1)

Articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/111/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale potrivit căreia autoritatea prevăzută la articolul 82 din această directivă este competentă să examineze reclamațiile și să aplice sancțiuni în cazul serviciilor de plată efectuate în moneda unui stat terț.

2)

Articolele 20 și 21 din Directiva 2007/64, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/111, nu sunt aplicabile ratione personae instituțiilor de credit.

3)

Articolele 80-82 din Directiva 2007/64, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/111, trebuie interpretate în sensul că nu abilitează autoritatea competentă, în sensul acestor dispoziții, să soluționeze, în temeiul criteriilor stabilite la articolul 75 din această directivă, litigiile dintre utilizatorii și prestatorii de servicii de plată derivate dintr-o neexecutare sau o executare defectuoasă a unei operațiuni de plată, atunci când o astfel de autoritate își exercită competența de a examina reclamațiile utilizatorilor de servicii de plată și de a aplica sancțiuni prestatorilor de servicii de plată în cazul încălcării dispozițiilor aplicabile. Aceste litigii trebuie soluționate în cadrul procedurilor extrajudiciare prevăzute la articolul 83 din Directiva 2007/64, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/111, fără a aduce atingere dreptului la o cale de atac în fața unei instanțe prevăzut de dreptul procedural național. Deși legiuitorul național a optat pentru a concentra în mâinile unei autorități unice competențele care decurg, pe de o parte, din articolele 80-82 menționate și, pe de altă parte, din articolul 83 menționat, aceasta trebuie să exercite fiecare dintre categoriile de competențe menționate în mod autonom, exclusiv în cadrul procedurilor respective.

4)

În temeiul principiului autonomiei procedurale a statelor membre, legiuitorului național îi este permis să abiliteze autoritatea competentă, în cadrul procedurilor de reclamație și de sancționare prevăzute la articolele 80-82 din Directiva 2007/64, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/111, să ia în considerare existența și conținutul unei hotărâri arbitrale care soluționează un litigiu între utilizatorul și prestatorul de servicii de plată vizați de aceste proceduri, cu condiția ca forța probatorie recunoscută respectivei hotărâri în cadrul procedurilor menționate să nu poată aduce atingere obiectului și finalităților specifice ale acestora, dreptului la apărare al persoanelor în discuție, sau exercitării autonome a puterilor și a competențelor conferite acestei autorități, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.