1.

Instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii Europene au obligația de a‑și proteja personalul împotriva oricărei forme de intimidare și de hărțuire la locul de muncă. În acest scop, Banca Europeană de Investiții (BEI) a adoptat o reglementare internă numită „politica în ceea ce privește demnitatea la locul de muncă”.

2.

În speță, recurenta a introdus o „plângere” în temeiul acestei reglementări la BEI, ca urmare a unei hărțuiri sexuale pe care pretinde că a suferit‑o din partea superiorului său ierarhic începând din anul 2011 până la schimbarea atribuțiilor sale în cursul anului 2012. În opinia recurentei, procedura internă de anchetă, care a fost inițiată în urma depunerii plângerii sale, era afectată de mai multe erori care, în cele din urmă, au condus la respingerea plângerii.

3.

Pe lângă o încălcare a drepturilor sale procedurale, recurenta invocă în special caracterul ilicit al luării în considerare a elementelor care țin de viața sa privată, exclusiv în scopul punerii în discuție a credibilității sale.

4.

Dificultatea de a face dovada unei hărțuiri este inerentă naturii și modului de operare a acestui tip de comportament. O decizie administrativă de stabilire a caracterului real al acuzațiilor de hărțuire, adoptată în urma unei proceduri de investigare, se va întemeia astfel întotdeauna, cel puțin într‑o anumită măsură, pe opinii sau pe aprecieri privind aspectele legate de viața privată a persoanelor în cauză. În aceste condiții, respectarea normelor de procedură care reglementează procesul decizional prezintă o importanță deosebită.

5.

Prezentul recurs oferă Curții ocazia să abordeze, pentru prima dată, problema cerințelor procedurale pe care trebuie să le îndeplinească o procedură administrativă de anchetă pentru hărțuire. Prin urmare, prezenta cauză ridică problema temeiniciei unei jurisprudențe constante a Tribunalului Funcției Publice și a Tribunalului, potrivit căreia, în cadrul unei plângeri pentru hărțuire, drepturile procedurale care trebuie recunoscute persoanei acuzate de hărțuire se disting de cele, mai limitate, de care dispune autorul plângerii care se consideră victima unei hărțuiri ( 2 ).

6.

Articolul 24 alineatul (1) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE, Euratom) nr. 1023/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2013 de modificare a Statutului funcționarilor Uniunii Europene și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (denumit în continuare: „Statutul funcționarilor”) ( 3 ) prevede:

„Uniunea oferă asistență funcționarului, în special în procedurile împotriva autorilor de amenințări, ultraj, insulte, acte sau declarații defăimătoare sau alte infracțiuni împotriva persoanei și a proprietății, la care funcționarul sau membrii familiei sale sunt supuși ca urmare a calității pe care o are și atribuțiilor sale.”

7.

Regulamentul personalului BEI, adoptat la 20 aprilie 1960 de Consiliul de administrație al BEI, prevede, în versiunea sa revizuită prin decizia Consiliului de administrație al BEI din 4 iunie 2013, intrată în vigoare la 1 iulie 2013, la articolul 41:

„Diferendele de orice natură de ordin individual dintre Bancă și membrii personalului său sunt judecate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Orice acțiune a unui membru al personalului Băncii împotriva unei măsuri a Băncii de natură să îl lezeze trebuie formulată în termen de trei luni.

Pe lângă acțiunea în fața Curții de Justiție […], dar anterior introducerii acesteia, orice diferende, altele decât cele care decurg din punerea în discuție a măsurilor prevăzute la articolul 38, fac obiectul unei proceduri amiabile în fața comisiei de conciliere a Băncii.

Cererea de conciliere trebuie formulată în termen de trei luni [calculat de la] producerea faptelor sau de la notificarea măsurilor care fac obiectul diferendului. […]”

8.

Reglementarea BEI privind politica în materia respectării demnității persoanei la locul de muncă (denumită în continuare „politica în ceea ce privește demnitatea la locul de muncă”), adoptată de BEI la 18 noiembrie 2003 ( 4 ), prevede:

„Procedura de anchetă

[…]

Procedura de anchetă cuprinde următoarele dispoziții:

[…]

Sarcinile și componența comitetului de anchetă

Misiunea comitetului va consta în asigurarea unei structuri care garantează o anchetă obiectivă și independentă în privința unuia sau mai multor incidente și care conduce la formularea unei recomandări adresate președintelui pentru a dispune măsurile care se impun.

[…]

Procedura

[…]

Audierea

Audierea are drept obiectiv să stabilească în mod precis ceea ce s‑a întâmplat și să adune fapte care vor permite să se întocmească o recomandare motivată. Părțile nu au dreptul să își adreseze întrebări reciproc, fiind audiate separat. Ele nu pot fi obligate să repete detalii neplăcute sau jenante în cazul în care nu este absolut necesar. Se amintește tuturor părților implicate în anchetă și în audieri, inclusiv asistenților și martorilor, că sunt ținute de obligația de confidențialitate.

[…]

Comitetul are posibilitatea să adopte modul de a proceda pe care îl consideră adecvat. În general, audierea se prezintă sub forma unei serii de întâlniri separate, efectuate după cum urmează:

În cazul în care este necesar, comitetul poate interoga din nou persoanele implicate și convoca alți membri ai personalului sau poate solicita informații sau copii ale unor documente dacă consideră, în mod colectiv, că aceasta se justifică. În caz de incertitudine, președintele are ultimul cuvânt în domenii privind accesul la date sau recurgerea la alte metode de investigație, după consultarea responsabilului cu protecția datelor, după caz. Comitetul îl informează pe autorul plângerii cu privire la investigațiile suplimentare.

Rezultatul anchetei

Atunci când toate părțile vor fi fost audiate și toate celelalte investigații corespunzătoare eventuale vor fi fost efectuate, comitetul ar trebui să fie în măsură să delibereze și să propună o recomandare motivată. Acesta nu are putere de decizie.

Comitetul poate exprima diferite recomandări prin care se urmărește:

Recomandarea scrisă a comitetului este întocmită în termen de cinci zile de la finalizarea anchetei și este adresată președintelui în vederea adoptării unei decizii.

Decizia președintelui

[…]

În termen de cinci zile lucrătoare de la data la care a fost trimisă președintelui recomandarea, cele două părți vor fi informate în scris cu privire la decizia motivată a președintelui. Recomandarea comitetului va fi atașată acestei decizii. În cazul în care președintele este absent sau indisponibil și nu poate lua o decizie, se va delega puterea de decizie.”

9.

La 1 decembrie 2008, recurenta, OZ, a fost angajată de BEI, unde a lucrat, de la sfârșitul anului 2009, în cadrul unei direcții în care domnul F. exercita funcția de coordonator al personalului. În septembrie 2012, recurenta și‑a schimbat funcția. În ianuarie 2014, recurenta a comunicat șefului său de divizie că această schimbare a funcției era legată de o hărțuire sexuală pe care considera că o suferă din anul 2011 din partea domnului F.

10.

La 20 mai 2015, recurenta a depus o plângere la directorul general al departamentului de personal din cadrul BEI, în care susținea că este victima unei hărțuiri sexuale din partea domnului F.

11.

La 18 iunie 2015, directorul general al departamentului de personal a informat‑o pe recurentă că, în urma plângerii sale, a fost deschisă o procedură oficială de anchetă (denumită în continuare „procedura de anchetă”), în temeiul reglementării interne referitoare la politica în ceea ce privește demnitatea la locul de muncă.

12.

La 26 iunie 2015, comitetul de anchetă a fost numit în mod oficial, iar recurenta a fost informată cu privire la faptul că audierile vor avea loc la 20 iulie 2015.

13.

La 17 septembrie 2015, comitetul de anchetă a înmânat raportul său președintelui BEI (denumit în continuare „raportul comitetului de anchetă”).

14.

În raportul său, comitetul prezenta rezultatele anchetei sale după cum urmează: afirmațiile recurentei nu au putut fi confirmate, în lipsa unor martori care să fi asistat la actele invocate. În schimb, toți martorii au fost de acord cu privire la faptul că era necesar să se îngrijoreze cu privire la starea de sănătate a recurentei. Aceasta ar fi trăit o despărțire traumatizantă de fostul său partener și ar fi pierdut mult în greutate ulterior. De altfel, recurenta ar fi nerăbdătoare să avanseze în carieră și ar avea un caracter manipulator care ar putea cauza probleme grave în viața altor persoane. De asemenea, aceasta ar avea dificultăți în acceptarea oricărei forme de critică. În cele din urmă, comitetul a recomandat recurentei să învețe cum să aibă un spirit de echipă mai bun și să regăsească o atitudine pozitivă.

15.

La 16 octombrie 2015, președintele BEI a luat decizia de a respinge plângerea depusă de recurentă, pe baza recomandărilor comitetului de anchetă (denumită în continuare „decizia președintelui BEI”), raportul comitetului de anchetă fiind anexat la decizia menționată.

16.

În urma deciziei președintelui BEI, acesta a mai solicitat clarificări comitetului de anchetă în vederea eventualei inițieri a unei proceduri disciplinare, iar comitetul a prezentat observațiile sale finale la 12 ianuarie 2016. Ulterior, recurenta a introdus o cerere de conciliere, în temeiul articolului 41 din Regulamentul personalului BEI.

17.

La 29 iunie 2016, în conformitate cu concluziile comisiei de conciliere din 22 aprilie 2016, președintele BEI a constatat eșecul procedurii de conciliere.

18.

La 22 iulie 2016, recurenta a introdus o acțiune la Tribunal prin care solicita, printre altele, anularea deciziei președintelui BEI, precum și a raportului comitetului de anchetă și obligarea BEI la plata sumei de 20000 de euro cu titlu de reparare a prejudiciului moral pe care l‑ar fi suferit, precum și a unei sume de 977 de euro (inclusiv TVA) și contravaloarea plății cheltuielilor medicale efectuate ca urmare a prejudiciului respectiv în cuantum de 5850 de euro.

19.

În susținerea acțiunii sale în primă instanță, reclamanta a invocat în esență două motive. Primul motiv era întemeiat pe o încălcare a normelor procedurii de anchetă, precum și a drepturilor procedurale ale reclamantei în temeiul articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”) și al articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), ca urmare a faptului că nu ar fi fost respectate mai multe etape ale procedurii de anchetă. Al doilea motiv era întemeiat pe încălcarea articolului 8 din CEDO, precum și a articolului 7 din cartă ca urmare a faptului că raportul comitetului de anchetă, precum și decizia președintelui BEI ar conține elemente justificative care țin de viața privată a reclamantei, în special în ceea ce privește sănătatea sa psihică, care erau lipsite de relevanță în raport cu obiectul anchetei. Reclamanta considera că aceste nelegalități erau de natură să justifice anularea deciziei președintelui BEI, precum și angajarea răspunderii extracontractuale a acesteia din urmă.

20.

În hotărârea sa din 13 iulie 2017 (denumită în continuare „hotărârea atacată”) ( 5 ), Tribunalul a respins mai întâi concluziile în despăgubire ale reclamantei în ansamblu, considerând că niciuna dintre criticile prezentate de reclamantă nu constituia o nelegalitate care poate fi reproșată BEI. În continuare, dat fiind că reclamanta susținea că pretinsele nelegalități în sensul concluziilor în anulare corespundeau comportamentelor reproșate BEI pentru stabilirea concluziilor în despăgubire, Tribunalul a concluzionat că era de asemenea necesar să respingă concluziile în anulare.

21.

Prin memoriul din 22 septembrie 2017, recurenta a introdus prezentul recurs împotriva hotărârii Tribunalului.

22.

Recurenta solicită Curții:

23.

BEI solicită Curții:

24.

Recurenta, precum și BEI au fost reprezentate în ședința din 26 septembrie 2018.

25.

Recurenta invocă trei motive în susținerea recursului formulat, întemeiate, în primul rând, pe încălcarea articolului 47 din cartă, precum și a articolului 6 din CEDO, în al doilea rând, pe încălcarea articolului 7 din cartă, precum și a articolului 8 din CEDO și, în al treilea rând, pe o denegare de dreptate.

26.

Primul motiv privește în esență aprecierea efectuată de Tribunal cu privire la desfășurarea procedurii de anchetă în raport cu cerințele politicii în ceea ce privește demnitatea la locul de muncă și cu drepturile procedurale ale recurentei în temeiul articolului 47 din cartă și al articolului 6 din CEDO. Acest motiv este împărțit în patru aspecte privind diferite erori pretins săvârșite de Tribunal: stabilirea eronată a întinderii drepturilor procedurale de care dispune autorul plângerii, lipsa consecințelor nerespectării termenelor care reglementează procedura de anchetă, aprecierea eronată a componenței corecte a comitetului de anchetă și respingerea argumentelor recurentei care pun în discuție regimul de confidențialitate aplicat plângerii sale.

27.

Al doilea și al treilea motiv privesc respingerea de către Tribunal a argumentelor recurentei prin care urmărește să demonstreze nelegalitatea, în special în lumina articolului 7 din cartă și a articolului 8 din CEDO, a mai multor elemente cuprinse în raportul comitetului de anchetă pe care s‑ar fi întemeiat decizia președintelui BEI în vederea respingerii plângerii ca nefondată.

28.

În primul rând, trebuie să se arate că acțiunea în fața Tribunalului împotriva deciziei președintelui BEI din 16 octombrie 2015, deși a fost introdusă la 22 iulie 2016, respectiv la mai mult de nouă luni de la adoptarea acestei decizii, nu era inadmisibilă ( 6 ). Astfel, reiese din jurisprudență că termenul de trei luni prevăzut la articolul 41 primul paragraf din Regulamentul personalului BEI ( 7 ) pentru introducerea unei acțiuni în fața Tribunalului a fost întrerupt pe durata procedurii de conciliere inițiate în temeiul articolului 41 al treilea paragraf din același regulament ( 8 ). Cu toate că această procedură nu este obligatorie, utilizarea ei nu poate aduce atingere dreptului persoanei interesate de a sesiza instanța Uniunii ( 9 ). Acesta este motivul pentru care trebuie să se considere că termenul de introducere a acțiunii începe să curgă numai de la data deciziei finale de constatare a eșecului procedurii de conciliere, în speță la 29 iunie 2016.

29.

În al doilea rând, BEI invocă două excepții de inadmisibilitate a recursului. Aceasta susține, primo, că recursul nu se referă la niciun punct precis din hotărârea atacată și, secundo, că se limitează în esență să reproducă argumentele expuse deja în cererea introductivă formulată în primă instanță.

30.

În ceea ce privește prima excepție de inadmisibilitate, este suficient să se constate că această critică este nefondată, întrucât cererea de recurs se referă într‑adevăr, în notele de subsol, la puncte precise din hotărârea atacată. Pe de altă parte, în orice caz, articolul 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții nu prevede nicio obligație formală de a cita punctele numerotate din hotărârea atacată. Este suficient ca argumentele cuprinse în cererea de recurs să permită Curții să identifice raționamentul Tribunalului care ar fi afectat de erori de drept, astfel încât aceasta să poată exercita misiunea care îi revine în domeniul avut în vedere și să efectueze controlul său de legalitate ( 10 ).

31.

În ceea ce privește a doua excepție de inadmisibilitate, trebuie să se arate că majoritatea argumentelor invocate de recurentă privesc în esență aprecierea în drept efectuată de Tribunal. Or, reiese din jurisprudența Curții că, din moment ce o parte contestă interpretarea sau aplicarea dreptului Uniunii efectuată de Tribunal, aspectele de drept analizate în primă instanță pot fi rediscutate în cadrul unui recurs ( 11 ).

32.

Situația este însă diferită în ceea ce privește argumentele recurentei prin care solicită respingerea de către Tribunal a criticii privind componența comitetului de anchetă și regimul de confidențialitate aplicat plângerii (al treilea și al patrulea aspect ale primului motiv). În această privință, recurenta se limitează să repete argumentele de fapt prezentate deja în primă instanță. Ea reiterează în special critica sa potrivit căreia persoanele numite nu dispuneau de calificările și de imparțialitatea necesare, urmărind astfel să repună în discuție aprecierea faptelor de către Tribunal, fără a invoca totuși o denaturare a acestora. În consecință, argumentele respective trebuie respinse ca inadmisibile, în conformitate cu articolul 256 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE și cu articolul 58 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căruia controlul de legalitate efectuat de Curte în cadrul unui recurs se limitează la chestiuni de drept.

33.

În ceea ce privește, în al treilea rând, cererea recurentei prin care a solicitat cenzurarea unor elemente considerate nelegale din raportul comitetului de anchetă, este suficient să se constate că Tribunalul a statuat în mod corect, la punctele 22 și 23 din hotărârea atacată, că instanțele Uniunii nu au competența de a adresa somații instituțiilor ( 12 ). În plus, recurenta nu a contestat această parte a hotărârii în cererea sa de recurs. Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie respins de la bun început ca fiind inadmisibil.

34.

De asemenea, deși anularea hotărârii Tribunalului, precum și, dacă este cazul, a deciziei președintelui BEI poate conduce, desigur, la deschiderea unei noi eventuale proceduri de anchetă în cadrul BEI, nu revine totuși Curții obligația de a dispune redeschiderea, dat fiind că este de competența administrației să adopte măsurile pe care le presupune executarea unei hotărâri a Curții ( 13 ). Rezultă că ultimul capăt de cerere în recurs este de asemenea inadmisibil.

35.

Recurenta solicită Curții atât anularea hotărârii Tribunalului, cât și anularea deciziei președintelui BEI și angajarea răspunderii extracontractuale a acesteia.

36.

Astfel, trebuie să se examineze, într‑o primă etapă, dacă erorile de drept reproșate Tribunalului sunt de natură să justifice anularea hotărârii atacate (punctele 1 și 2). În cazul unui răspuns afirmativ, va trebui să se ridice, într‑o a doua etapă, problema dacă cauza este în stare de judecată și dacă erorile reproșate BEI justifică, eventual, anularea deciziei președintelui BEI, precum și angajarea răspunderii extracontractuale a acesteia din urmă (punctul 3).

37.

Prin intermediul primului motiv, recurenta reproșează Tribunalului că a concluzionat, după examinarea desfășurării procedurii de anchetă, că neregularitățile invocate de recurentă nu constituiau o încălcare a drepturilor sale procedurale, în temeiul articolului 47 din cartă și al articolului 6 din CEDO, și nu justificau astfel nici anularea deciziei președintelui BEI, nici angajarea răspunderii extracontractuale a acesteia.

38.

Recurenta reproșează Tribunalului că a încălcat drepturile sale care decurg din articolul 47 din cartă și din articolul 6 din CEDO prin faptul că a statuat, la punctul 52 din hotărârea atacată, că drepturile autorului plângerii în cadrul unei proceduri de anchetă pentru hărțuire sexuală, în temeiul politicii în ceea ce privește demnitatea la locul de muncă, sunt mai limitate decât cele de care dispune pârâtul. Întemeindu‑se pe această premisă eronată, Tribunalul ar fi înlăturat în mod greșit nelegalitățile procedurale invocate de recurentă.

39.

Mai precis, recurenta susține, în primul rând, că Tribunalul a încălcat principiul egalității armelor, principiul contradictorialității, precum și dreptul la apărare al recurentei, considerând că era legitim ca comitetul de anchetă să nu îi fi comunicat declarațiile persoanei acuzate de hărțuire și ale persoanelor audiate în cursul anchetei, care au servit drept temei pentru decizia de respingere a plângerii.

40.

În al doilea rând, recurenta reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a considerat că era suficient ca comitetul de anchetă să audieze numai doi dintre cei unsprezece martori propuși de recurentă, pentru motivul că nu era nicidecum obligat să audieze toți martorii propuși de o parte la procedură.

41.

În al treilea rând, recurenta reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept, considerând că este legal faptul că comitetul de anchetă a înlăturat rapoartele medicale furnizate de recurentă în susținerea plângerii sale, întrucât aceste rapoarte au fost redactate după producerea faptelor în litigiu. Astfel, prin limitarea posibilităților sale de a prezenta elemente de probă, Tribunalul ar fi încălcat dreptul recurentei de a fi ascultată și dreptul său la apărare.

42.

Răspunsul Tribunalului la criticile invocate de recurentă în primă instanță, întemeiate pe nerespectarea drepturilor sale de către BEI în cursul procedurii de anchetă, se întemeiază pe o jurisprudență a Tribunalului Funcției Publice ( 14 ), confirmată de Tribunal ( 15 ), potrivit căreia situația unui petent în cadrul unei proceduri de anchetă pentru hărțuire morală nu poate fi asimilată cu cea a persoanei care face obiectul plângerii și, prin urmare, autorul plângerii nu se poate prevala de aceleași drepturi procedurale ca persoana acuzată.

43.

Întrucât această jurisprudență a fost dezvoltată în contextul unor cauze reglementate de Statutul funcționarilor, trebuie, mai întâi, să se amintească principalele caracteristici ale procedurii care a fost deschisă în urma unei cereri de asistență în temeiul statutului, precum și cele ale procedurii de anchetă despre care este vorba în speță (punctul i). În continuare, vom deduce de aici concluziile cu privire la drepturile procedurale care trebuie recunoscute diferitor persoane implicate în cadrul unei astfel de proceduri (punctul ii). În sfârșit, vom examina dacă aceste cerințe au fost respectate în speță (punctul iii).

44.

Obligația administrației Uniunii de a interveni în susținerea unui membru al personalului care se consideră victimă a unei hărțuiri sau a oricărei alte forme de intimidare decurge din obligația de asistență a administrației respective prevăzută, în ceea ce privește raporturile de muncă reglementate de Statutul funcționarilor, la articolul 24 din același statut. Introducerea unei cereri de asistență statutare este urmată de o anchetă administrativă pentru a se stabili faptele și pentru a se deduce de aici, în cunoștință de cauză, consecințele adecvate. Rezultă că ancheta administrativă nu are ca obiect sancționarea unui comportament, ci vizează mai întâi să stabilească dacă administrația este obligată să intervină în susținerea unui funcționar ( 16 ). În acest scop, este suficient să fie prezentat un început de dovadă cu privire la caracterul real al afirmațiilor, fără a anticipa însă rezultatul unei eventuale proceduri disciplinare inițiate ulterior ( 17 ).

45.

În mod similar, politica BEI în ceea ce privește demnitatea la locul de muncă prevede, pentru raporturile de muncă reglementate prin Regulamentul personalului BEI, o procedură oficială în cadrul căreia pretinsa victimă are posibilitatea de a depune în mod oficial o plângere care declanșează procedura de anchetă. Trebuie să se arate totuși că această procedură se diferențiază de procedura de anchetă care a fost inițiată în urma unei cereri de asistență prevăzute de statut ( 18 ). Procedura despre care este vorba în speță prevede astfel ca rezultat al procedurii nu numai respingerea plângerii sau inițierea unei proceduri disciplinare împotriva persoanei acuzate de hărțuire, ci și inițierea unei astfel de proceduri în ceea ce privește pretinsa victimă în cazul în care plângerea sa este considerată nefondată sau răuvoitoare. În această privință, ea merge, așadar, mai departe decât procedura prevăzută în urma unei cereri de asistență prevăzute de statut.

46.

Tribunalul a avut recent ocazia să amintească contextul în care a fost dezvoltată jurisprudența referitoare la cererile de asistență prevăzute de statut, menționată la punctul 42 din prezentele concluzii, precum și să clarifice conținutul acesteia ( 19 ).

47.

Din aceste precizări decurge că jurisprudența Tribunalului nu urmărește nici să limiteze drepturile procedurale ale autorului plângerii în cadrul unei proceduri de anchetă pentru hărțuire ca atare, nici să îi acorde, a priori, o poziție mai puțin favorabilă decât cea a pârâtului, autorul prezumat al hărțuirii ( 20 ). Este vorba mai degrabă despre a se face distincție între, pe de o parte, procedura administrativă de anchetă declanșată de cererea de asistență prevăzută de statut și, pe de altă parte, procedura disciplinară care este, după caz, inițiată ulterior ( 21 ). În timp ce procedura administrativă ar fi reglementată, potrivit Tribunalului, în principiu, de drepturile care decurg din articolul 41 din cartă, dreptul la apărare propriu‑zis ar fi aplicabil doar în stadiul procedurii disciplinare ( 22 ).

48.

Desigur, Tribunalul recunoaște că, potrivit jurisprudenței constante, respectarea dreptului la apărare în orice procedură inițiată împotriva unei persoane și susceptibilă să conducă la un act care o lezează reprezintă un principiu general al dreptului Uniunii și trebuie asigurată chiar și în lipsa oricărei reglementări privind procedura în cauză ( 23 ). Cu toate acestea, având în vedere că rolul persoanei care a depus o cerere de asistență constă în esență în colaborarea sa la buna desfășurare a anchetei pentru a se stabili faptele, Tribunalul concluzionează că această procedură nu poate fi considerată deschisă împotriva persoanei respective ( 24 ). În schimb, Tribunalul recunoaște că persoana acuzată de hărțuire trebuie, încă de la începutul procedurii, să fie în măsură să se apere împotriva acuzațiilor care o vizează ( 25 ). Prin urmare, în considerarea rolurilor pe care le au în cadrul unei proceduri de anchetă, Tribunalul a statuat, în mai multe hotărâri, că drepturile procedurale ale persoanelor în cauză se deosebesc.

49.

În această privință, trebuie totuși să se constate că, în orice caz, articolul 41 din cartă se aplică oricărei proceduri administrative, indiferent de caracterul acuzatorial sau inchizitorial al acesteia și consacră în special dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de adoptarea unei măsuri nefavorabile împotriva sa. În plus, trebuie amintit că principiul contradictorialității se aplică de asemenea oricărei proceduri care poate conduce la adoptarea unei decizii care să afecteze în mod semnificativ interesele unei persoane ( 26 ). Prin urmare, nu este necesar să se soluționeze în mod definitiv problema dacă o procedură administrativă de anchetă, indiferent dacă este reglementată de normele din statut sau de cele referitoare la politica BEI în ceea ce privește demnitatea la locul de muncă, intră în domeniul de aplicare al articolelor 47 și 48 din cartă ( 27 ).

50.

Deși este, desigur, adevărat că persoana acuzată de hărțuire este expusă riscului adoptării unei măsuri nefavorabile în sensul articolului 41 alineatul (2) din cartă, și anume decizia de a da curs cererii de asistență, încă de la începutul procedurii, este de asemenea important să se observe că procedura de anchetă poate, în egală măsură, aduce atingere persoanei care a introdus cererea respectivă. Aceasta este situația în special atunci când s‑a dovedit, în cursul procedurii, că cererea de asistență va fi respinsă ( 28 ). Prin urmare, asemenea persoanei acuzate de hărțuire care trebuie să fie în măsură să se apere împotriva acuzațiilor care o vizează, ceea ce justifică că aceasta poate fi ascultată, eventual în mai multe rânduri, în cadrul anchetei, și autorul plângerii trebuie să fie ascultat în același mod cu privire la motivele pe care administrația înțelege să le invoce în susținerea respingerii cererii sale, după caz ( 29 ). De altfel, acest aspect a fost de asemenea recunoscut în jurisprudența Tribunalului ( 30 ).

51.

Întrucât administrația este obligată să ofere oricărei persoane afectate posibilitatea de a‑și face cunoscut în mod util ( 31 ) punctul de vedere, acest lucru implică, în opinia noastră, că autorul plângerii trebuie să fie în măsură să conteste orice element pe care autoritatea competentă înțelege să își întemeieze decizia de respingere, indiferent dacă este vorba despre declarații făcute de martori sau despre alte surse, și să furnizeze orice element de probă cu privire la acest subiect. Astfel cum reiese din jurisprudența Tribunalului în această privință, nu se poate considera în special că simpla luare în considerare a plângerii inițiale sau a observațiilor anterioare este deja suficientă pentru a reține că a fost respectat dreptul de a fi ascultat al autorului plângerii. Se poate dovedi necesar în special să se dea posibilitatea autorului plângerii să formuleze observații cu privire la un proiect de raport de anchetă ( 32 ).

52.

Aceste considerații valabile în cazul oricărei anchete administrative pentru hărțuire se aplică a fortiori procedurii de anchetă inițiate în temeiul reglementării interne a BEI, întrucât aceasta prevede astfel posibilitatea de a adopta mai multe decizii care aduc atingere autorului plângerii, în sensul articolului 41 alineatul (2) din cartă, inclusiv acuzarea sa.

53.

Din considerațiile care precedă decurge că, cel târziu din momentul în care este cert că plângerea va fi respinsă, autorul plângerii trebuie să dispună, în temeiul articolului 41 din cartă, de aceleași drepturi procedurale ca și cele de care dispune persoana acuzată de hărțuire ( 33 ). Prin urmare, autorul plângerii poate solicita, la fel ca persoana acuzată de hărțuire, să fie ascultat, eventual în mai multe rânduri, cu privire la faptele care îl privesc, în special în măsura în care autoritatea competentă formulează o apreciere asupra propriului său comportament.

54.

Prin urmare, contrar celor statuate de Tribunal la punctul 52 din hotărârea atacată, situația autorului plângerii în cadrul unei proceduri de anchetă poate, în funcție de circumstanțele speței, să fie asimilată pe deplin cu cea a persoanei acuzate de hărțuire. Cu toate acestea, Tribunalul a statuat că, fără a săvârși vreo nelegalitate, comitetul de anchetă a refuzat să comunice recurentei conținutul declarațiilor persoanei acuzate de hărțuire, precum și ale martorilor pentru ca aceasta să poată formula observații. În acest sens, Tribunalul s‑a întemeiat în special pe faptul că politica în ceea ce privește demnitatea la locul de muncă nu prevede comunicarea declarațiilor persoanei acuzate de hărțuire autorului plângerii ( 34 ). Or, politica în ceea ce privește demnitatea la locul de muncă nu poate deroga de la principiile dreptului Uniunii amintite la punctul 48 din prezentele concluzii. Statuând astfel, Tribunalul a încălcat, așadar, conținutul dreptului recurentei de a fi ascultată în cadrul procedurii de anchetă, precum și principiul contradictorialității.

55.

În mod evident, Tribunalul nu a luat în considerare faptul că respingerea plângerii este, în sine, un act defavorabil care aduce atingere recurentei pentru a deduce că ar fi fost necesar să comunice recurentei declarațiile martorilor și ale persoanei acuzate de hărțuire pe care președintele înțelegea să își întemeieze decizia. Această neluare în considerare este cu atât mai surprinzătoare, întrucât Tribunalul Funcției Publice a subliniat deja în mai multe rânduri că eventuala recunoaștere de către administrație a existenței unei hărțuiri este susceptibilă în sine să aibă un efect benefic în cadrul procesului terapeutic de refacere a persoanei hărțuite, astfel încât administrația trebuie să asculte în mod util persoana în cauză înainte de respingerea plângerii sale ( 35 ). Acest lucru este valabil cu atât mai mult în cazul recurentei, în care respingerea plângerii era, în plus, însoțită de recomandările prin care i se reproșează că este ea însăși la originea problemelor identificate ca urmare a lipsei unei atitudini pozitive.

56.

În această privință, reiese din cuprinsul punctelor 48 și 49, precum și din cuprinsul punctelor 69 și 71 din hotărârea atacată că Tribunalul a admis că declarațiile persoanei acuzate de hărțuire și ale martorilor privind performanțele profesionale ale recurentei, starea sa de sănătate (psihică) și problemele sale private au avut un caracter decisiv care a condus la scăderea credibilității recurentei și, în cele din urmă, la respingerea plângerii de către președintele BEI. Or, întrucât recurenta nu a putut cunoaște, în mod evident, aceste elemente la momentul depunerii plângerii și al audierii sale și nu a putut nici să ia cunoștință de ele ulterior, nu se poate considera că a fost ascultată în mod util înainte de respingerea plângerii sale.

57.

Rezultă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a admis, în asemenea circumstanțe, dreptul recurentei de a cunoaște observațiile pârâtului, precum și conținutul mărturiilor pentru a prezenta observații sau elemente noi în sprijinul afirmațiilor sale. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât Tribunalul a arătat la punctul 48 din hotărârea atacată că obiectul anchetei se schimbase cu adevărat în cursul procedurii, întrucât președintele BEI avea în vedere adoptarea unor măsuri disciplinare împotriva recurentei, fără ca aceasta să fie ascultată cu privire la faptele care justifică această schimbare.

58.

Faptul că procedura disciplinară nu a fost în cele din urmă inițiată nu poate repune în discuție această constatare. Contrar celor susținute de reprezentantul BEI în ședință, respingerea plângerii este cea care aduce atingere recurentei în sensul articolului 41 din cartă, iar nu numai deschiderea unei proceduri disciplinare ulterioare.

59.

În orice caz, Tribunalul nu a evidențiat nici circumstanțe care ar permite să se admită că BEI acționa în interesul prevenirii unui risc de influențare a martorilor din partea recurentei sau că alte motive de confidențialitate ar fi putut justifica, după caz, restrângerea accesului său la declarațiile martorilor ( 36 ). De altfel, dacă această situație s‑ar fi regăsit, ar fi fost suficient să se comunice recurentei numai conținutul declarațiilor martorilor sau chiar un rezumat al aspectelor reținute în vederea întocmirii raportului de anchetă, fără a divulga identitatea persoanelor aflate la originea acestor mărturii.

60.

Din considerațiile care precedă rezultă că, statuând, în asemenea circumstanțe, că comitetul de anchetă nu avea obligația să comunice recurentei conținutul declarațiilor persoanei acuzate de hărțuire și ale martorilor pe care înțelegea să își întemeieze recomandările, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept. Prima critică din cadrul primului aspect al primului motiv trebuie, așadar, să fie admisă.

61.

Recurenta reproșează în continuare Tribunalului că a statuat că respectarea dreptului său de a fi ascultată, precum și principiul contradictorialității nu impuneau convocarea tuturor martorilor pe care i‑a propus.

62.

În această privință, este necesar să se observe că, potrivit jurisprudenței Tribunalului Funcției Publice citate la punctul 55 din hotărârea atacată, un comitet de anchetă nu este desigur obligat să convoace toți martorii propuși de autorul unei plângerii, dată fiind puterea sa de apreciere în ceea ce privește desfășurarea anchetei ( 37 ). Totuși, această putere de apreciere este de asemenea delimitată de principiul bunei administrări și de drepturile procedurale ale persoanelor interesate consacrate la articolul 41 din cartă. Prin urmare, deciziile comitetului de anchetă în ceea ce privește desfășurarea anchetei nu sunt excluse, de la bun început, de la orice control jurisdicțional. Astfel, comitetul de anchetă nu se poate abține, printre altele, fără motivare și fără justificare, de la audierea martorilor propuși, ci trebuie să se asigure că părțile sunt ascultate în mod echitabil pentru a garanta dreptul acestora de a fi ascultate.

63.

Din această perspectivă, Tribunalul Funcției Publice a admis că este justificat să nu se convoace martori suplimentari într‑o cauză în care comitetul de anchetă convocase deja cincisprezece din cei optsprezece martori propuși de persoana în cauză, precum și alți douăzeci ( 38 ). Se poate deduce de aici că nu există o obligație de a convoca toți martorii propuși de o parte, atunci când comitetul de anchetă consideră că este suficient de lămurit cu privire la fapte și când persoanele interesate au fost deja ascultate în mod adecvat. De asemenea, într‑o altă cauză, Tribunalul Funcției Publice s‑a întemeiat pe faptul că anchetatorul dispunea de elemente suficiente la dosar pentru a confirma decizia acestui anchetator de a convoca doar doisprezece dintre cei 52 de martori propuși de reclamantă ( 39 ).

64.

Cu toate acestea, în hotărârea atacată, Tribunalul nu a ridicat problema dacă comitetul de anchetă era deja suficient de lămurit sau dacă recurenta fusese deja ascultată în mod corespunzător. Dimpotrivă, reiese din cererea de recurs că numai o mică parte a martorilor propuși de recurentă a fost convocată, pe de o parte, și că ea nici nu a fost informată cu privire la aceasta, pe de altă parte. Limitându‑se în aceste condiții să constate că comitetul de anchetă nu era nicidecum obligat să convoace toți martorii recurentei, Tribunalul a săvârșit, așadar, o eroare de drept.

65.

Rezultă că a doua critică din cadrul primului aspect al primului motiv trebuie de asemenea admisă.

66.

Tribunalul a considerat, la punctul 58 din hotărârea atacată, că BEI a putut în mod întemeiat să înlăture certificatele medicale prezentate de recurentă ca probe ale existenței unor acte constitutive ale unei hărțuiri, având în vedere că persoanele care le‑au redactat nu asistaseră la pretinsele acte în discuție.

67.

În acest context, este necesar să se arate că asemenea certificate medicale pot aduce, în mod cert, clarificări cu privire la existența, chiar la natura unui prejudiciu suferit de pretinsa victimă a unei hărțuiri, în funcție de conținutul lor și de data întocmirii lor. De altfel, acest lucru a fost recunoscut de Tribunal la punctul 58 din hotărârea atacată. În schimb, nu se poate atribui unui certificat medical aceeași forță probantă ca unei mărturii directe a unei persoane care a asistat la actul în discuție. Întrucât obiectul anchetei este însă stabilirea caracterului real al unor acte precise, pretinse de autorul plângerii, precum și aprecierea lor în lumina definiției hărțuirii sexuale, Tribunalul a statuat astfel în mod corect că certificatele medicale prezentate de recurentă nu puteau fi utilizate pentru a se stabili dacă aceste evenimente avuseseră loc ( 40 ).

68.

Din considerațiile care precedă rezultă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a statuat că drepturile de care se putea prevala recurenta în cadrul anchetei erau mai puțin extinse decât cele de care dispunea persoana acuzată de hărțuire și că nu avea, în consecință, dreptul de a i se comunica conținutul declarațiilor persoanei acuzate de hărțuire, precum și cel al declarațiilor martorilor și de a‑și preciza observațiile cu privire la acest subiect sau de a solicita convocarea unor martori suplimentari, în măsura în care ar fi fost necesar pentru respectarea dreptului său de a fi ascultată.

69.

Al doilea aspect al primului motiv are ca obiect aprecierea de către Tribunal a consecințelor nerespectării anumitor termene prevăzute de politica în ceea ce privește demnitatea la locul de muncă. Tribunalul a statuat, la punctele 47-49 din hotărârea atacată, că, în pofida nerespectării termenelor respective, nu se poate reproșa BEI nicio nelegalitate, având în vedere că convocarea la audiere, precum și decizia au ajuns la reclamantă într‑un termen rezonabil și că BEI a acționat cu diligență. Recurenta consideră, în schimb, că Tribunalul ar fi trebuit să constate caracterul strict obligatoriu al termenelor în cauză.

70.

Mai întâi, trebuie să se constate că politica în ceea ce privește demnitatea la locul de muncă are, ca reglementare internă a BEI, un caracter juridic obligatoriu, recunoscut de altfel de Tribunal la punctul 33 din hotărârea atacată ( 41 ). În consecință, contrar celor ce pare totuși să susțină Tribunalul la punctul 47 din hotărârea atacată, nu este necesar ca termenele prevăzute de această reglementare să fie considerate simple obiective care indică buna administrare, destinate să favorizeze desfășurarea procedurii într‑un termen rezonabil ( 42 ).

71.

Cu toate acestea, decurge dintr‑o jurisprudență constantă că chiar și încălcarea unui termen obligatoriu nu justifică în sine, în toate cazurile, anularea actului adoptat în urma procedurii în cauză ( 43 ). În aceste condiții, Tribunalul a pornit în mod corect, la punctul 47 din hotărârea atacată, de la premisa potrivit căreia consecințele nerespectării unui termen pot fi apreciate numai în funcție de circumstanțele speciale ale cauzei.

72.

În această privință, este necesar să se arate că politica în ceea ce privește demnitatea la locul de muncă condiționează diferitele etape ale procedurii de anchetă de respectarea unor termene foarte scurte, uneori termene scurte de cinci zile lucrătoare. Având în vedere impactul potențial grav al anchetei asupra relațiilor din cadrul echipei și poziția expusă a autorul plângerii, precum și interesul persoanei acuzate de hărțuire de a se disculpa de orice acuzație formulată împotriva ei cât mai repede, aceste termene sunt menite să evite orice prelungire a unei situații de incertitudine. Rezultă că finalitatea urmărită de termenele care reglementează procedura de anchetă nu se limitează la încadrarea temporală a acestei proceduri, ci este aceea de a proteja interesele persoanelor vizate.

73.

Această finalitate nu justifică însă anularea unei decizii adoptate în afara termenului. Dimpotrivă, anularea deciziei pentru simplul motiv că a fost adoptată în afara termenului ar echivala tocmai cu menținerea stării de incertitudine pe care termenele urmăresc să o evite.

74.

În orice caz, rezultă de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că nerespectarea unui termen poate da naștere dreptului la reparație. În acest context, instanța Uniunii trebuie să procedeze la o apreciere globală a situației în speță pentru a stabili dacă durata unei proceduri era nerezonabilă ( 44 ). În speță, se impune constatarea că Tribunalul, analizând problema dacă convocarea la audiere și comunicarea deciziei președintelui BEI au avut loc într‑un termen rezonabil, având în vedere circumstanțele speței, a aplicat în mod corect această jurisprudență. Acesta a luat în considerare în special, pe de o parte, în ceea ce privește termenul pentru inițierea anchetei, faptul că recurenta a fost informată în mai multe rânduri cu privire la stadiul actual al plângerii sale (punctul 36 din hotărârea atacată) și, pe de altă parte, în ceea ce privește termenul pentru comunicarea deciziei președintelui, faptul că obiectul anchetei se schimbase în cursul procedurii, ceea ce impunea, în mod necesar, furnizarea unor informații suplimentare (punctele 48 și 49 din hotărârea atacată).

75.

Dincolo de aceste constatări, concluzia Tribunalului potrivit căreia perioada scursă între depunerea plângerii, la 20 mai 2015, și decizia președintelui BEI din 16 octombrie 2015 nu era nerezonabil de lungă ține de puterea sa suverană de apreciere a faptelor. Prin urmare, această concluzie nu mai poate fi pusă în discuție în stadiul recursului.

76.

Rezultă că argumentul recurentei potrivit căruia nerespectarea termenelor prevăzute de procedura de anchetă ar fi trebuit să conducă la anularea deciziei președintelui BEI și la angajarea răspunderii extracontractuale a acesteia trebuie respins.

77.

Prin intermediul celui de al doilea și al celui de al treilea motiv, recurenta reproșează în esență Tribunalului că nu a considerat nelegal faptul că președintele BEI și‑a întemeiat decizia pe mărturii provenite de la persoane necalificate în această privință și care au descris‑o pe recurentă ca fiind o persoană cu probleme psihice, care se despărțise într‑un mod dureros de fostul său partener, despărțire în urma căreia ar fi pierdut mult în greutate, care are dificultăți în a accepta orice formă de critică și un caracter manipulator, lăsând astfel să se înțeleagă că plângerea sa era motivată de alte rațiuni decât hărțuirea sexuală pe care pretinde că ar fi suferit‑o.

78.

În acest context, recurenta reproșează de asemenea Tribunalului o eroare de motivare, întrucât s‑ar fi contrazis statuând, la punctul 76 din hotărârea atacată, că, în pofida faptului că menționarea acestor elemente a fost „atât superfluă, cât și regretabilă”, acest lucru nu constituia o nelegalitate care poate fi reproșată BEI.

79.

Pentru a înlătura argumentele recurentei, Tribunalul s‑a întemeiat, la punctul 71 din hotărârea atacată, pe faptul că comitetul de anchetă, precum și președintele BEI nu ar fi făcut ei înșiși declarații privind viața privată sau sănătatea psihică a recurentei, ci s‑ar fi limitat să reproducă declarațiile martorilor cu privire la acest subiect. Tribunalul pare să concluzioneze că aceste afirmații nu erau astfel imputabile BEI.

80.

Cu toate acestea, la punctul 71, precum și la punctul 81 din hotărârea atacată, Tribunalul a subliniat că comitetul s‑a întemeiat într‑adevăr pe aceleași declarații pentru a‑și justifica recomandarea de respingere a plângerii. În acest context, este necesar să se arate că recomandarea respectivă punea în discuție mai mult credibilitatea recurentei ca persoană, decât cea a afirmațiilor sale. Astfel, comitetul de anchetă a făcut din evaluarea personalității recurentei, pretins stabilită de martori, temeiul însuși al respingerii plângerii. Or, nu se poate admite că comitetul de anchetă și, ulterior, președintele BEI își întemeiază decizia care aduce atingere reclamantei pe o apreciere pe care nu și‑au asumat‑o. Astfel, misiunea comitetului de anchetă este tocmai de a stabili faptele care justifică decizia finală. În ședință, s‑a precizat în această privință că nu este de competența președintelui BEI să efectueze verificări factuale suplimentare. În aceste condiții, Tribunalul ar fi trebuit să concluzioneze că observațiile cu privire la personalitatea și la comportamentul recurentei cuprinse în raportul comitetului de anchetă erau imputabile BEI. A contrario, în cazul în care Tribunalul ar fi ajuns la concluzia că comitetul de anchetă ar fi reprodus doar – dar nu și le‑a însușit – aprecierile conținute în mărturii, Tribunal ar fi trebuit să rețină în acest caz lipsa motivării deciziei președintelui BEI, care nu se întemeia pe altceva decât pe raportul comitetului de anchetă și pe mărturiile reproduse de acesta. Raționamentul urmat de Tribunal în ceea ce privește imputabilitatea BEI a aprecierilor conținute în declarațiile martorilor este astfel afectată de o eroare de drept.

81.

În plus, Tribunalul a respins argumentele invocate de recurentă prin care urmărea să demonstreze o încălcare a articolului 7 din cartă, arătând, la punctele 74 și 75 din hotărârea atacată, că raportul comitetului de anchetă, precum și decizia președintelui BEI nu au făcut obiectul unei difuzări și că elementele reținute în raportul respectiv nu au avut în cele din urmă nicio consecință, în special de natură disciplinară, asupra situației profesionale a recurentei.

82.

În ceea ce privește ultimul dintre aceste două argumente, faptul că evaluarea comportamentului și a personalității recurentei nu au avut consecințe de natură disciplinară este irelevant pentru examinarea problemei dacă declarațiile care au fost astfel făcute constituie o încălcare a articolului 7 din cartă, ori a articolului 8 din CEDO.

83.

Prin urmare, rămâne să se stabilească dacă Tribunalul a concluzionat în mod întemeiat că o încălcare a articolului 7 din cartă putea fi exclusă, în măsura în care raportul a fost comunicat numai persoanei acuzate de hărțuire și președintelui BEI.

84.

În această privință, este necesar să se arate, mai întâi, că Tribunalul Funcției Publice a considerat, într‑o hotărâre privind o anchetă pentru hărțuire morală, că divulgarea de informații care ar putea genera zvonuri negative în privința reclamantei și ar putea aduce astfel atingere reputației și credibilității sale doar față de persoanele acuzate de hărțuire era suficientă pentru a concluziona în sensul unei nelegalități care dă dreptul la despăgubiri ( 45 ).

85.

În schimb, într‑o cauză privind respingerea unei candidaturi la o promovare de către Comisia Europeană, care era însoțită de comentarii ofensatoare, Curtea a ținut de asemenea seama de faptul agravant că documentul în cauză a făcut obiectul unei difuzări în cadrul întregii divizii ( 46 ).

86.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aspectul dacă un comentariu considerat ofensator sau de natură să discrediteze persoana în cauză a făcut obiectul unei difuzări poate fi luat în considerare, în mod cert, pentru a demonstra o încălcare a dreptului la respectarea vieții private, în temeiul articolului 8 din CEDO, care include nu numai respectarea reputației, ci și respectarea onoarei unei persoane ( 47 ). În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe rânduri că integritatea psihică ține de asemenea de dreptul la respectarea vieții private consacrat la articolul 8 din CEDO ( 48 ). Cu toate acestea, pentru a demonstra o încălcare a articolului 8 din CEDO, trebuie luate în considerarea, în plus, atât gravitatea declarației ( 49 ), cât și finalitatea sa ( 50 ), precum și eventuale justificări. Rezultă că o încălcare a articolului 8 din CEDO nu poate fi apreciată numai prin prisma aspectului dacă afirmațiile au făcut obiectul unei difuzări.

87.

Cu toate acestea, Tribunalul nu a efectuat o apreciere a gravității comentariilor și a efectului lor asupra integrității psihice a recurentei, astfel cum aceasta a încercat să stabilească cu ajutorul certificatelor medicale. Nu a stabilit nici dacă declarațiile puteau contribui în mod util și obiectiv la o evaluare a caracterului răuvoitor sau nu al plângerii. În sfârșit, în ceea ce privește o eventuală justificare, Tribunalul ar fi trebuit să analizeze dacă ancheta privind aspectele legate de viața privată a recurentei și menționarea lor în raportul comitetului de anchetă, precum și decizia președintelui BEI erau pertinente în raport cu obiectul anchetei, și anume stabilirea caracterului real al actelor săvârșite de persoana acuzată de hărțuire.

88.

Rezultă din ansamblul acestor considerații că este afectat de erori de drept raționamentul Tribunalului potrivit căruia o încălcare a articolului 7 din cartă și a articolului 8 din CEDO poate fi înlăturată numai ca urmare a lipsei unor consecințe disciplinare ale observațiilor asupra personalității și comportamentului recurentei, precum și a unei divulgări a raportului în cadrul unității sale.

89.

Temeinicia primului aspect al primului motiv privind întinderea drepturilor procedurale ale recurentei justifică în sine anularea hotărârii atacate. Astfel, întemeindu‑se pe premisa eronată că drepturile procedurale care trebuie recunoscute recurentei erau, în principiu, mai puțin extinse decât cele ale persoanei acuzate de hărțuire, Tribunalul a înlăturat argumentele recurentei prin care urmărea să demonstreze nelegalitățile în desfășurarea procedurii de anchetă. Întrucât respingerea concluziilor în anulare, precum și a concluziilor în despăgubire s‑a întemeiat în întregime pe lipsa oricărei nelegalități în cadrul acestei proceduri, hotărârea atacată trebuie să fie astfel anulată.

90.

Prin urmare, nu mai este necesar să se ridice problema dacă temeinicia celui de al doilea motiv referitor la erorile de drept săvârșite de Tribunal în cadrul aprecierii unei încălcări a articolului 7 din cartă justifică de asemenea anularea hotărârii atacate. În urma anulării hotărârii atacate, aceste considerații sunt totuși relevante pentru aprecierea concluziilor în despăgubire invocate în primă instanță.

91.

Potrivit articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta poate, în cazul în care anulează hotărârea Tribunalului, să soluționeze în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

92.

Aceasta este situația în speță în ceea ce privește anularea deciziei președintelui BEI solicitată de reclamantă în prima instanță, întrucât o interpretare corectă a întinderii drepturilor procedurale ale recurentei de către Tribunal ar fi trebuit să conducă la anularea deciziei președintelui BEI.

93.

Desigur, potrivit unei jurisprudențe constante, o încălcare a drepturilor procedurale, în special a dreptului de a fi ascultat, nu justifică anularea unei decizii luate în urma unei proceduri administrative decât dacă, în lipsa acestei neregularități, procedura respectivă ar fi putut avea un rezultat diferit ( 51 ). Nu aceasta este situația în special atunci când administrația nu dispune de nicio marjă de apreciere în ceea ce privește decizia care trebuie adoptată la finalul procedurii.

94.

Or, în speță, nu se poate exclude că decizia președintelui BEI ar fi fost diferită în cazul în care recurenta ar fi avut dreptul să conteste declarațiile persoanei acuzate de hărțuire și ale martorilor sau să prezinte elemente noi în susținerea plângerii sale. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât obiectul anchetei s‑a modificat față de momentul depunerii plângerii de către recurentă și s‑a concentrat, prin urmare, pe comportamentul recurentei și pe personalitatea sa, aspecte cu privire la care recurenta nu avusese încă ocazia să formuleze observații.

95.

Prin urmare, trebuie să se admită cererea în anulare formulată în primă instanță și să se anuleze decizia președintelui BEI de respingere a plângerii recurentei. De altfel, în cazul în care Curtea urmează această propunere și anulează decizia, va reveni BEI obligația de a adopta măsurile adecvate pe care le presupune executarea acestei anulări.

96.

Totuși, litigiul nu este în stare de judecată în ceea ce privește cererea de despăgubire ( 52 ).

97.

Astfel, reiese din considerațiile efectuate în cadrul celui de al doilea motiv ( 53 ) că Tribunalul trebuie să aprecieze din nou argumentul întemeiat pe încălcarea articolului 7 din cartă, ținând seama în special de gravitatea și de finalitatea comentariilor cuprinse în raportul comitetului de anchetă, precum și de eventuala justificare a acestora. În plus, problema dacă angajarea răspunderii extracontractuale a BEI poate fi justificată în raport cu prejudiciul pe care recurenta pretinde că l‑a suferit și cu legătura sa cu nelegalitățile invocate nu a fost încă examinată de Tribunal.

98.

Rezultă că este necesar să se trimită cauza la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la cererea de despăgubire.

99.

Întrucât cauza este trimisă la Tribunal spre rejudecare, cererea privind cheltuielile de judecată trebuie soluționată odată cu fondul.

100.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează: