Cauza C‑573/17

Daniel Adam Popławski

(cerere de decizie preliminară formulată de rechtbank Amsterdam)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 24 iunie 2019

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizii‑cadru – Lipsa efectului direct – Supremația dreptului Uniunii – Consecințe – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Articolul 4 punctul 6 – Decizia‑cadru 2008/909/JAI – Articolul 28 alineatul (2) – Declarație a unui stat membru care îi permite să aplice în continuare instrumentele juridice existente privind transferarea persoanelor condamnate aplicabile înainte de 5 decembrie 2011 – Declarație tardivă – Consecințe”

Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2008/909 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală – Dispoziții tranzitorii – Declarație a unui stat membru care permite continuarea aplicării instrumentelor juridice privind transferarea persoanelor condamnate, existente înainte de intrarea în vigoare a deciziei‑cadru menționate – Declarație efectuată ulterior datei adoptării deciziei‑cadru menționate – Consecință – Inexistența unor efecte juridice

[Decizia‑cadru 2008/909 a Consiliului, art. 4 alin. (7), art. 7 alin. (4) și art. 28 alin. (1) și (2)]

(a se vedea punctele 45-49 și dispozitiv 1)
Cooperare judiciară în materie penală – Decizii‑cadru care vizează apropierea legislațiilor naționale – Executarea de către statele membre – Efectele juridice ale deciziilor‑cadru – Obligația de a lăsa neaplicată o dispoziție națională contrară unei decizii‑cadru – Inexistență – Obligația de interpretare conformă a dreptului național – Conținut – Necesitatea asigurării efectivității depline a deciziei‑cadru

(Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului)

(a se vedea punctele 68-79, 81, 82 și 94 și dispozitiv 2)
Cooperare judiciară în materie penală – Decizia cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare – Mandat de arestare emis în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate – Persoană căutată care rămâne sau are reședința în statul membru de executare în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru – Condiții de neexecutare a mandatului de arestare – Angajamentul statului membru de executare de a pune în executare pedeapsa – Conținut – Interes legitim care justifică executarea pedepsei în statul membru de executare

(Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, art. 4 punctul 6)

(a se vedea punctele 86, 88-92, 97-103 și 109)

Rezumat

La 25 iunie 2019, în Hotărârea Popławski (C‑573/17), Curtea, întrunită în Marea Cameră, a analizat aspectul dacă autoritatea judiciară de executare a unui mandat european de arestare este obligată, în temeiul principiului supremației, să lase neaplicate dispoziții naționale incompatibile cu o decizie‑cadru. Ea a oferit, în plus, clarificări în privința efectelor juridice ale unei declarații efectuate de un stat membru în temeiul articolului 28 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2008/909 ( 1 ) ulterior datei de adoptare a acesteia. În temeiul acestei dispoziții, un stat membru „poate, la adoptarea prezentei decizii‑cadru, să facă o declarație conform căreia, în situațiile în care hotărârea definitivă [care trebuie executată] a fost emisă înaintea datei specificate, va continua, în calitate de stat emitent și de executare, să aplice instrumentele juridice existente privind transferarea persoanelor condamnate, aplicabile înainte de 5 decembrie 2011 […]”. Litigiul principal privea o procedură referitoare la executarea, în Țările de Jos, a unui mandat european de arestare emis, în luna octombrie a anului 2013, de o instanță poloneză împotriva unui resortisant polonez, cu reședința în Țările de Jos, în scopul executării în Polonia a unei pedepse privative de libertate. În luna octombrie a anului 2015, în cadrul executării acestui mandat european de arestare, o primă cerere de decizie preliminară fusese adresată de instanța de trimitere, la care Curtea răspunsese prin Hotărârea din 29 iunie 2017, Popławski. În acea hotărâre, Curtea a declarat, printre altele, că articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 ( 2 ) trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru care transpune această dispoziție și care, în cazul în care predarea unui resortisant străin ce deține un permis de ședere pe durată nedeterminată pe teritoriul acestui stat membru este solicitată de un alt stat membru în scopul executării unei pedepse privative de libertate aplicate acestui resortisant printr‑o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pe de o parte, nu permite o astfel de predare și, pe de altă parte, se mărginește să prevadă obligația autorităților judiciare din primul stat membru de a informa autoritățile judiciare din al doilea stat membru că sunt dispuse să preia executarea acestei hotărâri fără ca, la data refuzului predării, preluarea efectivă a executării să fie asigurată și fără ca, în plus, în ipoteza în care această preluare se dovedea imposibilă, un astfel de refuz să poată fi contestat.

În a doua Hotărâre Popławski, Curtea a enunțat mai întâi, făcând referire, printre altele, la modul de redactare a articolului 28 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2008/909 și la economia generală a acesteia, că o declarație făcută de un stat membru, în temeiul acestei dispoziții, ulterior adoptării acestei decizii‑cadru nu poate să producă efecte juridice.

În continuare, ea a amintit conținutul obligației care revine, în virtutea principiului supremației, unei instanțe naționale în situația în care o dispoziție a dreptului său național ar fi contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care, asemenea Deciziilor‑cadru 2002/584 și 2008/909, nu au efect direct. Într‑o asemenea situație, această instanță nu este ținută, exclusiv în temeiul dreptului Uniunii, să lase neaplicată dispoziția dreptului său național contrară dispoziției dreptului Uniunii în cauză.

Cu toate acestea, Curtea a amintit de asemenea că, deși deciziile‑cadru nu pot avea efect direct, caracterul lor obligatoriu implică pentru autoritățile naționale o obligație de interpretare conformă a dreptului lor național începând cu data expirării termenului lor de transpunere, cu condiția ca această interpretare să nu fie contra legem și ca ea să respecte principiile generale ale dreptului, în special principiile securități juridice și neretroactivității. În ceea ce privește obligația de a da dreptului neerlandez o interpretare conformă cu Decizia‑cadru 2002/584, Curtea a amintit că, în hotărârea sa anterioară din 29 iunie 2017, Popławski, constatase că obligația instanței naționale de a asigura efectivitatea deplină a Deciziei‑cadru 2002/584 determina obligația Regatului Țărilor de Jos de a executa mandatul european de arestare în discuție sau, în caz de refuz, obligația de a garanta executarea efectivă a pedepsei pronunțate în Polonia împotriva domnului Popławski.

În al doilea rând, ea a precizat interpretarea care trebuie reținută a articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584. În acest sens, ea a amintit, în ceea ce privește, în primul rând, obligația impusă de articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 de a asigura, în caz de refuz al executării mandatului european de arestare, preluarea efectivă de către statul membru de executare a pedepsei privative de libertate, că această obligație presupune un veritabil angajament al acestui stat de a executa pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva persoanei căutate. Astfel, simpla împrejurare că acest stat se declară „dispus” să asigure executarea pedepsei respective nu poate fi considerată de natură să justifice un asemenea refuz. În consecință, orice refuz de a executa un mandat european de arestare trebuie să fie precedat de verificarea, de către autoritatea judiciară de executare, a posibilității de a executa în mod real pedeapsa în conformitate cu dreptul său intern. Revine, așadar, exclusiv instanței de trimitere sarcina să aprecieze, în speță, dacă dreptul neerlandez poate fi interpretat, fără a recurge la o interpretare contra legem, în sensul că Decizia‑cadru 2002/584 este asimilabilă unui temei juridic convențional, în scopul aplicării dispoziției naționale în cauză. În această privință, Curtea a subliniat că instanța de trimitere nu poate considera în mod valabil în cauza principală că se găsește în imposibilitatea de a interpreta această dispoziție de drept național în conformitate cu dreptul Uniunii pentru simplul motiv că dispoziția națională menționată a fost interpretată, de un ministru chemat să intervină în cazul refuzării predării, într‑un sens care nu este compatibil cu dreptul menționat. În consecință, în cazul în care instanța de trimitere ajunge la concluzia că Decizia‑cadru 2002/584 poate fi asimilată, în conformitate cu metodele de interpretare recunoscute în dreptul neerlandez, unei convenții, în scopul aplicării dispoziției naționale în cauză, ea este obligată să aplice această dispoziție, astfel interpretată, litigiului principal, fără a ține seama de faptul că ministrul se opune unei asemenea interpretări.

În ceea ce privește, în al doilea rând, marja de apreciere prevăzută la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 în favoarea autorității judiciare de executare în aplicarea motivului de neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare prevăzut de această dispoziție, Curtea a amintit că această autoritate trebuie să aibă posibilitatea de a ține seama de obiectivul urmărit de acest motiv de neexecutare facultativă, care constă în a permite autorității judiciare de executare să acorde o importanță deosebită posibilității de a crește șansele de reinserție socială ale persoanei căutate după executarea pedepsei la care aceasta din urmă a fost condamnată. Astfel, posibilitatea conferită autorității judiciare de executare de a refuza, în temeiul acestei dispoziții, predarea persoanei căutate nu poate fi pusă în aplicare decât dacă această autoritate, după ce a verificat, pe de o parte, că această persoană rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia și, pe de altă parte, că pedeapsa privativă de libertate pronunțată de statul membru emitent împotriva acestei persoane poate fi efectiv executată în statul membru de executare, apreciază că există un interes legitim care să justifice executarea pedepsei aplicate în statul membru emitent pe teritoriul statului membru de executare. Prin urmare, revine, cu titlu principal, instanței de trimitere sarcina de a proceda, în măsura posibilului, la o interpretare conformă a dreptului său național care să îi permită să asigure un rezultat compatibil cu finalitatea urmărită de decizia‑cadru. Dacă acest lucru se dovedește imposibil, instanța menționată ar trebui, în orice caz, să rețină o interpretare a dreptului său național care să permită să se ajungă la o soluție care să nu fie contrară obiectivului Deciziei‑cadru 2002/584 și care să permită, prin urmare, să se evite impunitatea domnului Poplawski. Aceasta ar fi situația dacă instanța respectivă ar interpreta dreptul menționat în sensul că refuzul de a executa mandatul european de arestare emis împotriva domnului Poplawski este condiționat de garanția că pedeapsa privativă de libertate la care el a fost condamnat în Polonia este executată efectiv în Țările de Jos, iar aceasta chiar dacă acest refuz intervine în mod automat.

( 1 ) Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (JO 2008, L 327, p. 27).

( 2 ) Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3).