Cauza C‑191/17

Bundeskammer für Arbeiter und Angestellte

împotriva

ING‑DiBa Direktbank Austria Niederlassung der ING‑DiBa AG

(cerere de decizie preliminară formulată de Oberster Gerichtshof)

„Directiva 2007/64/CE – Servicii de plată în cadrul pieței interne – Noțiunea «cont de plăți» – Eventuală includere a unui cont de economii care îi permite utilizatorului său să efectueze plăți și retrageri prin intermediul unui cont curent deschis pe numele său”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 4 octombrie 2018

Apropierea legislațiilor – Servicii de plată în cadrul pieței interne – Directiva 2007/64 – Cont de plăți – Noțiune – Cont de economii care permite să se dispună de sumele depuse la vedere – Operațiuni de plată și de retragere care trebuie să fie efectuate prin intermediul unui cont curent – Excludere

[Directiva 2007/64 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 4 punctul 14, și Directiva 2014/92, art. 1 alin. (6) și art. 2 punctul 3]

Articolul 4 punctul 14 din Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE, trebuie interpretat în sensul că nu intră sub incidența noțiunii „cont de plăți” un cont de economii care permite să se dispună de sumele depuse la vedere și din care nu pot fi efectuate operațiuni de plată și de retragere decât prin intermediul unui cont curent.

În ceea ce privește noțiunea „cont de plăți”, este necesar să se arate, mai întâi, că definiția prevăzută la articolul 2 punctul 3 din Directiva privind conturile de plăți este aproape identică cu cea care figurează la articolul 4 punctul 14 din Directiva privind serviciile de plată.

În continuare, trebuie să se sublinieze că în considerentul (12) al Directivei privind conturile de plăți se arată printre altele că conturile de economii sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive în măsura în care nu sunt conturi de plăți, în afară de cazul în care pot fi folosite pentru operațiuni de plată zilnice.

Astfel, deși conturile de economii nu intră, în principiu, în definiția noțiunii „cont de plăți”, o asemenea excludere nu este totuși absolută. Rezultă, astfel, din considerentul (12) menționat, pe de o parte, că simpla denumire a unui cont drept „cont de economii” nu este suficientă, în sine, pentru a exclude calificarea lui drept „cont de plăți” și, pe de altă parte, că criteriul determinant pentru această din urmă calificare constă în posibilitatea de a efectua operațiuni de plată zilnice dintr‑un astfel de cont.

În această privință, trebuie luat în considerare articolul 1 alineatul (6) din Directiva privind conturile de plăți, care prevede că aceasta se aplică conturilor de plăți prin care consumatorii pot cel puțin să depună fonduri într‑un cont de plăți, să retragă numerar dintr‑un cont de plăți, precum și să execute și să primească operațiuni de plată, inclusiv transferuri de credit, către și de la terți.

Rezultă că posibilitatea de a efectua, dintr‑un cont, operațiuni de plată în favoarea unui terț sau de a beneficia de asemenea operațiuni efectuate de un terț este un element constitutiv al noțiunii „cont de plăți”.

Un cont din care astfel de operațiuni de plată nu pot fi efectuate în mod direct, însă pentru realizarea cărora este necesară recurgerea la un cont intermediar nu poate, prin urmare, să fie considerat ca fiind un „cont de plăți” în sensul Directivei privind conturile de plăți și, prin urmare, în sensul Directivei privind serviciile de plată.

(a se vedea punctele 27-33 și dispozitivul)