–

pentru „EVN Bulgaria Toplofikatsia” EAD, de S. Radev și de S. Popov, în calitate de agenți;

–

pentru „Toplofikatsia Sofia” EAD, de S. Chakalski, de I. Epitropov și de V. Ivanov, în calitate de agenți;

–

pentru doamna Dimitrova, de S. Memtsov și de D. Dekov, advokati;

–

pentru guvernul lituanian, de G. Taluntytė, J. Prasauskienė și de D. Kriaučiūnas, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de N. Ruiz García, de K. Talabér‑Ritz și N. Nikolova, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea Directivei 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (JO 2005, L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260), a articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2006/32/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 aprilie 2006 privind eficiența energetică la utilizatorii finali și serviciile energetice și de abrogare a Directivei 93/76/CEE a Consiliului (JO 2006, L 114, p. 64, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 222), a articolelor 5 și 27 din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO 2011, L 304, p. 64), precum și a articolului 10 alineatul (1) din Directiva 2012/27/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 privind eficiența energetică, de modificare a Directivelor 2009/125/CE și 2010/30/UE și de abrogare a Directivelor 2004/8/CE și 2006/32/CE (JO 2012, L 315, p. 1).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii între „EVN Bulgaria Toplofikatsia” EAD (denumită în continuare „EVN”), pe de o parte, și doamna Nikolina Stefanova Dimitrova (C‑708/17), pe de altă parte, și „Toplofikatsia Sofia” EAD, pe de o parte, și domnul Mitko Simeonov Dimitrov (C‑725/18), pe de altă parte, în legătură cu acțiuni vizând plata unor facturi privind consumul de energie termică pentru instalația interioară din imobilele în coproprietate.

3

Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2005/29 prevede:

„Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului contractual și nici, în special, normelor privind valabilitatea, formarea profesională sau efectele contractelor.”

4

Articolul 5 din această directivă prevede:

„(1)   Se interzic practicile comerciale neloiale.

[…]

(5)   Anexa I conține lista practicilor comerciale considerate neloiale în orice situație. […]”

5

Anexa I la directiva menționată, intitulată „Practici comerciale considerate neloiale în orice situație”, conține următorul pasaj:

„Practici comerciale agresive

[…]

6

Considerentele (14) și (60) ale Directivei 2011/83 au următorul cuprins:

[…]

7

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]”

8

Articolul 3 din directiva menționată prevede:

„(1)   Prezenta directivă se aplică, conform condițiilor și în limitele stabilite în dispozițiile sale, oricărui contract încheiat între un comerciant și un consumator. Ea se aplică și contractelor de furnizare a apei, gazelor, energiei electrice sau încălzirii centralizate, inclusiv de către furnizorii publici, în măsura în care aceste utilități sunt furnizate pe bază contractuală.

[…]

(5)   Prezenta directivă nu afectează dreptul intern general al contractelor precum normele privind valabilitatea, formarea sau efectele unui contract, în măsura în care aspectele dreptului general al contractelor nu sunt reglementate de prezenta directivă.

[…]”

9

Articolul 27 din aceeași directivă, intitulat „Vânzare nesolicitată”, prevede:

„Consumatorul este scutit de obligația de plată în caz de furnizare nesolicitată de bunuri, apă, gaz, electricitate, încălzire centralizată sau conținut digital sau în caz de prestare nesolicitată de servicii, interzise prin articolul 5 alineatul (5) și prin anexa I punctul 29 la Directiva [2005/29]. În asemenea cazuri, absența unui răspuns din partea consumatorului în urma unei astfel de furnizări sau prestări nesolicitate nu reprezintă un consimțământ.”

10

Articolul 28 alineatul (2) din Directiva 2011/83 prevede că „[d]ispozițiile [acesteia] se aplică contractelor încheiate după 13 iunie 2014”.

11

Potrivit considerentelor (1), (12), (20) și (29) ale Directivei 2006/32:

[…]

[…]

[…]

12

Articolul 1 din această directivă are următorul cuprins:

„Scopul prezentei directive este de a consolida îmbunătățirea rentabilă a eficienței energetice la utilizatorii finali în statele membre prin:

13

Articolul 13 alineatele (1) și (2) din directiva menționată prevede:

„(1)   Statele membre garantează că, în măsura în care este posibil din punct de vedere tehnic, rezonabil din punct de vedere financiar și proporțional în raport cu economiile de energie potențiale, consumatorii finali de electricitate, gaze naturale, servicii de încălzire și/sau răcire și apă caldă menajeră centralizată sunt dotați cu contoare individuale la prețuri competitive, care reflectă exact consumul real de energie al consumatorilor finali și care furnizează informații despre timpul efectiv de utilizare.

În cazul în care se înlocuiește un contor existent, se pun întotdeauna la dispoziție astfel de contoare individuale la prețuri competitive, cu excepția situației în care acest lucru nu este posibil din punct de vedere tehnic sau nu este rentabil în raport cu economiile potențiale estimate pe termen lung. Atunci când se face o nouă conexiune într‑o clădire nouă sau atunci când o clădire este supusă unor renovări majore, în conformitate cu dispozițiile Directivei 2002/91/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2002 privind performanța energetică a clădirilor (JO 2003, L 1, p. 65, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 44)], se furnizează întotdeauna contoare individuale la prețuri competitive.

(2)   Statele membre asigură că, după caz, facturarea realizată de distribuitorii de energie, operatorii sistemului de distribuție și societățile de vânzare cu amănuntul a energiei are la bază consumul de energie real și este prezentată în termeni clari și ușor de înțeles. Informații adecvate sunt puse la dispoziție împreună cu factura pentru a oferi consumatorilor finali o perspectivă cuprinzătoare asupra costurilor curente ale energiei. Facturarea pe baza consumului real se efectuează suficient de des pentru a permite consumatorilor să își regleze propriul consum de energie.”

14

În temeiul articolului 27 din Directiva 2012/27, Directiva 2006/32 a fost abrogată cu efect de la 5 iunie 2014, sub rezerva anumitor excepții.

15

Considerentele (8) și (20) ale Directivei 2012/27 au următorul cuprins:

[…]

16

Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2012/27 prevede:

„Prezenta directivă prevede un cadru comun de măsuri pentru promovarea eficienței energetice pe teritoriul Uniunii cu scopul de a se asigura atingerea obiectivului principal al Uniunii de 20 % în materie de eficiență energetică până în 2020 și de a deschide calea pentru viitoarea creștere a eficienței energetice după această dată.

Prezenta directivă prevede norme menite să elimine barierele existente pe piața energiei și să depășească deficiențele pieței care împiedică eficiența în ceea ce privește aprovizionarea și utilizarea energiei, stabilind obiectivele naționale indicative în materie de eficiență energetică pentru 2020.”

17

Articolul 9 din această directivă prevede:

„(1)   Statele membre garantează că, în măsura în care este posibil din punct de vedere tehnic, rezonabil din punct de vedere financiar și proporțional în raport cu economiile de energie potențiale, consumatorii finali de energie electrică, gaze naturale, încălzire centralizată, răcire centralizată și apă caldă menajeră sunt dotați cu contoare individuale la prețuri competitive, care reflectă exact consumul real de energie al consumatorilor finali și care furnizează informații despre timpul efectiv de utilizare.

[…]

(3)   În cazul în care încălzirea și răcirea sau apa caldă pentru o clădire sunt furnizate de o rețea de termoficare sau de o sursă centrală care alimentează mai multe clădiri, se instalează un contor de energie termică sau de apă caldă la schimbătorul de căldură sau la punctul de livrare.

În clădirile cu mai multe locuințe și în clădirile polivalente cu o sursă centrală de încălzire/răcire sau alimentate de la o rețea de termoficare sau de la o sursă centrală deservind mai multe clădiri, contoarele care măsoară consumul individual se instalează de asemenea până la 31 decembrie 2016 pentru măsurarea consumului de energie pentru încălzire sau răcire sau de apă caldă pentru fiecare unitate în parte, în cazul în care acest lucru este fezabil din punct de vedere tehnic și eficient din punctul de vedere al costurilor. În cazul în care utilizarea de contoare individuale nu este fezabilă din punct de vedere tehnic sau nu este eficientă din punctul de vedere al costurilor, pentru contorizarea energiei termice se utilizează repartitoare individuale de costuri pentru energia termică destinate măsurării consumului fiecărui corp de încălzire, cu excepția cazului în care statul membru în cauză arată că instalarea unor astfel de repartitoare nu ar fi eficientă din punctul de vedere al costurilor. În aceste cazuri, pot fi avute în vedere metode alternative eficiente din punctul de vedere al costurilor privind măsurarea consumului de energie termică.

În cazul în care clădirile cu mai multe locuințe sunt alimentate de la rețele de termoficare sau răcire centralizată sau în cazul în care prevalează sistemele comune proprii de încălzire sau răcire pentru astfel de clădiri, statele membre pot introduce norme transparente privind repartizarea costurilor pentru consumul de energie termică sau de apă caldă în astfel de clădiri, în vederea asigurării transparenței și a corectitudinii contabilizării consumului individual. După caz, astfel de norme includ orientări privind modalitatea de repartizare a costurilor pentru energia termică și/sau apa caldă utilizată, după cum urmează:

18

Articolul 10 alineatul (1) primul paragraf din directiva menționată prevede:

„În cazul în care consumatorii finali nu dispun de contoare inteligente conform Directivelor 2009/72/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE (JO 2009, L 211, p. 55),] și 2009/73/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 2003/55/CE (JO 2009, L 211, p. 94)], statele membre se asigură, până la 31 decembrie 2014, că informațiile cu privire la facturare sunt exacte și au la bază consumul real, în conformitate cu anexa VII punctul 1.1, în cazul tuturor sectoarelor reglementate de prezenta directivă, inclusiv al distribuitorilor de energie, al operatorilor de sisteme de distribuție și al furnizorilor de energie, atunci când acest lucru este posibil din punct de vedere tehnic și justificat din punct de vedere economic.”

19

Conform articolului 27 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2012/27:

„Directiva [2006/32] se abrogă de la 5 iunie 2014, cu excepția articolului 4 alineatele (1)-(4) și a anexelor I, III și IV, fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre referitoare la termenul de transpunere în legislația națională. Articolul 4 alineatele (1)-(4) și anexele I, III și IV la Directiva [2006/32] se abrogă de la 1 ianuarie 2017.”

20

Articolul 28 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2012/27 are următorul cuprins:

„Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 5 iunie 2014.”

21

Anexa VII la această directivă, intitulată „Cerințe minime pentru facturare și informațiile privind facturarea pe baza consumului real”, prevede la punctul 1.1:

„Pentru a permite consumatorilor finali să‑și regleze propriul consum de energie, facturarea ar trebui să fie efectuată pe baza consumului real, cel puțin o dată pe an, iar informațiile privind facturarea ar trebui puse la dispoziție cel puțin trimestrial, la cerere sau în cazul în care consumatorii au optat pentru factura electronică, sau de două ori pe an în celelalte cazuri. Gazul folosit doar pentru gătit poate fi scutit de la aplicarea prezentei cerințe.”

22

Zakon za energetikata (Legea energiei) din 9 decembrie 2003 (DV nr. 107 din 9 decembrie 2003), în versiunea aplicabilă litigiilor principale (denumită în continuare „Legea energiei”), conține următoarele dispoziții:

[…]

[…]

[…]

[…]

23

Articolul 62 din zakon za zashtita na potrebitelite (Legea privind protecția consumatorilor, DV nr. 99 din 9 decembrie 2005), care a transpus în ordinea juridică bulgară articolul 27 din Directiva 2011/83, prevede:

„(1)   Se interzice furnizarea nesolicitată de bunuri, apă, gaz, electricitate, încălzire centralizată sau conținut digital sau prestarea cu titlu oneros nesolicitată de servicii către un consumator.

(2)   În cazul furnizării nesolicitate de bunuri, apă, gaz, electricitate, încălzire centralizată sau conținut digital sau în cazul prestării nesolicitate de servicii, consumatorul nu este obligat să restituie bunul și nu este obligat să plătească bunul sau serviciul persoanei care a furnizat respectivul bun sau serviciu.

(3)   Absența unui răspuns din partea consumatorului cu privire la furnizarea de bunuri și la prestarea de servicii menționate la alineatul (1) nu reprezintă un consimțământ.”

24

Articolul 38 alineatul (1) din zakon za sobstvenostta (Legea privind proprietatea, DV nr. 92 din 16 noiembrie 1951) prevede:

„În imobilele ale căror etaje sau părți de etaje aparțin unor proprietari diferiți, terenul pe care s‑a construit imobilul, curtea, fundațiile, pereții exteriori, pereții interiori de separare a diferitor încăperi, pereții interiori de rezistență, coloanele, grinzile, dalele, stinghiile, scările, palierele, acoperișurile, pereții dintre încăperile din podurile și din subsolurile aparținând diferitor proprietari, coșurile de evacuare, ușile de acces exterioare ale clădirii și ușile de acces către podurile și subsolurile deținute în comun, liniile principale ale tuturor tipurilor de instalații și dispozitivele lor centralizate, ascensoarele, burlanele, încăperea destinată administratorului și orice alt element care, prin natura sau prin destinația sa, servește utilizării comune, aparțin tuturor proprietarilor.”

25

Articolul 70 alineatul (1) din naredba za toplosnabdyavaneto nr. 16-334 (Regulamentul nr. 16-334 privind încălzirea centralizată) din 6 aprilie 2007 prevede:

„Cantitatea de energie termică măsurată de un contor termic într‑o clădire aflată în proprietate comună, inclusiv pentru bunurile clienților care nu dispun de aparate pentru repartizarea consumului de energie termică sau pentru cei ale căror corpuri de încălzire au fost demontate, este repartizată în conformitate cu normele prevăzute în anexă.”

26

Punctul 6.1 din anexa la acest decret prevede că „cantitatea de energie termică consumată pentru încălzire include cantitățile de căldură emise de instalația interioară, de corpurile de încălzire care se află în părțile deținute în comun și de corpurile de încălzire care se află în locuințele individuale”.

27

În plus, punctul 6.1.3 din această anexă prevede că „cantitatea de energie termică Qi, exprimată în kWh, emisă de instalația interioară este repartizată proporțional cu volumul încălzit al locuințelor conform proiectului de construcție”.

28

Doamna Dimitrova este proprietara unui apartament dintr‑o clădire aflată în proprietate comună racordat la rețeaua de încălzire centralizată.

29

În conformitate cu un contract încheiat în temeiul articolului 153 alineatul (1) din Legea energiei, EVN furnizează clădirii respective energia termică utilizată pentru încălzire, pentru apă caldă menajeră și pentru încălzirea emisă de instalația interioară.

30

În cadrul acestui contract, societatea care efectuează repartizarea consumului de energie termică a calculat pentru locuința doamnei Dimitrova un consum în valoare de 266,25 leva bulgare (BGN) (aproximativ 136 de euro) în perioada 1 noiembrie 2012-30 aprilie 2015.

31

Întrucât doamna Dimitrova nu a plătit această sumă, EVN a formulat împotriva acesteia o somație de plată care i‑a fost comunicată de Rayonen sad Asenovgrad (Tribunalul de Raion din Asenovgrad, Bulgaria).

32

Doamna Dimitrova a contestat somația de plată, invocând că nu avea nicio obligație față de EVN, că proba cantității efective de energie termică consumată lipsea și că consumul care figurează pe facturile prezentate de EVN nu reflecta consumul efectiv de energie, încălcându‑se articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2006/32.

33

Instanța de trimitere precizează că, în această cauză, obiectul litigiului principal privește neplata sumelor referitoare la consumul de energie emisă de instalația interioară a imobilului, și anume toate conductele și instalațiile de distribuție și de furnizare de energie termică din interiorul clădirii, inclusiv coloanele de încălzire care urcă traversând fiecare apartament.

34

În această privință, instanța de trimitere are îndoieli în ceea ce privește legalitatea facturării consumului de energie emisă, în fiecare apartament, de instalația interioară a unei clădiri aflate în proprietate comună, în cazul în care, precum în speță, această facturare este stabilită proporțional cu volumul încălzit al apartamentului potrivit proiectului de construcție a imobilului, fără a lua în considerare cantitatea de căldură efectiv emisă în acest apartament. Aceasta indică de asemenea că doamna Dimitrova nu utilizează energie termică nici pentru încălzirea apartamentului său, nici pentru aprovizionarea cu apă caldă menajeră.

