1. 

Prezenta cauză privește o cerere de decizie preliminară formulată de Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia, Bulgaria) având ca obiect interpretarea articolului 2 punctele 3 și 5 din Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE ( 2 ).

2. 

Întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere au fost formulate în cadrul unui litigiu între distribuitorul exclusiv al energiei electrice în sud‑estul Bulgariei, pe de o parte, și o societate care exploatează un port în temeiul unui contract de concesiune și care intenționează să conecteze rețeaua proprie direct la rețeaua de transport și, prin urmare, să plătească tarifele pentru serviciile de rețea direct operatorului rețelei respective, pe de altă parte.

3. 

Prezenta cauză oferă Curții ocazia de a furniza clarificări importante cu privire la conținutul anumitor noțiuni fundamentale ale Directivei 2009/72.

4.

Articolul 2 din Directiva 2009/72, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

5.

Articolul 86 alineatul 1 din Zakon za energetikata (Legea energiei, denumită în continuare „ZE”) (DV nr. 107, 2003) prevede că „[t]ransportul energiei electrice se efectuează de către operatorul rețelei de transport al energiei electrice, care a dobândit o licență pentru transportul de energie electrică și care a fost certificat […]”.

6.

Potrivit articolului 88 alineatul 1 din ZE, „[a]ctivitatea de distribuție de energie electrică și cea de exploatare a rețelelor de distribuție de energie electrică vor fi exercitate de operatorii rețelelor de distribuție care dețin asemenea rețele pe un teritoriu determinat și care au dobândit o licență pentru distribuția de energie electrică pe acest teritoriu […]”.

7.

Articolul 1 din Normele complementare la ZE (DV nr. 54, 2012) conține următoarele definiții:

„20.   «rețea de transport de energie electrică» înseamnă ansamblul cablurilor și al echipamentelor electrice care servesc transportului, transformării energiei electrice de înaltă tensiune în energie electrică de medie tensiune și redistribuirii fluxurilor de energie;

[…]

22.   «rețea de distribuție de energie electrică» înseamnă ansamblul cablurilor și al echipamentelor electrice de înaltă, medie și joasă tensiune care servesc distribuției de energie;

[…]

44.   «transport de energie electrică […]» înseamnă transportul de energie electrică […] prin rețeaua de transport […]

49.   «distribuție» înseamnă transportul de energie electrică […] prin rețelele de distribuție.”

8.

Societatea Elektrorazpredelenie Yug EAD (denumită în continuare „ER Yug”) este titulara unei licențe exclusive acordate de Comisia de reglementare în domeniul energiei și al apei din Bulgaria (Komisia za energiyno i vodno regulirane, denumită în continuare „KEVR”), în temeiul căreia desfășoară activități de distribuție de energie electrică prin intermediul unei rețele de distribuție pe teritoriul definit în licență, și anume sud‑estul Bulgariei.

9.

Teritoriul care face obiectul licenței deținute de ER Yug cuprinde zona în care sunt situate unitățile societății BMF Port Burgas EAD (denumită în continuare „BMF”), mai precis terminalele portuare Burgas Vest și Burgas Est, care au fost atribuite BMF în concesiune de o întreprindere publică. În această zonă, BMF exploatează portul și prestează serviciile aferente.

10.

Unitățile BMF sunt conectate la rețeaua electrică prin intermediul unei linii de cabluri de medie tensiune (20 kV), denumită „Novo pristanishte” („Portul nou”), care este conectată la nivelul de medie tensiune la instalația de medie tensiune (tot de 20 kV) a stației de transformare „Ribari” („Pescari”) ( 3 ). Linia electrică „Novo pristanishte” este deținută de stat și este atribuită BMF în cadrul concesiunii terminalelor portuare menționate mai sus. Stația de transformare „Ribari” se află în proprietatea operatorului rețelei de transport din Bulgaria, societatea Elektroenergien sistemen operator (denumită în continuare „ESO”).

11.

Energia electrică ajunge din rețeaua de transport a ESO la o tensiune de 110 kV (înaltă tensiune) și este transformată cu ajutorul transformatoarelor nr. 1 și nr. 2 în energie electrică de medie tensiune (20 kV) înainte de a intra în instalația de medie tensiune (20 kV) a stației de transformare „Ribari”. Aparatele de măsură pentru sectorul comercial cu ajutorul cărora este măsurată energia electrică care trece din rețeaua de transport a ESO în rețeaua de distribuție a ER Yug sunt montate direct în spatele transformatoarelor nr. 1 și nr. 2, la nivelul conexiunilor aferente celulelor nr. 26 și nr. 39 ale instalației de medie tensiune a stației „Ribari”. Linia „Novo pristanishte” este conectată la instalația de distribuție cu circuit închis de medie tensiune (20 kV) a stației de transformare „Ribari” la nivelul celulei nr. 44. Această linie este utilizată pentru transportul și furnizarea de energie electrică exclusiv către BMF.

12.

În anul 2013, ER Yug și BMF au încheiat un contract de servicii de rețea în temeiul căruia cea dintâi îi furniza celei de a doua accesul la rețeaua de distribuție de energie electrică și transportul de energie electrică în această rețea în scopul furnizării de energie electrică unităților BMF situate în zona portuară Burgas.

13.

Cu toate acestea, considerând că este conectată direct la rețeaua de transport, BMF, în anul 2016, a denunțat unilateral contractul încheiat cu ER Yug și a încheiat cu ESO contracte având ca obiect accesul la rețeaua de transport, furnizarea de servicii de rețea și transportul de energie electrică pentru furnizarea de energie electrică unităților menționate mai sus ale BMF.

14.

Totuși, întrucât ER Yug a considerat că unitățile BMF erau în continuare conectate la rețeaua de distribuție, a continuat să factureze către BMF tarifele aferente accesului la rețeaua de distribuție și transportului de energie electrică în această rețea.

15.

Prin urmare, BMF a sesizat KEVR, care, prin decizia nr. Zh-37 din 28 februarie 2017, a concluzionat că, după expirarea termenului de preaviz pentru rezilierea contractului, ER Yug nu mai avea dreptul să factureze către BMF tarifele aferente accesului la rețeaua de distribuție și transportului de energie electrică în această rețea. KEVR a considerat, cu votul majorității membrilor săi, că unitățile BMF erau conectate direct la rețeaua de transport de energie electrică a ESO și că, așadar, BMF putea avea acces direct la această rețea. Prin urmare, KEVR a impus ER Yug să înceteze facturarea către BMF a tarifelor aferente accesului la rețeaua de distribuție și transportului de energie electrică în această rețea și să efectueze o revizuire a tarifelor facturate după expirarea termenului de preaviz pentru rezilierea contractului încheiat cu BMF.

16.

ER Yug a atacat decizia KEVR la instanța de trimitere.

17.

În cadrul procedurii aflate pe rolul instanței de trimitere, ER Yug susține că, atât timp cât BMF este conectată la rețeaua de distribuție de energie electrică, aceasta nu poate denunța contractul de acces și de transport de energie electrică prin această rețea. În economia Directivei 2009/72, elementul determinant pentru a stabili distincția între o rețea de transport și una de distribuție de energie electrică ar fi nivelul de tensiune: foarte înaltă și înaltă tensiune pentru rețeaua de transport și înaltă, medie și joasă tensiune pentru rețeaua de distribuție. Definiția transportului de energie electrică care reiese din articolul 1 punctele 20 și 44 din ZE ar fi incompatibilă cu definiția prevăzută la articolul 2 punctul 3 din Directiva 2009/72, care, în temeiul efectului său direct și al principiului supremației dreptului Uniunii, ar trebui să fie aplicată în mod direct. Acest lucru ar presupune că prestarea de servicii de rețea la nivelul de medie tensiune ar constitui o activitate de distribuție de energie electrică. Operatorul rețelei de transport, ESO, nu ar avea dreptul să conecteze clienții proprii la rețeaua de transport de medie tensiune, nici să presteze servicii de rețea de medie tensiune, întrucât aceste activități s‑ar încadra în serviciile de distribuție a energiei electrice pentru care ER Yug deține o licență exclusivă pe teritoriul în care sunt situate unitățile BMF.

18.

BMF susține, în schimb, că unitățile sale sunt conectate direct la rețeaua de transport de energie electrică prin intermediul stației de transformare „Ribari”. Prin urmare, în măsura în care nici stația de transformare menționată, nici linia „Novo pristanishte” conectată la aceasta nu se află în proprietatea ER Yug, ele nu ar constitui elemente ale rețelei de distribuție de energie electrică. BMF consideră, așadar, că licența deținută de ER Yug nu îndeplinește condițiile necesare nici pentru furnizarea serviciilor de acces și de transport prin intermediul rețelei de distribuție a energiei electrice, nici pentru facturarea acestor servicii.

19.

Instanța de trimitere arată că, în prezenta cauză, este necesar să se stabilească rețeaua electrică, de transport sau de distribuție, la care sunt conectate unitățile BMF și, prin urmare, operatorul căruia această societate trebuie să îi plătească tarifele aferente serviciilor de rețea. Instanța de trimitere consideră, așadar, că este decisiv să se stabilească criteriul de distincție între activitățile de transport și cele de distribuție a energiei electrice, precum și între noțiunile de „rețea de transport” și de „rețea de distribuție”. Astfel, în cazul în care s‑ar considera că nivelul de tensiune este singurul criteriu de distincție între aceste activități, atunci, dat fiind că linia „Novo pristanishte” este conectată la stația de transformare „Ribari” la nivelul de medie tensiune, BMF ar trebui să plătească tarifele aferente serviciilor de rețea către ER Yug, care ar avea dreptul exclusiv de a furniza servicii de rețea tuturor clienților racordați la nivelul de medie tensiune pe teritoriul prevăzut de licența sa, indiferent dacă aceasta este sau nu proprietara instalațiilor respective.

20.

Instanța de trimitere arată de asemenea că legiuitorul național a delimitat rețeaua de transport de cea de distribuție pe baza criteriului dreptului de proprietate asupra instalațiilor electrice deținut de operatorul de transport sau de cel de distribuție. În ceea ce privește nivelul de tensiune, poziția legiuitorului național nu ar fi însă la fel de clară. Cu toate acestea, din definițiile prevăzute la articolul 2 punctele 3 și 5 din Directiva 2009/72 ar reieși că, potrivit legiuitorului Uniunii, singurul criteriu pertinent ar fi nivelul de tensiune al energiei electrice transportate, ceea ce ar fi fost confirmat de Curte în Hotărârea din 22 mai 2008, citiworks (C‑439/06, EU:C:2008:298).

21.

În aceste condiții, instanța de trimitere a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

22.

Întrebările preliminare adresate Curții de instanța de trimitere ridică probleme importante cu privire la interpretarea mai multor noțiuni fundamentale ale Directivei 2009/72 și în special a noțiunilor de „rețea de transport” și de „rețea de distribuție”.

23.

Înainte de a aborda aceste întrebări, considerăm că este util să amintim în prealabil obiectivele urmărite de această directivă, în lumina jurisprudenței relevante a Curții.

24.

Directiva 2009/72, care a fost adoptată în cadrul celui de „al treilea pachet privind energia”, stabilește, astfel cum reiese din articolul 1 din aceasta, norme comune pentru transportul și pentru distribuția energiei electrice, precum și dispoziții privind protecția consumatorilor, în vederea îmbunătățirii și a integrării piețelor de energie competitive, conectate printr‑o rețea comună, în Uniune ( 4 ).

25.

Din considerentele (3) și (8) ale Directivei 2009/72 reiese că aceasta urmărește realizarea unei piețe deschise în totalitate, care permite tuturor consumatorilor să își aleagă liber furnizorii și tuturor furnizorilor să își livreze liber produsele clienților ( 5 ) și în care sunt garantate concurența și furnizarea de energie electrică la cel mai competitiv preț.

26.

În acest scop, Directiva 2009/72 urmărește de asemenea să faciliteze accesul transfrontalier pentru noii furnizori de energie electrică, ceea ce contribuie, astfel cum se precizează în considerentul (5) al aceleiași directive, și la garantarea siguranței furnizării de energie electrică, aceasta fiind de o importanță vitală pentru dezvoltarea societății europene. În acest scop, Directiva 2009/72 urmărește dezvoltarea în continuare a interconexiunilor transfrontaliere.

27.

În acest context, garantarea unui acces la rețea nediscriminatoriu, transparent și bazat pe prețuri stabilite în mod echitabil constituie un element necesar pentru buna funcționare a concurenței și este de o importanță capitală pentru realizarea pieței interne a energiei electrice ( 6 ).

28.

Pentru atingerea acestor obiective, Directiva 2009/72 prevede dispoziții care garantează o separare juridică și funcțională efectivă a rețelelor de activitățile de producere și de furnizare, pentru a evita, astfel cum reiese din considerentul (9) al acestei directive, discriminarea nu doar în ceea ce privește exploatarea rețelei, ci și în privința stimulării întreprinderilor integrate vertical de a investi în mod corespunzător în propriile rețele.

29.

În acest cadru, articolul 2 din Directiva 2009/72 conține o serie de definiții pentru noțiunile fundamentale utilizate în această directivă.

30.

Directiva 2009/72 nu definește noțiunile de „rețea de transport” și de „rețea de distribuție” ca atare, însă definește la punctele 3 și 5 ale articolului 2 din aceasta noțiunile de „transport” și de „distribuție” de energie electrică. Transportul de energie electrică este definit drept „transportul de energie electrică în rețeaua de foarte înaltă și de înaltă tensiune, interconectată în scopul transmiterii energiei electrice către clienții finali sau către distribuitori, dar fără a include și furnizarea”. Distribuția de energie electrică este, în schimb, definită drept „transportul de energie electrică în rețele de distribuție de înaltă, medie și joasă tensiune, în vederea livrării energiei electrice către consumatori, dar fără a include și furnizarea”. Noțiunea de furnizare trebuie înțeleasă, potrivit articolului 2 punctul 19 din directiva menționată mai sus, ca vizând vânzarea energiei electrice către clienți ( 7 ).

31.

Din definițiile menționate mai sus ale noțiunilor de „transport” și de „distribuție”, Curtea a dedus definițiile noțiunilor de „rețea de transport” și de „rețea de distribuție”. Astfel, pe de o parte, Curtea a definit rețeaua de transport ca fiind o rețea interconectată care servește la livrarea de energie electrică de foarte înaltă și înaltă tensiune, care este destinată vânzării către consumatori finali sau către distribuitori și, pe de altă parte, a definit rețeaua de distribuție ca fiind o rețea care servește la livrarea de energie electrică de înaltă, medie și joasă tensiune, care este destinată vânzării către consumatori angro sau către consumatori finali ( 8 ).

32.

În consecință, Curtea a arătat că, în ceea ce privește natura rețelelor de transport și de distribuție și cantitatea de energie electrică transportată în rețelele menționate, numai tensiunea acestei energii electrice constituie criteriul de distincție între transport și distribuție și criteriul pertinent pentru a determina dacă o rețea este o rețea de transport sau de distribuție în sensul acestei directive ( 9 ).

33.

Pe baza acelorași definiții, Curtea a exclus, în schimb, pertinența altor criterii pentru a determina dacă o rețea intră sau nu în domeniul de aplicare al Directivei 2009/72, cum ar fi data la care o astfel de rețea a fost creată sau faptul că aceasta este destinată consumului propriu și este gestionată de o entitate privată, la care sunt racordate un număr limitat de unități de producție și de consum, ori dimensiunea rețelei ( 10 ).

34.

Din aceste considerații rezultă că rețelele care servesc la livrarea de energie electrică, pe de o parte, de foarte înaltă și înaltă tensiune destinată vânzării către consumatori finali sau către distribuitori sau, pe de altă parte, de înaltă, medie și joasă tensiune destinată vânzării către consumatori finali, trebuie considerate „rețele de transport” sau, respectiv, „rețele de distribuție” care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2009/72 ( 11 ).

35.

În această privință, Curtea a avut ocazia să precizeze că, deși Directiva 2009/72 lasă statelor membre o marjă de apreciere în ceea ce privește punerea sa în aplicare, și, prin urmare, în ceea ce privește modalitățile prin care acestea pot atinge obiectivele prevăzute de ea, statele membre sunt totuși ținute, în orice caz, să garanteze respectarea principiilor și a economiei acestei directive în domeniul său de aplicare. Cu alte cuvinte, atunci când Directiva 2009/72 este aplicabilă, statele membre nu pot să excludă de la reglementarea prevăzută de aceasta elemente sau aspecte care intră în domeniul său de aplicare, în ceea ce privește organizarea și funcționarea sectorului energiei electrice ( 12 ).

36.

Curtea a enunțat acest principiu în ceea ce privește în mod specific determinarea unei rețele de distribuție în sensul Directivei 2009/72 și a subliniat că statele membre nu pot include rețelele care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2009/72 într‑o categorie de rețele de distribuție distinctă de cele prevăzute în mod explicit de această directivă, în scopul de a le acorda scutiri care nu sunt prevăzute de aceasta ( 13 ). Acest raționament este aplicabil mutatis mutandis rețelelor de transport ( 14 ).

37.

Din această jurisprudență reiese că, în ceea ce privește rețelele electrice care pot fi calificate drept rețele de transport sau de distribuție în sensul Directivei 2009/72, în pofida marjei de apreciere lăsate de aceasta statelor membre, nu pot exista „zone gri”, adică rețele care pot fi calificate drept rețele de transport sau de distribuție în sensul Directivei 2009/72, dar care, la alegerea statelor membre, sunt excluse din reglementarea prevăzută de aceasta.

38.

În ceea ce privește în mod specific accesul la rețelele de transport și de distribuție, Curtea a subliniat în mod repetat că accesul liber al unor terți la aceste rețele, garantat la articolul 32 alineatul (1) prima și a doua teză din Directiva 2009/72 ( 15 ), reprezintă unul dintre obiectivele fundamentale ale acestei directive ( 16 ), precum și una dintre măsurile esențiale pe care statele membre sunt obligate să le pună în aplicare pentru a asigura realizarea pieței interne a energiei electrice ( 17 ).

39.

Ținând seama de importanța principiului liberului acces la rețelele de transport sau de distribuție, marja de apreciere lăsată statelor membre de articolul 32 alineatul (1) din Directiva 2009/72, în conformitate cu articolul 288 TFUE, pentru a adopta măsurile necesare pentru punerea în aplicare a unui sistem de acces al terților la rețelele de transport sau de distribuție, nu le autorizează pe acestea sub nicio formă să înlăture aplicarea principiului menționat, cu excepția cazurilor în care această directivă prevede excepții sau derogări ( 18 ).

40.

Accesul terților la rețelele de transport și de distribuție trebuie, în orice caz, să fie întemeiat pe criterii obiective, nediscriminatorii și transparente, precum și pe tarife publicate anterior intrării lor în vigoare și nu trebuie să fie discreționar ( 19 ).

41.

Curtea a subliniat de asemenea, pe de o parte, legătura strânsă dintre dreptul de acces și libertatea consumatorului de a‑și alege furnizorii și, pe de altă parte, libertatea corespunzătoare a fiecărui furnizor de a livra energie electrică clienților săi, libertăți proprii unei piețe deschise în totalitate. Astfel, pentru alegerea liberă a furnizorilor, consumatorii eligibili trebuie să poată avea acces la rețelele de transport și de distribuție care transportă energia electrică până la consumatori ( 20 ).

42.

Libera alegere a furnizorului nu este însă legată în mod direct de tipul de rețea la care este conectat clientul. Astfel, Curtea a precizat că această libertate de alegere este garantată deopotrivă dacă furnizorul racordează clienții la o rețea de transport sau la o rețea de distribuție ( 21 ).

43.

Curtea a arătat că statele membre păstrează însă o marjă de manevră pentru orientarea utilizatorilor de rețele către un tip de rețea sau altul, cu condiția de a o face din motive nediscriminatorii și potrivit unor considerații obiective ( 22 ). În acest sens, Curtea a recunoscut însă importanța preocupării de a evita racordarea directă a unor consumatori mari la rețele de transport, ceea ce ar avea drept efect suportarea doar de către consumatorii mici a sarcinii costurilor aferente rețelelor de distribuție și, prin urmare, creșterea prețurilor energiei electrice, care poate justifica obligația de a se racorda cu prioritate la o rețea de distribuție ( 23 ).

44.

În sfârșit, trebuie să se arate de asemenea că, în Hotărârea din 28 noiembrie 2018, Solvay Chimica Italia și alții (C‑262/17, C‑263/17 și C‑273/17, EU:C:2018:961), Curtea a precizat că un sistem de distribuție închis în sensul articolului 28 din Directiva 2009/72 nu este și nu poate fi scutit de obligația de acces liber al terților prevăzută la articolul 32 alineatul (1) din această directivă ( 24 ).

45.

În lumina tuturor considerațiilor care precedă, vom analiza cele trei întrebări preliminare adresate de instanța de trimitere.

46.

Prima întrebare preliminară se împarte în două părți.

47.

În prima parte, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile articolului 2 punctele 3 și 5 din Directiva 2009/72 trebuie interpretate în sensul că singurul criteriu de distincție între rețeaua de transport și rețeaua de distribuție, precum și, în mod corespunzător, între activitatea de distribuție și activitatea de transport de energie electrică este nivelul de tensiune.

48.

În a doua parte a primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă statele membre pot sau nu să introducă dreptul de proprietate asupra activelor utilizate în scopul exercitării acestor activități drept criteriu suplimentar de distincție între activitatea (și rețeaua) de transport și activitatea (și rețeaua) de distribuție.

49.

Din considerațiile prezentate la punctele 30-32 de mai sus reiese că, în ceea ce privește regimul juridic aplicabil rețelelor electrice în temeiul Directivei 2009/72, această directivă prevede o distincție fundamentală între rețeaua de transport și rețeaua de distribuție.

50.

După cum am amintit la punctele menționate, Directiva 2009/72, în sine, nu definește noțiunile de rețea de transport și de rețea de distribuție. Cu toate acestea, Curtea a dedus definiția acestor noțiuni din definițiile activităților de „transport” și de „distribuție” prevăzute la articolul 2 punctele 3 și 5 din această directivă, dispoziții a căror interpretare este solicitată de instanța de trimitere.

51.

Din definițiile menționate la punctul 31 de mai sus reiese că noțiunile de rețea de transport și de rețea de distribuție au ambele caracter obiectiv, în sensul că se referă la rețea ca atare, iar nu la entitatea care le exploatează, și se întemeiază ambele pe un dublu criteriu: un criteriu obiectiv propriu‑zis, și anume nivelul de tensiune – foarte înaltă și înaltă tensiune pentru rețeaua de transport și înaltă, medie și joasă tensiune pentru rețeaua de distribuție –, și un criteriu funcțional, care este legat de funcția îndeplinită de fiecare dintre cele două tipuri de rețele în organizarea și în funcționarea sistemului de energie electrică, și anume livrarea energiei electrice către consumatorii finali sau către distribuitori, pentru rețeaua de transport, și către consumatorii angro sau către consumatorii finali, pentru rețeaua de distribuție.

52.

În ceea ce privește primul criteriu, și anume nivelul de tensiune, după cum am amintit la punctul 32 de mai sus, Curtea a confirmat, tot recent, că, în ceea ce privește natura rețelelor de transport și de distribuție în sensul Directivei 2009/72 și cantitatea de energie electrică transportată în rețelele menționate, numai tensiunea acestei energii electrice constituie criteriul de distincție între transport și distribuție și, prin urmare, criteriul pertinent pentru a stabili dacă o rețea este o rețea de transport sau o rețea de distribuție în sensul acestei directive.

53.

În ceea ce privește, în schimb, al doilea criteriu, cel funcțional, trebuie arătat că cele două tipuri de rețele îndeplinesc funcții diferite în organizarea și în funcționarea sectorului energiei electrice.

54.

Astfel, rețelele de transport servesc la efectuarea transportului de energie electrică pe distanțe mari, de la centralele electrice de producție până la locurile de consum. Este vorba despre rețele de dimensiuni în mod necesar importante, în general interconectate între diferite state membre, în care energia electrică este transportată la nivelul de foarte înaltă sau înaltă tensiune în scopul de a reduce pe cât posibil pierderile în timpul transportului.

55.

Rețelele de distribuție, în schimb, îndeplinesc o funcție diferită. Ele servesc la transportul energiei electrice până la clienți, în general pentru consumul propriu. Acestea se caracterizează în general prin dimensiuni mai reduse, de obicei dezvoltate la nivel local și în mod extins pentru a ajunge la utilizatorii sau la consumatorii finali. Ele se caracterizează de asemenea printr‑un nivel de tensiune mai scăzut decât cel al rețelelor de transport, un astfel de nivel fiind necesar atât pentru motive de securitate, și anume reducerea riscului de electrocutare în vecinătatea zonelor locuite, cât și pentru a putea conecta la rețea consumatorii finali casnici și industriali, care, în general, au conexiuni de joasă și, respectiv, de medie tensiune.

56.

Rețelele de transport și de distribuție sunt interconectate la nivelul unor stații de transformare, în care energia electrică de foarte înaltă sau înaltă tensiune provenită din rețeaua de transport este transformată în energie electrică de medie tensiune pentru a putea fi distribuită prin rețeaua de distribuție. Aceste stații de transformare constituie punctele de interconexiune între rețele și conțin în general componente de înaltă tensiune, denumite sistem primar, și componente de medie și de joasă tensiune, denumite sistem secundar.

57.

Acesta este contextul în care trebuie să se răspundă la întrebarea prin care instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2009/72 permite sau nu statelor membre să introducă în reglementarea lor națională de transpunere a acestei directive criterii suplimentare de distincție între o rețea de transport și o rețea de distribuție.

58.

În această privință, este necesar, în primul rând, să arătăm că noțiunile de rețea de transport și de rețea de distribuție deduse de Curte din definițiile cuprinse în Directiva 2009/72 nu presupun nicio trimitere la dreptul național al statelor membre și trebuie înțelese ca noțiuni autonome de drept al Uniunii, care, ca atare, trebuie interpretate în mod uniform pe teritoriul acesteia din urmă și într‑un mod care să asigure atingerea obiectivelor directivei menționate, care au fost amintite la punctele 24-28 de mai sus.

59.

În al doilea rând, arătăm că este deosebit de important să se facă distincție în mod precis între activitatea (și rețeaua) de transport și activitatea (și rețeaua) de distribuție a energiei electrice, întrucât Directiva 2009/72 prevede regimuri juridice diferite pentru transport și pentru distribuție, precum și responsabilități diferite pentru operatorii rețelelor respective. Aceasta presupune de asemenea că este necesar ca o astfel de distincție să aibă un conținut uniform în toate statele membre.

60.

Deși, astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia, Directiva 2009/72 nu realizează o armonizare completă și exhaustivă a tuturor aspectelor pe care le reglementează ( 25 ) și lasă, așadar, statelor membre o marjă de apreciere în ceea ce privește modalitățile cele mai adecvate pentru atingerea obiectivelor urmărite de aceasta, considerăm totuși că ea prevede anumite noțiuni fundamentale al căror conținut trebuie în mod necesar să fie uniform în vederea atingerii acestor obiective.

61.

Printre acestea se numără în mod cert noțiunile de „transport” și de „distribuție” de energie electrică în sensul punctelor 3 și 5 ale articolului 2 din directiva citată, din care Curtea a dedus noțiunile de rețea de transport și de rețea de distribuție. Aceste noțiuni joacă astfel un rol fundamental în economia acestei directive.

62.

În această privință, trebuie să se arate că Directiva 2009/72 prevede un sistem coerent constituit din concepte legate unul de celălalt pentru a atinge obiectivele pe care legiuitorul Uniunii a dorit să le urmărească prin adoptarea ei. În aceste condiții, considerăm că faptul de a permite statelor membre să aducă modificări unor noțiuni de bază precum noțiunile de „transport” și de „distribuție”, pe care se întemeiază economia directivei în cauză, ar conduce la o aplicare neuniformă a acestor noțiuni și, în consecință, la o fragmentare în materie de reglementare, ceea ce ar pune în pericol atingerea acestor obiective și în special a celui fundamental privind crearea unei piețe interne a energiei electrice.

63.

Având în vedere aceste considerații, apreciem că punctele 3 și 5 ale articolului 2 din Directiva 2009/72 trebuie interpretate în sensul că tensiunea este criteriul de distincție între transportul și distribuția de energie electrică și criteriul pertinent, împreună cu funcția îndeplinită de rețeaua în cauză, pentru a stabili dacă o rețea este o rețea de transport sau o rețea de distribuție în sensul acestei directive.

64.

Prin urmare, statele membre nu pot să prevadă în reglementarea lor națională criterii suplimentare de distincție între o rețea de transport și o rețea de distribuție. Cu toate acestea, Directiva 2009/72 lasă statelor membre o anumită marjă de manevră pentru a pune în aplicare aceste noțiuni, de exemplu prin stabilirea limitelor corespunzătoare diferitor niveluri de tensiune (foarte înaltă, înaltă, medie și joasă), cu condiția ca obiectivele urmărite de această directivă să nu fie afectate.

65.

În această privință, trebuie să se mai arate că, astfel cum reiese din definițiile noțiunilor de „operator de transport și de sistem” și de „operator de distribuție” prevăzute la punctele 4 și 6 ale articolului 2 din Directiva 2009/72, atât operatorul rețelei de transport, cât și cel al rețelei de distribuție pot fi responsabili pentru interconexiunile corespunzătoare între rețele. Din această definiție reiese că Directiva 2009/72 lasă statelor membre libertatea de a stabili dacă punctele de interconexiune între rețelele de transport și rețelele de distribuție, precum stațiile de transformare menționate la punctul 56 de mai sus, fac parte din rețeaua de transport sau din cea de distribuție.

66.

Din răspunsul la prima parte a primei întrebări preliminare, pe care l‑am propus la punctele anterioare, reiese că, întrucât statele membre nu pot să introducă niciun criteriu suplimentar, altul decât cel al tensiunii și al funcției, pentru a face distincție între rețelele de transport și cele de distribuție, trebuie să se răspundă la a doua parte a celei de a doua întrebări în sensul că un stat membru nu poate să introducă în reglementarea sa națională dreptul de proprietate al operatorului asupra activelor utilizate în scopul exercitării activității respective drept criteriu suplimentar de distincție între aceste rețele.

67.

Acestea fiind spuse, considerăm că a doua parte a primei întrebări preliminare merită o analiză mai aprofundată.

68.

În economia Directivei 2009/72, cerința ca operatorul unei rețele să fie proprietarul activelor utilizate în scopul exercitării activităților respective, adică în esență să fie proprietarul rețelei, nu este considerată un criteriu de distincție între activitățile de transport și cele de distribuție și, așadar, între cele două tipuri de rețele. O astfel de cerință constituie mai degrabă o condiție subiectivă referitoare la regimul juridic al entităților care pot fi considerate sau desemnate drept operatori ai celor două tipuri de rețele. Astfel, aceasta vizează situația juridică a operatorului de rețea în ceea ce privește activele utilizate în scopul exercitării activității și, în mod specific, în ceea ce privește rețeaua.

69.

În această privință, trebuie să se arate că însăși Directiva 2009/72 prevede la articolul 17 alineatul (1) litera (a) condiția ca sistemul de transport și celelalte active necesare pentru activitatea de transport să se afle în proprietatea operatorului de transport și de sistem.

70.

Această prevedere se înscrie în cadrul dispozițiilor Directivei 2009/72 care vizează garantarea existenței unei separări efective a activităților de furnizare și de producere de activitățile legate de exploatarea rețelelor ( 26 ).

71.

Directiva 2009/72 nu prevede o astfel de condiție pentru operatorul rețelei de distribuție ( 27 ).

72.

Această directivă se limitează la a prevedea la articolul 26 alineatul (1) că, în cazul în care operatorul de distribuție face parte dintr‑o întreprindere integrată vertical, nu există „obligația de a separa proprietatea activelor sistemului de distribuție de întreprinderea integrată vertical”, ci, potrivit alineatului (2) litera (c) al aceluiași articol, este necesar doar ca „operatorul de distribuție […] să aibă competențe efective de luare a deciziilor, independent de întreprinderea integrată din domeniul energiei electrice, în ceea ce privește elementele de active necesare pentru exploatarea, întreținerea sau dezvoltarea rețelei”.

73.

În acest context, întrucât legislația națională bulgară, în special articolul 88 alineatul 1 din ZE, prevede condiția ca rețeaua de distribuție să se afle în proprietatea operatorului acestei rețele, problema care se pune este de a verifica dacă impunerea unei astfel de condiții este sau nu compatibilă cu Directiva 2009/72.

74.

În această privință, considerăm că, în principiu, o dispoziție de drept național care prevede că operatorul rețelei de distribuție trebuie să fie proprietarul acestei rețele nu este, în sine, contrară finalității Directivei 2009/72. Ea pare să fie teoretic conformă cu obiectivele urmărite de directivă, întrucât se înscrie în logica unei consolidări a separării diverselor niveluri de activitate din sectorul energiei electrice. Din această perspectivă, o astfel de dispoziție de drept național extinde la operatorul rețelei de distribuție o condiție deja prevăzută de directiva în cauză pentru operatorul rețelei de transport.

75.

Prin urmare, considerăm că, în principiu, introducerea într‑o reglementare națională a condiției ca activele cu care este exercitată activitatea de distribuție să se afle în proprietatea operatorului rețelei de distribuție intră în marja de apreciere pe care Directiva 2009/72 o lasă statelor membre pentru punerea sa în aplicare.

76.

Acestea fiind spuse, este totuși necesar ca prevederea în dreptul național a acestei condiții subiective în privința operatorului rețelei de distribuție să nu pună practic în pericol realizarea obiectivelor urmărite de Directiva 2009/72, aspect a cărui verificare de la caz la caz revine instanței naționale.

77.

Câteva observații par să fie pertinente în această privință.

78.

În primul rând, după cum reiese din cele arătate la punctele 35-37 de mai sus, rețelele de transport și de distribuție trebuie să fie supuse în totalitate regimului juridic prevăzut de directivă. Prin urmare, nu pot exista „zone gri”, adică părți ale unei rețele electrice care pot fi calificate drept rețea de transport sau de distribuție în sensul Directivei 2009/72, dar care sunt excluse de la regimul juridic prevăzut de această directivă. Directiva 2009/72 nu prevede un „tertium genus” în ceea ce privește distincția între o rețea de transport și o rețea de distribuție și presupune ca întreaga rețea electrică să facă obiectul dispozițiilor sale.

79.

Rezultă că, în cazul în care o rețea electrică poate fi calificată drept rețea de distribuție în temeiul criteriilor tensiunii și funcției, menționate la punctul 31 și la punctul 51 și următoarele de mai sus, aceasta va trebui să fie supusă regimului juridic prevăzut de Directiva 2009/72 în ceea ce privește distribuția, independent de aplicarea condiției suplimentare privind proprietatea, eventual prevăzută de reglementarea națională.

80.

Astfel, prin permiterea excluderii unor părți de rețea de la dispozițiile Directivei 2009/72, în temeiul unor eventuale condiții suplimentare prevăzute de reglementarea națională, s‑ar submina baza economiei Directivei 2009/72 și s‑ar aduce atingere obiectivelor urmărite de aceasta, precum crearea pieței unice a energiei electrice, accesul liber al terților și siguranța alimentării cu energie electrică.

81.

Prin urmare, în opinia noastră, nu este compatibilă cu dispozițiile Directivei 2009/72 o interpretare a dreptului național potrivit căreia sunt excluse de iure din noțiunea de rețea de distribuție toate activele și toate rețelele care nu se află în proprietatea distribuitorului, indiferent de calificarea lor drept rețea de distribuție în temeiul criteriilor prevăzute de Directiva 2009/72. Rezultă că o rețea care servește la livrarea de energie electrică de înaltă, medie și joasă tensiune către consumatori angro sau către consumatori finali este o rețea de distribuție în sensul Directivei 2009/72 și, prin urmare, este supusă dispozițiilor prevăzute de aceasta, indiferent dacă se află sau nu în proprietatea operatorului rețelei de distribuție.

82.

În al doilea rând, prevederea prin lege a condiției ca rețeaua de distribuție să se afle în proprietatea operatorului rețelei respective nu trebuie să afecteze obiectivul esențial al Directivei 2009/72 de a realiza o piață deschisă în totalitate în care este garantată concurența. Mai precis, prevederea unei astfel de condiții ar putea crea un fel de barieră normativă în calea intrării în sectorul distribuției de energie electrică, riscând să se atribuie proprietarului rețelei de distribuție un fel de monopol de iure etern asupra distribuției pe un anumit teritoriu.

83.

Astfel, în cazul în care dreptul de proprietate asupra rețelei de distribuție este o condiție necesară prevăzută ex lege pentru a desfășura activități de distribuție într‑o zonă determinată, numai proprietarul unei astfel de rețele va putea fi desemnat drept operator de rețea și s‑ar putea să nu fie prevăzute proceduri de cerere de ofertă pentru atribuirea unei asemenea exploatări, ceea ce, în lipsa oricărei concurențe, prezintă un risc de reducere a stimulării proprietarului rețelei în cauză de a crește eficiența acesteia.

84.

Pe de altă parte, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă aceasta este efectiv situația în cadrul ordinii juridice naționale în discuție.

85.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, este necesar, în opinia noastră, să se concluzioneze că dispozițiile Directivei 2009/72 nu se opun, în principiu, unei reglementări naționale care prevede drept condiție subiectivă suplimentară ca rețeaua de distribuție să se afle în proprietatea operatorului rețelei respective, în măsura în care aplicarea acestei condiții suplimentare prevăzute de reglementarea națională nu afectează atingerea obiectivelor urmărite de directiva în cauză, aspect a cărui stabilire în concret și de la caz la caz revine instanței naționale.

86.

Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, care, în opinia noastră, trebuie analizată înaintea celei de a doua întrebări ( 28 ), instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă sunt compatibile cu Directiva 2009/72 dispoziții naționale precum, pe de o parte, articolul 1 punctele 20 și 44 din Normele complementare la ZE, care definesc noțiunile de „rețea de transport de energie electrică” și de „transport de energie electrică”, și, pe de altă parte, articolul 88 alineatul 1 din ZE, care rezervă proprietarului rețelei de distribuție activitatea de distribuție și exploatarea rețelei respective.

87.

Răspunsul la a treia întrebare preliminară se deduce direct din răspunsurile pe care le‑am propus la prima întrebare.

88.

În ceea ce privește compatibilitatea cu Directiva 2009/72 a unor dispoziții naționale precum cele de la articolul 1 punctele 20 și 44 din Normele complementare la ZE, din cele arătate la punctul 65 de mai sus reiese că articolul 2 punctele 4 și 6 din Directiva 2009/72 lasă statelor membre libertatea de a stabili dacă punctele de interconexiune între rețelele de transport și rețelele de distribuție – precum stațiile de transformare menționate la punctul 56 de mai sus, care transformă energia electrică de foarte înaltă sau înaltă tensiune în energie electrică de medie tensiune – fac parte din rețeaua de transport sau din cea de distribuție. Rezultă că Directiva 2009/72 nu se opune unor dispoziții naționale care prevăd că rețeaua de transport de energie electrică cuprinde un ansamblu de cabluri și de echipamente electrice care servesc transportului și transformării energiei electrice de înaltă tensiune în energie electrică de medie tensiune ( 29 ).

89.

În ceea ce privește compatibilitatea cu Directiva 2009/72 a unei dispoziții de drept național precum cea de la articolul 88 alineatul 1 din ZE, aceasta reiese în mod clar din cele arătate la punctul 85 de mai sus.

90.

Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile Directivei 2009/72 trebuie interpretate în sensul că un consumator de energie electrică, conectat la rețeaua electrică la nivelul de medie tensiune, trebuie considerat întotdeauna client al operatorului rețelei de distribuție care deține o licență pentru zona corespunzătoare, indiferent de entitatea în proprietatea căreia se află echipamentele la care un astfel de client este conectat în mod direct, iar aceasta inclusiv în cazul în care clientul în cauză a încheiat contracte în mod direct cu operatorul rețelei de transport.

91.

Această întrebare preliminară este formulată într‑o situație de fapt în care o linie electrică de medie tensiune prin care clientul se conectează la rețeaua de energie electrică (linia „Novo pristanishte”, acoperită de concesiunea atribuită BMF) este conectată la instalația de medie tensiune a unei stații de transformare aflate în proprietatea operatorului rețelei de transport (stația de transformare „Ribari”, aflată în proprietatea ESO).

92.

Din considerațiile care precedă reiese că, într‑o astfel de situație, faptul că o conexiune se realizează la nivelul de medie tensiune nu presupune, în sine, în mod necesar că un asemenea client este conectat la rețeaua de distribuție.

93.

Astfel, din cele arătate la punctul 56 de mai sus reiese că este posibil ca respectivul client să fie conectat la nivelul unei instalații de medie tensiune care face parte dintr‑o stație de transformare. Potrivit reglementării naționale a statului membru în cauză, care, după cum reiese din cele arătate la punctele 65 și 88 de mai sus, dispune de o marjă de apreciere în această privință, o astfel de stație de transformare ar putea face parte din rețeaua de transport.

94.

Într‑un astfel de caz, deși este conectat la rețeaua de energie electrică la nivelul de medie tensiune, clientul ar fi conectat direct la rețeaua de transport la care ar avea, în temeiul articolului 32 din Directiva 2009/72, un drept de acces liber, în conformitate cu criteriile enunțate de Curte și amintite la punctele 38-43 de mai sus. În acest caz, serviciile de rețea ar fi furnizate clientului respectiv de operatorul rețelei de transport.

95.

Pe de altă parte, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă aceasta este situația în speță. Mai precis, va reveni instanței de trimitere sarcina de a constata dacă instalația de medie tensiune la care este conectată linia „Novo Pristanishte” constituie un element de medie tensiune din cadrul stației de transformare „Ribari” (care face parte din sistemul secundar al acestei stații), după cum pare a fi cazul în lumina descrierii făcute chiar de instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară, sau dacă, dimpotrivă, această instalație constituie un element din afara sistemului de transformare al stației „Ribari”, care ar face parte structural din rețeaua de distribuție.

96.

În primul caz, clientul va fi conectat, deși la nivelul de medie tensiune, direct la rețeaua de transport, iar serviciile de rețea îi vor fi furnizate de operatorul rețelei respective și, prin urmare, el va fi client al acestui operator. În al doilea caz, în schimb, consumatorul va fi conectat la rețeaua de distribuție, caz în care serviciile de rețea îi vor fi furnizate de operatorul rețelei de distribuție, iar el va trebui să fie considerat client al acestuia, indiferent de entitatea în proprietatea căreia se află instalația la care este conectat clientul.

97.

În sfârșit, considerăm că este de asemenea necesar să arătăm, cu titlu complementar, în ceea ce privește linia electrică de medie tensiune „Novo pristanishte”, că din cererea de decizie preliminară reiese că aceasta este utilizată exclusiv pentru furnizarea energiei electrice către BMF. În cazul în care nu aceasta este situația ( 30 ), s‑ar pune problema unei eventuale calificări a acesteia drept sistem de distribuție închis în sensul articolului 28 din Directiva 2009/72, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru o astfel de calificare, sau eventual pur și simplu drept rețea de distribuție. Indiferent de situație, din considerațiile prezentate la punctele 35-37 și 78-81 de mai sus reiese că, în cazul în care linia de medie tensiune în cauză ar fi utilizată pentru furnizarea către alți clienți decât BMF, întrucât această linie trebuie calificată drept rețea de distribuție, aceasta nu ar putea în niciun caz să fie exclusă din reglementarea prevăzută de Directiva 2009/72.

98.

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare preliminară în sensul că din interpretarea articolului 2 punctele 3, 4, 5 și 6 din Directiva 2009/72 reiese că un consumator de energie electrică conectat la rețeaua electrică la nivelul de medie tensiune nu trebuie în mod necesar să fie întotdeauna considerat client al operatorului rețelei de distribuție care deține o licență pentru zona corespunzătoare, însă revine instanței naționale sarcina de a aprecia, ținând seama de toate elementele de drept și de fapt pertinente, dacă clientul în cauză este conectat la o stație de transformare care face parte din rețeaua de transport sau dacă acesta este conectat la rețeaua de distribuție, iar aceasta indiferent de entitatea în proprietatea căreia se află instalația la care este conectat clientul. În primul caz, consumatorul respectiv va trebui să fie considerat client al operatorului rețelei de transport, iar în al doilea caz el va trebui să fie considerat client al operatorului rețelei de distribuție.

99.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia, Bulgaria) după cum urmează: