Cauza C‑148/17

Peek & Cloppenburg KG, Hamburg

împotriva

Peek & Cloppenburg KG, Düsseldorf

(cerere de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof)

„Trimitere preliminară – Dreptul mărcilor – Directiva 2008/95/CE – Articolul 14 – Constatarea a posteriori a nulității unei mărci sau a decăderii din drepturi a titularului acesteia – Data la care trebuie îndeplinite condițiile decăderii sau ale nulității – Regulamentul (CE) nr. 207/2009 – Marcă a Uniunii Europene – Articolul 34 alineatul (2) – Revendicarea seniorității unei mărci naționale anterioare – Efectele acestei revendicări asupra mărcii naționale anterioare”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 19 aprilie 2018

Apropierea legislațiilor – Mărci – Directiva 2008/95 – Constatarea a posteriori a nulității unei mărci sau a decăderii din drepturi a titularului acesteia – Determinarea datei de îndeplinire a condițiilor pentru decăderea sau nulitatea unei mărci naționale anterioare – Revendicarea seniorității mărcii naționale anterioare pentru marca Uniunii Europene – Efectele acestei seniorități după radierea mărcii naționale anterioare

[Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului, art. 34 alin. (2); Directiva 2008/95 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 14]

Articolul 14 din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci coroborat cu articolul 34 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca [Uniunii Europene] trebuie interpretat în sensul că se opune unei interpretări a legislației naționale potrivit căreia nulitatea unei mărci naționale anterioare sau decăderea din drepturi a titularului acesteia, marcă a cărei senioritate este revendicată pentru o marcă a Uniunii Europene, poate fi constatată a posteriori doar dacă condițiile acestei nulități sau ale acestei decăderi sunt îndeplinite nu numai la data la care s‑a renunțat la această marcă națională anterioară sau la data la care aceasta a expirat, ci și la data la care se pronunță hotărârea judecătorească prin care se efectuează această constatare.

Deși articolul 14 din Directiva 2008/95 nu precizează care este data de la care este necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite condițiile nulității sau ale decăderii, reiese totuși din formularea și din obiectul acestei dispoziții că examinarea în cauză urmărește să stabilească retroactiv dacă aceste condiții erau îndeplinite la data la care s‑a renunțat la marca națională anterioară sau la care aceasta a expirat. Rezultă că cerința potrivit căreia condițiile nulității mărcii naționale anterioare sau ale decăderii din drepturi a titularului acesteia trebuie de asemenea să fie îndeplinite la data la care s‑a soluționat cererea în constatarea a posteriori a acestei nulități sau a acestei decăderi nu este conformă cu dispoziția menționată.

Astfel, trebuie amintit în primul rând că posibilitatea de a utiliza o marcă națională la care s‑a renunțat nu este deloc avută în vedere de Directiva 2008/95. În plus, din considerentul (5) și din articolul 1 reiese că această directivă se aplică doar mărcilor care fac obiectul unei înregistrări sau al unei cereri de înregistrare, astfel că o marcă radiată nu mai există din perspectiva acesteia.

În continuare, din articolul 12 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2008/95 reiese că utilizarea mărcii este luată în considerare numai până la data de prezentare a cererii de decădere, avansată eventual cu trei luni în ipoteza prevăzută la al treilea paragraf al acestei dispoziții. Prin urmare, nu ar fi în concordanță cu această dispoziție să se ia în considerare, în cadrul unei proceduri având ca obiect constatarea a posteriori a decăderii din drepturi a titularului unei mărci, o utilizare ulterioară datei la care titularul însuși a declarat că renunță la această marcă sau că a lăsat‑o să expire.

În sfârșit, din articolul 34 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 reiese că unicul efect al seniorității unei mărci naționale anterioare revendicate pentru o marcă a Uniunii Europene este acela că titularul acestei mărci naționale anterioare, care a renunțat la aceasta sau a lăsat‑o să expire, se consideră că beneficiază în continuare, în statul membru în care sau pentru care a fost înregistrată, de aceleași drepturi ca cele pe care le‑ar fi avut dacă aceasta ar fi continuat să fie înregistrată. Această dispoziție creează astfel o ficțiune al cărei scop este de a permite titularului mărcii Uniunii Europene de a continua să beneficieze, în statul membru respectiv, de protecția de care beneficia marca națională anterioară care a fost radiată, iar nu de a‑i permite acesteia din urmă să continue să existe ca atare. Rezultă în special că orice eventuală utilizare a semnului în cauză după această radiere trebuie considerată, într‑un astfel de caz, utilizare a mărcii Uniunii Europene, iar nu a mărcii naționale anterioare radiate.

(a se vedea punctele 26 și 28-30 și dispozitivul)