35

Pe de altă parte, instanța de trimitere ridică problema dacă un consumator are, în temeiul articolului 27 din Directiva 2011/83, dreptul să nu plătească cheltuielile referitoare la energia termică furnizată pe care nu a solicitat‑o. Aceasta arată că, într‑o hotărâre de interpretare din 25 mai 2017, a cărei aplicabilitate este obligatorie pentru instanțele de grad inferior, Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria) a statuat că Legea energiei, în special articolul 153 alineatul (6) din aceasta, nu încalcă articolul 62 din Legea privind protecția consumatorilor, dat fiind că dreptul de a depune cererea de livrare a încălzirii în clădirile supuse regimului de coproprietate și, în general, de a decide dacă și cum trebuie utilizate părțile comune nu revine fiecărui coproprietar individual, ci majorității coproprietarilor, astfel încât coproprietatea în ansamblul său trebuie considerată consumatoare a acestui serviciu.

36

În aceste condiții, Rayonen sad Asenovgrad (Tribunalul de Raion din Asenovgrad) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

37

Domnul Dimitrov este, de la data de 2 decembrie 2003, proprietarul unei locuințe situate într‑o clădire echipată cu o instalație interioară de încălzire și de apă caldă, care traversează fiecare apartament al coproprietății și care pleacă din centrala secundară de utilizator echipată cu un contor termic comun.

38

Fluxul termic care alimentează instalația în cauză este furnizat de Toplofikatsia Sofia în temeiul unui contract încheiat între aceasta din urmă și coproprietatea clădirii în care se situează locuința domnului Dimitrov. Acest contract a fost încheiat la 4 decembrie 2004 prin intermediul „Termokomplekt” OOD, responsabilă de asemenea cu contabilizarea individuală a cantităților de căldură consumate.

39

Întrucât domnul Dimitrov nu a plătit aprovizionarea cu încălzire și cu apă caldă furnizate de Toplofikatsia Sofia pentru perioada 1 mai 2014-30 aprilie 2016, aceasta din urmă a sesizat Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria) în vederea stabilirii sumelor datorate.

40

Potrivit instanței de trimitere, litigiul principal privește aspectul dacă, în speță, a luat naștere un raport contractual având în vedere că trebuie plătite cheltuieli legate de repartizarea consumului și a pierderilor în părțile comune ale clădirii, atunci când sunt sau nu sunt utilizate elemente ale serviciului complex cum este aprovizionarea cu încălzire și cu apă caldă și, în sfârșit, dacă trebuie considerat ca fiind consumator proprietarul unei locuințe situate într‑o clădire precum cea în discuție în litigiul principal.

41

În această privință, instanța menționată arată că, prin Hotărârea din 22 aprilie 2010, Konstitutsionen sad (Curtea Constituțională, Bulgaria) a considerat că, potrivit articolului 153 alineatul (1) din Legea energiei, toți proprietarii și titularii unui drept real asupra unui apartament dintr‑o clădire aflată în proprietate comună racordați la o centrală secundară de utilizator sau la o ramură autonomă a acesteia sunt consumatori de energie termică și au obligația să instaleze pe corpurile de încălzire care se găsesc în apartamentele lor aparate pentru repartizarea consumului de energie termică și să plătească cheltuielile privind consumul de energie termică în condițiile și potrivit modalităților stabilite prin regulamentul menționat la această dispoziție.

42

Instanța de trimitere arată însă că părțile la contract nu pot conveni clauzele contractuale, întrucât aceste clauze sunt definite în mod unilateral de Toplofikatsia Sofia în condițiile generale de vânzare, iar prețul este stabilit pe cale administrativă de Komisia za energiyno i vodno regulirane (Comisia de Reglementare în domeniul energiei și al apei, Bulgaria). Astfel, raportul juridic în cauză s‑ar apropia mai mult de o obligație fiscală decât de un contract ținând seama și de faptul că Toplofikatsia Sofia este o entitate care deține un monopol și este proprietatea localității Sofia (Bulgaria).

43

Comisia mai adaugă că, în clădirile supuse regimului de coproprietate, reglementarea permite deconectarea de la alimentarea cu apă caldă și de sigilare a radiatoarelor într‑un apartament, dar că nu este posibil să se pună capăt ultimei părți a prestării de servicii furnizate de Toplofikatsia Sofia, și anume repartizarea consumului de energie termică.

44

În aceste condiții, Sofiyski Rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

45

Prin Decizia președintelui Curții din 8 februarie 2018, cauzele C‑708/17 și C‑725/17 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei scrise și a fazei orale ale procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

46

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. Împrejurarea că, pe plan formal, o instanță națională a formulat o întrebare preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să furnizeze acestei instanțe toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă ea s‑a referit sau nu s‑a referit la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională, mai ales din motivarea deciziei de trimitere, elementele dreptului Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (Hotărârea din 12 februarie 2019, TC, C‑492/18 PPU, EU:C:2019:108, punctul 37 și jurisprudența citată).

47

În primul rând, în cauza C‑725/17, întrebările adresate de Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia) privesc, parțial, modalitățile de încheiere a contractului de furnizare a energiei termice de către un furnizor de agent termic și în special lipsa consimțământului proprietarului unui apartament dintr‑o clădire aflată în proprietate comună la momentul încheierii contractului de furnizare a energiei.

48

Conform articolului 3 alineatul (5), Directiva 2011/83 nu afectează dreptul intern general al contractelor precum normele privind valabilitatea, formarea sau efectele unui contract, în măsura în care aspectele dreptului general al contractelor nu sunt reglementate de această directivă. Considerentul (14) al directivei menționate precizează în această privință că aceasta ar trebui, în consecință, să fie înțeleasă în sensul că nu aduce atingere dreptului intern care reglementează de exemplu încheierea sau validitatea unui contract, în special în cazul lipsei consimțământului.

49

Pe de altă parte, din elementele furnizate de instanțele de trimitere reiese că litigiile principale privesc în special faptul că doamna Dimitrova și domnul Dimitrov contestă, în temeiul articolului 27 din Directiva 2011/83, facturile care le‑au fost adresate de furnizorul de energie termică, pentru motivul că ei nu au solicitat în mod individual furnizarea acestei energii termice și nu o utilizează.

50

Având în vedere aceste elemente, prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări în cauza C‑708/17, precum și prin intermediul întrebărilor adresate în cauza C‑725/17, instanțele de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 27 din Directiva 2011/83 coroborat cu articolul 5 alineatele (1) și (5) din Directiva 2005/29 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că proprietarii unui apartament dintr‑o clădire aflată în proprietate comună racordat la o rețea de termoficare sunt obligați să contribuie la cheltuielile legate de consumul de energie termică din părțile comune și din instalația interioară a imobilului, în condițiile în care nu au solicitat în mod individual furnizarea energiei termice și nu o utilizează în apartamentul lor.

51

În al doilea rând, pentru a soluționa litigiul cu care este sesizat în cauza C‑708/17, Rayonen sad Asenovgrad (Tribunalul de Raion din Asenovgrad) solicită Curții, prin intermediul primei întrebări preliminare, să interpreteze dispozițiile Directivei 2006/32, îndeosebi articolul 13 alineatul (2) din aceasta, care prevede, printre altele, că statele membre trebuie să se asigure că facturile adresate clienților finali de energie sunt întemeiate pe consumul real.

52

Conform articolului 27 alineatul (1) din Directiva 2012/27, care a înlocuit Directiva 2006/32, aceasta din urmă a fost abrogată cu efect de la 5 iunie 2014. De asemenea, potrivit articolului 28 alineatul (1) din Directiva 2012/27, statele membre trebuie să pună în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma acestei directive cel târziu până la 5 iunie 2014. Această directivă nu cuprinde de altfel nicio dispoziție specială în ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor Directivei 2006/32 pe care le‑a înlocuit.

53

Prin urmare, întrucât situația de fapt din acțiunea principală în cauza C‑708/17 are legătură cu perioada cuprinsă între 1 noiembrie 2012 și 30 aprilie 2015, trebuie să se examineze prima întrebare în cauza C‑708/17, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 67 din concluziile sale, în lumina dispozițiilor Directivelor 2006/32 și 2012/27, pentru a putea oferi un răspuns util instanței de trimitere.

54

Astfel, prin intermediul primei întrebări, Rayonen sad Asenovgrad (Tribunalul de Raion din Asenovgrad) solicită în esență să se stabilească dacă articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2006/32 și articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2012/27 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că, într‑o clădire aflată în proprietate comună, facturile referitoare la consumul de energie termică privind instalația interioară sunt stabilite, pentru fiecare coproprietar, proporțional cu volumul încălzit al apartamentului său.

55

Trebuie amintit că, potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2011/83, aceasta se aplică, conform condițiilor și în limitele stabilite în dispozițiile sale, oricărui contract încheiat între un comerciant și un consumator. Conform aceleiași dispoziții, directiva se aplică și contractelor de furnizare de apă, gaz, energie electrică sau încălzire centralizată, inclusiv de către furnizorii publici, în măsura în care aceste utilități sunt furnizate pe bază contractuală.

56

Pe de altă parte, articolul 2 punctul 1 din Directiva 2011/83 definește noțiunea „consumator” ca fiind orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de această directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale, industriale, artizanale sau liberale. În această privință, Curtea a statuat că această noțiune desemnează orice particular care nu este angajat în activități comerciale sau profesionale (Hotărârea din 4 octombrie 2018, Kamenova, C‑105/17, EU:C:2018:808, punctul 33 și jurisprudența citată).

57

La interpretarea acestei directive, noțiunea de „consumator” are astfel o importanță primordială și dispozițiile acesteia sunt concepute în mod esențial în optica consumatorului în calitate de destinatar și de victimă a practicilor comerciale neloiale (Hotărârea din 3 octombrie 2013, Zentrale zur Bekämpfung unlauteren Wettbewerbs, C‑59/12, EU:C:2013:634, punctul 36 și jurisprudența citată).

58

În speță, din elementele furnizate de instanțele de trimitere reiese că, atât în cauza C‑708/17, cât și în cauza C‑725/17, există un contract de furnizare a energiei termice care alimentează clădirea aflată în proprietate comună și că, în temeiul acestui contract, proprietarii apartamentelor din această clădire sunt destinatari ai facturilor referitoare la consumul de energie termică pentru instalațiile interioare și pentru părțile comune ale clădirii respective.

59

Astfel, din coroborarea articolului 149a alineatul (1) cu articolul 153 alineatul (1) din Legea energiei rezultă că proprietarii și titularii unui drept real asupra unei locuințe, racordată la o centrală secundară de utilizator sau la o ramură autonomă a acesteia, dintr‑o clădire aflată în proprietate comună sunt clienții furnizorului de energie conform contractului încheiat cu acesta. Or, întrucât acești proprietari sau acești titulari sunt persoane fizice care nu sunt angajate în activități comerciale sau profesionale, ei sunt consumatori în sensul articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2011/83. Rezultă, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 52 din concluziile sale, că contractele în discuție în litigiul principal intră în categoria contractelor privind furnizarea de încălzire centralizată încheiat între profesioniști și consumatori, în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă.

60

În ceea ce privește aplicarea ratione temporis a Directivei 2011/83, aceasta conține o dispoziție specială care stabilește în mod expres condițiile aplicării în timp a dispozițiilor sale. Astfel, articolul 28 alineatul (2) din această directivă prevede că acestea se aplică contractelor încheiate după data de 13 iunie 2014.

61

În speță, atât timp cât din dosarele de care dispune Curtea lipsesc elemente referitoare la datele încheierii contractelor în discuție în litigiul principal, revine instanțelor naționale sarcina de a stabili dacă acestea au fost încheiate după această dată de 13 iunie 2014 pentru a stabili dacă Directiva 2011/83 este aplicabilă ratione temporis.

62

Prin intermediul celei de a doua și a treia întrebări din cauza C‑708/17 și al întrebărilor din cauza C‑725/17, instanțele de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 27 din Directiva 2011/83 coroborat cu articolul 5 alineatele (1) și (5) din Directiva 2005/29 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că proprietarii unui apartament dintr‑o clădire aflată în proprietate comună racordat la o rețea de termoficare sunt obligați să contribuie la cheltuielile legate de consumul de energie termică din părțile comune și din instalația interioară a imobilului, în condițiile în care nu au solicitat în mod individual furnizarea energiei termice și nu o utilizează în apartamentul lor.

63

Trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 27 din Directiva 2011/83, consumatorul este scutit de obligația de plată în caz de furnizare nesolicitată de bunuri, apă, gaz, electricitate, încălzire centralizată sau conținut digital sau în caz de prestare nesolicitată de servicii, interzise prin articolul 5 alineatul (5) din și prin anexa I punctul 29 la Directiva 2005/29, și că absența unui răspuns din partea consumatorului în urma unei astfel de furnizări sau prestări nesolicitate nu reprezintă un consimțământ. Astfel cum reiese din considerentul (60) al Directivei 2011/83, această practică constituie, astfel, o practică comercială neloială interzisă de Directiva 2005/29.

64

Vânzarea nesolicitată este definită în acest considerent ca fiind „furnizarea unor bunuri sau prestarea unor servicii către consumatori pe care aceștia nu le‑au comandat”. În această privință, Curtea a arătat că reprezintă o „furnizare nesolicitată”, în sensul punctului 29 din anexa I la Directiva 2005/29, la care face trimitere articolul 27 din Directiva 2011/83, în special un comportament care constă, pentru profesionist, în a solicita consumatorului plata unui produs sau a unui serviciu care a fost furnizat acestui consumator fără ca acesta să îl fi solicitat (Hotărârea din 13 septembrie 2018, Wind Tre și Vodafone Italia, C‑54/17 și C‑55/17, EU:C:2018:710, punctul 43).

65

Astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 58 din concluziile sale, articolul 27 din Directiva 2011/83 urmărește să împiedice un profesionist să impună consumatorului o relație contractuală la care acesta nu a consimțit în mod liber.

66

În speță, articolul 133 alineatul (2) din Legea energiei prevede că racordarea instalațiilor clienților dintr‑o clădire aflată în proprietate comună se efectuează cu acordul scris al proprietarilor, care reprezintă cel puțin două treimi din dreptul de proprietate asupra clădirii aflate în proprietate comună.

67

Pe de altă parte, din elementele furnizate de instanțele de trimitere reiese că articolul 153 alineatul (1) din această lege prevede că proprietarii și titularii unui drept real asupra unei locuințe dintr‑o clădire aflată în proprietate comună racordați la o centrală secundară de utilizator sau la o ramură autonomă sunt consumatori de energie termică. În această calitate, sunt obligați să instaleze dispozitive pentru repartizarea consumului de energie termică pe corpurile de încălzire care se află în locuința lor și să plătească costurile pentru consumul de energie termică. În plus, articolul 153 alineatul (6) din legea menționată precizează că clienții care locuiesc într‑o clădire aflată în proprietate comună care opresc alimentarea cu energie termică a corpurilor de încălzire care se află în locuința lor rămân consumatori de energie termică în ceea ce privește căldura furnizată de instalația interioară și de corpurile de încălzire aflate în părțile comune ale clădirii.

68

Rezultă din aceste dispoziții că furnizarea energiei termice într‑o clădire aflată în proprietate comună rezultă dintr‑o cerere formulată în numele tuturor coproprietarilor, potrivit normelor speciale prevăzute de dreptul național privind coproprietatea.

69

În această privință, referitor la împrejurarea că, la fel ca în speță, coproprietarii în cauză nu au participat la adoptarea acestei decizii sau i s‑au opus, Curtea a statuat recent că, în cadrul unui litigiu privind o obligație de plată care decurge dintr‑o decizie a adunării generale a coproprietarilor în special instituită de legea bulgară, fiecare coproprietar, devenind și rămânând coproprietar al unui imobil, își dă acordul să se supună ansamblului dispozițiilor actului care reglementează coproprietatea respectivă, precum și hotărârilor adoptate de adunarea generală a coproprietarilor acestui imobil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2019, Kerr, C‑25/18, EU:C:2019:376, punctul 29).

70

În aceste condiții, alimentarea cu energie termică a instalației interioare și, pe cale de consecință, a părților comune ale unui imobil deținut în coproprietate, efectuată ca urmare a deciziei adoptate de coproprietatea acestui imobil de racordare a acestuia la încălzirea centralizată, nu poate fi considerată o furnizare nesolicitată de încălzire centralizată, în sensul articolului 27 din Directiva 2011/83.

71

Având în vedere aceste elemente, trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare din cauza C‑708/17 și la întrebările din cauza C‑725/17 că articolul 27 din Directiva 2011/83 coroborat cu articolul 5 alineatele (1) și (5) din Directiva 2005/29 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care prevede că proprietarii unui apartament dintr‑o clădire aflată în proprietate comună racordat la o rețea de termoficare centralizată sunt obligați să contribuie la cheltuielile legate de consumul de energie termică din părțile comune și din instalația interioară a clădirii, chiar dacă nu au solicitat în mod individual furnizarea energiei termice și nu o utilizează în apartamentul lor.

72

Prin intermediul primei întrebări din cauza C‑708/17, Rayonen sad Asenovgrad (Tribunalul de Raion din Asenovgrad) solicită în esență să se stabilească dacă articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2006/32 și articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2012/27 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede că, într‑o clădire aflată în proprietate comună, facturile referitoare la consumul de energie termică aferent instalației interioare sunt stabilite, pentru fiecare proprietar al unui apartament din clădire, în mod proporțional cu volumul încălzit aferent apartamentului său.

73

Pentru a constata incompatibilitatea unei astfel de metode de facturare cu dreptul Uniunii, pârâta din litigiul principal în cauza C‑708/17 amintește că această metodă nu permite să se stabilească, pentru fiecare locatar al unei clădiri deținute în coproprietate, consumul real în materie de energie termică emisă de instalația interioară care traversează apartamentul său. Or, Directivele 2006/32 și 2012/27 ar impune furnizorilor de energie să nu factureze clientului final decât ceea ce a consumat efectiv, împrejurare care ar exclude astfel facturarea calculată în mod proporțional cu volumul încălzit aferent locuinței în cauză.

74

Cu toate acestea, nici din textul articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2006/32 sau al articolului 10 alineatul (1) din Directiva 2012/27, nici din economia generală și din finalitatea reglementării în care se regăsesc aceste dispoziții nu rezultă că acestea ar impune o astfel de obligație.

75

Astfel, trebuie amintit că Directivele 2006/32 și 2012/27 au ca obiectiv, astfel cum amintesc articolele 1 din aceste directive, să promoveze o mai bună eficiență energetică. În acest context și astfel cum reiese din considerentele (1) și (20) ale Directivei 2006/32 și din considerentul (8) al Directivei 2012/27, întregul lanț energetic, de la producătorul de energie la clientul final care o consumă, este solicitat pentru atingerea acestui obiectiv.

76

În această privință, considerentul (29) al Directivei 2006/32 precizează că, pentru a permite consumatorilor finali să ia decizii în cunoștință de cauză cu privire la consumul individual de energie, ar trebui să li se ofere o cantitate rezonabilă de informații despre acesta, precum și alte informații relevante, cum ar fi informații privind măsurile disponibile pentru îmbunătățirea eficienței energetice, profiluri comparative ale consumatorilor finali sau specificații tehnice obiective pentru echipamentele care consumă energie, printre care se pot număra echipamente ce au la bază conceptul „Factorul patru” sau echipamente similare.

77

Acesta este motivul pentru care articolul 13 alineatul (2) din această directivă prevede că statele membre asigură că, după caz, facturarea realizată de distribuitorii de energie, de operatorii sistemului de distribuție și de societățile de vânzare cu amănuntul a energiei are la bază consumul de energie real.

78

Rămâne faptul că, astfel cum a arătat domnul avocat general în esență la punctul 74 din concluziile sale, utilizarea în această dispoziție a expresiei „după caz” evidențiază faptul că trebuie în mod necesar să fie citită prin raportare la articolul 13 alineatul (1) din directiva menționată.

79

Or, această din urmă dispoziție prevede că, în măsura în care este „posibil din punct de vedere tehnic, rezonabil din punct de vedere financiar și proporțional în raport cu economiile de energie potențiale”, statele membre garantează că consumatorii finali, printre altele, de electricitate și de încălzire centralizată primesc contoare individuale care măsoară cu precizie consumul lor efectiv.

80

Din lucrările pregătitoare ale Directivei 2006/32, în special din raportul Parlamentului European din 2 mai 2005 cu privire la Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind eficiența energetică la utilizările finale și serviciile energetice (A6-0130/2005), reiese că legiuitorul Uniunii a dorit să ia în considerare, la instalarea de contoare individuale care să permită măsurarea consumului real și efectiv al clientului final, fezabilitatea unei astfel de instalații în imobile uneori prea vechi, considerând că nu ar fi întotdeauna realist, judicios sau proporțional să efectueze această instalare având în vedere cheltuielile excesive pe care le‑ar putea ocaziona.

81

Prin urmare, în măsura în care instalarea de contoare individuale nu este întotdeauna posibilă, facturile înseși nu se pot întemeia pe consumul real de energie decât atunci când acest lucru este posibil din punct de vedere tehnic, ceea ce confirmă de altfel utilizarea, la articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2006/32, a expresiei „după caz”.

82

Lucrările pregătitoare ale Directivei 2012/27, în special Raportul Parlamentului privind Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind eficiența energetică și de abrogare a Directivelor 2004/8/CE și 2006/32/CE din 30 iulie 2012 (A7-0265/2012), evidențiază că aceleași preocupări au fost luate în considerare de legiuitorul Uniunii la reformarea Directivei 2006/32 și preluate la articolul 9 alineatul (1), la articolul 9 alineatul (3) al doilea și al treilea paragraf și la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2012/27.

83

Astfel, articolul 9 alineatul (1) din această directivă prevede că statele membre garantează că, în măsura în care este posibil din punct de vedere tehnic, rezonabil din punct de vedere financiar și proporțional în raport cu economiile de energie potențiale, consumatorii finali de energie electrică sunt dotați cu contoare individuale care reflectă exact consumul real de energie. În ceea ce privește facturarea, articolul 10 alineatul (1) din directiva menționată prevede că, în cazul în care consumatorii finali nu dispun de contoare inteligente conform Directivelor 2009/72 și 2009/73, statele membre se asigură, până la 31 decembrie 2014, că informațiile cu privire la facturare sunt exacte și au la bază consumul real, în conformitate cu anexa VII punctul 1.1, atunci când acest lucru este posibil din punct de vedere tehnic și justificat din punct de vedere economic.

84

Este necesar să se adauge că legiuitorul Uniunii a luat în considerare în Directiva 2012/27 particularitatea clădirilor aflate în proprietate comună alimentate de o rețea de termoficare. Astfel, deși articolul 9 alineatul (3) al doilea paragraf din această directivă prevede că statele membre trebuie să se asigure că contoarele individuale sunt instalate în astfel de clădiri până la 31 decembrie 2016, aceeași dispoziție precizează că, în cazul în care utilizarea acestor contoare individuale nu este fezabilă din punct de vedere tehnic sau nu este eficientă din punctul de vedere al costurilor, se utilizează repartitoare individuale de costuri pentru energia termică destinate măsurării consumului fiecărui corp de încălzire, cu excepția cazului în care statul membru arată că instalarea unor astfel de repartitoare nu ar fi eficientă din punctul de vedere al costurilor. În aceste cazuri, pot fi avute în vedere metode alternative eficiente din punctul de vedere al costurilor privind măsurarea consumului de energie termică.

85

Or, având în vedere elementele care au fost aduse la cunoștința Curții, în astfel de clădiri aflate în proprietate comună precum cele în discuție în acțiunea principală, pare dificil de conceput să se poată individualiza în întregime facturile referitoare la energia termică, în special în ceea ce privește instalația interioară și părțile comune.

86

În ceea ce privește în special instalația interioară, din aceste elemente rezultă că poate fi dificil, ba chiar imposibil, astfel cum susține EVN, să se determine cu precizie cantitatea de energie termică emisă de această instalație în fiecare locuință. Astfel, această cantitate include nu numai energia termică emisă în interiorul apartamentului în cauză prin elementele materiale ale instalației interioare precum conductele și țevile care traversează acest apartament, ci și schimburile termice dintre spațiile încălzite și spațiile neîncălzite. Astfel, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 85 din concluziile sale, apartamentele dintr‑o clădire aflată în proprietate comună nu sunt independente unele de altele pe plan termic, întrucât căldura circulă între unitățile încălzite și cele care sunt mai puțin încălzite sau nu sunt încălzite.

87

Prin urmare, este dificil din punct de vedere tehnic să se poată determina în mod individual consumul exact al fiecărui locatar din clădirea aflată în proprietate comună în cauză în ceea ce privește energia termică emisă de instalația interioară.

88

În ceea ce privește metoda de calcul în vederea facturării legată de consumul de energie termică în clădirile aflate în proprietate comună, trebuie arătat că statele membre dispun de o marjă largă de manevră. Astfel, atât din considerentul (12) și din articolul 1 din Directiva 2006/32, cât și din considerentul (20) și din articolul 1 din Directiva 2012/27 reiese că cele două directive urmăresc să furnizeze statelor membre un cadru comun care să le permită să adopte măsuri adaptate pentru a reduce consumul de energie, lăsându‑le în același timp alegerea modalităților de punere în aplicare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 august 2018, Saras Energía, C‑561/16, EU:C:2018:633, punctul 24 și jurisprudența citată).

89

În acest sens, articolul 9 alineatul (3) al treilea paragraf din Directiva 2012/27 prevede că statele membre au posibilitatea de a institui norme transparente privind repartizarea costurilor legate de consumul termic sau de apă caldă, în scopul, printre altele, de a putea diferenția costurile care rezultă din consumul de apă caldă destinată necesităților menajere, de agent termic emis de instalația clădirii pentru încălzirea zonelor comune și, respectiv, de agent termic pentru încălzirea apartamentelor.

90

Or, în speță, reglementarea națională în discuție în litigiul principal pare să corespundă orientărilor din această dispoziție, întrucât prevede că costurile legate de consumul termic se împart între cele care corespund căldurii emise de instalația interioară, cele legate de energia termică destinată încălzirii părților comune și cele legate de energia termică destinată încălzirii apartamentelor individuale.

91

Astfel, ținând seama de marja largă de manevră recunoscută statelor membre, este necesar să se constate că Directiva 2006/32 și Directiva 2012/27 nu se opun ca metoda de calcul al căldurii emise de instalația interioară să se realizeze în mod proporțional cu volumul încălzit aferent fiecărui apartament.

92

Având în vedere elementele de mai sus, trebuie să se răspundă la prima întrebare din cauza C‑708/17 că articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2006/32 și articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2012/27 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care prevede că, într‑o clădire aflată în proprietate comună, facturile referitoare la consumul de energie termică aferent instalației interioare sunt stabilite, pentru fiecare proprietar al unui apartament din clădire, în mod proporțional cu volumul încălzit aferent apartamentului său.

93

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanțele de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară: