Tribunalul a considerat că Parlamentul ar fi trebuit să îi transmită lui HF avizul comitetului consultativ și, respectiv, a doua, la punctul 123 din hotărârea atacată, constând în faptul că acesta nu s‑a limitat la o analiză a erorii vădite de apreciere, ci a efectuat o analiză a erorii simple de apreciere.

32.

Vom începe, într‑o primă etapă, cu examinarea admisibilității recursului incident, apoi, într‑o a doua etapă, vom analiza primul și al treilea motiv ale recursului principal.

33.

Apreciem că este necesar să se invoce din oficiu problema admisibilității recursului incident.

34.

Astfel, potrivit articolului 56 al doilea paragraf prima teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, poate introduce un recurs oricare parte ale cărei concluzii au fost respinse în totalitate sau în parte. Această normă, care se aplică tuturor recursurilor și, prin urmare, atât recursului principal, cât și recursului incident, este reflectată, pentru primul, la articolul 169 alineatul (1) și, pentru al doilea, la articolul 178 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții. Potrivit acestei din urmă dispoziții, pe calea recursului incident se poate cere anularea, în tot sau în parte, a deciziei Tribunalului.

35.

Pe de altă parte, în temeiul articolului 58 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, recursul nu poate privi exclusiv taxele și cheltuielile de judecată.

36.

În ceea ce privește primele două capete de cerere ale recursului incident, acestea vizează anularea hotărârii atacate și, respectiv, respingerea recursului.

37.

Constatăm însă că, prin aceste două capete de cerere, Parlamentul nu încearcă să obțină, conform articolului 178 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, anularea în tot sau în parte a deciziei Tribunalului. În fapt, la primul punct din dispozitivul hotărârii atacate, Tribunalul a respins acțiunea formulată de HF și, astfel, cererea acesteia de anulare a deciziei în litigiu. În consecință, departe de a fi căzut în pretențiile sale în fața Tribunalului, Parlamentul a obținut câștig de cauză, iar primele două capete de cerere ale sale nu îndeplinesc, așadar, condiția prevăzută la articolul 56 al doilea paragraf prima teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene ( 7 ).

38.

Prin cele două motive ( 8 ) pe care le‑a invocat în susținerea recursului incident, Parlamentul urmărește, în realitate, să obțină o înlocuire a motivelor.

39.

Astfel, Parlamentul urmărește să obțină modificarea de către Curte a analizei efectuate de Tribunal la punctele 81 și 123 din hotărârea atacată, respectiv a două dintre motivele acestei hotărâri. Or, astfel de cereri nu pot face obiectul unui recurs principal sau incident, astfel cum reiese din jurisprudența citată la nota de subsol 7 din prezentele concluzii. În consecință, acestea trebuie să fie respinse ca inadmisibile.

40.

Menționăm că Parlamentul pare să fi recunoscut acest fapt, cel puțin implicit, în ședința în fața Curții. Ca răspuns la o întrebare orală a acesteia din urmă, Parlamentul a indicat, astfel, că renunță la primele două capete de cerere.

41.

În ceea ce privește al treilea capăt de cerere, referitor la cheltuielile de judecată, acesta este inadmisibil, întrucât un recurs nu poate privi exclusiv cheltuielile de judecată, astfel cum prevede articolul 58 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

42.

Am mai menționa că, în ședința în fața Curții, Parlamentul a susținut că a fost obligat în mod eronat să suporte un sfert din cheltuielile de judecată efectuate de HF, ca urmare a erorii de drept săvârșite de Tribunal la punctul 81 din hotărârea atacată, și că solicită, în consecință, anularea acestui punct.

43.

Pe lângă faptul că această cerere este inadmisibilă, întrucât privește numai un motiv al hotărârii atacate ( 9 ), ea nu poate fi în orice caz admisă, fiind legată de o cerere care privește exclusiv taxele sau cuantumul cheltuielilor de judecată.

44.

Având în vedere considerațiile care precedă, apreciem că recursul incident trebuie să fie respins în întregime ca inadmisibil.

45.

Prin intermediul primului motiv, HF arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctul 87 din hotărârea atacată, că „AAIC nu a încălcat dreptul de a fi ascultat, astfel cum este prevăzut la articolul 41 din [cartă], prin refuzul de a transmite reclamantei, în speță, procesele‑verbale de audiere a martorilor în faza precontencioasă”. HF susține că, procedând astfel, Tribunalul a încălcat articolul 41 alineatul (2) din cartă, precum și articolul 12a alineatul (1) și articolul 24 din statut. De asemenea, acesta s‑ar fi contrazis și nu și‑ar fi motivat în mod valabil poziția.

46.

HF susține, mai întâi, că considerațiile enunțate la punctele 73 și 74 din hotărârea atacată referitoare la dreptul de a fi ascultat, pe care s‑a întemeiat Tribunalul pentru a statua că ar fi trebuit să îi fie comunicat avizul comitetului consultativ, sunt de asemenea aplicabile în ceea ce privește transmiterea către aceasta a proceselor‑verbale de audiere. Întrucât Parlamentul s‑a întemeiat pe procesele‑verbale respective pentru a adopta decizia în litigiu, acestea ar fi trebuit să îi fie comunicate lui HF, pentru ca ea să poată fi ascultată în mod util.

47.

În continuare, HF contestă motivarea expusă de Tribunal la punctele 83-85 din hotărârea atacată pentru a justifica necomunicarea proceselor‑verbale de audiere, întemeindu‑se pe următoarele două argumente.

48.

În primul rând, obiectivul de a readuce liniștea în cadrul serviciului, care ar impune ca aceste procese‑verbale să rămână confidențiale, nu poate, în opinia HF, să fie garantat necondiționat, fără a ține seama de celălalt obiectiv urmărit prin articolul 12a din statut, de a proteja funcționarii și agenții împotriva hărțuirii.

49.

În al doilea rând, protecția anonimatului martorilor, în numele aceleiași cerințe de confidențialitate, nu poate justifica nici aceasta necomunicarea proceselor‑verbale de audiere. Acestea din urmă ar fi putut să fie anonimizate, astfel cum s‑a întâmplat, de altfel, în ceea ce privește avizul comitetului consultativ.

50.

În sfârșit, HF arată că Tribunalul s‑a contrazis atunci când a statuat că procesele‑verbale de audiere nu trebuiau să îi fie transmise, indicând în același timp, la punctul 89 din hotărârea atacată, că AAIC a beneficiat nu numai de avizul comitetului consultativ, fie el și succint, ci și de aceste procese‑verbale, care i‑au furnizat o imagine de ansamblu și detaliată a realității faptelor reproșate. Potrivit lui HF, Tribunalul a recunoscut, astfel, utilitatea acestor procese‑verbale pentru a completa acest aviz. HF adaugă că din cuprinsul punctului 90 din hotărârea atacată reiese că Tribunalul a recunoscut de asemenea că ea adusese argumente noi întemeiate pe procesele‑verbale menționate. De aici rezultă, potrivit HF, că aceste argumente ar fi trebuit să fie considerate susceptibile să aibă un impact asupra deciziei în litigiu și că anularea acesteia ar fi trebuit să fie admisă.

51.

Parlamentul susține, la rândul său, că primul motiv trebuie respins și arată în special că cerința confidențialității constituie o limită legitimă a dreptului de a fi ascultat. Confidențialitatea mărturiilor ar fi indispensabilă pentru ca persoanele în cauză să accepte să depună mărturie în mod voluntar și, prin urmare, pentru ca anchetele să poată fi efectuate. Parlamentul adaugă că autorul cererii de asistență nu beneficiază de o protecție juridică tot atât de extinsă precum cea acordată în cadrul dreptului la apărare.

52.

Apreciem, contrar Parlamentului, că acest motiv este întemeiat și că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că instituția amintită nu era obligată să îi comunice lui HF procesele‑verbale de audiere pentru a o asculta în mod util înainte de respingerea cererii sale de asistență.

53.

Vom examina acest motiv amintind domeniul de aplicare al dreptului de a fi ascultat în raport cu dreptul la apărare și cu problematica legată de confidențialitatea mărturiilor înainte de a deduce concluziile care rezultă de aici în ceea ce privește transmiterea proceselor‑verbale de audiere către HF.

54.

Amintim că dreptul oricărei persoane de a fi ascultată este înscris la articolul 41 din cartă, referitor la dreptul la bună administrare. Acesta din urmă cuprinde printre altele, pe lângă dreptul de a fi ascultat menționat ( 10 ), dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate ( 11 ), și obligația administrației de a‑și motiva deciziile ( 12 ).

55.

Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de a fi ascultat există chiar și în lipsa oricărei norme interne care îl prevede în mod expres și garantează oricărei persoane posibilitatea de a‑și exprima în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul procedurii administrative și înainte de adoptarea oricărei decizii susceptibile să îi afecteze în mod defavorabil interesele ( 13 ). Persoanei astfel vizate trebuie să i se dea posibilitatea de a‑și prezenta observațiile, pentru ca autoritatea competentă să fie în măsură să țină seama în mod util de toate elementele pertinente și să își poată lua decizia în deplină cunoștință de cauză ( 14 ). Această persoană trebuie să poată să corecteze o eroare sau să invoce anumite elemente pe care le consideră importante ( 15 ).

56.

Subliniem că dreptul de a fi ascultat face parte integrantă din dreptul la apărare ( 16 ). Prin urmare, nu este necesară plasarea în opoziție a acestor două noțiuni susținându‑se, astfel cum procedează Parlamentul, că autorul cererii de asistență nu beneficiază de o protecție juridică tot atât de extinsă precum cea acordată în cadrul dreptului la apărare.

57.

Dreptul de a fi ascultat își găsește, astfel, aplicarea atunci când administrația își propune să adopte față de o persoană un act care o lezează ( 17 ) și nu este necesar ca persoana vizată să fie pârâtă sau, în speță, presupusul autor al hărțuirii pentru a beneficia de acesta.

58.

Rezultă, astfel cum Tribunalul a arătat, de altfel, în mod corect la punctele 73 și 74 din hotărârea atacată, că HF avea dreptul de a fi ascultată în mod util înainte ca decizia în litigiu, care o leza, să fie adoptată.

59.

Curtea a pus recent în aplicare jurisprudența sa cu privire la dreptul de a fi ascultat, în Hotărârea OZ/BEI ( 18 ), în cadrul unui litigiu în materie de hărțuire care a implicat funcționari europeni.

60.

În această hotărâre referitoare la o plângere pentru hărțuire sexuală formulată de o angajată a Băncii Europene de Investiții, Curtea a decis că recurenta era îndreptățită, pentru a putea să prezinte Băncii, în mod util, observațiile sale înainte ca aceasta să ia o decizie privind plângerea sa, să i se comunice, cel puțin, un rezumat al declarațiilor persoanei acuzate de hărțuire și ale diferitor martori audiați în cursul procedurii de anchetă. Curtea a precizat că acest lucru era valabil întrucât declarațiile respective fuseseră utilizate în raportul transmis președintelui Băncii Europene de Investiții și cuprindeau recomandări în considerarea cărora acesta și‑a întemeiat decizia de respingere a plângerii ( 19 ).

61.

Apreciem că aceste considerații sunt pe deplin aplicabile în prezenta cauză.

62.

Întrucât procesele‑verbale de audiere au fost luate în considerare de AAIC în vederea adoptării deciziei în litigiu, HF trebuia să își poată exprima punctul de vedere în privința lor.

63.

Rămâne să se stabilească dacă protejarea confidențialității acestor mărturii putea constitui o limită pentru comunicarea proceselor‑verbale respective.

64.

În această privință, arătăm că, la punctul 57 din Hotărârea OZ/BEI, Curtea a considerat că comunicarea declarațiilor persoanelor audiate trebuia efectuată „cu respectarea, dacă era cazul, a intereselor legitime legate de confidențialitate” ( 20 ).

65.

Subliniem că articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă, referitor la dreptul de a fi ascultat, garantează dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, însă cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional.

66.

Confidențialitatea nu implică însă un drept la secret. Chiar și atunci când este în discuție siguranța statului, Curtea a recunoscut, în scopul protejării dreptului la apărare, necesitatea de a se comunica persoanei interesate cel puțin esența motivelor unei decizii ( 21 ).

67.

Tribunalul a considerat, la punctul 83 din hotărârea atacată, că administrația poate să prevadă posibilitatea de a garanta martorilor care acceptă să furnizeze relatări ale faptelor în litigiu într‑un caz de presupusă hărțuire că mărturiile lor vor rămâne confidențiale atât față de pretinsul autor al hărțuirii, cât și în raport cu eventuala victimă, cel puțin în cadrul procedurii desfășurate pentru soluționarea unei cereri de asistență în sensul articolului 24 din statut.

68.

Apreciem că martorii care acceptă să participe în mod voluntar la procedura de anchetă pot dori, astfel, ca identitatea lor să nu fie dezvăluită și ca aceasta să nu poată fi dedusă din faptele relatate.

69.

Considerăm că această preocupare este legitimă, indiferent care sunt motivele martorilor, și trebuie să fie luată în considerare, în măsura în care este posibil, de către administrație, fie și numai pentru a asigura participarea la anchetă a persoanelor care pot furniza informații utile pentru stabilirea faptelor.

70.

Totuși, trebuie găsit un echilibru între interesul martorilor de a fi protejată confidențialitatea mărturiilor lor și dreptul autorului cererii de asistență de a‑și exprima în mod util punctul de vedere cu privire la conținutul acestora. Acesta din urmă nu poate fi privat, astfel, de cunoașterea unor elemente pe care administrația intenționează să își întemeieze decizia de respingere a cererii sale de asistență.

71.

În acest scop, se poate recurge la anumite tehnici precum anonimizarea sau, precum în Hotărârea OZ/BEI, divulgarea esenței mărturiilor sub forma unui rezumat sau chiar, astfel cum s‑a procedat în speță în cadrul procedurii în fața Tribunalului, mascarea anumitor părți din conținutul acestor mărturii.

72.

Considerăm că respectarea confidențialității ar fi putut fi asigurată în prezenta cauză, înainte ca AAIC să adopte decizia în litigiu, prin utilizarea acelorași tehnici de anonimizare și de mascare precum cele care au fost utilizate în cursul procedurii în fața Tribunalului.

73.

Comunicarea unei versiuni anonimizate a proceselor‑verbale, doar parțial mascată, precum cea care a fost dispusă de Tribunal, era cu atât mai importantă cu cât avizul comitetului consultativ era succint.

74.

Astfel, pe de o parte, acesta era constituit doar din două pagini care conțineau o listă anonimizată a martorilor audiați și din trei liniuțe care descriau pe scurt punctul de vedere al comitetului consultativ. Pe de altă parte, astfel cum a arătat chiar Tribunalul la punctul 89 din hotărârea atacată, acest caracter succint era compensat de procesele‑verbale de audiere a martorilor, la care AAIC s‑a putut referi pentru a obține o imagine de ansamblu și detaliată a situației de fapt reale.

75.

Nu este suficient, în această privință, că lui HF i‑au fost comunicate motivele pe care AAIC intenționa să le invoce în susținerea respingerii cererii sale de asistență. Astfel cum a arătat HF în ședința în fața Curții, obligația de motivare a deciziei care lezează nu poate fi confundată cu dreptul persoanei interesate de a fi ascultată ( 22 ). Acest drept impune ca autorul cererii de asistență să aibă acces, în plus, cu respectarea confidențialității, la mărturiile pe care s‑a întemeiat AAIC, pentru a putea arăta dacă elementele reținute în cursul anchetei sunt pertinente și dacă, în opinia sa, ar fi trebuit luate în considerare alte elemente.

76.

Apreciem, în consecință, că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctul 87 din hotărârea atacată, că AAIC nu a încălcat dreptul de a fi ascultat, astfel cum este prevăzut la articolul 41 din cartă, prin refuzul de a transmite, în speță, către HF procesele‑verbale de audiere a martorilor în etapa precontencioasă. Întrucât decizia de respingere a cererii de asistență formulate de HF o lezează pe aceasta din urmă, considerăm că elementele pe care s‑a întemeiat Parlamentul pentru a adopta această decizie, în speță audierile unor martori, trebuiau să fie aduse la cunoștința acesteia din urmă, cel puțin în mod anonimizat sub forma unui rezumat, pentru ca ea să poată fi ascultată în mod util cu privire la aceste elemente înainte ca Parlamentul să adopte o decizie. Această eroare trebuie privită ca susceptibilă să fi avut un efect asupra deciziei în litigiu.

77.

Rezultă că primul motiv al recursului ar trebui să fie admis.

78.

În consecință, hotărârea atacată ar trebui să fie anulată.

79.

Deși temeinicia acestui prim motiv justifică în sine anularea hotărârii atacate, apreciem că este necesar să fie examinat, în plus, al treilea motiv invocat de HF, întrucât privește fondul litigiului și ar putea constitui, în interesul lui HF, un al doilea motiv de anulare a hotărârii atacate.

80.

Prin intermediul celui de al treilea motiv, HF arată că Tribunalul a încălcat articolul 12a alineatele (1) și (3) și articolul 24 din statut, precum și articolul 31 alineatul (1) din cartă prin faptul că a concluzionat, la punctele 158, 164 și 166 din hotărârea atacată, că comportamentul șefului de unitate nu a fost abuziv și că Parlamentul a respins în mod întemeiat, fără a săvârși vreo eroare de apreciere, cererea sa de asistență. Tribunalul s‑ar fi contrazis și ar fi adoptat aprecieri contrare propriei jurisprudențe.

81.

În susținerea acestui motiv, HF se întemeiază pe patru argumente, pe care le vom examina în ordinea următoare: mai întâi, primul și al patrulea argument, pe care le considerăm inadmisibile, întrucât țin, în opinia noastră, de o apreciere a faptelor, apoi al treilea argument, pe care îl considerăm vădit nefondat, și, în sfârșit, al doilea argument, care ridică, în opinia noastră, o problemă de drept pe care o vom examina mai detaliat.

82.

Prin intermediul primului argument, HF susține că din constatările efectuate de Tribunal la punctele 141, 143, 144, 158 și 163 din hotărârea atacată, referitoare la utilizarea de către șeful de unitate a unui ton inadecvat, uneori oarecum familiar sau nerafinat, la gestionarea dificilă, uneori chiar stângace, de către acesta a unei situații conflictuale și la comportamentele acestuia deosebit de directe și fără menajamente, chiar sarcastice sau prezentând un anumit grad de agresivitate, decurge că șeful de unitate a avut un comportament abuziv. În opinia lui HF, în urma acestei constatări Tribunalul nu putea concluziona că nu a existat o hărțuire morală.

83.

Arătăm că HF nu critică descrierea faptelor de către Tribunal, ci deduce o concluzie diferită din acestea. Ea apreciază că, ținând seama de definiția hărțuirii morale în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut, astfel cum a fost amintită la punctul 119 din hotărârea atacată, această descriere trebuia să conducă în mod necesar la constatarea unei hărțuiri morale.

84.

În această privință, noțiunea de hărțuire morală este definită la articolul 12a din statut ca fiind orice conduită abuzivă de lungă durată, repetată sau sistematică, ce se manifestă prin comportament, limbaj, acte, gesturi și înscrisuri care sunt intenționate și care aduc atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane. Tribunalul face două precizări cu privire la această noțiune, la punctele 119 și 120 din hotărârea atacată. În primul rând, termenii „de lungă durată, repetată sau sistematică” înseamnă că hărțuirea morală trebuie înțeleasă ca un proces care se desfășoară în mod necesar în timp și presupun existența unor acțiuni „intenționate”, iar nu „accidentale”. În al doilea rând, pentru a intra în sfera noțiunii menționate, aceste acțiuni trebuie să aibă „ca efect” faptul că aduc atingere personalității, demnității sau integrității fizice ale unei persoane. Nu este necesar să se stabilească faptul că presupusul autor al hărțuirii a săvârșit aceste acțiuni cu intenția de a produce un astfel de efect.

85.

Apreciem că aceste precizări, care reiau o jurisprudență constantă, atât a Tribunalului, cât și a Tribunalului Funcției Publice ( 23 ), sunt pe deplin întemeiate.

86.

Subliniem că din această definiție a hărțuirii morale nu reiese că există o legătură automată între stabilirea anumitor fapte și constatarea existenței unei asemenea hărțuiri. Dimpotrivă, aceasta trebuie să rezulte dintr‑o apreciere minuțioasă a faptelor, care constă mai întâi în a verifica dacă acțiunile criticate, avute în vedere în mod individual, permit să se constate existența unei hărțuiri morale, apoi, dacă este cazul, dacă acestea, examinate în ansamblu, conduc la o astfel de constatare.

87.

Or, în lipsa unei denaturări a faptelor sau a unei erori vădite de apreciere, care nu este invocată de HF, este de competența Tribunalului, în speță, să aprecieze dacă faptele arătate constituie o hărțuire morală în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut. Curtea nu poate substitui aprecierea efectuată de Tribunal cu propria apreciere a faptelor ( 24 ).

88.

Pentru a efectua această apreciere, Tribunalului îi revine obligația de a recurge la testul amintit, în mod întemeiat, în opinia noastră, la punctul 121 din hotărârea atacată, potrivit căruia calificarea drept „hărțuire” este supusă condiției ca aceasta să aibă o realitate obiectivă suficientă, astfel încât un observator imparțial și rezonabil, dotat cu o sensibilitate normală și aflat în aceleași condiții, să considere comportamentul sau actul respectiv ca fiind excesiv și criticabil ( 25 ).

89.

Astfel, prin intermediul primului argument, HF urmărește în realitate să obțină din partea Curții înlăturarea aprecierii faptelor efectuate de Tribunal și înlocuirea acesteia cu propria apreciere.

90.

Apreciem, în consecință, că acest prim argument este inadmisibil.

91.

Prin intermediul celui de al patrulea argument, HF susține că, la punctele 156 și 160 din hotărârea atacată, Tribunalul a exclus în mod eronat posibilitatea ca comportamentul șefului de unitate să intre în domeniul de aplicare al articolului 12a alineatul (3) din statut, pentru motivul că acest comportament privea toate persoanele din unitate și nu o viza numai pe ea. Acest raționament al Tribunalului ar fi contrar celui urmat la punctul 89 din Hotărârea Tzirani/Comisia ( 26 ).

92.

În opinia noastră, HF a interpretat în mod eronat punctele 156 și 160 din hotărârea atacată și a citat în mod greșit Hotărârea Tzirani/Comisia.

93.

Astfel, Tribunalul nu a dedus numai din caracterul colectiv al amenințării că aceasta nu este susceptibilă să intre în domeniul de aplicare al articolului 12a alineatul (3) din statut. Luând în considerare amenințarea menționată, acesta a statuat, la punctul 156 din hotărârea atacată, că HF nu a dovedit totuși existența efectivă a unei amenințări exprimate de șeful de unitate în mod special la adresa ei în legătură cu reînnoirea contractului său de muncă.

94.

În Hotărârea Tzirani/Comisia, Tribunalul Funcției Publice a arătat că, „pentru a evita acuzațiile de hărțuire în privința unei persoane, presupusul autor al hărțuirii, în loc să pună capăt conduitei incriminate, și‑ar putea extinde comportamentul la un număr mai mare de persoane, ceea ce este în mod evident absurd”. Acest Tribunal a considerat, astfel, că o persoană nu poate ascunde, sub acoperirea unei amenințări colective adresate mai multor persoane, ceea ce în realitate constituie un comportament care vizează o persoană în mod special. Subliniem totuși că de aici nu rezultă că orice reproș colectiv ar fi în realitate un reproș adresat în mod specific unei persoane.

95.

Și aici este vorba despre o chestiune de fapt. Or, din cuprinsul punctului 156 din hotărârea atacată, care face referire la punctul 135 din această hotărâre, nu reiese că Tribunalul ar fi denaturat‑o.

96.

Prin urmare, acest al patrulea argument trebuie, în opinia noastră, să fie înlăturat ca fiind inadmisibil pentru motivul că, asemenea primului argument, nu privește în realitate o problemă de drept, ci o apreciere a faptelor de către Tribunal.

97.

Prin intermediul celui de al treilea argument, HF susține că, la punctele 141 și 158 din hotărârea atacată, Tribunalul califică în mod eronat drept accidentale anumite gesturi și înscrisuri ale șefului de unitate. Or, în opinia lui HF, deși limbajul poate fi accidental, acesta nu poate fi, din punct de vedere material, cazul gesturilor și al înscrisurilor.

98.

Prin excluderea acestora din urmă din noțiunea de „accidental”, HF propune, în opinia noastră, o interpretare a acestei noțiuni care nu se bazează pe niciun temei. La fel ca limbajul, gestul are un caracter rapid și efemer care poate merge dincolo de gândire. Înscrisul presupune, desigur, o perioadă mai lungă, însă nimic nu se opune ca acesta să devanseze de asemenea gândirea autorului. Tocmai acesta este motivul pentru care definiția cuprinsă la articolul 12a alineatul (3) din statut prevede, atât pentru gesturi și pentru înscrisuri, cât și pentru limbaj, că acestea trebuie să fie de lungă durată și să fie repetate sau sistematice pentru a putea constitui hărțuire morală.

99.

Prin acest argument, HF urmărește să obțină o recalificare de către Curte a gesturilor și a înscrisurilor șefului de unitate ca nefiind „accidentale”, ci „intenționate”, fără a încerca măcar să demonstreze această afirmație prin fapte. Astfel, gesturile menționate ar avea această calitate prin natura lor. Pentru motivele menționate la punctul anterior din prezentele concluzii, considerăm că acest argument este vădit nefondat.

100.

Prin intermediul celui de al doilea argument, HF arată că Tribunalul s‑a întemeiat în mod eronat, la punctele 143, 144, 158 și 159 din hotărârea atacată, pe „contextul” din cadrul unității, în condițiile în care hărțuirea este interzisă fără rezerve și fără a ține seama de context. Prin faptul că a luat în considerare acest „context”, recunoscând în același timp caracterul cel puțin inadecvat al comportamentului presupusului autor al hărțuirii, Tribunalul ar fi încălcat în mod necesar articolul 12a alineatul (3) din statut, precum și articolul 31 din cartă.

101.

În memoriul în răspuns, Parlamentul susține că contextul în care intervin comportamentele reproșate prezintă o importanță capitală.

102.

Acest al doilea argument ilustrează, în opinia noastră, dificultatea care poate exista în a distinge ceea ce ține de aprecierea faptelor, în privința căreia, cu excepția denaturării sau a unei erori vădite de apreciere, Tribunalul este singurul competent, de ceea ce constituie o problemă de drept, care poate fi supusă controlului Curții în cadrul recursului.

103.

Astfel, întrucât contextul are legătură în esență cu situația de fapt din cauză, el ridică în principal o problemă de apreciere a acesteia. HF a admis, de altfel, în ședința în fața Curții, că nu este posibil să fie ignorat în totalitate contextul cauzei.

104.

Însă, potrivit lui HF, lipsa de personal, supraîncărcarea activității, reorganizarea serviciului, repartizarea necorespunzătoare a funcțiilor în cadrul unității nu ar trebui luate în considerare. Luarea în considerare a acestora ar însemna să se adauge un factor care nu este prevăzut de definiția hărțuirii morale de la articolul 12a alineatul (3) din statut, care ar fi utilizat pentru a se elimina o conduită abuzivă din noțiunea de hărțuire morală, justificând‑o prin contextul în care se înscrie.

105.

Văzut din această perspectivă, aspectul dacă anumite tipuri de fapte pot sau nu ori pot numai într‑o anumită măsură să fie luate în considerare la aprecierea hărțuirii morale ridică, în opinia noastră, o problemă de drept. Este vorba, astfel, de a se stabili dacă și în ce măsură contextul factual intră în calificarea juridică a hărțuirii morale.

106.

În această privință, astfel cum a indicat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 123 din hotărârea atacată, trebuie subliniat că definiția vizată la articolul 12a din statut constituie o noțiune obiectivă care se bazează pe o „calificare contextuală” a unor acte și comportamente ale unor terți, în speță funcționari și agenți. Aspectul dacă o persoană a fost supusă unei situații de hărțuire morală impune, în consecință, aprecierea comportamentelor în cauză într‑un anumit context.

107.

Astfel, aprecierea obiectivă a comportamentelor criticate nu poate fi efectuată într‑un mod pur abstract și, prin urmare, în afara contextului, ci necesită, dimpotrivă, o evaluare concretă, ținând seama de cadrul în care acestea s‑au manifestat. Această interpretare este confirmată de testul amintit la punctul 88 din prezentele concluzii, care face referire la un observator imparțial și rezonabil, dotat cu o sensibilitate normală și aflat în aceleași condiții. Această din urmă expresie implică, în opinia noastră, că trebuie să se țină seama de contextul în care se înscriu comportamentele respective.

108.

Problema care se ridică este aceea de a se stabili care context este relevant.

109.

Apreciem că este necesar să se distingă după cum contextul este exterior presupusului autor al hărțuirii, în speță șeful de unitate, sau rezultă ori chiar este generat de atitudinea acestuia din urmă.

110.

Printre exemplele de context menționate de HF și prezentate la punctul 104 din prezentele concluzii, ar trebui, astfel, să se verifice dacă lipsa de personal, supraîncărcarea activității și reorganizarea serviciului sunt exterioare șefului de unitate sau dacă, dimpotrivă, repartizarea necorespunzătoare a funcțiilor în cadrul unității îi este imputabilă.

111.

Revine, în opinia noastră, Tribunalului sarcina de a verifica realitatea acestor exemple, de a stabili în ce categorie trebuie încadrate și ce importanță trebuie să li se acorde, dacă este cazul.

112.

În speță, HF reproșează Tribunalului că a făcut referire la context la punctele 143, 144, 158 și 159 din hotărârea atacată.

113.

Arătăm că, la aceste patru puncte, Tribunalul menționează „contextul administrativ dificil”, „dificultățile de funcționare a serviciului după restructurarea lui” și „existența unor dificultăți organizatorice”.

114.

În cazul în care dificultățile astfel constatate în cadrul serviciului ar fi cauzate de personalitatea șefului de unitate, de eventuala sa lipsă de experiență sau de o gestionare stângace, acestea nu ar putea, în opinia noastră, să justifice acțiunile în discuție. Dimpotrivă, ele ar putea să sublinieze caracterul excesiv sau abuziv al acestora și să încerce să identifice comportamente care constituie o hărțuire morală.

115.

În cazul în care aceste dificultăți ar avea mai degrabă originea în restructurarea unității, care nu ar fi urmarea unei decizii de administrare contestabile a șefului de unitate, ci ar putea apărea ca fiind obiectiv necesară, ele ar trebui considerate, în opinia noastră, ca făcând parte din contextul exterior acestuia din urmă. De asemenea, dacă este cazul, ele ar putea să fie luate în considerare și să aibă un rol mai mult sau mai puțin important pentru a aprecia caracterul excesiv sau abuziv al acțiunilor criticate.

116.

Astfel, spre deosebire de HF, apreciem că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a făcut referire la context.

117.

Considerăm, în consecință, că al doilea argument invocat de HF este nefondat.

118.

Rezultă că al treilea motiv al recursului principal trebuie, în opinia noastră, să fie respins în parte ca inadmisibil și în parte ca nefondat.

119.

În conformitate cu articolul 61 primul paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta poate, atunci când anulează decizia Tribunalului, să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

120.

La fel cum a statuat Curtea în Hotărârea OZ/BEI, apreciem că această situație se regăsește în prezenta cauză. Astfel, în hotărârea respectivă, Curtea a amintit că o încălcare a dreptului la apărare, în special a dreptului de fi ascultat, nu determină anularea deciziei adoptate în urma unei proceduri decât dacă, în lipsa acestei neregularități, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit ( 27 ). Curtea a considerat că necomunicarea cel puțin a unui rezumat al declarațiilor persoanei acuzate de hărțuire și a diferiților martori a afectat în mod inevitabil atât conținutul raportului comitetului de anchetă, cât și pe cel al deciziei în discuție în cauza respectivă, astfel încât acest raport, precum și această decizie ar fi putut avea în mod rezonabil un rezultat diferit ( 28 ).

121.

Apreciem că trebuie să se considere că necomunicarea proceselor‑verbale de audiere a martorilor în prezenta cauză constituie în sine o neregularitate susceptibilă să afecteze în mod similar avizul comitetului consultativ și, prin urmare, decizia în litigiu.

122.

Astfel cum am menționat la punctele 62 și 73 din prezentele concluzii, aceste procese‑verbale au fost luate în considerare de AAIC în vederea adoptării deciziei în litigiu, iar rolul lor a fost cu atât mai important cu cât avizul era constituit doar dintr‑un document succint.

123.

Am sublinia în special că, în cazul în care lui HF i‑ar fi fost acordată posibilitatea de a fi ascultată în mod util cu privire la diferitele elemente de context, astfel cum figurează acestea în procesele‑verbale de audiere care au fost luate în considerare de AAIC, nu poate fi exclus că le‑ar fi fost atribuită o pondere diferită, care ar fi condus AAIC la adoptarea unei decizii în favoarea cererii de asistență formulate de HF.

124.

În ceea ce privește concluziile referitoare la despăgubire evocate la punctul 26 din prezentele concluzii, apreciem, independent de cel de al doilea motiv și fără a ne antepronunța asupra temeiniciei acestuia, că anularea deciziei în litigiu constituie o reparare adecvată a oricărui prejudiciu moral pe care HF l‑ar fi putut suferi în speță. Prin urmare, concluziile referitoare la despăgubire având ca obiect repararea acestui prejudiciu moral sunt lipsite de obiect și nu este necesară pronunțarea cu privire la acest aspect.

125.

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

126.

Conform articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

127.

Întrucât Parlamentul a căzut în pretenții cu privire la partea esențială a concluziilor sale, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să fie obligat să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de HF, aferente, conform concluziilor acesteia din urmă, atât procedurii în primă instanță, cât și procedurii de recurs.

128.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții: