–

pentru Rotho Blaas Srl, de P. Bellante și de B. Bonafini, avvocati;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. Albenzio, avvocato dello Stato;

–

pentru Consiliul Uniunii Europene, de H. Marcos Fraile și de E. Rebasti, în calitate de agenți, asistați de N. Tuominen, avocat;

–

pentru Comisia Europeană, de P. Stancanelli, de N. Kuplewatzky și de T. Maxian Rusche, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește validitatea Regulamentului (CE) nr. 91/2009 al Consiliului din 26 ianuarie 2009 privind impunerea unei taxe antidumping definitive asupra importurilor de anumite elemente de fixare din fier sau oțel originare din Republica Populară Chineză (JO 2009, L 29, p. 1), a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 924/2012 al Consiliului din 4 octombrie 2012 de modificare a Regulamentului nr. 91/2009 (JO 2012, L 275, p. 1) și a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2015/519 al Comisiei din 26 martie 2015 de instituire a unei taxe antidumping definitive la importurile de anumite elemente de fixare din fier sau oțel originare din Republica Populară Chineză, astfel cum a fost extinsă la importurile de anumite elemente de fixare din fier sau oțel expediate din Malaysia, indiferent dacă au fost sau nu declarate ca provenind din Malaysia, în urma unei reexaminări efectuate în perspectiva expirării măsurilor în temeiul articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1225/2009 (JO 2015, L 82, p. 78) (denumite în continuare, împreună, „regulamentele în litigiu”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Rotho Blaas Srl, pe de o parte, și Agenzia delle Dogane e dei Monopoli (Agenția Vămilor și a Monopolurilor, Italia) (denumită în continuare „Agenția Vămilor”), pe de altă parte, în legătură cu aplicarea, în cadrul unei rectificări, a unor taxe vamale, a unor taxe antidumping și a taxei pe valoarea adăugată (TVA), majorate cu dobânzi și cu penalități de întârziere, pentru importarea unor șuruburi pentru lemn în Uniunea Europeană.

3

Prin Decizia 94/800/CE a Consiliului din 22 decembrie 1994 privind încheierea, în numele Comunității Europene, referitor la domeniile de competența sa, a acordurilor obținute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (1986-1994) (JO 1994, L 336, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 10, p. 3), Consiliul Uniunii Europene a aprobat Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), semnat Marrakech la 15 aprilie 1994, precum și acordurile care figurează în anexele 1-3 la acest acord (denumite în continuare, împreună, „acordurile OMC”), printre care figurează Acordul General pentru Tarife și Comerț 1994 (JO 1994, L 336, p. 11, Ediție specială, 11/vol. 10, p. 14, denumit în continuare „GATT 1994”) și Acordul privind aplicarea articolului VI al acordului general pentru tarife și comerț 1994 (JO 1994, L 336, p. 103, Ediție specială, 11/vol. 10, p. 112, denumit în continuare „Acordul antidumping al OMC”).

4

Prin Regulamentul nr. 91/2009, Consiliul a instituit o taxă antidumping definitivă asupra importurilor de anumite elemente de fixare din fier sau oțel originare din China.

5

La 28 iulie 2011, Organul de soluționare a litigiilor al OMC (denumit în continuare „OSL”) a adoptat raportul organului de apel, precum și raportul grupului special, modificat de raportul organului de apel, în cauza „Comunitățile Europene – măsuri antidumping definitive privind anumite elemente de fixare din fier sau oțel originare din China” (WT/DS 397) (denumită în continuare „decizia OSL din 28 iulie 2011”). În aceste rapoarte, s‑a constatat în special că Uniunea a acționat de o manieră incompatibilă cu anumite dispoziții din Acordul antidumping al OMC.

6

În urma deciziei OSL din 28 iulie 2011, Consiliul a adoptat, la 4 octombrie 2012, Regulamentul de punere în aplicare nr. 924/2012, care a modificat Regulamentul nr. 91/2009, efectuând, printre altele, o reducere a taxei antidumping care era prevăzută în acest din urmă regulament.

7

Prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 723/2011 al Consiliului din 18 iulie 2011 privind extinderea taxei antidumping definitive impuse prin Regulamentul nr. 91/2009 privind importurile de anumite elemente de fixare din fier sau oțel originare din Republica Populară Chineză la importurile de anumite elemente de fixare din fier sau oțel expediate din Malaysia, indiferent dacă au fost sau nu declarate ca provenind din Malaysia (JO 2011, L 194, p. 6), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 693/2012 al Consiliului din 25 iulie 2012 (JO 2012, L 203, p. 23), măsurile antidumping au fost extinse la importurile de anumite elemente de fixare din fier sau oțel expediate din Malaysia, indiferent dacă au fost sau nu declarate ca fiind originare din această țară.

8

În urma unei reexaminări efectuate în perspectiva expirării măsurilor în conformitate cu articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene (JO 2009, L 343, p. 51), Comisia Europeană a menținut, prin Regulamentul de punere în aplicare 2015/519, pentru o perioadă suplimentară de cinci ani, taxa antidumping astfel cum a fost instituită prin Regulamentul nr. 91/2009 și modificată prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 924/2012.

9

Printr‑o decizie din 12 februarie 2016, OSL a adoptat noi rapoarte prin care a constatat neconformitatea măsurilor luate de Uniune prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 924/2012 cu anumite dispoziții din Acordul antidumping al OMC (denumită în continuare „decizia OSL din 12 februarie 2016”).

10

În urma deciziei OSL din 12 februarie 2016, Comisia a adoptat la 26 februarie 2016 Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2016/278 de abrogare a taxei antidumping definitive impuse asupra importurilor de anumite elemente de fixare din fier sau oțel originare din Republica Populară Chineză, astfel cum a fost extinsă la importurile de anumite elemente de fixare din fier sau oțel expediate din Malaysia, indiferent dacă au fost sau nu declarate ca provenind din Malaysia (JO 2016, L 52 p. 24, denumit în continuare „regulamentul de abrogare”).

11

Prin articolul 1 din acest regulament, taxele antidumping impuse prin regulamentele în litigiu au fost abrogate.

12

Potrivit articolului 2 din regulamentul menționat, abrogarea taxelor antidumping menționate la articolul 1 din acesta produce efecte de la data intrării în vigoare a aceluiași regulament, prevăzută la articolul 3 din acesta, și nu servește ca bază pentru rambursarea taxelor percepute înaintea acestei date.

13

Regulamentul de abrogare a fost adoptat în temeiul Regulamentului (UE) 2015/476 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 martie 2015 privind măsurile pe care Uniunea le poate lua ca urmare a unui raport adoptat de Organul de soluționare a litigiilor al OMC privind măsurile antidumping sau antisubvenții (JO 2015, L 83, p. 6).

14

Articolul 1 alineatul (1) din acest regulament prevede că, ori de câte ori OSL adoptă un raport privind o măsură a Uniunii adoptată în temeiul reglementării sale antidumping, Comisia poate, după caz, abroga sau modifica măsura incriminată sau adopta orice altă măsură de punere în aplicare considerată corespunzătoare în situația dată.

15

Articolul 3 din regulamentul menționat prevede că „[m]ăsurile adoptate în conformitate cu prezentul regulament produc efecte de la data intrării lor în vigoare și nu pot fi invocate pentru obținerea rambursării taxelor percepute înainte de această dată, cu excepția cazului în care se prevede altfel”.

16

Rotho Blaas este o societate cu sediul în Bolzano (Italia), care desfășoară activități de producție și de comercializare de tehnologii avansate aplicabile construcțiilor din lemn.

17

În perioada cuprinsă între 8 septembrie 2011 și 28 februarie 2014, Rotho Blaas a depus la mai multe birouri vamale italiene numeroase declarații pentru importarea definitivă de șuruburi pentru lemn originare din Thailanda, prezentând certificate de origine eliberate de autoritățile thailandeze.

18

Pe baza informațiilor primite din partea Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) referitoare la operațiuni frauduloase de import, în special din Thailanda, Biroul Vamal din Bolzano a efectuat controale a posteriori cu privire la operațiunile de import efectuate de Rotho Blaas și a considerat că, contrar celor menționate în certificatele de origine eliberate în această privință, 75 % dintre mărfurile importate erau, în realitate, de origine chineză și că scutirile de taxe vamale fuseseră deci aplicate în mod nejustificat mărfurilor în cauză.

19

Prin urmare, printr‑o decizie de rectificare din 14 octombrie 2016, Agenția Vămilor a impus Rotho Blaas plata unor taxe vamale, a unor taxe antidumping și a TVA‑ului, majorate cu dobânzi și cu penalități de întârziere.

20

Rotho Blaas a introdus o acțiune în anulare împotriva acestei decizii la instanța de trimitere, invocând nevaliditatea ex tunc a regulamentelor în litigiu în raport cu obligațiile ce revin Uniunii în temeiul Acordului antidumping al OMC și în special în raport cu decizia OSL din 12 februarie 2016 prin care ar fi fost confirmată neconformitatea măsurilor antidumping instituite prin aceste regulamente.

21

În această privință, Rotho Blaas subliniază că Comisia, în urma acestei decizii, a abrogat prin regulamentul de abrogare taxele antidumping introduse și modificate prin regulamentele în litigiu. Cu toate acestea, competența de a constata nevaliditatea unor acte ale Uniunii precum aceste regulamente ar reveni exclusiv Curții.

22

Agenția Vămilor susține în fața instanței de trimitere că, contrar argumentației Rotho Blaas, în general, regulamentele Uniunii nu au decât un efect ex nunc, iar nu ex tunc. A admite retroactivitatea abrogării efectuate prin regulamentul de abrogare ar aduce atingere eficacității regulamentelor în cauză.

23

Instanța de trimitere consideră că este necesar, prin urmare, să solicite Curții să se pronunțe în primul rând cu privire la validitatea regulamentelor în litigiu în lumina deciziilor OSL din 28 iulie 2011 și din 12 februarie 2016 prin care s‑a constatat incompatibilitatea măsurilor antidumping instituite prin aceste regulamente cu Acordul antidumping al OMC și cu GATT 1994.

24

În al doilea rând, în ipoteza unei astfel de nevalidități, s‑ar pune problema dacă această nevaliditate are efect ex tunc, adică de la data intrării în vigoare a regulamentelor în litigiu, sau, dimpotrivă, un efect ex nunc, abrogarea acestora producând efecte doar de la data intrării în vigoare a regulamentului de abrogare.

25

În aceste condiții, Commissione tributaria di primo grado di Bolzano (Comisia fiscală de primă instanță din Bolzano, Italia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

26

În observațiile prezentate Curții, guvernul italian exprimă îndoieli în ceea ce privește dreptul Rotho Blaas de a invoca nevaliditatea regulamentelor în litigiu în fața instanței de trimitere și, pe cale de consecință, cu privire la admisibilitatea primei întrebări, dat fiind că această societate ar fi fost perfect în măsură, în sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 9 martie 1994, TWD Textilwerke Deggendorf (C‑188/92, EU:C:1994:90), să solicite anularea acestuia în fața instanței Uniunii în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.

27

Rotho Blaas arată că ea nu ar fi putut contesta legalitatea regulamentelor în litigiu, având în vedere că un regulament, prin natura lui, nu poate face obiectul, nici în fapt, nici în drept, al unei acțiuni individuale în anulare formulate de un particular, cu excepția cazului în care acesta demonstrează că regulamentul atacat îl privește direct și individual, astfel încât îl plasează într‑o situație diferită față de toți operatorii (Hotărârea din 15 iulie 1963, Plaumann/Comisia, 25/62, EU:C:1963:17).

28

În această privință, conform unei jurisprudențe constante, principiul general care garantează fiecărui justițiabil dreptul de a invoca, în cadrul unei acțiuni formulate împotriva unei măsuri naționale care îi cauzează un prejudiciu, nevaliditatea actului Uniunii care constituie temeiul acelei măsuri nu se opune ca un astfel de drept să fie subordonat condiției ca persoana interesată să nu fi dispus de dreptul de a solicita direct instanței Uniunii anularea măsurii în temeiul articolului 263 TFUE. Totuși, numai în ipoteza în care se poate considera cu certitudine absolută că o persoană ar fi putut formula o acțiune admisibilă în anularea actului în cauză, acea persoană este împiedicată să invoce nevaliditatea actului respectiv la instanța națională competentă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1994, TWD Textilwerke Deggendorf, C‑188/92, EU:C:1994:90, punctul 23, Hotărârea din 18 septembrie 2014, Valimar, C‑374/12, EU:C:2014:2231, punctele 28 și 29, precum și Hotărârea din 16 aprilie 2015, TMK Europe, C‑143/14, EU:C:2015:236, punctul 18).

29

În acest context, trebuie amintit că admisibilitatea unei acțiuni introduse de o persoană fizică sau juridică împotriva unui act al cărui destinatar nu este acea persoană, în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, este supusă condiției de a‑i fi recunoscută calitatea procesuală activă, care există în două ipoteze. Pe de o parte, o astfel de acțiune poate fi formulată cu condiția ca acest act să o privească direct și individual. Pe de altă parte, o astfel de persoană poate introduce o acțiune împotriva unui act normativ care nu presupune măsuri de executare dacă acesta o privește direct (a se vedea în special Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctele 59 și 91, precum și Hotărârea din 13 martie 2018, Industrias Químicas del Vallés/Comisia, C‑244/16 P, EU:C:2018:177, punctul 39).

30

Prin urmare, în primul rând, în ipoteza în care s‑ar putea considera că o persoană juridică precum Rotho Blaas este, cu certitudine absolută, vizată în mod direct și individual prin regulamentele în litigiu, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, aceasta ar fi împiedicată să invoce nevaliditatea lor în fața instanțelor de trimitere (Hotărârea din 4 februarie 2016, C & J Clark International și Puma, C‑659/13 și C‑34/14, EU:C:2016:74, punctul 57).

31

În această privință, trebuie să se arate că regulamentele de impunere a unor taxe antidumping precum regulamentele în litigiu au un caracter normativ, întrucât se aplică tuturor operatorilor economici interesați (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 februarie 1984, Allied Corporation și alții/Comisia, 239/82 și 275/82, EU:C:1984:68, punctul 11, precum și Hotărârea din 16 aprilie 2015, TMK Europe, C‑143/14, EU:C:2015:236, punctul 18).

32

Reiese însă din jurisprudență că un regulament de impunere a unei taxe antidumping poate să vizeze în mod individual mai multe tipuri de operatori economici, fără a aduce atingere posibilității altor operatori de a fi vizați în mod individual în considerarea anumitor calități care le sunt specifice și care îi caracterizează în raport cu orice altă persoană (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 mai 1991, Extramet Industrie/Consiliul, C‑358/89, EU:C:1991:214, punctul 16, și Hotărârea din 16 aprilie 2015, TMK Europe, C‑143/14, EU:C:2015:236, punctul 22).

33

Primo, pot fi vizați individual aceia dintre producătorii și exportatorii produsului în cauză cărora le‑au fost imputate practicile de dumping, prin utilizarea datelor referitoare la activitatea lor comercială (Hotărârea din 18 septembrie 2014, Valimar, C‑374/12, EU:C:2014:2231, punctul 30 și jurisprudența citată).

34

Secundo, aceasta ar putea fi de asemenea situația unor importatori ai produsului în cauză ale căror prețuri de revânzare au fost luate în considerare pentru calcularea prețurilor de export și care sunt, în consecință, vizați de constatările privind existența unei practici de dumping (Hotărârea din 14 martie 1990, Nashua Corporation și alții/Comisia și Consiliul, C‑133/87 și C‑150/87, EU:C:1990:115, punctul 15, Hotărârea din 14 martie 1990, Gestetner Holdings/Comisia și Consiliul, C‑156/87, EU:C:1990:116, punctul 18, precum și Hotărârea din 16 aprilie 2015, TMK Europe, C‑143/14, EU:C:2015:236, punctul 20).

35

Tertio, aceasta poate fi și situația unor importatori asociați cu exportatorii produsului în cauză, în special în ipoteza în care prețul de export a fost calculat pe baza prețurilor de revânzare pe piața Uniunii practicate de acești importatori și în cazul în care taxa antidumping însăși a fost calculată în funcție de aceste prețuri de revânzare (Hotărârea din 11 iulie 1990, Neotype Techmashexport/Comisia și Consiliul, C‑305/86 și C‑160/87, EU:C:1990:295, punctele 19 și 20, precum și Hotărârea din 16 aprilie 2015, TMK Europe, C‑143/14, EU:C:2015:236, punctul 21).

36

Or, nimic nu indică în speță că regulamentele în litigiu au fost adoptate ținând seama de situația individuală a Rotho Blaas la fel ca una dintre categoriile de operatori economici identificate la punctele 33-35 din prezenta hotărâre sau că ea este din alte motive afectată de aceste regulamente într‑un mod care să o distingă de alți importatori de produse care au făcut obiectul măsurilor antidumping în cauză.

37

Rezultă de aici că nu se poate considera că Rotho Blaas era, cu absolută certitudine, vizată individual de regulamentele menționate, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.

38

În ceea ce privește, în al doilea rând, problema dacă Rotho Blaas ar fi putut în mod vădit să introducă o acțiune în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf ultimul segment de teză TFUE împotriva regulamentelor în litigiu, în măsura în care acestea ar fi fost acte normative care o priveau direct și care nu presupuneau măsuri de executare, în sensul acestei dispoziții, este suficient să se arate că plata taxelor antidumping instituite prin regulamentele în litigiu a fost impusă operatorilor vizați, precum, de exemplu, Rotho Blaas în cauza principală, în temeiul unor acte adoptate de autoritățile naționale competente.

39

În consecință, nu se poate considera că regulamentele în litigiu nu presupuneau în mod vădit măsuri de executare, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultimul segment de teză TFUE.

40

Având în vedere ceea ce precedă, nu se poate constata că Rotho Blaas ar fi putut, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 29 din prezenta hotărâre, cu certitudine absolută, să solicite anularea regulamentelor în litigiu în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, astfel încât să fie împiedicată să invoce nevaliditatea acestor regulamente în fața instanței de trimitere.

41

Rezultă că prima întrebare preliminară este admisibilă.

42

Prin intermediul primei întrebări adresate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă regulamentele în litigiu sunt nevalide în raport cu articolul VI din GATT 1994 și cu decizia OSL din 28 iulie 2011.

43

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că dispozițiile unui acord internațional la care Uniunea este parte nu pot fi invocate în susținerea unei acțiuni în anularea unui act de drept derivat al Uniunii sau a unei excepții întemeiate pe nelegalitatea unui asemenea act decât cu dubla condiție ca, pe de o parte, natura și economia acordului în cauză să nu interzică aceasta și, pe de altă parte, ca aceste dispoziții să fie, din punctul de vedere al conținutului lor, necondiționate și suficient de precise (a se vedea în special Hotărârea din 13 ianuarie 2015, Consiliul și alții/Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht, C‑401/12 P-C‑403/12 P, EU:C:2015:4, punctul 54, precum și jurisprudența citată). Astfel, numai atunci când aceste două condiții sunt îndeplinite cumulativ, asemenea dispoziții vor putea fi invocate în fața instanței Uniunii pentru a aprecia legalitatea unui act al Uniunii.

44

Or, în ceea ce privește acordurile OMC, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, având în vedere natura și economia lor, ele nu figurează, în principiu, printre normele în lumina cărora poate fi controlată legalitatea actelor instituțiilor Uniunii (a se vedea în special Hotărârea din 23 noiembrie 1999, Portugalia/Consiliul, C‑149/96, EU:C:1999:574, punctul 47, Hotărârea din 1 martie 2005, Van Parys, C‑377/02, EU:C:2005:121, punctul 39, precum și Hotărârea din 4 februarie 2016, C & J Clark International și Puma, C‑659/13 și C‑34/14, EU:C:2016:74, punctul 85).

45

În această privință, Curtea a arătat în special că faptul de a admite ca sarcina de a asigura conformitatea dreptului Uniunii cu normele OMC să revină direct instanței Uniunii ar însemna ca organele legislative sau executive ale Uniunii să fie lipsite de marja de manevră de care beneficiază organele similare ale partenerilor comerciali ai Uniunii. Astfel, este cert că unele părți contractante, printre care se numără partenerii cei mai importanți ai Uniunii din punct de vedere comercial, au conchis, în lumina obiectului și a scopului acordurilor OMC, tocmai că acestea nu figurează printre normele din perspectiva cărora organele lor jurisdicționale controlează legalitatea normelor lor de drept intern. O astfel de lipsă de reciprocitate, dacă ar fi admisă, ar risca să conducă la un dezechilibru în aplicarea normelor OMC (a se vedea în special Hotărârea din 23 noiembrie 1999, Portugalia/Consiliul, C‑149/96, EU:C:1999:574, punctele 43-46, Hotărârea din 9 septembrie 2008, FIAMM și alții/Consiliul și Comisia, C‑120/06 P și C‑121/06 P, EU:C:2008:476, punctul 119, precum și Hotărârea din 18 decembrie 2014, LVP, C‑306/13, EU:C:2014:2465, punctul 46).

46

Curtea a avut, mai exact, deja ocazia de a preciza că posibilitatea unui operator economic de a invoca în fața instanței Uniunii că o reglementare a acesteia este incompatibilă cu o decizie a OSL, precum, în speță, decizia OSL din 28 iulie 2011, nu poate nici ea să fie admisă. Astfel, recomandările sau deciziile OSL prin care se constată nerespectarea normelor OMC nu pot, în principiu și indiferent de întinderea juridică aferentă acestora, să fie în mod fundamental distinse de normele materiale care reflectă obligațiile asumate de un membru în cadrul OMC. Astfel, o recomandare sau o decizie a OSL prin care se constată nerespectarea normelor menționate nu poate în principiu – la fel cum nu pot nici normele materiale cuprinse în acordurile OMC – să fie invocată în fața instanței Uniunii în scopul de a stabili dacă o reglementare a acesteia este incompatibilă cu acea recomandare sau cu acea decizie (Hotărârea din 10 noiembrie 2011, X și X BV, C‑319/10 și C‑320/10, nepublicată, EU:C:2011:720, punctul 37, precum și jurisprudența citată).

47

Numai în două situații excepționale, care decurg din voința legiuitorului Uniunii de a‑și limita el însuși marja de manevră în aplicarea normelor OMC, Curtea a admis că este de competența instanței Uniunii, dacă este cazul, să controleze legalitatea unui act al Uniunii și a actelor adoptate în aplicarea lui în raport cu acordurile OMC sau cu o decizie a OSL prin care s‑a constatat nerespectarea acestor acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, Comisia/Rusal Armenal, C‑21/14 P, EU:C:2015:494, punctul 40).

48

Este vorba, în primul rând, despre ipoteza în care Uniunea a înțeles să pună în executare o obligație specială asumată în cadrul acestor acorduri și, în al doilea rând, despre cazul în care actul de drept al Uniunii în cauză face trimitere în mod expres la dispoziții precise din aceleași acorduri (Hotărârea din 16 iulie 2015, Comisia/Rusal Armenal, C‑21/14 P, EU:C:2015:494, punctul 41 și jurisprudența citată).

49

Prin urmare, în lumina acestor criterii trebuie să se stabilească, în speță, dacă validitatea regulamentelor în litigiu poate fi examinată în raport cu articolul VI din GATT 1994 și cu decizia OSL din 28 iulie 2011.

50

În ceea ce privește, mai întâi, Regulamentul nr. 91/2009 în discuție în cauza principală, trebuie arătat că acest act nu face trimitere în mod expres la dispoziții precise ale articolului VI din GATT 1994 și nici nu reiese din acesta că, prin adoptarea acestui regulament, Consiliul a intenționat să pună în executare o obligație specială asumată în cadrul acestui acord sau, mai general, al acordurilor OMC.

51

În măsura în care instanța de trimitere ridică, mai precis, problema validității regulamentului menționat în raport cu decizia OSL din 28 iulie 2011, este suficient să se constate că decizia amintită este ulterioară și nu poate, prin urmare, să constituie baza legală a acestuia.

52

În continuare, în ceea ce privește Regulamentele de punere în aplicare nr. 924/2012 și 2015/519, deși aceste regulamente reflectă într‑o anumită măsură voința Uniunii de a da curs deciziei OSL din 28 iulie 2011, această împrejurare nu poate, având în vedere caracterul excepțional al situațiilor care permit un control de legalitate în raport cu normele OMC, astfel cum s‑a amintit la punctul 47 din prezenta hotărâre, să fie suficientă pentru a considera că, prin adoptarea regulamentelor respective, Uniunea ar fi intenționat să pună în aplicare o obligație specială asumată în cadrul OMC, susceptibilă să justifice o excepție de la imposibilitatea de a invoca normele OMC în fața instanței Uniunii și să permită exercitarea de către aceasta din urmă a controlului legalității actelor Uniunii în cauză din perspectiva acestor norme (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 martie 2005, Van Parys, C‑377/02, EU:C:2005:121, punctele 42-48, precum și Hotărârea din 4 februarie 2016, C & J Clark International și Puma, C‑659/13 și C‑34/14, EU:C:2016:74, punctele 93-98).

53

Astfel, Regulamentul de punere în aplicare 2015/519 se limitează să confirme, pentru o perioadă suplimentară de cinci ani, impunerea taxei antidumping ca urmare a unei anchete de reexaminare a acestei taxe înainte de expirarea ei, fără a menționa decizia OSL din 28 iulie 2011. În plus, el nu menționează în mod specific nici obligațiile care decurg din normele OMC.

54

În sfârșit, în ceea ce privește Regulamentul de punere în aplicare nr. 924/2012, este adevărat că anumite considerente ale acesteia fac trimitere la decizia respectivă, menționând concluziile formulate în aceasta. Nu reiese însă de aici voința legiuitorului Uniunii de a se conforma tocmai acestor concluzii, în loc să procedeze, în lumina lor, la o reexaminare a taxelor antidumping în cauză, păstrându‑și în același timp marja de manevră în aplicarea normelor OMC în această privință.

55

De altfel, acest regulament face tot în același spirit în mod global mențiune, printre altele, de Acordul antidumping al OMC.

56

În aceste împrejurări, nu se poate considera că legalitatea regulamentelor în litigiu ar putea fi apreciată în raport cu articolul VI din GATT 1994 sau în raport cu decizia OSL din 28 iulie 2011.

57

Prin urmare, este necesar să se constate că examinarea primei întrebări nu a revelat niciun element de natură să afecteze validitatea regulamentelor în litigiu.

58

Având în vedere că a doua întrebare a fost adresată pentru cazul în care regulamentele în litigiu ar fi nevalide, nu este necesar să se răspundă la aceasta.

59

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Examinarea primei întrebări nu a revelat niciun element de natură să afecteze validitatea Regulamentului (CE) nr. 91/2009 al Consiliului din 26 ianuarie 2009 privind impunerea unei taxe antidumping definitive asupra importurilor de anumite elemente de fixare din fier sau oțel originare din Republica Populară Chineză, a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 924/2012 al Consiliului din 4 octombrie 2012 de modificare a Regulamentului nr. 91/2009 sau a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2015/519 al Comisiei din 26 martie 2015 de instituire a unei taxe antidumping definitive la importurile de anumite elemente de fixare din fier sau oțel originare din Republica Populară Chineză, astfel cum a fost extinsă la importurile de anumite elemente de fixare din fier sau oțel expediate din Malaysia, indiferent dacă au fost sau nu declarate ca provenind din Malaysia, în urma unei reexaminări efectuate în perspectiva expirării măsurilor în temeiul articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1225/2009.