1. 

Având la bază urmărirea penală inițiată împotriva comercianților cu amănuntul de articole pirotehnice, prezenta cauză oferă Curții ocazia de a se pronunța cu privire la domeniul de aplicare al directivelor referitoare la articolele pirotehnice, cu privire la conformitatea cu dreptul Uniunii a unei reglementări naționale care restrânge vânzarea de articole pirotehnice care conțin mai mult de un kilogram de compoziție pirotehnică ( 2 ) și cu privire la conformitatea cu Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne ( 3 ) a unui sistem de dublă autorizare pentru depozitarea articolelor pirotehnice.

2.

Articolul 1 alineatul (5) din Directiva privind serviciile prevede:

„Prezenta directivă nu afectează normele de drept penal ale statelor membre. Cu toate acestea, statele membre nu pot restricționa libertatea de a presta servicii prin aplicarea unor dispoziții de drept penal care reglementează sau afectează în mod specific accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia eludând normele prevăzute de prezenta directivă.”

3.

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din această directivă:

„Prezenta directivă se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într‑un stat membru.”

4.

În capitolul III din directiva menționată, intitulat „Libertate de stabilire pentru prestatori”, articolul 9, intitulat „Regimuri de autorizare”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre nu impun ca accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia să se supună unui regim de autorizare decât în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

5.

Articolul 10 din Directiva privind serviciile prevede:

„(1)   Regimurile de autorizare au la bază criterii care îngrădesc exercitarea competenței de apreciere a autorităților competente, pentru ca aceasta să nu fie utilizată într‑o manieră arbitrară.

(2)   Criteriile menționate la alineatul (1) sunt:

[…]

(7)   Prezentul articol nu aduce atingere repartizării competențelor la nivel local sau regional ale autorităților din statele membre care acordă autorizații.”

6.

Considerentul (4) al Directivei 2007/23/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 mai 2007 privind introducerea pe piață a articolelor pirotehnice ( 4 ) prevede:

„Directiva 96/82/CE a Consiliului din 9 decembrie 1996 privind controlul asupra riscului de accidente majore care implică substanțe periculoase [ ( 5 )] instituie cerințe de siguranță pentru unitățile în care sunt prezenți explozivi, inclusiv substanțe pirotehnice.”

7.

Articolul 1 din această directivă prevede:

„(1)   Prezenta directivă stabilește norme care urmăresc să realizeze libera circulație a articolelor pirotehnice pe piața internă, asigurând în același timp un înalt nivel de protecție a sănătății umane și a securității publice, precum și protecția și siguranța consumatorilor, ținând seama de aspectele relevante legate de protecția mediului.

(2)   Prezenta directivă stabilește cerințele esențiale de securitate pe care trebuie să le îndeplinească articolele pirotehnice în vederea introducerii lor pe piață.

[…]”

8.

Articolul 2 din directiva menționată prevede:

„În înțelesul prezentei directive:

[…]

[…]

[…]”

9.

Articolul 6 din Directiva 2007/23 prevede:

„(1)   Statele membre nu pot interzice, restricționa sau împiedica introducerea pe piață a articolelor pirotehnice care îndeplinesc cerințele prezentei directive.

(2)   Dispozițiile prezentei directive nu exclud măsurile luate de un stat membru, de interzicere sau restricționare, din motive de ordine publică, securitate publică, siguranță publică ori protecție a mediului, a deținerii, a utilizării și/sau a vânzării către publicul larg a articolelor pirotehnice de divertisment din categoriile 2 și 3, a articolelor pirotehnice de scenă și a altor articole pirotehnice.

[…]”

10.

Potrivit articolului 20 primul paragraf din această directivă:

„Statele membre stabilesc regimul sancțiunilor aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate în temeiul prezentei directive și asigură punerea în aplicare a acestora. Sancțiunile prevăzute trebuie să fie eficiente, proporționale și cu efect de descurajare.”

11.

Articolul 45 din Directiva 2013/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iunie 2013 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la punerea la dispoziție pe piață a articolelor pirotehnice ( 6 ) prevede:

„Statele membre stabilesc regimul sancțiunilor aplicabile în cazul încălcării de către operatorii economici a dispozițiilor de drept intern adoptate în temeiul prezentei directive și iau toate măsurile necesare pentru a asigura aplicarea acestora. Pentru încălcările grave, aceste norme pot prevedea sancțiuni penale.

Sancțiunile prevăzute sunt eficiente, proporționale și cu efect de descurajare.”

12.

Potrivit articolului 5 din wet betreffende ontplofbare en voor de deflagratie vatbare stoffen en mengsels en de daarmede geladen tuigen (Legea privind substanțele explozibile și inflamabile, amestecurile și dispozitivele cu asemenea încărcături) ( 7 ) din 28 mai 1956:

„Încălcarea dispozițiilor adoptate în temeiul articolului 1 se pedepsește cu închisoarea de la 15 zile la 2 ani și cu o amendă de la o sută la o mie de franci sau numai cu una dintre aceste pedepse.”

13.

Articolul 200 din koninklijk besluit houdende algemeen reglement betreffende het fabriceren, opslaan, onder zich houden, verkopen, vervoeren en gebruiken van springstoffen (Decretul regal privind introducerea unei reglementări unitare pentru producerea, depozitarea, deținerea, desfacerea, transportul și utilizarea explozibililor) ( 8 ) din 23 septembrie 1958 prevede:

„Niciun explozibil nu poate fi păstrat în cantități mai mari decât cele pe care fiecare le poate deține în temeiul articolului 265 decât în magazine sau în depozite autorizate în mod corespunzător.”

14.

Potrivit articolului 257 din acest decret:

„Vânzarea oricărui explozibil în cantități mai mari decât cantitățile pe care orice persoană le poate deține, specificate la articolul 265, poate fi realizată numai în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

Condiția menționată la punctul 2 se aplică numai în cazul în care bunurile achiziționate sunt destinate depozitării sau deținerii provizorii pe teritoriul belgian.

Vânzătorul verifică și arhivează toate documentele prezentate de cumpărători pentru a dovedi respectarea obligațiilor prevăzute la primul paragraf. Aceste documente vor fi la dispoziția agenților din cadrul Direction générale Qualité et Sécurité du Service public fédéral Économie, P.M.E., Classes moyennes et Énergie [Direcția generală pentru calitate și securitate din cadrul Serviciului Public Federal pentru Economie, IMM‑uri, Clase Medii și Energie] și a autorităților polițienești și judiciare în spațiile în care se efectuează vânzările, timp de cel puțin trei ani.”

15.

Articolul 260 din ARS prevede:

„Vânzătorii cu amănuntul trebuie să fie întotdeauna titularii unei autorizații de depozitare; aceștia nu pot deține sau vinde în cantități oricât de mici, indiferent dacă este vorba despre alți explozibili decât cei indicați la articolul 261.

Depozitele lor trebuie să fie amenajate și menținute în conformitate cu articolul 251.”

16.

Potrivit articolului 261 din acest decret:

„Natura și cantitatea de explozibili care pot fi păstrați de către vânzătorii cu amănuntul se determină în fiecare caz specific prin decretul de autorizare, în funcție de gradul de securitate pe care îl prezintă fiecare depozit.

Aceste produse nu pot fi deținute peste următoarele cantități:

[…]

[…]”

17.

Articolul 265 din decretul menționat prevede:

„Nu se solicită nicio autorizație pentru a deține:

[…]

18.

Articolul 300 primul paragraf din ARS prevede:

„Încălcarea dispozițiilor prezentului regulament, cu excepția articolului 295, a decretelor adoptate pentru punerea în aplicare a acestor dispoziții, precum și a decretelor de autorizare se pedepsesc cu sancțiuni prevăzute de legea din 28 mai 1956.”

19.

În cadrul litigiului principal, inculpații sunt Van Gennip BVBA, Original BVBA, precum și domnii Antonius ten Velde și Antonius van der Schoot.

20.

Original este o întreprindere al cărei sediu social se află în Olen (Belgia), nu departe de Țările de Jos, care desfășoară activități de import, de comerț cu ridicata și de distribuție de articole pirotehnice de divertisment. În acest scop, Original dispune printre altele de două puncte de vânzare la Baerle‑Duc (Belgia), o comună situată parțial în provincia Brabantul de Nord (Țările de Jos) și anexată comunei Baarle‑Nassau (Țările de Jos), care sunt administrate de Van Gennip, care are sediul social la Baerle‑Duc. Domnii ten Velde și van der Schoot, doi resortisanți neerlandezi, sunt responsabilii punctelor de vânzare menționate, și anume Zena‑Tabak‑O‑Tiek și, respectiv, Zena‑De Bunker.

21.

Cei patru inculpați din litigiul principal sunt în esență urmăriți penal în calitate de comercianți cu amănuntul de produse pirotehnice pentru depozitarea de articole pirotehnice al căror conținut de CPT ar fi depășit nivelul maxim care figurează în autorizațiile emise acestora de autoritățile belgiene, depozitarea articolelor pirotehnice de divertisment în spații de depozitare neautorizate și vânzarea către un particular care nu deține o autorizație adecvată pentru o cantitate de articole pirotehnice al căror conținut de CPT depășește un kilogram.

22.

Din decizia de trimitere reiese că domnii ten Velde și van der Schoot au susținut că sancționarea încălcărilor astfel cum este prevăzută de legislația belgiană este contrară articolului 45 din Directiva 2013/29, potrivit căruia sancțiunile penale se aplică unor încălcări grave, și că niciuna dintre faptele de care sunt acuzați nu constituie o încălcare de această natură.

23.

Potrivit deciziei de trimitere, inculpații și openbaar ministerie (Ministerul Public, Belgia) se contrazic în ceea ce privește problema dacă obligația de a deține atât o autorizație federală în materie de explozibili, cât și o autorizație regională de mediu este conformă cu Directivele 2007/23 și 2013/29, precum și cu Directiva privind serviciile. În special, unii inculpați susțin că, dat fiind că legislația belgiană este contrară dreptului Uniunii, anumite fapte de care sunt acuzați nu pot fi considerate ilegale.

24.

Interpretarea dreptului Uniunii ar putea avea o incidență asupra caracterului sancționabil sau nesancționabil al faptelor reținute împotriva inculpaților.

25.

În aceste condiții, rechtbank van eerste aanleg te Antwerpen (Tribunalul de Primă Instanță din Antwerpen, Belgia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

26.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă încălcările pentru care sunt urmăriți penal inculpații din litigiul principal constituie încălcări grave în sensul articolului 45 din Directiva 2013/29.

27.

În această privință, astfel cum au subliniat mai multe părți în ședință, faptele pentru care inculpații din litigiul principal sunt urmăriți penal s‑au desfășurat între 22 noiembrie 2010 și 27 ianuarie 2013 și, în consecință, sunt anterioare adoptării și intrării în vigoare a Directivei 2013/29 ( 9 ).

28.

În plus, contrar articolului 45 din Directiva 2013/29, articolul 20 din Directiva 2007/23 nu prevede că statele membre pot prevedea sancțiuni penale pentru încălcări grave, ci se limitează să afirme că acestea din urmă stabilesc norme privind sancțiunile aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate în temeiul directivei menționate și că aceste sancțiuni trebuie să fie eficiente, proporționale și cu efect de descurajare.

29.

În aceste condiții, considerăm că nu este necesar să se interpreteze noțiunea „încălcări grave” care figurează numai în Directiva 2013/29, întrucât această directivă nu este aplicabilă ratione temporis litigiului principal.

30.

Pe de altă parte, presupunând că se susține că articolul 45 din Directiva 2013/29 este o lex melior care trebuie să se aplice retroactiv, deoarece, spre deosebire de articolul 20 din Directiva 2007/23, permite statelor membre să prevadă sancțiuni penale numai pentru încălcările grave, această afirmație nu ar putea fi, în opinia noastră, urmată.

31.

Cu titlu introductiv, trebuie să se sublinieze că reiese din fiecare dintre aceste dispoziții nu numai că statele membre sunt obligate să stabilească sancțiunile aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate în temeiul Directivelor 2007/23 și 2013/29, ci și că aceste sancțiuni trebuie să fie eficiente, proporționale și cu efect de descurajare ( 10 ).

32.

Această obligație a statelor membre decurge din particularitățile legate de punerea în aplicare și de executarea dreptului Uniunii. Astfel, cele din urmă revin în mare măsură statelor membre ( 11 ) și, în scopul de a asigura eficacitatea reglementării referitoare la articolele pirotehnice, aceasta trebuie să fie însoțită de un sistem de sancțiuni care trebuie stabilit de statele membre ( 12 ).

33.

Pentru acest motiv, dispoziții precum articolul 20 din Directiva 2007/23 sau articolul 45 din Directiva 2013/29 sunt clasice ( 13 ) în dreptul Uniunii, întrucât acestea nu sunt niciodată decât o reflectare a naturii sui generis a punerii în aplicare și a asigurării respectării dreptului Uniunii ( 14 ).

34.

Or, interpretarea acestor dispoziții propusă de inculpații din litigiul principal urmărește să le confere un domeniu de aplicare care nu le este propriu.

35.

Astfel, se impune constatarea că aceste dispoziții nu stabilesc nici incriminările, nici sancțiunile aplicabile ( 15 ), ci se limitează să indice că statele membre au obligația de a le prevedea pe acestea din urmă.

36.

În această privință, trebuie să se sublinieze că Directivele 2007/23 și 2013/29 se întemeiază pe articolul 95 CE (devenit articolul 114 TFUE), respectiv pe articolul 114 TFUE, iar nu pe articolul 83 TFUE. Prin urmare, contrar textelor întemeiate pe această din urmă dispoziție, Directivele 2007/23 și 2013/29 stabilesc norme care urmăresc să asigure libera circulație a articolelor pirotehnice pe piața internă, iar nu norme prin care să se stabilească norme minime în materie de sancțiuni penale aplicabile anumitor fapte sau comportamente ( 16 ).

37.

Pe de altă parte, întrucât articolul 20 din Directiva 2007/23 nu precizează natura sancțiunilor pe care le pot adopta statele membre, modul de redactare a acestei dispoziții le permite, fără îndoială, să determine natura sancțiunilor și, în consecință, să impună sancțiuni penale în cazul încălcării dispozițiilor naționale adoptate în temeiul Directivei 2007/23 ( 17 ).

38.

În sfârșit, această interpretare nu este, în opinia noastră, pusă în discuție de modificarea formulării utilizate de legiuitor cu ocazia redactării articolului 45 din Directiva 2013/29, întrucât această formulare nu poate avea drept efect restrângerea marjei de apreciere a statelor membre în ceea ce privește natura sancțiunilor adoptate în temeiul articolului 20 din Directiva 2007/23 ( 18 ).

39.

În schimb, trebuie amintit că împrejurarea că, pe plan formal, instanța națională a formulat întrebarea preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă instanța menționată s‑a referit sau nu s‑a referit la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și în special din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului ( 19 ).

40.

În această privință, în primul rând, se impune constatarea că, întrucât faptele pentru care sunt urmăriți penal inculpații din litigiul principal s‑au desfășurat în perioada cuprinsă între 22 noiembrie 2010 și 27 ianuarie 2013, acestea intră ratione temporis sub incidența Directivei 2007/23. În consecință, considerăm că, pentru a furniza un răspuns util instanței de trimitere, trebuie să se reformuleze întrebarea preliminară pentru a se stabili dacă articolul 20 din această directivă permite statelor membre să impună sancțiuni penale.

41.

Or, astfel cum am subliniat la punctul 37 din prezentele concluzii, răspunsul la această întrebare este, fără îndoială, afirmativ. Cu toate acestea, este de competența instanței de trimitere să verifice dacă sancțiunile prevăzute sunt eficiente, proporționale și cu efect de descurajare.

42.

În al doilea rând, reiese din cea de a doua întrebare preliminară că instanța de trimitere nu exclude faptul că sistemul belgian al dublei autorizări pentru depozitarea articolelor pirotehnice destinate vânzării face obiectul Directivei privind serviciile. În plus, două încălcări menționate în prima întrebare preliminară sunt încălcări ale autorizațiilor emise în temeiul acestui sistem de dublă autorizare. În consecință, trebuie să se stabilească dacă statele membre pot să prevadă sancțiuni penale în cazul încălcării legislației naționale care reglementează accesul sau exercitarea activităților de servicii.

43.

Or, întrucât articolul 1 alineatul (5) din Directiva privind serviciile prevede că aceasta nu afectează normele de drept penal ale statelor membre, cu condiția ca acestea să nu aibă ca efect eludarea normelor prevăzute de directiva menționată, răspunsul la această întrebare este afirmativ.

44.

Având în vedere toate aceste considerații, apreciem că este necesar să se răspundă la prima întrebare preliminară că, fără a fi necesar să se stabilească dacă încălcările în cauză sunt grave, articolul 20 din Directiva 2007/23 și articolul 1 alineatul (5) din Directiva privind serviciile trebuie interpretate în sensul că statele membre pot să prevadă sancțiuni penale, cu condiția ca, în ceea ce privește Directiva 2007/23, aceste sancțiuni să fie eficiente, proporționale și cu efect de descurajare și ca, în ceea ce privește Directiva privind serviciile, dispozițiile naționale să nu aibă ca efect eludarea normelor din directiva menționată, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

45.

Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă principiul liberei circulații a articolelor pirotehnice, prevăzut la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2007/23 coroborat, dacă este cazul, cu articolul 10 din Directiva privind serviciile, se opune unor reglementări naționale care condiționează spațiile de depozitare a articolelor pirotehnice conforme cu Directiva 2007/23, legate de comerțul cu amănuntul, de deținerea unei duble autorizații care presupune, pe de o parte, o autorizație emisă în temeiul legislației privind producerea, depozitarea, deținerea, desfacerea, transportul și utilizarea explozibililor și, pe de altă parte, o autorizație emisă în temeiul reglementării privind protecția mediului, aceste două sisteme de autorizare urmărind același obiectiv, și anume evaluarea preventivă a riscurilor de securitate, unul dintre aceste două sisteme de autorizare stabilind un plafon maxim redus pentru depozitarea articolelor pirotehnice de divertisment.

46.

În această privință, deși instanța națională menționează Directiva 2007/23 și Directiva privind serviciile, considerăm că reglementarea națională în discuție nu intră în domeniul de aplicare al primei directive.

47.

Astfel, Directiva 2007/23 reglementează tratamentul articolelor pirotehnice înainte ca acestea să fie introduse pe piață, precum și introducerea lor pe piață. În schimb, aceasta reglementează depozitarea în măsura în care aceasta are un impact direct asupra caracteristicilor și securității respectivelor articole. Astfel, reiese în special din considerentul (4) al Directivei 2007/23 ( 20 ) și din articolul 14 alineatele (1) și (2) din această directivă că depozitarea intră sub incidența acestui text doar în măsura în care condițiile de depozitare nu trebuie să afecteze conformitatea produsului pirotehnic cu cerințele esențiale de securitate stabilite în directiva respectivă.

48.

Or, legislația națională privește depozitarea articolelor pirotehnice conforme cu cerințele Directivei 2007/23 și destinate vânzării în cadrul comerțului cu amănuntul.

49.

În plus, deși este, desigur, adevărat că sistemul dublei autorizări menționat la punctul 23 din prezentele concluzii privește în mod formal depozitarea articolelor pirotehnice, și nu accesul sau exercitarea activității de comerț cu amănuntul a acestor articole, care constituie un „serviciu” în sensul aplicării Directivei privind serviciile ( 21 ), depozitarea articolelor pirotehnice destinate vânzării este o condiție prealabilă necesară pentru această activitate de comerț cu amănuntul.

50.

Astfel, pe de o parte, reiese din dosarul prezentat Curții că dispozițiile ARS în discuție se referă la „vânzătorii cu amănuntul” și, în consecință, la depozitarea în vederea vânzării. Pe de altă parte, faptul de a supune autorizării cantitatea de articole pirotehnice care poate fi depozitată în cadrul unei activități de comerț cu amănuntul are în mod incontestabil un efect atât asupra accesului la activitatea respectivă, cât și asupra exercitării acesteia. Astfel, lipsa unei autorizații de depozitare sau o autorizație foarte limitată pot restricționa de facto accesul la această activitate sau exercitarea ei.

51.

În consecință, considerăm că trebuie să se răspundă la cea de a doua întrebare preliminară prin prisma Directivei privind serviciile și în special a articolului 10 din aceasta ( 22 ).

52.

Observăm de asemenea că domeniul de aplicare al întrebării adresate de instanța de trimitere este, in fine, limitat, având în vedere că aceasta ridică problema compatibilității sistemului belgian al dublei autorizări cu dreptul Uniunii, iar nu a compatibilității sistemelor regional și federal cu dreptul Uniunii.

53.

În această privință, argumentele prezentate de inculpații din litigiul principal potrivit cărora cele două sisteme de autorizare urmăresc același obiectiv se întemeiază pe o premisă eronată.

54.

Astfel, reiese din explicațiile furnizate de guvernul belgian în ședință că, în ceea ce privește inculpații din litigiul principal, depozitarea articolelor pirotehnice în vederea vânzării acestor articole necesită obținerea a două autorizații. Pe de o parte, revine autorităților locale, care sunt responsabile cu protecția mediului, să emită o autorizație de mediu prin care se permite depozitarea unei anumite cote de articole pirotehnice care conțin o anumită cotă de CPT. Pe de altă parte, întrucât autoritățile federale sunt responsabile de siguranța și de sănătatea populației, acestora le revine sarcina de a elibera o autorizație de depozitare pentru o anumită cotă de articole pirotehnice care conțin o anumită cotă de CPT.

55.

În consecință, contrar susținerilor inculpaților din litigiul principal, aceste sisteme de autorizare urmăresc în mod necesar obiective diferite și obținerea fiecăreia dintre autorizații este supusă unor criterii diferite. În această privință, deși este, desigur, adevărat că cotele permise în conformitate cu aceste autorizații pot fi diferite, aceste sisteme nu sunt totuși contradictorii din moment ce respectarea autorizației prin care se stabilește cota cea mai redusă implică în mod necesar respectarea celeilalte autorizații.

56.

În ceea ce privește conformitatea sistemului dublei autorizări în discuție cu articolul 10 din Directiva privind serviciile, alineatul (1) al dispoziției menționate prevede că regimurile de autorizare „au la bază criterii care îngrădesc exercitarea competenței de apreciere a autorităților competente, pentru ca aceasta să nu fie utilizată într‑o manieră arbitrară”, în timp ce alineatul (2) enunță aceste criterii.

57.

Considerăm că sistemul belgian respectă aceste criterii.

58.

Astfel, în primul rând, având în vedere elementele de care dispune Curtea, criteriile pe care se sprijină sistemul belgian sunt, în opinia noastră, justificate de un motiv imperativ de interes general, și anume protecția securității publice și a mediului, și, dată fiind publicarea legislației federale și regionale, sunt făcute publice în prealabil, sunt transparente și accesibile.

59.

În al doilea rând, aceste criterii sunt, în opinia noastră, clare și lipsite de ambiguitate. În această privință, astfel cum am subliniat deja, cele două sisteme de autorizare nu se utilizează de două ori și urmăresc să protejeze interese publice diferite, în consecință, nu se poate susține că intervenția autorităților federale și regionale repune în discuție această apreciere. În plus, obligația de a deține atât o autorizație federală, cât și o autorizație regională nu poate constitui în sine un motiv de incompatibilitate cu Directiva privind serviciile, din moment ce legiuitorul Uniunii a indicat în mod expres la articolul 10 alineatul (7) din această directivă că articolul menționat „nu aduce atingere repartizării competențelor la nivel local sau regional ale autorităților din statele membre care acordă autorizații”.

60.

În al treilea rând, elementele aflate la dispoziția Curții nu ne permit să evaluăm caracterul nediscriminatoriu, proporțional și obiectiv al acestor criterii, aspect a cărui verificare revine, în consecință, instanței de trimitere.

61.

Având în vedere toate aceste considerații, apreciem că sistemul belgian al dublei autorizări pentru depozitarea articolelor pirotehnice nu este incompatibil cu articolul 10 din Directiva privind serviciile, sub rezerva caracterului nediscriminatoriu, proporțional și obiectiv al criteriilor care reglementează exercitarea puterii de apreciere a autorităților competente, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

62.

Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă principiul liberei circulații a articolelor pirotehnice care rezultă din Directivele 2007/23 și 2013/29 coroborate, dacă este cazul, cu articolele 34, 35 și 36 TFUE, raportat la principiul proporționalității, se opune unor reglementări naționale care interzic deținerea sau utilizarea de către consumatori și vânzarea către aceștia din urmă a unor articole pirotehnice care conțin mai mult de un kilogram de CPT.

63.

În primul rând, s‑a susținut, în cadrul procedurii în fața Curții, că legislația belgiană constituie o reglementare tehnică în sensul Directivei 98/34/CE ( 23 ) și că, în lipsa unei notificări către Comisia Europeană, această legislație nu este aplicabilă ( 24 ).

64.

În ședință, guvernul belgian a susținut că, dat fiind că legislația națională este o măsură „necesară pentru a asigura protecția persoanelor și în special a lucrătorilor, atunci când utilizează produsele” prevăzută la articolul 1 din Directiva 98/34, aceasta din urmă nu ar fi aplicabilă.

65.

Nu suntem convinși de această argumentație.

66.

Astfel, deși este evident, după cum vom arăta, că legislația belgiană urmărește să protejeze siguranța publică sau siguranța persoanelor, această legislație nu se referă la utilizarea de produse, ci la vânzarea acestora din urmă.

67.

De asemenea, guvernul belgian a susținut că, în măsura în care legislația anterioară condiționa vânzarea articolelor pirotehnice de deținerea de către cumpărător a unei autorizații atunci când produsul în cauză conținea 500 g de CPT, legislația în discuție în speță ar constitui o simplificare a unei măsuri anterioare a cărei notificare nu ar fi obligatorie.

68.

În această privință, Curtea a statuat că modificările aduse unui proiect de reglementare tehnică notificat deja Comisiei în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 98/34 care, în raport cu proiectul notificat, nu presupun decât o simplificare a condițiilor de utilizare a produsului respectiv și care, prin urmare, reduc eventualul impact al reglementării tehnice asupra schimburilor comerciale nu constituie o schimbare semnificativă a proiectului și, prin urmare, nu sunt supuse obligației de notificare prealabilă ( 25 ).

69.

Or, în speță, elementele prezentate Curții nu ne permit să stabilim cu certitudine dacă legislația anterioară mai restrictivă a fost notificată Comisiei în temeiul Directivei 98/34.

70.

În aceste condiții, considerăm că este de competența instanței de trimitere să verifice dacă acesta a fost cazul și dacă, prin urmare, guvernul belgian putea să nu notifice noua legislație.

71.

În orice caz, reglementarea belgiană nu constituie, în opinia noastră, o reglementare tehnică în sensul articolului 1 punctul 11 din Directiva 98/34.

72.

Potrivit Curții, noțiunea „reglementare tehnică” include patru categorii de măsuri, și anume, în primul rând, „specificația tehnică”, în sensul articolului 1 punctul 3 din Directiva 98/34, în al doilea rând, „alte cerințe”, astfel cum sunt definite la articolul 1 punctul 4 din această directivă, în al treilea rând, „normele pentru servicii”, prevăzute la articolul 1 punctul 5 din directiva menționată, și, în al patrulea rând, „actele cu putere de lege sau actele administrative ale statelor membre care interzic fabricarea, importul, comercializarea sau utilizarea unui produs ori care interzic prestarea sau utilizarea unui serviciu sau stabilirea în calitate de prestator de servicii”, în sensul articolului 1 punctul 11 din aceeași directivă ( 26 ).

73.

În această privință, în primul rând, considerăm că reglementarea în discuție nu se încadrează în categoria normelor referitoare la servicii, întrucât nu privește servicii ale societății informaționale, în sensul articolului 1 punctul 2 din această directivă.

74.

În al doilea rând, noțiunea „specificație tehnică” desemnează specificația care figurează într‑un document care definește caracteristicile impuse unui produs, cum ar fi denumirea sub care acesta este comercializat, ambalarea, etichetarea, precum și procedurile pentru evaluarea conformității. Pentru Curte, această noțiune presupune ca măsura națională să se refere în mod necesar la produs sau la ambalajul acestuia ca atare și să stabilească, prin urmare, una dintre caracteristicile impuse unui produs ( 27 ). Or, legislația belgiană nu se referă la produs sau la ambalajul acestuia ca atare, astfel încât, după cum a susținut Comisia în cadrul ședinței, această legislație nu stabilește una dintre caracteristicile impuse unui produs.

75.

În al treilea rând, Curtea a precizat deja că, pentru a fi calificate drept „alte cerințe”, măsurile naționale în cauză trebuie să constituie condiții care pot influența semnificativ compoziția, natura sau comercializarea produsului în cauză ( 28 ).

76.

Reglementarea în discuție, care condiționează vânzarea articolelor pirotehnice al căror conținut de CPT este mai mare de un kilogram de deținerea unei autorizații, nu constituie o cerință impusă produsului în sine, ci o cerință impusă operatorilor economici și, prin urmare, nu poate fi calificată drept „alte cerințe”, în sensul Directivei 98/34 ( 29 ).

77.

În al patrulea rând, în ceea ce privește categoria menționată la articolul 1 punctul 11 din Directiva 98/34, și anume interzicerea producerii, importului, comercializării sau utilizării unui produs, rezultă din jurisprudență că această categorie de reglementări tehnice presupune ca dispozițiile naționale în cauză să aibă un conținut care să depășească în mod clar o limitare la anumite utilizări posibile ale produsului în cauză și să nu se limiteze la o simplă restrângere a utilizării acestuia. Astfel, această categorie privește mai precis măsuri naționale care nu permit nicio altă utilizare decât una pur marginală, care poate fi așteptată în mod rezonabil de la produsul în cauză ( 30 ).

78.

Or, se impune constatarea că reglementarea națională în discuție nu interzice vânzarea articolelor pirotehnice care conțin mai mult de un kilogram de CPT, ci o subordonează deținerii unei autorizații de către cumpărător. În consecință, astfel de produse pot fi vândute consumatorilor care dețin o asemenea autorizație, precum și profesioniștilor, astfel încât, în opinia noastră, această reglementare permite o altă comercializare decât una pur marginală.

79.

În al doilea rând, pentru a răspunde la întrebările instanței de trimitere, trebuie să se stabilească dacă principiul liberei circulații a articolelor pirotehnice care rezultă din Directivele 2007/23 și 2013/29 coroborate, dacă este cazul, cu articolele 34, 35 și 36 TFUE, raportat la principiul proporționalității, se opune unor reglementări naționale care interzic deținerea sau utilizarea de către consumatori și vânzarea către aceștia din urmă a unor articole pirotehnice care conțin mai mult de un kilogram de CPT.

80.

În această privință, în primul rând, trebuie să se amintească faptul că domnul van der Schoot este urmărit penal în special pentru faptul că a vândut articole pirotehnice de divertisment și de semnalizare care conțin mai mult de un kilogram de CPT către un particular care nu dispunea de autorizația necesară în acest scop, că, întrucât încălcarea pentru care inculpatul se află sub urmărire penală a avut loc la 23 decembrie 2012, Directiva 2007/23 este aplicabilă ratione temporis și că, astfel cum reiese din decizia de trimitere, articolele pirotehnice de divertisment în cauză se încadrează în categoriile 2 și 3 în sensul Directivei 2007/23, care au fost puse la dispoziție pe piață.

81.

În al doilea rând, întrucât Directiva 2007/23 a efectuat o armonizare exhaustivă a condițiilor, atât materiale, cât și procedurale, pe care trebuie să le îndeplinească articolele pirotehnice în vederea introducerii lor pe piață și articolul 6 alineatul (1) din această directivă nu garantează doar prima punere la dispoziție pe piață, ci și libera circulație a articolelor pirotehnice ( 31 ), măsura belgiană care ține de acest domeniu trebuie apreciată în raport cu prevederile directivei menționate, iar nu în raport cu prevederile dreptului primar ( 32 ).

82.

În al treilea rând, nu există nicio îndoială că legislația în discuție, prin însăși natura sa, restrânge, în sensul articolului 6 din Directiva 2007/23, deținerea, utilizarea și/sau vânzarea către particulari de articole pirotehnice de divertisment care conțin mai mult de un kilogram de CPT. Cu toate acestea, considerăm că reglementarea respectivă urmărește, astfel cum susține guvernul belgian, să protejeze interesele fundamentale menționate la alineatul (2) al acestei dispoziții și în special ordinea, securitatea sau siguranța publică ( 33 ).

83.

În ceea ce privește caracterul adecvat al legislației pentru a proteja ordinea, securitatea și siguranța publică, considerăm că măsura în cauză este de natură să garanteze realizarea acestor obiective ( 34 ).

84.

În această privință, trebuie să se reamintească faptul că, în temeiul articolelor 4 TUE și 72 TFUE, statele membre sunt responsabile pentru menținerea ordinii publice pe teritoriul lor. Astfel, acestea din urmă rămân libere să determine măsurile care sunt de natură să mențină ordinea publică ( 35 ) sau să protejeze securitatea publică ( 36 ), în conformitate cu nevoile lor naționale și luând în considerare circumstanțele specifice de timp și de spațiu.

85.

Cu toate acestea, invocarea excepției de ordine publică, de securitate sau de siguranță publică reprezintă o derogare de la principiul fundamental al liberei circulații, care trebuie interpretată în sens strict și a cărei sferă de aplicare nu poate fi determinată în mod unilateral de statele membre ( 37 ). Marja de apreciere de care dispun statele membre trebuie, în consecință, să fie exercitată în limitele impuse de dreptul Uniunii ( 38 ).

86.

În această privință, trebuie să se reamintească faptul că Curtea a statuat deja că, pentru a se putea prevala de ordinea și de securitatea publică drept justificare, trebuie să existe o amenințare reală și suficient de gravă care afectează un interes fundamental al societății ( 39 ).

87.

În speță, nu există nicio îndoială că faptul de a subordona vânzarea către particulari de articole pirotehnice care conțin mai mult de un kilogram de CPT condiției obținerii unei autorizări este de natură să prevină atingerile aduse ordinii și securității publice.

88.

Astfel, întrucât articolele pirotehnice „sunt periculoase prin natura lor” ( 40 ), acestea pot, având în vedere compoziția lor, în special pentru articolele care conțin mai mult de un kilogram de CPT, aduce atingere securității persoanelor. În plus, prin însăși natura acestora și în funcție de împrejurările în care sunt utilizate, aceste articole pot tulbura ordinea publică.

89.

În plus, întrucât protejarea ordinii, securității și siguranței publice este, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 84 din prezentele concluzii, legată în esență de circumstanțele de timp și de spațiu, nu putem ascunde faptul că periculozitatea intrinsecă a articolelor pirotehnice care conțin mai mult de un kilogram de CPT este amplificată în contextul actual marcat de amenințarea teroristă.

90.

În aceste condiții, este legitim, în opinia noastră, ca statele membre să subordoneze unei autorizări achiziționarea de către particulari a unor articole al căror conținut de CPT depășește un anumit plafon, întrucât, pe de o parte, nu se exclude faptul ca aceste articole să fie, singure sau în combinație cu alte produse, folosite în scopuri care nu sunt festive și, pe de altă parte, simpla utilizare de articole pirotehnice cu conținut ridicat de CPT poate, în contextul actual, să creeze mișcări ale mulțimilor și panică.

91.

Or, legislația națională în discuție este, fără îndoială, de natură să protejeze ordinea, securitatea și siguranța publică în sensul că permite să se controleze și, după caz, să se limiteze cantitatea de CPT deținută de o persoană.

92.

În ceea ce privește necesitatea legislației naționale în discuție, ținând seama de caracterul insuficient al trimiterii preliminare, de faptul că este de competența instanței de trimitere să stabilească dacă și, după caz, în ce măsură legislația națională este proporțională cu obiectivul de interes public urmărit ( 41 ), dar că Curtea poate să îi dea indicații întemeiate pe dosarul cauzei ( 42 ), ne vom limita să îi furnizăm un cadru de analiză prin prisma căruia va fi de competența acesteia să aprecieze dacă legislația depășește ceea ce este necesar pentru a proteja ordinea, securitatea și siguranța publică.

93.

În primul rând, articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2007/23 este astfel formulat încât lasă statelor membre o importantă marjă de apreciere în ceea ce privește măsurile prevăzute de această dispoziție.

94.

Astfel, domeniul de aplicare al acestei dispoziții este foarte larg în sensul că obiectivele urmărite eventual de către statele membre sunt diverse. Măsurile pot fi nu numai măsuri de interdicție, ci și măsuri de restricție și pot privi atât deținerea, cât și utilizarea și vânzarea anumitor produse pirotehnice.

95.

Această interpretare este, în opinia noastră, consolidată de faptul că considerentul (10) al Directivei 2007/23 stabilește o relație de la cauză la efect între, pe de o parte, faptul că utilizarea articolelor pirotehnice și în special a articolelor pirotehnice de divertisment este guvernată de cutume și de tradiții culturale vădit divergente în funcție de statele membre și, pe de altă parte, necesitatea de a permite statelor membre să adopte măsuri naționale pentru a limita, pentru motive de ordine publică și de siguranță publică, utilizarea sau vânzarea către particulari a anumitor categorii de articole pirotehnice de divertisment.

96.

În al doilea rând, legislația națională în discuție, întrucât nu stabilește nicio interdicție absolută de vânzare, ci subordonează această vânzare faptului că consumatorii dețin o autorizare prealabilă, urmărește să restrângă vânzarea anumitor produse către consumator. În plus, această măsură restrictivă nu se aplică tuturor articolelor pirotehnice, ci numai produselor care conțin un anumit gramaj din această compoziție periculoasă care este CPT.

97.

În al treilea rând, în contextul actual, măsuri mai puțin restrictive, cum ar fi înregistrarea ca urmare a achiziționării de produse care au un anumit conținut de CPT, nu sunt, în opinia noastră, la fel de eficiente pentru a proteja interesele fundamentale în discuție. Astfel, deși o asemenea formalitate permite să se stabilească cantitatea de CPT achiziționată de un consumator, aceasta nu permite restrângerea unei astfel de cantități și nici, în consecință, combaterea eficientă a atingerilor aduse intereselor fundamentale invocate de guvernul belgian.

98.

Având în vedere ansamblul acestor considerații, apreciem, pe de o parte, că legislația belgiană nu constituie o reglementare tehnică în sensul Directivei 98/34 și, pe de altă parte, că această reglementare restrânge, în sensul articolului 6 din Directiva 2007/23, libera circulație a articolelor pirotehnice de divertisment, dar că aceasta a fost adoptată pentru motive de ordine, de siguranță și de securitate publică și că nu depășește ceea ce este necesar pentru a proteja aceste interese, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

99.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de rechtbank van eerste aanleg te Antwerpen (Tribunalul de Primă Instanță din Antwerpen, Belgia) după cum urmează: