1)

Articolul 7 punctul 1, articolul 67 și articolul 71 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, precum și articolul 33 din Convenția pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internațional, încheiată la Montreal la 28 mai 1999 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2001/539/CE a Consiliului din 5 aprilie 2001, trebuie interpretate în sensul că instanța dintr-un stat membru sesizată cu o acțiune prin care se solicită atât satisfacerea drepturilor forfetare și uniformizate prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91, cât și repararea unui prejudiciu suplimentar care intră în domeniul de aplicare al acestei convenții are obligația de a stabili competența ținând seama de articolul 7 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, pentru primul capăt de cerere, și de articolul 33 din convenția menționată, pentru al doilea capăt de cerere.

2)

Articolul 33 alineatul (1) din Convenția pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internațional, încheiată la Montreal la 28 mai 1999, trebuie interpretat în sensul că reglementează, în cazul acțiunilor în repararea unui prejudiciu care intră în domeniul de aplicare al acestei convenții, atât repartizarea competenței judiciare între statele părți la convenție, cât și repartizarea competenței teritoriale între instanțele fiecăruia dintre aceste state.