Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
ELEANOR SHARPSTON
prezentate la 31 ianuarie 2019(1)
Cauza C‑704/17
D. H.
împotriva
Ministerstvo vnitra
[cerere de decizie preliminară formulată de Nejvyšší správní soud (Curtea Administrativă Supremă, Republica Cehă)]
„Cerere de decizie preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolele 6 și 47 – Politica comună în materie de azil și de protecție subsidiară – Directiva 2013/33/UE – Articolul 9 – Garanții recunoscute solicitanților de protecție internațională care fac obiectul unei decizii de plasare în detenție – Controlul jurisdicțional al unor astfel de decizii – Dreptul la o cale de atac efectivă – Norme naționale care prevăd încetarea procedurii de control jurisdicțional în cazul în care solicitanții de protecție internațională sunt eliberați”
1. Prin prezenta cerere de decizie preliminară, Nejvyšší správní soud (Curtea Administrativă Supremă, Republica Cehă) solicită Curții să ofere clarificări cu privire la interpretarea dispozițiilor Directivei 2013/33/UE(2) care prevăd garanții pentru solicitanții de protecție internațională plasați în detenție în temeiul unei decizii a autorităților naționale competente. Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă prevederile directivei menționate, interpretate în lumina Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(3), în special a dreptului la libertate, a dreptului la siguranță și a dreptului la o cale de atac efectivă consacrate de aceasta, se opun unei norme naționale care prevede că procedura declanșată prin acțiunea formulată împotriva deciziei de plasare în detenție trebuie să înceteze dacă persoana în cauză este eliberată.
2. Întrebarea adresată de instanța de trimitere impune, printre altele, examinarea de către Curte a dreptului fundamental la o cale de atac efectivă, împreună cu principiile generale de drept al Uniunii ale echivalenței și efectivității în contextul autonomiei procedurale naționale.
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
3. Articolul 5 paragraful 1 din CEDO(4) prevede că „orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță”. Articolul 5 paragraful 4 din această convenție statuează că „orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într‑un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală”. În temeiul articolului 5 paragraful 5 din CEDO, „orice persoană, victimă a unei arestări sau dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații”.
Dreptul Uniunii
Carta
4. Articolul 6 din cartă prevede că „orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță”(5). Celelalte dispoziții pe care le conține articolul 5 din CEDO nu sunt reproduse în mod specific.
5. Articolul 47 primul paragraf din cartă prevede că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești(6).
6. În conformitate cu articolul 51 alineatul (1) din cartă, dispozițiile acesteia se aplică statelor membre „numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii”.
7. Potrivit articolului 52 alineatul (1) din cartă, „orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin […] cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de [Uniunea Europeană] sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți”. Articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede că, „în măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin [CEDO], înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de [CEDO]. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă”. Articolul 52 alineatul (7) din cartă prevede că „instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre țin seama de explicațiile redactate în vederea orientării interpretării […] carte[i]”(7).
8. Din conținutul Explicațiilor cu privire la cartă rezultă clar că „drepturile prevăzute la articolul 6 corespund drepturilor garantate la articolul 5 din CEDO și au, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, același înțeles și același domeniu de aplicare”. Prin urmare, „restrângerile la care pot fi supuse [drepturile respective] nu le pot depăși pe cele permise de articolul 5 din CEDO”. Explicațiile cu privire la cartă precizează că protecția conferită de articolul 47 din cartă este mai extinsă decât cea prevăzută de articolul 13 din CEDO, deoarece aceasta garantează dreptul de a apela efectiv la un judecător.
Directiva 2013/32
9. Articolul 26 alineatul (2) din Directiva 2013/32/UE privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale(8) prevede că, „în cazul în care un solicitant de protecție internațională este reținut, statele membre se asigură că există posibilitatea unui control judiciar rapid, în conformitate cu Directiva 2013/33”.
Directiva 2013/33
10. În considerentele Directivei 2013/33 se regăsesc următoarele afirmații:
– Consiliul European a adoptat Programul de la Stockholm(9), care reiterează angajarea la obiectivul de a institui un spațiu comun de protecție și solidaritate, bazat pe o procedură de azil comună și pe un statut uniform pentru cei care beneficiază de protecție internațională, în temeiul unor standarde de protecție înalte și al unor proceduri echitabile și eficiente [considerentul (5)];
– în ceea ce privește tratamentul solicitanților de protecție internațională, statele membre trebuie să respecte anumite obligații care le revin în temeiul instrumentelor de drept internațional la care sunt parte [considerentul (10)];
– aceste persoane pot fi plasate în detenție numai în condiții excepționale, foarte clar definite, prevăzute în Directiva 2013/33 și respectând principiul necesității și proporționalității cu privire atât la modalitatea, cât și la scopul unei astfel de detenții; un solicitant aflat în detenție ar trebui să aibă acces efectiv la garanțiile procedurale necesare, precum introducerea unei căi de atac în fața unei autorități judiciare naționale [considerentul (15)] și
– Directiva 2013/33 respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special de cartă; ea urmărește în special garantarea respectării depline a demnității umane și promovarea aplicării, inter alia, a articolelor 6 și 47 din cartă și trebuie să fie pusă în aplicare în mod corespunzător [considerentul (35)].
11. Articolul 2 din Directiva 2013/33 conține definițiile prezentate în continuare. „Cerere de protecție internațională” înseamnă „cererea de protecție prezentată unui stat membru de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid, care poate fi înțeleasă ca urmărind să obțină statutul de refugiat sau statutul conferit prin protecție subsidiară, care nu solicită în mod explicit un alt tip de protecție în afara domeniului de aplicare a [Directivei 2011/95] și care poate face obiectul unei cereri separate”(10). „Solicitant” înseamnă „un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care a făcut o cerere de protecție internațională, cu privire la care nu s‑a pronunțat încă o hotărâre definitivă”(11). În sfârșit, „detenție” înseamnă „orice măsură de izolare a unui solicitant de către un stat membru într‑un loc determinat, în care solicitantul este lipsit de libertatea de circulație”(12).
12. Potrivit articolului 3 din Directiva 2013/33, aceasta se aplică „tuturor resortisanților țărilor terțe și apatrizilor care depun o cerere de protecție internațională pe teritoriul unui stat membru, inclusiv la frontiera, în apele teritoriale sau în zonele de tranzit ale unui stat membru, cât timp aceștia sunt autorizați să rămână pe teritoriul respectiv în calitate de solicitanți […]”.
13. În conformitate cu articolul 4 din Directiva 2013/33, statele membre pot adopta sau menține dispoziții mai favorabile cu privire la condițiile de primire a solicitanților.
14. Articolul 8 din Directiva 2013/33 stabilește condițiile de fond care reglementează detenția solicitanților de protecție internațională. Solicitanții pot fi plasați în detenție numai pentru motivele prevăzute la articolul 8 alineatul (3). În special, articolul 8 alineatul (3) litera (d) din directiva menționată permite statelor membre să plaseze în detenție un solicitant de protecție internațională în contextul procedurii de returnare în temeiul Directivei 2008/115/CE(13) „în vederea pregătirii returnării și/sau a desfășurării procesului de îndepărtare” în cazul în care statul membru respectiv „poate demonstra, pe baza unor criterii obiective, inclusiv faptul că [persoana respectivă] a avut deja posibilitatea să aibă acces la procedura de azil, că există motive întemeiate să se creadă că [aceasta] introduce solicitarea de protecție internațională numai pentru a întârzia sau a submina executarea deciziei de returnare”. Motivele de detenție se prevăd în dreptul intern.
15. Articolul 9 din Directiva 2013/33 este intitulat „Garanții pentru solicitanții aflați în detenție”. Acesta prevede:
„(1) Un solicitant se plasează în detenție pentru o perioadă cât mai scurtă posibil și este menținut în detenție numai atât timp cât sunt aplicabile motivele prevăzute la articolul 8 alineatul (3).
[…]
(2) Măsura plasării în detenție a solicitanților se dispune în scris de către autoritățile judiciare sau administrative. Ordinul de plasare în detenție precizează motivele în fapt și în drept pe care se întemeiază.
(3) În cazul în care detenția se dispune de către autoritățile administrative, statele membre asigură o cale de atac judiciară rapidă privind legalitatea plasării în detenție, care să fie desfășurată din oficiu și/sau la cererea solicitantului. În cazul desfășurării din oficiu, o astfel de cale de atac se soluționează cât mai repede posibil de la începutul detenției. În cazul desfășurării la cererea solicitantului, acesta se soluționează cât mai rapid posibil după lansarea procedurii relevante. În acest scop, statele membre definesc în dreptul intern termenul în care se desfășoară calea de atac judiciară din oficiu și/sau calea de atac judiciară la cererea solicitantului.
În cazul în care, în urma exercitării căii de atac judiciare, se hotărăște că plasarea în detenție este ilegală, solicitantul în cauză este eliberat imediat.
(4) Solicitanților aflați în detenție li se comunică imediat în scris, într‑o limbă pe care o înțeleg sau se presupune în mod rezonabil că o înțeleg, motivele detenției și procedurile prevăzute în dreptul intern pentru contestarea ordinului de detenție, precum și posibilitatea de a solicita asistență juridică și reprezentare gratuite.
(5) Plasarea în detenție face obiectul unei revizuiri de către o autoritate judiciară, la intervale rezonabile de timp, din oficiu și/sau la cererea solicitantului în cauză, în special ori de câte ori durata acesteia este prelungită, când apar circumstanțe relevante sau noi informații care ar putea afecta legalitatea detenției.
(6) În cazurile de revizuire judiciară a ordinului de plasare în detenție, prevăzute la alineatul (3), statele membre asigură accesul solicitanților la asistență juridică și reprezentare gratuite. Aceasta include, cel puțin, pregătirea documentelor procedurale necesare și participarea la audiere în fața autorităților judiciare în numele solicitantului.
[…]”
Dreptul ceh
16. Instanța de trimitere precizează că, până la 14 august 2017, dispozițiile privind controlul jurisdicțional al deciziilor de plasare în detenție prevăzute la articolul 46a alineatele (6)-(9) din Zákon č. 325/1999 Sb., o azylu (Legea nr. 325/1999 privind azilul) permitea solicitanților să conteste decizia de plasare în detenție în termen de 30 de zile de la data notificării acesteia. Krajský soud (Curtea Regională, Republica Cehă), instanța de prim grad de jurisdicție, avea obligația să se pronunțe cu privire la cerere în termen de șapte zile lucrătoare de la data depunerii dosarului administrativ la instanță. Împotriva hotărârii acesteia se putea formula recurs la instanța de trimitere.
17. Cu efect de la 15 august 2017, articolul 46a alineatul (9) din Legea nr. 325/1999 privind azilul a fost modificat prin Legea nr. 222/2017. Potrivit informațiilor care figurează în decizia de trimitere, versiunea modificată a articolului 46a alineatul (9)(14) prevede că, în cazul în care un solicitant de protecție internațională este eliberat înainte ca instanța să se fi pronunțat asupra acțiunii formulate împotriva deciziei de plasare în detenție, instanța respectivă trebuie să înceteze în mod automat procedura pendinte în fața sa. Autoritățile competente au obligația de a informa fără întârziere instanța sesizată cu privire la eliberarea solicitantului. Aceste reguli se aplică atât procedurii în primă instanță, cât și, mutatis mutandis, procedurii de recurs în fața instanței de trimitere.
Situația de fapt, procedura și întrebarea preliminară
18. La 20 martie 2017, s‑a constatat că domnul D. H. locuia pe teritoriul Republicii Cehe fără document de călătorie valabil și fără permis de ședere. Împotriva lui a fost luată o decizie de îndepărtare însoțită de o interdicție de intrare și a fost plasat în detenție în scopul îndepărtării. Domnul D. H. a formulat ulterior o cerere de acordare a protecției internaționale pe teritoriul Republicii Cehe. Prin decizia din 28 martie 2017, autoritățile competente l‑au menținut în detenție pentru motivul că depusese cererea de protecție internațională doar în scopul regularizării șederii și al evitării expulzării sale de pe teritoriul Republicii Cehe (denumită în continuare „decizia de detenție”).
19. Domnul D. H. a formulat o acțiune împotriva acestei decizii în fața Krajský soud (Curtea Regională). La 4 iulie 2017, instanța menționată a respins acțiunea formulată de domnul D. H. ca nefondată. La 16 august 2017, respectiv în ziua următoare intrării în vigoare a măsurii naționale în discuție, domnul D. H. a atacat această hotărâre cu recurs la instanța de trimitere.
20. Între timp, la 5 aprilie 2017, domnul D. H. și‑a retras cererea de protecție internațională. El a fost ulterior eliberat, iar la 5 mai 2017 a părăsit din proprie inițiativă teritoriul Republicii Cehe pentru a călători în Republica Belarus. Autoritățile competente au informat instanța de trimitere cu privire la eliberarea acestuia și au solicitat încetarea procedurii de recurs pendinte în fața instanței menționate, în conformitate cu măsura națională în discuție.
21. În acest context, instanța de trimitere adresează următoarea întrebare:
„Interpretarea articolului 9 din Directiva 2013/33 […] coroborat cu articolele 6 și 47 din cartă se opune unei reglementări naționale care nu permite [instanței de trimitere] să controleze o decizie jurisdicțională cu privire la detenția unui cetățean străin după ce acesta a fost eliberat din detenție?”
22. Republica Cehă și Comisia au depus observații scrise. Cauza a fost atribuită Marii Camere. În pofida importanței vădite a aspectelor în discuție, nu a avut loc nicio ședință de audiere a pledoariilor.
Analiză
Admisibilitate
23. Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii instituite la articolul 267 TFUE, instanța națională, singura care cunoaște în mod direct situația de fapt din procedura principală, este cea mai în măsură să aprecieze, cunoscând pe deplin chestiunea dedusă judecății, dacă o decizie preliminară îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe.
24. Domnul D. H. a fost eliberat din detenție (și ulterior a părăsit teritoriul Republicii Cehe). Se ridică, așadar, o problemă pe care Curtea va trebui să o examineze ex officio, și anume dacă instanța de trimitere solicită o opinie cu caracter general sau îndrumări cu privire la o chestiune ipotetică, ceea ce ar face trimiterea inadmisibilă(15).
25. În opinia noastră, nu aceasta este situația. Din decizia de trimitere rezultă că decizia de detenție în sine nu a fost anulată și că, în temeiul legislației naționale, o persoană trebuie să obțină anularea deciziei de detenție înainte de a formula o cerere de despăgubire pentru detenție ilegală. Instanța de trimitere consideră că încetarea automată a procedurii ar priva solicitanții de dreptul la astfel de despăgubiri. Guvernul ceh contestă acest aspect.
26. Nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor din dreptul național relevante pentru soluționarea litigiilor principale. Curtea trebuie mai degrabă să ia în considerare, în cadrul repartizării competențelor între instanțele Uniunii și cele naționale, contextul normativ în care se încadrează întrebarea preliminară, astfel cum este definit în decizia de trimitere(16). În schimb, Curtea este competentă să furnizeze instanței de trimitere toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care îi pot permite acesteia să aprecieze conformitatea dreptului național cu dreptul Uniunii în cauza cu care este sesizată(17).
27. Întrucât este posibil ca domnul D. H. să vrea să continue procedura ce are ca obiect anularea deciziei de detenție, iar instanța de trimitere consideră că răspunsul pe care Curtea îl va da la această întrebare preliminară este relevant pentru analiza sa din acțiunea principală, considerăm că întrebarea ar trebui examinată de Curte.
Observații generale
28. Este cert că domnul D. H. a solicitat protecție internațională și că este, prin urmare, un solicitant în sensul Directivei 2013/33(18). De asemenea, este cert că, în temeiul unei decizii de detenție, el a fost plasat în detenție în sensul articolului 2 litera (h) din această directivă.
29. Instanța de trimitere arată că, deși forma legii naționale în vigoare înainte de 15 august 2017 era aplicabilă procedurii inițiate de domnul D. H. în fața instanței de prim grad prin care a contestat decizia de detenție, forma modificată a acestei dispoziții, care impune încetarea automată a procedurii, este cea care se aplică în prezent în recursul cu care este sesizată.
30. Instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 9 din Directiva 2013/33 se opune măsurii naționale în cauză. Este lăudabil că instanța de trimitere este conștientă că, dacă va fi necesar, va avea sarcina să asigure efectul deplin al acestei directive fără să aștepte eliminarea prealabilă a dispozițiilor naționale în discuție pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional(19). Este de asemenea conștientă că este obligată, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile respective în lumina textului și a finalității Directivei 2013/33 pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta(20), în vederea garantării efectivității directivei în discuție și pentru ca soluția pronunțată în cauza cu care este sesizată să fie conformă cu finalitatea urmărită de directiva menționată(21). Instanța de trimitere subliniază că măsura națională în discuție, care impune încetarea automată a procedurilor, se aplică tuturor procedurilor, atât în primă instanță, cât și în recurs.
31. Atunci când autoritățile administrative sau judecătorești din statele membre pun în aplicare dispoziții de drept național adoptate în vederea transpunerii Directivei 2013/33, ele acționează în limitele domeniului de aplicare al dreptului Uniunii și, prin urmare, pun în aplicare dreptul Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă(22). Ele sunt, prin urmare, obligate să respecte drepturile fundamentale la libertate și la o cale de atac efectivă consacrate la articolele 6 și 47 din cartă.
32. În măsura în care carta stabilește drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, înțelesul și întinderea acestora sunt aceleași ca ale celor prevăzute de convenția menționată(23). Explicațiile cu privire la cartă prevăd că articolul 6 corespunde articolului 5 din CEDO, iar articolul 47 din cartă are la bază articolul 13 din CEDO(24). Pragul minim de protecție a drepturilor garantate trebuie să fie deci determinat prin raportare nu numai la textul CEDO(25), ci și, inter alia, la jurisprudența Curții de la Strasbourg(26).
33. Curtea trebuie în esență să examineze două aspecte. În primul rând, care este întinderea dreptului la controlul jurisdicțional al legalității plasării în detenție în temeiul articolului 9 din Directiva 2013/33? În al doilea rând, în ce măsură aceleași condiții care se aplică controlului jurisdicțional în primă instanță se aplică și în căile de atac prin care se examinează legalitatea detenției respective?
Controlul jurisdicțional al legalității plasării în detenție: articolul 9 din Directiva 2013/33
34. Articolul 8 din Directiva 2013/33 stabilește condiții de fond stricte pentru plasarea în detenție a solicitanților de protecție internațională. Articolul 9 prevede diferite garanții importante pentru solicitanții aflați în detenție. Printre acestea se regăsește condiția potrivit căreia persoana în cauză este menținută în detenție numai atât timp cât sunt aplicabile motivele prevăzute la articolul 8 alineatul (3) [articolul 9 alineatul (1)]. Decizia de trimitere nu este explicită în această privință, dar se pare că domnul D. H. a fost plasat în detenție în temeiul articolului 8 alineatul (3) litera (d)(27).
35. În cazul în care un solicitant este plasat în detenție, este necesar să i se asigure posibilitatea unui control jurisdicțional rapid al legalității deciziei de detenție(28). Acestuia i se acordă garanții procedurale suplimentare importante: dreptul de a fi informat într‑o limbă pe care o înțelege cu privire la motivele detenției și la procedurile pentru contestarea ordinului de detenție(29), precum și dreptul de a solicita asistență juridică și reprezentare gratuite(30). În cazul în care se hotărăște că plasarea în detenție este ilegală, solicitantul este eliberat imediat.
36. Având în vedere că dispozițiile articolului 9 din Directiva 2013/33 trebuie interpretate în lumina articolelor 6 și 47 din cartă și a prevederilor CEDO la care carta face trimitere, este util să începem prin a aminti standardele de protecție prevăzute de CEDO.
37. Articolul 5 paragraful 1 din CEDO prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor prevăzute la acest articol, și doar în conformitate cu o procedură prevăzută de lege. Conform articolului 5 paragraful 4 din aceeași convenție, orice persoană lipsită de libertatea sa are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într‑un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală(31). Obiectivul principal al controlului jurisdicțional este, în mod evident, să permită persoanei plasate în detenție să își valorifice dreptul la libertate. În cazul în care detenția este ilegală, aceasta ar trebui în mod evident să înceteze.
38. Cu toate acestea, nici consecințele, nici efectele unei detenții ilegale nu dispar ca prin farmec atunci când ușile centrului de detenție se deschid, iar deținutul este eliberat. Constatarea de către o instanță că o persoană a fost deținută în mod ilegal înseamnă că aceasta nu ar fi trebuit să petreacă zilele sau săptămânile respective închisă. Nicio putere pământeană nu îi poate da înapoi timpul respectiv. Dar instanțele pot constata și declara că detenția a fost ilegală. Adevărul judiciar este astfel restabilit. El ar putea fi important pentru viitor, de fiecare dată când acea persoană completează un formular cu informații despre trecutul său ori când o autoritate sau un potențial angajator efectuează o verificare în ceea ce îl privește într‑o bază de date. În sine, aceasta ar putea să îi confere un anumit grad de consolare: recunoașterea oficială a faptului că a fost comisă o greșeală, o nedreptate. Iar persoana în cauză ar putea dori să meargă mai departe și să solicite despăgubiri pentru acele zile sau săptămâni pierdute. Articolul 5 paragraful 5 din CEDO prevede clar și fără echivoc că orice persoană, victimă a unei arestări sau dețineri în condiții contrare dispozițiilor de la paragrafele 1 și 4 ale articolului respectiv, are dreptul la reparații(32).
39. În ceea ce privește dreptul la protecție jurisdicțională consacrat de articolul 47 din cartă, Curtea a reținut că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite la articolul menționat. Curtea a amintit în această privință că existența unui control jurisdicțional efectiv destinat să asigure respectarea dispozițiilor dreptului Uniunii este inerentă însăși existenței unui stat de drept(33).
40. Rezultă fără îndoială și din textul articolului 9 alineatele (3) și (5) din Directiva 2013/33 că un solicitant aflat în detenție trebuie să aibă acces la o cale de atac judiciară rapidă privind legalitatea plasării în detenție. Acest drept persistă dacă, pe parcursul procedurilor demarate de solicitant în cursul detenției, care sunt pendinte, acesta este eliberat din detenție printr‑o decizie administrativă emisă de autoritățile naționale competente?
41. În opinia noastră, răspunsul la această întrebare este afirmativ.
42. Articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2013/33 începe cu termenii „[î]n cazul în care detenția se dispune de către autoritățile administrative […]”. Textul nu enunță „în cazul în care solicitantul se află în detenție”. Mai exact, accentul se pune pe faptul juridic că autoritățile naționale competente au dispus privarea de libertate a unei persoane. Acest fapt juridic este cel care trebuie examinat, deoarece dreptul la libertate este cel care a fost afectat de acțiunea statului.
43. Acest aspect este confirmat de articolul 9 alineatul (2), care menționează că „măsura plasării în detenție a solicitanților se dispune în scris de către autoritățile judiciare sau administrative. Ordinul de plasare în detenție precizează motivele în fapt și în drept pe care se întemeiază”. Ordinul de plasare în detenție este cel supus controlului jurisdicțional pentru că ordinul respectiv stă la baza privării de libertate. În cazul în care, în urma examinării ordinului respectiv, „se hotărăște că plasarea în detenție este ilegală, solicitantul în cauză este eliberat imediat” [articolul 9 alineatul (3) ultima teză]. Caracterul strict al controlului care trebuie efectuat cu privire la legalitatea ordinului de detenție este subliniat în considerentul (15) al Directivei 2013/33, unde se arată că solicitanții pot fi plasați în detenție numai în condiții excepționale, foarte clar definite, și respectând principiile necesității și proporționalității(34).
44. Considerăm, așadar, că modul de redactare a articolului 9 din Directiva 2013/33 confirmă interpretarea pe care o propunem.
45. Îndreptându‑ne în continuare atenția asupra obiectivelor și a scopului dispoziției respective, considerăm evident că scopul obișnuit și imediat urmărit prin calea de atac judiciară privind legalitatea detenției este anularea ordinului de plasare în detenție, astfel încât persoana în cauză să își poată recâștiga libertatea. Consecințele și efectele detenției sunt însă aceleași indiferent dacă eliberarea din detenție este dispusă printr‑o nouă decizie administrativă emisă de autoritățile competente sau printr‑o hotărâre a unei instanțe de judecată care anulează ordinul inițial de plasare în detenție.
46. O interpretare a directivei conform căreia, odată eliberată, persoana în cauză nu ar mai fi protejată ar conduce la anomalii ciudate. Două exemple vor fi suficiente pentru a demonstra această teză.
47. Să presupunem că doi solicitanți de protecție internațională, A și B, sunt plasați în detenție de autoritățile competente pentru motive care nu sunt autorizate de prevederile articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2013/33. Ambii formulează acțiuni în justiție. După două săptămâni, autoritățile își dau seama de eroarea pe care au comis‑o în privința solicitantului A și îl eliberează în dimineața celei de a cincisprezecea zi a detenției sale. Solicitantul B este menținut în detenție. În după‑amiaza aceleiași zile, ambele cereri sunt examinate de instanța însărcinată cu soluționarea acțiunilor îndreptate împotriva deciziilor de detenție. Dacă eliberarea din detenție stinge drepturile prevăzute de directivă, acțiunea lui A va fi respinsă, în timp ce B va obține o hotărâre prin care i se va anula ordinul de plasare în detenție, dispunându‑se eliberarea imediată în după‑amiaza respectivă și deschizându‑i‑se posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru detenție ilegală. Numai șase ore separă momentele la care A și B își recapătă libertatea. Ambii au fost deținuți în mod ilegal timp de peste două săptămâni. Cu toate acestea, dacă articolul 9 este supus unei interpretări restrictive, potrivit căreia această dispoziție protejează doar solicitanții aflați în detenție efectiv la momentul examinării cauzei, atunci solicitantul A este lipsit de orice protecție jurisdicțională.
48. Să presupunem, în mod alternativ, că solicitantul C este plasat în detenție de autoritățile naționale competente, săvârșindu‑se o eroare cu privire la identitatea acestuia. Deși are într‑adevăr calitatea de solicitant de protecție internațională, el nu este în realitate persoana D pe care autoritățile intenționau să o plaseze în detenție și nu există motive legale în temeiul directivei pentru plasarea sa în detenție. El formulează o cale de atac. Înainte de judecarea cauzei sale (și continuând să susțină că nu este persoana D), este expulzat. Astfel, el nu se mai află în detenție. Potrivit unei interpretări restrictive a articolului 9, având în vedere că a fost „eliberat” (prin expulzare), el nu se mai poate adresa instanțelor de judecată pentru a obține protecție.
49. În cazul în care autoritățile competente pot sustrage o persoană pe care au plasat‑o în detenție în temeiul articolului 8 din Directiva 2013/33 din domeniul de aplicare și de protecție al articolului 9 din această directivă printr‑o simplă decizie administrativă ulterioară de eliberare (și apoi prin aplicarea unei dispoziții care impune încetarea automată a procedurii de control jurisdicțional, precum cea în cauză în procedura principală), există o posibilitate foarte reală de abuz. Ar fi posibil ca autoritățile, prin acțiuni consecutive de plasare în detenție, de eliberare, de plasare din nou în detenție și din nou de eliberare a unui solicitant de protecție internațională să se asigure că solicitantul în cauză nu va putea niciodată obține controlul jurisdicțional al ordinului sau al ordinelor de plasare în detenție.
50. Prin afirmațiile anterioare nu pretindem că aceasta este situația în speță. Am dori să ne referim, în schimb, la exemplul istoric din Regatul Unit al unui nefericit act al Parlamentului, adoptat la momentul de maxim avânt al mișcării sufragetelor, al cărei scop a fost obținerea dreptului de vot pentru femei. Militantele au fost arestate pentru fapte de distrugere de obiecte de mică valoare sau pentru obstrucționarea acțiunilor poliției. Ele au început să facă greva foamei în închisoare și au fost hrănite cu forța. Simpatia publică a început să se îndrepte către acestea. Guvernul liberal al lui Stanley Baldwin a avut o revelație. În loc să le hrănească pe sufragete în închisoare, odată ce au atins un anumit grad de slăbiciune din lipsa hranei, de ce să nu le elibereze condiționat? Odată ce reîncepeau să mănânce și își recăpătau puterea, puteau fi arestate din nou. Guvernul a adoptat astfel Prisoners (Temporary Discharge for Ill Health) Act 1913 [Legea din 1913 privind deținuții (Eliberarea temporară a deținuților bolnavi)]. Legea a devenit rapid cunoscută sub denumirea „Cat and Mouse Act” [„Legea de‑a șoarecele și pisica”], deoarece analogia crudă cu pisica ce se joacă cu prada înainte de a o ucide era mult prea evidentă. În circumstanțele din speță, la fel ca în situația relatată, este clar că există o posibilitate de abuz.
51. Amintim de asemenea că instanța de trimitere a indicat că o hotărâre judecătorească prin care se anulează decizia de detenție este o condiție prealabilă pentru depunerea unei cereri de despăgubire pentru detenție ilegală. Precizăm că guvernul ceh, în observațiile sale scrise, nu admite că aceasta este în mod necesar situația în dreptul național, însă ne abținem de la a ne exprima opinia cu privire la cine dintre guvernul menționat și Nejvyšší správní soud (Curtea Supremă Administrativă) interpretează în mod corect dreptul național. Ne limităm doar la a formula alte două observații generale.
52. În primul rând, scopul garanțiilor prevăzute la articolul 9 este de a asigura controlul jurisdicțional al motivelor plasării în detenție stabilite la articolul 8 alineatul (3) nu numai pentru a garanta că solicitanții sunt eliberați în cazul în care aceste motive nu pot fi reținute, ci și pentru a descuraja încălcările arbitrare ale dreptului la libertate al solicitantului(35). Obligația de interpretare a dispoziției menționate în lumina drepturilor fundamentale consacrate la articolele 6 și 47 din cartă pledează în favoarea unei interpretări nerestrictive. În schimb, considerăm că o interpretare în sens contrar încalcă aceste drepturi fundamentale(36).
53. În al doilea rând, considerăm că jurisprudența Curții referitoare la interesul unei persoane de a continua procedura oferă orientări utile în acest context. Astfel, Curtea a statuat, în contextul unor măsuri restrictive individuale adoptate de Consiliu în cadrul politicii externe și de securitate comune, că un reclamant își păstrează interesul de a solicita anularea unui act în special în cazul în care o constatare a nelegalității ar putea constitui în mod rezonabil baza pentru o viitoare acțiune în despăgubiri legate de pretinse prejudicii materiale și morale(37) cauzate de actul în litigiu(38). Chiar în lipsa unei șanse de a obține despăgubiri materiale, un solicitant poate avea un interes moral în continuarea procedurii, pornind de la premisa că o eventuală anulare ar putea constitui o formă de reparare a prejudiciului moral pe care l‑a suferit ca urmare a nelegalității actului în litigiu(39).
54. Considerăm că principiile enunțate în această jurisprudență pot fi în mod logic transpuse într‑o situație precum cea în speță, în care persoana în cauză a suferit o încălcare a dreptului său fundamental la libertate prevăzut la articolul 6 din cartă. Prin urmare, considerăm că articolul 9 din Directiva 2013/33 nu se limitează la a permite unui solicitant care se află încă în detenție să aibă acces la instanțe pentru controlul jurisdicțional al acelei detenții. El permite, în egală măsură, unui solicitant care a fost plasat în detenție, dar care este eliberat ulterior printr‑un ordin administrativ să solicite să se constate că detenția la care a fost supus a fost ilegală. Aspectul dacă o astfel de constatare aduce o consolare morală pentru nedreptatea suferită sau reprezintă o bază pentru o acțiune în repararea prejudiciului produs prin detenția ilegală este, în această privință, lipsit de relevanță.
55. În sfârșit, amintim că instanța de trimitere a explicat că măsura națională în discuție prevede încetarea automată a procedurii, excluzând astfel controlul jurisdicțional al unei decizii administrative de plasare în custodie publică, chiar și în fața instanței de prim grad de jurisdicție. Instanța de trimitere consideră că un astfel de mecanism este incompatibil cu articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2013/33, iar noi suntem perfect de acord. În opinia noastră, o dispoziție al cărei efect practic este în realitate să excludă controlul instanțelor este dificil de conciliat cu principiul fundamental al respectării statului de drept în cadrul Uniunii.
56. În consecință, considerăm că, în termeni generali, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată de instanța de trimitere în sensul că articolul 9 din Directiva 2013/33 se opune unei norme naționale precum cea în discuție în litigiul principal, în măsura în care această normă impune instanțelor naționale să înceteze automat procedurile judiciare declanșate la cererea unui solicitant de protecție internațională de contestare a unei decizii de detenție luate împotriva sa atunci când persoana în cauză este eliberată din detenție printr‑un ordin administrativ ulterior, adoptat înainte de pronunțarea hotărârii instanței de judecată.
Controlul jurisdicțional al legalității plasării în detenție: recursul
57. În speță, domnul D. H. a beneficiat de o examinare jurisdicțională în primă instanță a legalității deciziei de detenție înainte ca versiunea modificată a articolului 46a alineatul (9) din Legea nr. 325/1999 privind azilul să intre în vigoare.
58. Dreptul Uniunii recunoaște statelor membre o marjă de apreciere care să le permită să prevadă că o procedură de recurs împotriva unei hotărâri pronunțate de instanța de prim grad de jurisdicție trebuie să înceteze automat în cazul în care solicitantul este eliberat din detenție printr‑un ordin administrativ adoptat înainte de pronunțarea hotărârii instanței de judecată?
59. Atât guvernul Republicii Cehe, cât și Comisia susțin că o astfel de poziție este compatibilă cu articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2013/33.
60. Nu suntem de aceeași părere.
61. Directiva 2013/33 urmărește să introducă standarde de protecție înalte și proceduri echitabile și eficiente pentru solicitanți(40). Istoricul legislativ arată că garanțiile juridice și procedurale referitoare la plasarea în detenție a solicitanților au fost introduse pentru a armoniza într‑o mai mare măsură și pentru a îmbunătăți standardele stabilite în actul anterior, care stabilise standarde minime pentru primirea solicitanților de azil (Directiva 2003/9/CE)(41). Scopul a fost acela de a garanta că aceste norme sunt pe deplin compatibile cu drepturile fundamentale consacrate în cartă, precum și cu obligațiile care decurg din dreptul internațional(42).
62. În măsura în care prevede o armonizare minimă a condițiilor de primire a solicitanților(43), Directiva 2013/33 stabilește un nivel minim sub care niciun stat membru nu poate coborî. Statele membre pot adopta însă dispoziții mai favorabile.
63. Directiva 2013/33 nu stabilește că statele membre trebuie să prevadă un al doilea grad de jurisdicție în cazul în care solicitanții doresc să conteste o hotărâre pronunțată în primă instanță(44). Mai mult, conform unei jurisprudențe consacrate, principiul protecției jurisdicționale efective conferă particularului un drept de acces la o instanță judecătorească, iar nu la mai multe grade de jurisdicție(45).
64. Așadar, o dispoziție națională precum cea în discuție în litigiul principal intră în mod evident în sfera autonomiei procedurale a statelor membre, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității din dreptul Uniunii(46). Observăm în treacăt că asigurarea unui al doilea grad de jurisdicție poate fi percepută ca având avantaje nu numai pentru solicitant. Astfel, de exemplu, acest al doilea grad de jurisdicție permite autorităților competente ale statului membru să conteste ceea ce ar putea considera (pe bună dreptate sau nu) decizii „nedrepte” în primă instanță și, în situația în care mai multe instanțe de prim grad de jurisdicție au competență jurisdicțională în materie, se permite dezvoltarea unei jurisprudențe coerente la nivelul instanțelor de recurs, care asigură coerența și securitatea juridică pentru toți.
65. Atunci când se examinează marja de apreciere a statelor membre, este totuși important să se aibă în vedere că articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2013/33 concretizează, în ceea ce privește stabilirea condițiilor de primire a solicitanților în contextul mai larg al sistemului european comun de azil, dreptul la o cale de atac efectivă. Scopul acestei directive este de a asigura instituirea unor garanții juridice și procedurale efective pentru a se asigura că deciziile de plasare în detenție sunt legale(47).
66. Curtea a statuat într‑o serie de cauze în care o persoană a încercat să formuleze o cale de atac împotriva unei hotărâri în primă instanță privind protecția drepturilor care decurg din dreptul Uniunii, în condițiile în care legislația Uniunii în cauză nu prevedea obligația existenței unui al doilea grad de jurisdicție la nivel național. În acele cauze a fost necesar să se analizeze normele procedurale naționale care reglementau derularea unor astfel de căi de atac în raport cu principiul efectivității. Două exemple recente ilustrează abordarea Curții.
67. Astfel, cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Belastingdienst/Toeslagen(48)privea acțiunea formulată de un resortisant al unei țări terțe împotriva unei decizii a autorităților naționale prin care i se impusese să ramburseze anumite contribuții financiare pentru cheltuielile cu chiria și cu îngrijirile medicale de care beneficiase. Instanța de trimitere a solicitat Curții îndrumări cu privire la interpretarea articolului 39 din Directiva 2005/85/CE(49) și a articolului 13 din Directiva 2008/115, citite în lumina articolului 18, a articolului 19 alineatul (2) și a articolului 47 din cartă. Chestiunea în discuție era dacă prevederile menționate se opuneau unor dispoziții de drept național ale unui stat membru care, deși prevedeau un al doilea grad de jurisdicție împotriva deciziilor în primă instanță de respingere a unei cereri de protecție internațională prin care se impunea o obligație de returnare, nu confereau efect suspensiv de plin drept acestei căi de atac, nici măcar atunci când persoana în cauză invoca un risc serios de încălcare a principiului nereturnării.
68. În hotărârea menționată, Curtea a conchis că, chiar dacă directivele în cauză nu conțin nicio normă privind instituirea și organizarea unui al doilea grad de jurisdicție pentru acțiunile formulate împotriva deciziilor de respingere a unei cereri de protecție internațională și a deciziilor de returnare(50), „interpretarea Directivei 2008/115, ca și a Directivei 2005/85, trebuie efectuată, după cum rezultă din considerentul (24) al celei dintâi și din considerentul (8) al celei de a doua, cu respectarea drepturilor fundamentale și a principiilor recunoscute în special de cartă”(51). Curtea a analizat dispozițiile naționale prin prisma principiilor efectivității și echivalenței și a hotărât că principiul efectivității nu cuprinde cerințe care le depășesc pe cele care decurg din drepturile fundamentale, în special cele garantate de articolul 47 din cartă(52). Curtea a conchis că ambele principii au fost respectate.
69. În schimb, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Sánchez Morcillo și Abril García(53), care privea interpretarea articolului 7 din Directiva 93/13/CEE(54) și a articolului 47 din cartă, Curtea a reținut că prevederile dreptului național în discuție aduceau atingere efectivității protecției consumatorului urmărite de Directiva 93/13(55). Examinând dispozițiile de drept național în raport cu principiul efectivității, Curtea a statuat că obligația statelor membre de a asigura efectivitatea drepturilor de care justițiabilii beneficiază în temeiul Directivei 93/13 (în contextul respectiv, împotriva utilizării unor clauze abuzive) implică cerința unei protecții jurisdicționale, consacrată și la articolul 47 din cartă, pe care instanța națională este obligată să o respecte. Protecția respectivă trebuie să existe atât pe planul desemnării instanțelor competente să judece acțiuni întemeiate pe dreptul Uniunii, cât și în ceea ce privește definirea modalităților procedurale ale acțiunilor respective(56).
70. Considerăm că abordarea Curții în această din urmă cauză poate fi aplicată în mod util în speță, prin analogie. În cele din urmă, caracterul efectiv al controlului jurisdicțional al deciziilor de detenție va determina dacă condițiile de fond prevăzute la articolul 8 din Directiva 2013/33, precum și garanțiile de la articolul 9 din aceeași directivă, citite în lumina articolului 47 din cartă, au efectul scontat, respectiv protejarea solicitanților.
71. În ceea ce privește principiul efectivității, considerăm că următoarele aspecte ale situației descrise de instanța de trimitere sunt în special pertinente.
72. În primul rând, o încetare automată a procedurii poate conduce la tratamente arbitrare. În cazul în care instanța de recurs nu a fost în măsură să soluționeze o cale de atac împotriva unei decizii în primă instanță privind o decizie de plasare în detenție înainte ca un solicitant să fie eliberat, va rezulta o diferență de tratament față de cazurile în care alt solicitant este menținut în detenție. Chiar dacă motivele de recurs și circumstanțele care îi caracterizează sunt identice, acesta din urmă ar putea ataca cu recurs hotărârea pronunțată în primă instanță, în timp ce cel dintâi nu.
73. În al doilea rând, autoritățile administrative ar putea să facă în așa fel încât, prin simpla eliberare a solicitantului vizat, această instanță de recurs să nu fie niciodată în măsură să controleze o hotărâre pronunțată în primă instanță. Astfel, în mod evident, principiul egalității armelor nu este respectat(57). În plus, în măsura în care autoritățile competente sunt cele care informează instanța cu privire la momentul în care un solicitant este eliberat, ceea ce determină încetarea automată a procedurilor judiciare, această situație dă de asemenea autorităților respective posibilitatea să împiedice instanțele de recurs să își îndeplinească funcțiile în deplină independență. În condițiile în care – astfel cum arată instanța de trimitere în decizia sa – ea este în general sesizată cu judecarea recursurilor numai după ce solicitantul în cauză a fost eliberat, încetarea automată a procedurii înseamnă atunci că instanța de trimitere este în mod efectiv lipsită de posibilitatea de a controla legalitatea deciziilor de plasare în detenție.
74. Chiar dacă este perfect adevărat că articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2013/33 nu impune un al doilea nivel de control jurisdicțional, în cazul în care statele membre decid să includă acest control suplimentar în sistemele lor naționale, condițiile în care controlul este exercitat trebuie, în opinia noastră, să respecte cadrul general al garanțiilor prevăzute de această directivă și, prin urmare, de articolul 47 din cartă.
75. În această privință, se poate face o paralelă utilă cu ceea ce Curtea a statuat în trecut în Hotărârea Sotgiu(58). Cauza menționată privea interpretarea excepției de la libera circulație a lucrătorilor prevăzută la articolul 48 alineatul (4) din Tratatul CEE. Curtea a statuat că interesele pe care, în temeiul acestei derogări, statele membre le pot proteja erau satisfăcute prin posibilitatea de a restrânge accesul resortisanților străini la anumite activități din administrația publică. Cu toate acestea, dispoziția respectivă nu putea fi invocată pentru a justifica măsurile discriminatorii în ceea ce privește remunerația sau alte condiții de ocupare a forței de muncă împotriva acestor lucrători, odată ce aceștia au fost admiși în administrația publică(59).
76. Prin analogie, în cazul în care un stat membru prevede în mod efectiv un al doilea grad de jurisdicție pentru controlul legalității plasării în detenție, considerăm că acesta trebuie să respecte atunci garanțiile de la articolul 9 din Directiva 2013/33 citit în lumina articolului 47 din cartă, inclusiv accesul efectiv la controlul jurisdicțional.
77. Am sugerat cu altă ocazie că, atunci când o măsură de drept național care se încadrează în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii reprezintă o restrângere a dreptului la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești în sensul articolului 47 din cartă, o astfel de restrângere nu este justificată decât dacă este prevăzută de lege, dacă respectă substanța acestui drept și dacă (cu respectarea principiului proporționalității) este necesară și răspunde efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți. Considerăm că, în cauze precum cea în discuție, examinarea prevăzută la articolul 52 alineatul (1) din cartă este necesară pentru a satisface nivelul de protecție pe care articolul 47 din cartă îl conferă justițiabililor. Aplicarea unei metodologii diferite ar avea un efect surprinzător (și inacceptabil, în opinia noastră), și anume acela că statele membre ar avea posibilitatea să eludeze acest criteriu pentru simplul motiv că au acționat, în cadrul autonomiei lor procedurale, într‑un domeniu în care legiuitorul Uniunii a concretizat dreptul la o cale de atac efectivă(60).
78. În aceste condiții, considerăm că măsura națională în cauză nu respectă principiul efectivității.
79. Cum rămâne cu principiul echivalenței?
80. Acest principiu implică un tratament egal al acțiunilor întemeiate pe o încălcare a dreptului național și a celor, similare, întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii, iar nu echivalența normelor procedurale naționale aplicabile unor litigii de natură diferită(61). Poziția unui resortisant al unei țări terțe care solicită protecție internațională este, în unele privințe, una deosebită. Există, de exemplu, obligații prevăzute atât în dreptul internațional, cât și în dispoziții specifice ale dreptului Uniunii, care îi vor afecta poziția(62). Astfel, unui resortisant al unei țări terțe care solicită protecție internațională în contextul Directivei 2013/33 nu i se aplică neapărat aceleași norme de procedură ca acelea care reglementează chestiuni de drept național.
81. Observăm că instanța de trimitere expune în decizia sa diferite exemple de proceduri naționale care implică controlul jurisdicțional al detenției, cum ar fi cele privind legalitatea deciziilor de reținere luate de poliție sau a celor de plasare în detenție într‑o instituție medicală. La prima vedere, aceste proceduri pot eventual să constituie elemente de comparație pentru măsura națională în cauză. Acestea fiind spuse, este în definitiv de competența instanței de trimitere să verifice dacă normele de procedură națională care pun în aplicare Directiva 2013/33 sunt comparabile cu normele de procedură cu caracter mai general care reglementează detenția persoanelor fizice. Astfel cum s‑a exprimat Curtea, „în ceea ce privește comparabilitatea acțiunilor, este de competența instanței naționale, care cunoaște direct modalitățile procedurale aplicabile, să verifice similitudinea acțiunilor respective din punctul de vedere al obiectului, al cauzei și al elementelor lor esențiale”(63).
Concluzie
82. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Nejvyšší správní soud (Curtea Supremă Administrativă, Republica Cehă) după cum urmează:
„Articolul 9 din Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională coroborat cu articolele 6 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme naționale precum cea în discuție în litigiul principal, în măsura în care această normă impune instanțelor naționale să înceteze automat procedurile judiciare declanșate la cererea unui solicitant de protecție internațională de contestare a unei decizii de detenție luate împotriva sa atunci când persoana în cauză este eliberată din detenție printr‑un ordin administrativ ulterior, adoptat înainte de pronunțarea hotărârii instanței de judecată.”
1 Limba originală: engleza.
2 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională (JO 2013, L 180, p. 96, denumită în continuare „Directiva 2013/33”).
3 JO 2010, C 83, p. 389 (denumită în continuare „carta”).
4 Semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”).
5 Articolul 6 din cartă corespunde articolului 5 din CEDO.
6 Acest drept are la bază articolul 13 din CEDO.
7 Explicații cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17).
8 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 (JO 2013, L 180, p. 60, denumită în continuare „Directiva 2013/32”).
9 Cu ocazia reuniunii Consiliului European din 10-11 decembrie 2009.
10 Articolul 2 litera (a). Trimiterea este făcută la Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9).
11 Articolul 2 litera (b).
12 Articolul 2 litera (h).
13 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98).
14 În cele ce urmează, ne vom referi la textul modificat cu sintagma „măsura națională în cauză”, iar la mecanismul care face obiectul prezentei cauze cu sintagma „încetarea automată a procedurii”.
15 Hotărârea din 22 noiembrie 2005, Mangold (C‑144/04, EU:C:2005:709, punctele 34-36).
16 Hotărârea din 17 iulie 2008, Corporación Dermoestética (C‑500/06, EU:C:2008:421, punctul 20 și jurisprudența citată).
17 Hotărârea din 16 decembrie 2008, Michaniki (C‑213/07, EU:C:2008:731, punctul 51 și jurisprudența citată).
18 A se vedea punctele 9 și 11 de mai sus.
19 A se vedea confirmarea în Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco și alții (C‑105/14, EU:C:2015:555, punctul 49).
20 Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Marleasing (C‑106/89, EU:C:1990:395, punctul 8).
21 A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften (C‑684/16, EU:C:2018:874, punctul 59).
22 A se vedea prin analogie Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru (C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 84 și jurisprudența citată).
23 Articolul 52 alineatul (3) urmărește să asigure coerența necesară dintre drepturile cuprinse în cartă și drepturile corespunzătoare garantate de CEDO. A se vedea Hotărârea din 28 iulie 2016, JZ (C‑294/16 PPU, EU:C:2016:610, punctul 50).
24 Hotărârea din 14 septembrie 2017, K (C‑18/16, EU:C:2017:680, punctul 50).
25 A se vedea punctul 8 de mai sus; a se vedea de asemenea (referitor la articolul 6 din cartă) Hotărârea din 15 martie 2017, Al Chodor (C‑528/15, EU:C:2017:213, punctul 37).
26 Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB (C‑279/09, EU:C:2010:811, punctul 35).
27 A se vedea punctul 14 de mai sus pentru textul dispoziției respective.
28 A se vedea atât articolul 26 alineatul (2) din Directiva 2013/32, cât și articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2013/33.
29 Articolul 9 alineatul (4).
30 Articolul 9 alineatul (6).
31 A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 8 iulie 2004, Vachev împotriva Bulgariei (CE:ECHR:2004:0708JUD004298798, punctul 71).
32 A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 16 iunie 2005, Storck împotriva Germaniei (CE:ECHR:2005:0616JUD006160300, punctele 119 și 122), precum și Hotărârea din 19 februarie 2009, A. și alții împotriva Regatului Unit (CE:ECHR:2009:0219JUD000345505, punctele 226-229).
33 Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft (C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 73). Drepturile corespondente în CEDO sunt prevăzute la articolele 6 și 13.
34 Hotărârea din 15 februarie 2016, N. (C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84, punctul 56).
35 Prin urmare, nu interpretăm sintagma „un solicitant aflat în detenție” din considerentul (15) în sensul că un solicitant trebuie să se afle efectiv în detenție pentru a beneficia de o cale de atac. În orice caz, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că preambulul unui act de drept al Uniunii nu are valoare juridică obligatorie și nu poate fi invocat nici pentru a deroga de la înseși dispozițiile actului în cauză, nici pentru a interpreta aceste dispoziții într‑un sens vădit contrar modului de redactare a acestora (Hotărârea Deutsches Milch‑Kontor, C‑136/04, EU:C:2005:716, punctul 32).
36 A se vedea Luarea noastră de poziție în cauza N. (C‑601/15 PPU, EU:C:2016:85, punctul 136); a se vedea de asemenea considerentele (10) și (35) ale Directivei 2013/33.
37 A se vedea Hotărârea din 22 decembrie 2008, Gordon/Comisia (C‑198/07 P, EU:C:2008:761, punctele 19 și 60).
38 A se vedea de exemplu Hotărârea din 27 iunie 2013, Xeda International și Pace International/Comisia (C‑149/12 P, nepublicată, EU:C:2013:433, punctele 32 și 33).
39 A se vedea prin analogie Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctele 70-72), și Hotărârea din 15 iunie 2017, Al‑Faqih și alții/Comisia (C‑19/16 P, EU:C:2017:466, punctele 36 și 37).
40 Considerentul (5) al Directivei 2013/33.
41 Directiva Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre (JO 2003, L 31, p. 18, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 48). În actul respectiv nu existau dispoziții specifice referitoare la motivele de detenție sau la garanțiile acordate solicitanților.
42 Propunere de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre [COM(2008) 815 final/2 din 9 decembrie 2008].
43 Articolul 4 din Directiva 2013/33.
44 Prin urmare, a fortiori, Directiva 2013/33 nu conține nicio dispoziție specifică referitoare la desfășurarea unei proceduri de recurs, de exemplu dacă aceasta ar trebui să înceteze în cazul în care solicitantul este eliberat din detenție.
45 Hotărârea din 26 septembrie 2018, Belastingsdienst/Toeslagen (Efectul suspensiv al apelului) (C‑175/17, EU:C:2018:776, punctul 34 și jurisprudența citată).
46 Modalitățile procedurale naționale nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile acțiunilor similare de drept intern (principiul echivalenței) (a se vedea punctele 79-81 de mai jos) și nici să fie concepute astfel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea punctele 71-78 de mai jos); Hotărârea din 26 septembrie 2018, Belastingsdienst/Toeslagen (Efectul suspensiv al apelului) (C‑175/17, EU:C:2018:776, punctul 39 și jurisprudența citată). În ceea ce privește principiul efectivității, a se vedea de asemenea articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, care prevede că „[s]tatele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii”.
47 A se vedea punctul 57 de mai sus.
48 Hotărârea din 26 septembrie 2018, Belastingsdienst/Toeslagen (Efectul suspensiv al apelului) (C‑175/17, EU:C:2018:776).
49 Directiva Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat (JO 2005, L 326, p. 13, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 242).
50 Hotărârea din 26 septembrie 2018, Belastingsdienst/Toeslagen (Efectul suspensiv al apelului) (C‑175/17, EU:C:2018:776, punctul 30).
51 Hotărârea din 26 septembrie 2018, Belastingsdienst/Toeslagen (Efectul suspensiv al apelului) (C‑175/17, EU:C:2018:776, punctul 31), care citează în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi (C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 51).
52 Hotărârea din 26 septembrie 2018, Belastingsdienst/Toeslagen (Efectul suspensiv al apelului) (C‑175/17, EU:C:2018:776, punctul 47).
53 Hotărârea din 17 iulie 2014, Sánchez Morcillo și Abril García (C‑169/14, EU:C:2014:2099).
54 Directiva Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).
55 A se vedea Hotărârea din 17 iulie 2014, Sánchez Morcillo și Abril García (C‑169/14, EU:C:2014:2099 punctele 44-46 și 50).
56 Hotărârea Sánchez Morcillo și Abril García (C‑169/14, EU:C:2014:2099, punctul 35).
57 Conform unei jurisprudențe constante a Curții, principiul egalității armelor, ca și, printre altele, principiul audi alteram partem, nu reprezintă decât un corolar al noțiunii înseși de proces echitabil, care presupune obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a‑și susține cauza, inclusiv probele, în condiții care nu o plasează într‑o situație de dezavantaj net în raport cu adversarul său. A se vedea Hotărârea din 17 iulie 2014, Sánchez Morcillo și Abril García (C‑169/14, EU:C:2014:2099, punctele 48 și 49).
58 Hotărârea din 12 februarie 1974, 152/73, EU:C:1974:13.
59 Hotărârea din 12 februarie 1974, Sotgiu, 152/73, EU:C:1974:13, punctul 4.
60 Concluziile noastre prezentate în cauza Star Storage și alții (C‑439/14 și C‑488/14, EU:C:2016:307, punctele 37 și 38).
61 Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia (C‑69/14, EU:C:2015:662, punctul 34).
62 Printre instrumentele de drept internațional, menționăm Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [United Nations Treaty Series, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], astfel cum a fost completată cu Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967.
63 Hotărârea din 26 septembrie 2018, Belastingsdienst/Toeslagen (Efectul suspensiv al apelului) (C‑175/17, EU:C:2018:776, punctul 43), care citează Hotărârea din 27 iunie 2013, Agrokonsulting‑04 (C‑93/12, EU:C:2013:432, punctul 39), și Hotărârea din 9 noiembrie 2017, Dimos Zagoriou (C‑217/16, EU:C:2017:841, punctul 20).