1

Prin recursurile formulate, pe de o parte, Uniunea Europeană și, pe de altă parte, Plásticos Españoles SA (ASPLA) (denumită în continuare „ASPLA”) și Armando Álvarez SA solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 17 februarie 2017, ASPLA și Armando Álvarez/Uniunea Europeană (T‑40/15, denumită în continuare hotărârea atacată, EU:T:2017:105), prin care acesta a obligat Uniunea Europeană la plata către ASPLA a unei despăgubiri în cuantum de 44951,24 euro și la plata către Armando Álvarez a unei despăgubiri în cuantum de 111042,48 euro pentru prejudiciul material suferit de fiecare dintre aceste societăți ca urmare a încălcării termenului rezonabil de soluționare în cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile din 16 noiembrie 2011, ASPLA/Comisia (T‑76/06, nepublicată, EU:T:2011:672) și Álvarez/Comisia (T‑78/06, nepublicată, EU:T:2011:673) (denumite în continuare împreună „cauzele T‑76/06 și T‑78/06) și a respins în rest acțiunea.

2

Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului la 24 februarie 2006, pe de o parte, ASPLA și, pe de altă parte, Armando Álvarez au introdus fiecare o acțiune împotriva Deciziei C(2005) 4634 a Comisiei din 30 noiembrie 2005 privind o procedură de aplicare a articolului [101 TFUE] (cazul COMP/F/38.354 – Saci industriali) [denumită în continuare „Decizia C(2005) 4634”]. În cererile formulate, acestea au solicitat în esență ca Tribunalul să anuleze respectiva decizie în măsura în care le privea sau, în subsidiar, să reducă cuantumul amenzii care le‑a fost aplicată.

3

Prin Hotărârile din 16 noiembrie 2011, ASPLA/Comisia (T‑76/06, nepublicată, EU:T:2011:672) și Álvarez/Comisia (T‑78/06, nepublicată, EU:T:2011:673), Tribunalul a respins aceste acțiuni.

4

Prin cererile depuse la 24 ianuarie 2012, ASPLA și Armando Álvarez au declarat recursuri împotriva Hotărârilor din 16 noiembrie 2011, ASPLA/Comisia (T‑76/06, nepublicată, EU:T:2011:672) și Álvarez/Comisia (T‑78/06, nepublicată, EU:T:2011:673).

5

Prin Hotărârile din 22 mai 2014, ASPLA/Comisia (C‑35/12 P, EU:C:2014:348) și Armando Álvarez/Comisia (C‑36/12 P, EU:C:2014:349), Curtea a respins aceste recursuri.

6

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 27 ianuarie 2015, ASPLA și Armando Álvarez au introdus o acțiune în temeiul articolului 268 TFUE împotriva Uniunii Europene, reprezentată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene sau de Comisia Europeană, având ca obiect repararea prejudiciului pe care aceste societăți l‑ar fi suferit ca urmare a duratei excesive a procedurii în fața Tribunalului în cauzele T‑76/06 și T‑78/06.

7

Prin Ordonanța din 4 martie 2016, ASPLA și Armando Álvarez/Uniunea Europeană (T‑40/15, nepublicată, EU:T:2016:133), Comisia a fost scoasă din prezenta cauză în calitate de reprezentantă a Uniunii, în urma desistării parțiale a recurentelor.

8

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a declarat și a hotărât:

9

Prin recursul formulat în cauza C‑174/17 P, Uniunea Europeană solicită Curții:

10

ASPLA și Armando Álvarez solicită Curții:

11

Comisia solicită Curții admiterea recursului în toate elementele sale.

12

Prin recursul formulat în cauza C‑222/17 P, ASPLA și Armando Álvarez solicită Curții:

13

Uniunea Europeană solicită Curții:

14

Prin Decizia președintelui Camerei întâi din 17 aprilie 2018, cauzele C‑174/17 P și C‑222/17 P au fost conexate în vederea concluziilor și a pronunțării hotărârii.

15

În susținerea recursului formulat în cauza C‑174/17 P, Uniunea Europeană invocă două motive.

16

În susținerea recursului formulat în cauza C‑222/17 P, ASPLA și Armando Álvarez invocă cinci motive.

17

Prin intermediul primului motiv, Uniunea Europeană susține că, apreciind că există o legătură de cauzalitate suficient de directă între încălcarea termenului rezonabil de soluționare în cauzele T‑76/06 și T‑78/06 și pierderea suferită de ASPLA și de Armando Álvarez ca urmare a plății unor comisioane de constituire a garanției bancare în perioada corespunzătoare depășirii termenului respectiv, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în interpretarea noțiunii „legătură de cauzalitate”.

18

În special, Uniunea Europeană consideră că Tribunalul s‑a întemeiat pe premisa eronată potrivit căreia alegerea de a constitui o garanție bancară se exercită la un singur și unic moment în timp, și anume la momentul „alegerii inițiale” de a constitui această garanție. Or, având în vedere că obligația de plată a amenzii exista pe tot parcursul procedurii în fața instanțelor Uniunii și chiar și după această perioadă, întrucât amenda nu a fost anulată, reclamantele în primă instanță aveau posibilitatea de a plăti amenda și de a executa astfel obligația care le revenea în acest sens. Având posibilitatea de a plăti în orice moment amenda, propria alegere efectuată de aceste reclamante de a înlocui respectiva plată printr‑o garanție bancară ar fi o alegere continuă, pe care acestea ar efectua‑o pe tot parcursul procedurii. Prin urmare, cauza determinantă a plății comisioanelor de constituire a garanției bancare ar consta în propria lor alegere de a nu plăti amenda și de a înlocui această plată cu o garanție bancară, iar nu în încălcarea termenului rezonabil de soluționare.

19

Comisia aderă la argumentele invocate de Uniunea Europeană.

20

ASPLA și Armando Álvarez susțin că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept la punctele 110-119 din hotărârea atacată și arată că cauza determinantă a plății comisioanelor de constituire a garanției bancare nu constă în „propria lor alegere”, după cum pare să pretindă Uniunea Europeană, reprezentată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ci rezultă din punerea în aplicare a articolului 85 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002 al Comisiei din 23 decembrie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului privind Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 2002, L 357, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 4, p. 3).

21

În această privință, intimatele arată, în primul rând, că termenii acestei dispoziții nu implică faptul că posibilitatea de a garanta plata este concepută ca o excepție de la regula generală, ci faptul că, pentru a solicita un termen suplimentar pentru plată, trebuie să fie îndeplinite în mod necesar două condiții, și anume, pe de o parte, garantarea plății și, pe de altă parte, plata dobânzilor. În al doilea rând, opțiunile de plată imediată sau de constituire a unei garanții bancare ar fi la dispoziția solicitanților pe picior de egalitate, astfel încât faptul de a alege a doua opțiune nu poate, în consecință, să implice o întrerupere a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu și nelegalitate. În al treilea rând, opțiunile care decurg dintr‑o dispoziție de drept al Uniunii care oferă justițiabilului o alternativă prin faptul de a o prevedea expres nu pot rupe legătura de cauzalitate.

22

ASPLA și Armando Álvarez solicită, astfel, respingerea acestui motiv.

23

Trebuie amintit că, astfel cum a subliniat deja Curtea, condiția referitoare la legătura de cauzalitate prevăzută la articolul 340 al doilea paragraf TFUE privește existența unei legături de cauzalitate suficient de directe de la cauză la efect între comportamentul instituțiilor Uniunii și prejudiciu, legătură a cărei probă este în sarcina reclamantului, astfel încât comportamentul reproșat trebuie să fie cauza determinantă a prejudiciului (Ordonanța din 31 martie 2011, Mauerhofer/Comisia, C‑433/10 P, nepublicată, EU:C:2011:204, punctul 127 și jurisprudența citată).

24

Așadar, este necesar să se verifice dacă încălcarea termenului rezonabil de soluționare în cauzele T‑76/06 și T‑78/06 este cauza determinantă a prejudiciului care rezultă din plata unor comisioane de constituire a garanției bancare în perioada care corespunde depășirii termenului respectiv pentru a stabili existența unei legături directe de la cauză la efect între comportamentul reproșat Curții de Justiție a Uniunii Europene și prejudiciul invocat.

25

În această privință, trebuie să se observe că, în cadrul unei acțiuni în despăgubire introduse împotriva Comisiei, având ca obiect printre altele restituirea comisioanelor de constituire a garanției angajate de reclamanți pentru a obține suspendarea deciziilor de recuperare a restituirilor în discuție, decizii care au făcut ulterior obiectul unei revocări, Curtea a statuat că, atunci când decizia prin care se aplică o amendă este însoțită de posibilitatea de a constitui o garanție destinată să asigure plata respectivă și dobânzile de întârziere în așteptarea soluționării acțiunii formulate împotriva acestei decizii, prejudiciul constând în cheltuielile aferente garanției rezultă nu din decizia menționată, ci din propria alegere a persoanei interesate de a constitui mai degrabă o garanție decât de a executa imediat obligația de rambursare. În aceste condiții, Curtea a stabilit că nu exista nicio legătură cauzală directă între comportamentul reproșat Comisiei și prejudiciul invocat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 februarie 2013, Inalca și Cremonini/Comisia, C‑460/09 P, EU:C:2013:111, punctele 118 și 120).

26

Or, Tribunalul a considerat, la punctul 112 din hotărârea atacată, că faptele în discuție în cauza cu care era sesizat se diferențiau în mod substanțial de cele constatate în jurisprudența menționată, astfel încât nu se putea ca legătura dintre depășirea termenului rezonabil de soluționare în cauzele T‑76/06 și T‑78/06 și plata comisioanelor de constituire a garanției bancare în perioada care corespundea acestei depășiri să fi fost ruptă de alegerea inițială efectuată de ASPLA și de Armando Álvarez de a nu plăti imediat amenda aplicată prin Decizia C(2005) 4634 și de a constitui o garanție bancară.

27

În special, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 110 și 111 din hotărârea atacată, cele două circumstanțe pe care s‑a întemeiat Tribunalul pentru a ajunge la concluzia enunțată la punctul 112 din această hotărâre sunt, pe de o parte, că, în momentul în care ASPLA și Armando Álvarez au constituit o garanție bancară, încălcarea termenului rezonabil de soluționare nu putea fi prevăzută și aceste societăți se puteau aștepta în mod legitim ca acțiunile respective să fie soluționate într‑un termen rezonabil și, pe de altă parte, că depășirea termenului rezonabil de soluționare a intervenit ulterior alegerii inițiale a ASPLA și a Armando Álvarez de a constitui respectiva garanție.

28

Or, cele două circumstanțe evocate de Tribunal la punctele 110 și 111 din hotărârea atacată nu pot fi pertinente pentru a considera că legătura de cauzalitate dintre încălcarea termenului rezonabil de soluționare în cauzele T‑76/06 și T‑78/06 și prejudiciul suferit de ASPLA și de Armando Álvarez ca urmare a plății unor comisioane de constituire a garanției bancare în perioada corespunzătoare depășirii termenului respectiv nu poate să fi fost ruptă de alegerea acestor întreprinderi de a constitui garanția menționată.

29

Astfel, acest lucru nu s‑ar întâmpla decât dacă menținerea garanției bancare avea un caracter obligatoriu, astfel încât întreprinderea care a formulat o acțiune împotriva unei decizii a Comisiei prin care i s‑a aplicat o amendă și care a decis să constituie o garanție bancară pentru a nu executa imediat decizia respectivă nu avea dreptul, înainte de data pronunțării hotărârii în cadrul acestei acțiuni, de a plăti amenda respectivă și de a pune capăt garanției bancare pe care ar fi constituit‑o (hotărârea pronunțată astăzi, C‑138/17 P și C‑146/17 P, Uniunea Europeană/Gascogne Sack Deutschland și Gascogne, punctul 28).

30

Or, după cum a arătat avocatul general la punctele 37, 50 și 51 din concluzii, ca și constituirea garanției bancare, menținerea acesteia ține de libera apreciere a întreprinderii în cauză în raport cu interesele sale financiare. Astfel, nicio dispoziție din dreptul Uniunii nu împiedică această întreprindere să pună capăt, în orice moment, garanției bancare pe care a constituit‑o și să plătească amenda aplicată în cazul în care, ținând cont de evoluția circumstanțelor în raport cu cele care existau la data constituirii acestei garanții, întreprinderea menționată consideră că această opțiune este mai avantajoasă pentru ea. Acesta ar putea fi cazul printre altele atunci când desfășurarea procedurii în fața Tribunalului determină întreprinderea în cauză să considere că hotărârea va fi pronunțată la o dată ulterioară celei avute în vedere inițial și că, în consecință, costul garanției bancare va fi mai mare decât cel pe care l‑a prevăzut inițial, cu ocazia constituirii acestei garanții (hotărârea pronunțată astăzi, C‑138/17 P și C‑146/17 P, Uniunea Europeană/Gascogne Sack Deutschland și Gascogne, punctul 29).

31

În speță, ținând seama de faptul că, pe de o parte, deschiderea fazei orale a procedurii în cauzele T‑76/06 și T‑78/06 a avut loc la 23 noiembrie 2010, după cum reiese din constatările efectuate de Tribunal la punctul 65 din hotărârea atacată, și că, pe de altă parte, astfel cum reiese din cererea lor introductivă în primă instanță, ASPLA și Armando Álvarez considerau că deschiderea procedurii orale ar fi trebuit să aibă loc cel târziu în luna februarie a anului 2009 în ceea ce privește cauza T‑76/06 și în luna octombrie a anului 2008 în ceea ce privește cauza T‑78/06, trebuie să se constate că, începând de la aceste date, ASPLA și Armando Álvarez nu puteau să nu cunoască faptul că durata procedurilor în cauzele menționate urma să o depășească pe cea pe care o avuseseră inițial în vedere și că aceste societăți puteau să reconsidere oportunitatea de a menține garanția bancară, având în vedere costurile suplimentare pe care menținerea acestei garanții le‑ar putea implica.

32

În aceste condiții, încălcarea termenului rezonabil de soluționare în cauzele T‑76/06 și T‑78/06 nu poate fi cauza determinantă a prejudiciului suferit de ASPLA și de Armando Álvarez ca urmare a plății unor comisioane de constituire a garanției bancare în perioada care corespunde depășirii acestui termen. După cum a arătat avocatul general la punctul 58 din concluzii, un asemenea prejudiciu rezultă din propria alegere a ASPLA și a Armando Álvarez de a menține garanția bancară pe tot parcursul procedurii în cauzele respective, în pofida consecințelor financiare pe care acest lucru le implica.

33

Rezultă din considerațiile care precedă că, apreciind că există o legătură de cauzalitate suficient de directă între încălcarea termenului rezonabil de soluționare în cauzele T‑76/06 și T‑78/06 și pierderea suferită de ASPLA și de Armando Álvarez ca urmare a plății comisioanelor de constituire a garanției bancare în perioada care corespunde depășirii termenului respectiv, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în interpretarea noțiunii „legătură de cauzalitate”.

34

În consecință, întrucât acest motiv trebuie admis, se impune anularea punctului 1 din dispozitivul hotărârii atacate, fără a fi necesar să se statueze cu privire la al doilea motiv invocat de Uniunea Europeană în susținerea recursului formulat în cauza C‑174/17 P.

35

Al treilea-al cincilea motiv sunt întemeiate pe o eroare de drept în aplicarea principiului interdicției de a statua ultra petita, respectiv pe o încălcare a dreptului la apărare al ASPLA și al Armando Álvarez, precum și pe o motivare contradictorie în ceea ce privește perioada de despăgubire.

36

Din moment ce aceste motive se referă la cuantumul despăgubirii acordate de Tribunal cu titlu de prejudiciu material suferit ca urmare a plății de către ASPLA și de către Armando Álvarez a comisioanelor de constituire a garanției bancare în perioada care corespunde depășirii termenului rezonabil de soluționare și, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 34 din prezenta hotărâre, punctul 1 din dispozitivul hotărârii atacate a fost anulat, nu mai este necesar să se examineze motivele respective.

37

Prin intermediul celui de al doilea motiv, care trebuie examinat înaintea primului motiv, ASPLA și Armando Álvarez susțin că, prin respingerea cererii lor de despăgubire pentru prejudiciul material suferit ca urmare a plății unor dobânzi de întârziere suplimentare aferente cuantumului amenzii aplicate, pentru motivul că recurentele nu au prezentat niciun element care să permită să se demonstreze că, în perioada care corespunde depășirii termenului rezonabil de soluționare, cuantumul dobânzilor de întârziere a fost superior avantajului de care ar fi putut beneficia ca urmare a utilizării, în această perioadă, a cuantumului amenzii majorate cu dobânzile de întârziere, și că, prin urmare, recurentele nu au demonstrat că au suferit o pierdere reală și certă ca urmare a plății dobânzilor menționate, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în stabilirea prejudiciului material suferit.

38

Potrivit ASPLA și Armando Álvarez, acest lucru nu ar fi necesar să fie dovedit pentru a stabili existența unui prejudiciu real. Cuantumul suplimentar legat de amendă care ar corespunde dobânzilor de întârziere ar fi, asemenea comisioanelor care decurg din acordarea de garanții bancare, un cost financiar suportat efectiv care nu ar fi existat în lipsa comportamentului ilicit al Tribunalului. În acest context, ar fi incoerent să se califice aceste comisioane drept „prejudiciu reparabil”, fără a impune nicio demonstrare în sensul indicat la punctul 37 din prezenta hotărâre, și să nu se rețină, în schimb, această calificare în ceea ce privește costul financiar corespunzător dobânzilor de întârziere.

39

La fel ca recurentele, Uniunea Europeană recunoaște că hotărârea atacată prezintă o incoerență în ceea ce privește evaluarea, pe de o parte, a pretinsului prejudiciu care rezultă din plata dobânzilor aferente cuantumului amenzii și, pe de altă parte, a pretinsului prejudiciu care decurge din comisioane de constituire a garanției bancare. Cu toate acestea, spre deosebire de recurente, Uniunea Europeană consideră că hotărârea atacată este viciată de o eroare de drept doar în examinarea acestui din urmă prejudiciu.

40

Cu titlu prealabil, este necesar să se amintească faptul că, astfel cum a subliniat Tribunalul la punctul 84 din hotărârea atacată, orice prejudiciu a cărui reparare se solicită în cadrul unei acțiuni în răspunderea extracontractuală a Uniunii în temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE trebuie să fie real și cert (Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, C‑45/15 P, EU:C:2017:402, punctul 61 și jurisprudența citată).

41

În acest context, trebuie să se arate, astfel cum a procedat avocatul general la punctul 65 din concluzii, că, având în vedere că un act sau o omisiune a unei instituții a Uniunii poate genera anumite costuri pentru o întreprindere, dar, în același timp, îi poate aduce acesteia anumite beneficii, nu se poate considera că există un prejudiciu, în sensul articolului 340 TFUE, decât în cazul în care diferența netă dintre costurile și beneficiile care rezultă din comportamentul reproșat instituției în cauză este negativă.

42

Astfel, în ceea ce privește pretinsul prejudiciu care rezultă din plata dobânzilor de întârziere aferente cuantumului amenzii în perioada care corespunde depășirii termenului rezonabil de soluționare, se poate considera că există un prejudiciu real și cert doar în cazul în care, în mod efectiv, dobânzile care au curs în perioada respectivă depășesc avantajul de care recurentele au putut să beneficieze ca urmare a utilizării, în perioada menționată, a sumei egale cu cuantumul amenzii majorate cu dobânzile de întârziere (hotărârea pronunțată astăzi, C‑150/17 P, Uniunea Europeană/Kendrion, punctul 88).

43

Pe de altă parte, Curtea a precizat că revine părții care pune în discuție răspunderea extracontractuală a Uniunii sarcina de a furniza probe concludente atât cu privire la existența, cât și la întinderea prejudiciului pe care îl invocă (Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, C‑45/15 P, EU:C:2017:402, punctul 62 și jurisprudența citată).

44

Or, în speță, Tribunalul a precizat mai întâi, la punctul 97 din hotărârea atacată, că Armando Álvarez a plătit cuantumul total al dobânzilor de întârziere ajunse la scadență în cursul procedurii în cauzele T‑76/06 și T‑78/06.

45

În continuare, la punctul 100 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că, în cursul procedurii în cauzele T‑76/06 și T‑78/06, Armando Álvarez nu a plătit cuantumul amenzii și nici dobânzile de întârziere, astfel încât, în cursul acestei proceduri, Armando Álvarez a beneficiat de suma care corespundea cuantumului respectivei amenzi majorate cu dobânzile de întârziere.

46

În sfârșit, la punctul 101 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că recurentele nu au adus elemente care să permită să se demonstreze că, în perioada care corespunde depășirii termenului rezonabil de soluționare în cauzele T‑76/06 și T‑78/06, cuantumul dobânzilor de întârziere, plătite ulterior Comisiei de către Armando Álvarez, a fost superior avantajului de care această societate ar fi putut beneficia ca urmare a utilizării sumei egale cu cuantumul amenzii majorate cu dobânzile de întârziere.

47

În aceste condiții, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 40-43 din prezenta hotărâre, în mod întemeiat Tribunalul, pe de o parte, a statuat, la punctul 102 din hotărârea atacată, că nu s‑a dovedit de către recurente că, în perioada care corespunde depășirii termenului rezonabil de soluționare în cauzele T‑76/06 și T‑78/06, Armando Álvarez a suferit un prejudiciu real și cert legat de plata dobânzilor de întârziere aferente cuantumului amenzii neplătite și, pe de altă parte, a concluzionat, prin urmare, la punctul 103 din hotărârea atacată, în sensul respingerii cererii de reparare a unui prejudiciu pretins suferit în această privință.

48

În rest, în măsura în care recurentele susțin, în stadiul recursului, faptul că au suferit un prejudiciu material cert echivalent cel puțin cu diferența dintre, pe de o parte, costul amânării plății amenzii și a plății dobânzilor de întârziere corespunzătoare și, pe de altă parte, costul rezultat dintr‑un scenariu de plată imediată a amenzii, posibilă datorită unei finanțări pe piața de credit, argumentația lor trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă, din moment ce aceasta implică examinarea unui motiv nou pe parcursul procesului. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, a permite unei părți să invoce pentru prima dată în fața Curții un motiv pe care nu l‑a invocat în fața Tribunalului ar echivala cu a‑i permite să sesizeze Curtea cu un litigiu mai extins decât cel cu care a fost învestit Tribunalul. În cadrul unui recurs, competența Curții este, în principiu, limitată la examinarea aprecierii de către Tribunal a motivelor care au fost dezbătute în fața acestuia (Hotărârea din 3 iulie 2014, Electrabel/Comisia, C‑84/13 P, nepublicată, EU:C:2014:2040, punctul 35 și jurisprudența citată).

49

În consecință, al doilea motiv trebuie respins ca fiind în parte inadmisibil și în parte nefondat.

50

Primul motiv cuprinde două aspecte.

51

Prin intermediul primului aspect al primului motiv, ASPLA și Armando Álvarez reproșează Tribunalului o dublă nemotivare atunci când a concluzionat, la punctele 69 și 72 din hotărârea atacată, pe de o parte, că o durată de 15 luni între finalizarea fazei scrise și deschiderea fazei orale a procedurii constituie în principiu o durată adecvată pentru examinarea cauzelor referitoare la aplicarea dreptului concurenței și, pe de altă parte, că examinarea paralelă a unor cauze conexe poate justifica o prelungire, cu o durată de o lună pentru fiecare cauză conexă suplimentară, a perioadei cuprinse între finalizarea fazei scrise a procedurii și deschiderea fazei orale a acesteia, fără să ofere însă o justificare sau date concrete pentru a susține aceste concluzii.

52

Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, ASPLA și Armando Álvarez reproșează, în primul rând, Tribunalului că a efectuat o motivare contradictorie prin aceea că a statuat, într‑o primă etapă, la punctul 72 din hotărârea atacată, că legătura de conexitate dintre două cauze justifică o prelungire de o lună și prin aceea că a concluzionat, într‑o a doua etapă, la punctul 80 din hotărârea atacată, că „legătura de conexitate deosebit de strânsă dintre cauza T‑76/06 și cauza T‑78/06 a justificat o prelungire cu o perioadă de patru luni suplimentare a perioadei cuprinse între finalizarea fazei scrise a procedurii și deschiderea fazei orale a procedurii în cauza T‑78/06”.

53

Uniunea Europeană contestă argumentația recurentelor.

54

Trebuie arătat că, în cererea lor introductivă în primă instanță, ASPLA și Armando Álvarez au solicitat în esență Tribunalului obligarea Curții de Justiție a Uniunii Europene la plata unei despăgubiri în cuantum de 3495038,66 euro, și anume 355118,67 euro cu titlu de comisioane de constituire a garanției bancare și 3139919,99 euro cu titlu de dobânzi de întârziere, în vederea reparării prejudiciului care le‑a fost cauzat ca urmare a încălcării termenului rezonabil de soluționare în cauzele T‑76/06 și T‑78/06.

55

La punctul 1 din dispozitivul hotărârii atacate, Tribunalul a obligat Uniunea Europeană, reprezentată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, la plata unei despăgubiri de 44951,24 euro către ASPLA, precum și la plata unei despăgubiri în valoare de 111042,48 euro către Armando Álvarez pentru prejudiciul material suferit de fiecare dintre aceste societăți ca urmare a încălcării respective. Reiese din cuprinsul punctelor 129-134 din hotărârea atacată că aceste despăgubiri corespund, în mod concret, comisioanelor de constituire a garanției bancare suportate de aceste societăți în perioada 16 martie 2010-14 ianuarie 2011.

56

Acestea fiind spuse, după cum s‑a arătat la punctul 34 din prezenta hotărâre, primul motiv de recurs în cauza C‑174/17 P a fost admis, astfel încât punctul 1 din dispozitivul hotărârii atacate a fost anulat.

57

Pe de altă parte, al doilea motiv de recurs în cauza C‑222/17 P, care privește pretinsul prejudiciu material rezultat din plata unor dobânzi de întârziere în perioada care corespunde depășirii termenului rezonabil de soluționare în cauzele T‑76/06 și T‑78/06, a fost, la punctul 49 din prezenta hotărâre, respins ca nefondat.

58

În aceste condiții, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 83 și 84 din concluzii, chiar presupunând că cele două aspecte ale primului motiv erau întemeiate și că, prin urmare, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a stabilit durata depășirii termenului rezonabil, nu ar rezulta de aici nici anularea hotărârii atacate, nici acordarea unei despăgubiri mai mari pentru prejudiciul material pretins suferit de ASPLA și de Armando Álvarez, întrucât aceste recurente nu au invocat niciun alt prejudiciu decât cele care rezultă din comisioanele de constituire a garanției bancare și din dobânzile plătite asupra cuantumului amenzii.

59

În consecință, primul motiv trebuie să fie respins în totalitate ca inoperant.

60

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că recursul în cauza C‑222/17 P trebuie să fie respins în totalitate.

61

În temeiul articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. În acest caz, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe.

62

În speță, Curtea apreciază că este necesar să soluționeze în mod definitiv acțiunea în despăgubire introdusă de ASPLA și de Armando Álvarez la Tribunal în măsura în care această acțiune are ca obiect repararea prejudiciului care rezultă din plata unor comisioane de constituire a garanției bancare după expirarea termenului rezonabil de soluționare în cauzele T‑76/06 și T‑78/06.

63

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, este supusă întrunirii mai multor condiții, și anume nelegalitatea comportamentului imputat instituției Uniunii, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între comportamentul instituției și prejudiciul invocat (Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctul 64, precum și jurisprudența citată).

64

După cum a amintit Tribunalul la punctul 55 din hotărârea atacată, în cazul în care una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, acțiunea trebuie respinsă în întregime, fără a fi necesară examinarea celorlalte condiții ale răspunderii extracontractuale a Uniunii (Hotărârea din 14 octombrie 1999, Atlanta/Comunitatea Europeană, C‑104/97 P, EU:C:1999:498, punctul 65 și jurisprudența citată). În plus, instanța Uniunii nu este obligată să examineze aceste condiții într‑o ordine determinată (Hotărârea din 18 martie 2010, Trubowest Handel și Makarov/Consiliul și Comisia, C‑419/08 P, EU:C:2010:147, punctul 42, precum și jurisprudența citată).

65

Pentru motivele prezentate la punctele 23-33 din prezenta hotărâre, acțiunea în despăgubire introdusă de ASPLA și de Armando Álvarez, în măsura în care are ca obiect obținerea unei despăgubiri în cuantum de 3495038,66 euro cu titlu de prejudiciu material suferit ca urmare a depășirii termenului rezonabil de soluționare în cauzele T‑76/06 și T‑78/06, trebuie să fie respinsă.

66

În conformitate cu articolul 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

67

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul respectiv, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

68

Întrucât Uniunea Europeană a solicitat obligarea ASPLA și a Armando Álvarez la plata cheltuielilor de judecată, iar acestea din urmă au căzut în pretenții atât în recursul în cauza C‑174/17 P, cât și în cel în cauza C‑222/17 P, se impune obligarea acestor societăți să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, totalitatea celor efectuate de Uniunea Europeană în cadrul acestor două recursuri.

69

În conformitate cu articolul 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, pe de o parte, Uniunea Europeană și, pe de altă parte, ASPLA și Armando Álvarez suportă propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii în primă instanță.

70

Articolul 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, prevede că statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Pe de altă parte, potrivit articolului 184 alineatul (4) din Regulamentul de procedură, în cazul în care un intervenient în primă instanță, deși nu a formulat el însuși recurs, a participat la faza scrisă sau orală a procedurii în fața Curții, aceasta din urmă poate decide ca el să suporte propriile cheltuieli de judecată.

71

Comisia, care avea calitatea de intervenientă în primă instanță și care a participat la faza scrisă a procedurii de recurs în cauza C‑174/17 P, suportă propriile cheltuieli de judecată, atât în primă instanță, cât și în cadrul recursului în cauza C‑174/17 P.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște: