1.

Cererea de decizie preliminară formulată de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) privește interpretarea articolului 45 TFUE, a articolelor 20, 21 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), a articolelor 1, 2, 6 și 17 din Directiva 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă ( 2 ), precum și a articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii ( 3 ).

2.

Această cerere se înscrie în cadrul unui litigiu între Österreichischer Gewerkschaftsbund, Gewerkschaft öffentlicher Dienst (Confederația austriacă a sindicatelor, Sindicatul funcției publice, denumit în continuare „ÖGB”), pe de o parte, și Republik Österreich (denumită în continuare „Republica Austria”), pe de altă parte, având ca obiect legalitatea sistemului federal de salarizare și de promovare a agenților contractuali ai funcției publice care a fost adoptat în Austria la începutul anului 2015, pentru a pune capăt unei discriminări pe motive de vârstă, în urma pronunțării Hotărârii Schmitzer ( 4 ).

3.

În esență, instanța de trimitere ridică mai întâi problema dacă dreptul Uniunii – în special articolele 1, 2 și 6 din Directiva 2000/78, precum și articolul 21 din cartă – se opune modalităților care au fost alese de legiuitorul austriac pentru a reîncadra agenții contractuali din vechiul sistem de salarizare și de promovare în acest nou sistem. Considerăm că situația se regăsește în speță, pentru motivele pe care le vom expune în prezentele concluzii.

4.

În continuare, în ipoteza în care, astfel cum preconizăm, Curtea ar da un răspuns afirmativ la prima întrebare adresată, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o compensație financiară ar trebui acordată, în special în temeiul articolului 17 din Directiva 2000/78, agenților contractuali care au fost defavorizați de vechiul sistem. Considerăm că ar trebui dat un răspuns nuanțat la această întrebare, întemeindu‑ne mai degrabă pe articolul 16 din această directivă.

5.

În ipoteza contrară, în care s‑ar da un răspuns negativ la prima întrebare, această instanță urmărește să afle dacă o reglementare națională precum cea în cauză privează persoanele interesate de dreptul la o cale de atac efectivă, în sensul articolului 47 din cartă. Deși considerăm că nu va fi necesar pentru Curte să se pronunțe cu privire la această problemă subsidiară, vom prezenta totuși câteva observații cu privire la acest aspect.

6.

În sfârșit, se solicită Curții să stabilească dacă dreptul Uniunii, în special articolul 45 TFUE, articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 492/2011, precum și articolele 20 și 21 din cartă, se opune ca perioadele de activitate anterioare ale unui agent contractual al funcției publice să fie luate în considerare în mod diferit, și anume în tot sau în parte, în funcție de calitatea fostului său angajator. Considerăm că dreptul Uniunii nu se opune unor dispoziții naționale precum cele în discuție în litigiul principal.

7.

Subliniem că există legături de conexitate strânse între această cauză și cauza C‑396/17, Leitner, care face obiectul unor concluzii distincte, dar de la aceeași dată ca prezentele concluzii ( 5 ).

8.

Articolul 1 din Directiva 2000/78 prevede că aceasta „are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de […] vârstă […], în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament”.

9.

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Conceptul de discriminare”, definește la alineatul (1) „principiul egalității de tratament” ca fiind „absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menționate la articolul 1”. La alineatul (2) litera (a), acesta prevede că „o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într‑un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într‑o situație asemănătoare o altă persoană, pe baza unuia dintre motivele menționate la articolul 1”.

10.

Articolul 6 din directiva menționată, intitulat „Justificarea unui tratament diferențiat pe motive de vârstă”, prevede la alineatul (1) primul paragraf că, „[f]ără a aduce atingere dispozițiilor articolului 2 alineatul (2), statele membre pot prevedea că un tratament diferențiat pe motive de vârstă nu constituie o discriminare atunci când este justificat în mod obiectiv și rezonabil, în cadrul dreptului național, de un obiectiv legitim, în special de obiective legitime de politică a ocupării forței de muncă, a pieței muncii și a formării profesionale, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt corespunzătoare și necesare”. Al doilea paragraf al acestui alineat precizează că „[t]ratamentul diferențiat se poate referi în special la […] stabilirea unor condiții minime de vârstă, de experiență profesională sau de vechime în muncă, pentru accesul la încadrare în muncă sau pentru anumite avantaje legate de încadrarea în muncă […]”.

11.

Articolul 9 din aceeași directivă, intitulat „Apărarea drepturilor”, prevede la alineatul (1) că „[s]tatele membre asigură ca procedurile judiciare și administrative, inclusiv proceduri de conciliere, dacă este necesar, care reglementează respectarea obligațiilor care decurg din prezenta directivă, să fie accesibile tuturor persoanelor care se consideră lezate prin nerespectarea față de ele a principiului egalității de tratament, chiar după ce au încetat relațiile în care discriminarea se presupune a se fi produs”.

12.

Articolul 16 din Directiva 2000/78, intitulat „Conformitatea”, prevede la litera (a) că „[s]tatele membre iau măsurile necesare […] anulării actelor cu putere de lege și actelor administrative care contravin principiului egalității de tratament”.

13.

Articolul 17 din această directivă, intitulat „Sancțiuni”, prevede că „[s]tatele membre stabilesc regimul sancțiunilor aplicabile în cazul nerespectării dispozițiilor naționale adoptate conform prezentei directive și iau toate măsurile necesare pentru asigurarea aplicării acestora. Sancțiunile astfel prevăzute, care pot consta în despăgubirea victimei, trebuie să fie efective, proporționale și disuasive […]”.

14.

Figurând în secțiunea 2 din capitolul I din Regulamentul nr. 492/2011, intitulată „Desfășurarea activității salariate și egalitatea de tratament”, articolul 7 alineatul (1) prevede că „[l]ucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state membre, față de lucrătorii naționali, pe criterii de cetățenie, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă și de muncă și, în special, în ceea ce privește remunerarea, concedierea și, în cazul în care rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea profesională și reangajarea”.

15.

Încadrarea agenților contractuali în grila salarială și promovarea lor, care are loc în principiu la doi ani, sunt reglementate de Vertragsbedienstetengesetz 1948 ( 6 ) (Legea din 1948 privind agenții contractuali, denumită în continuare „VBG 1948”), astfel cum a fost adaptată în mai multe rânduri, în special pentru a ține seama de hotărâri ale Curții pronunțate în cadrul unor litigii referitoare la dispozițiile de drept austriac în materie.

16.

Ca urmare a pronunțării Hotărârii Hütter ( 7 ), VBG 1948 a fost modificată de o lege federală publicată la 30 august 2010 ( 8 ) (VBG 1948 în versiunea rezultată din această lege, denumită în continuare „VBG 2010”).

17.

Articolul 19 alineatul (1) din VBG 2010 prevedea că „[l]a promovare se va ține seama de data de referință” și că, „[d]acă nu se prevede altfel în continuare, perioada de activitate necesară pentru promovarea în a doua treaptă salarială din cadrul fiecărei grupe de încadrare în muncă este de cinci ani, respectiv de doi ani pentru promovarea în celelalte trepte”.

18.

Articolul 26 alineatul (1) din VBG 2010 prevedea că, „[s]ub rezerva restricțiilor enunțate la alineatele (4)-(8), data de referință pentru promovare în treaptă se stabilește prin devansarea datei angajării cu perioadele ulterioare datei de 30 iunie din anul în cursul căruia, după intrarea în primul ciclu de studiu, au fost realizați sau ar fi trebuit să fie realizați nouă ani de studii […]”.

19.

Ca urmare a pronunțării Hotărârii Schmitzer ( 9 ), conținutul articolelor 19 și 26 din VBG 1948 a fost modificat din nou, cu efect retroactiv, în temeiul unei legi federale publicate la 11 februarie 2015 ( 10 ) (VBG 1948 în versiunea rezultată din această lege, denumită în continuare „VBG 2015”).

20.

Pe de altă parte, pentru a se conforma unei hotărâri a Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria) ( 11 ), o lege federală publicată la 6 decembrie 2016 ( 12 ) a modificat din nou VBG 1948 (în versiunea rezultată din această lege, denumită în continuare „VBG 2016” și, coroborat cu VBG 2015, „VBG modificată”), în ceea ce privește data intrării în vigoare a articolelor 19 și 26 din VBG 2015.

21.

Sub titlul „Încadrarea și promovarea”, articolul 19 alineatul (1) din VBG 2015 prevede că „[î]ncadrarea și promovarea se realizează în funcție de vechimea în treapta salarială”.

22.

Sub titlul „Vechimea în muncă în treapta salarială”, articolul 26 din VBG 2015 prevede:

„(1)   Vechimea în treapta salarială constă în durata perioadelor realizate care pot fi luate în considerare pentru promovare, la care se adaugă durata perioadelor de activitate anterioare care trebuie luate în considerare.

(2)   Perioadele de activitate anterioare care trebuie luate în considerare la stabilirea vechimii în muncă în treapta salarială sunt perioadele:

(3)   Pe lângă perioadele enumerate la alineatul (2), pot fi luate în considerare ca perioade de activitate anterioare perioadele în care s‑a exercitat o activitate profesională relevantă sau un stagiu de practică relevant în cadrul administrației publice până la maximum zece ani […]”

23.

Potrivit articolului 100 alineatul (70) punctul 3 din VBG 2016, „[î]n versiunea legii federale din BGBl. I 32/2015 intră în vigoare: […] articolele 19 și 26 și titlurile aferente, la 1 iulie 1948; versiunile anterioare ale acestor articole publicate înainte de 11 februarie 2015 nu se mai aplică în procedurile aflate pe rolul instanțelor și nici procedurilor viitoare […]”.

24.

Gehaltsgesetz 1956 ( 13 ) (Legea din 1956 privind salariile, denumită în continuare „GehG 1956”) a fost de asemenea modificată în temeiul legilor federale care au fost publicate la 11 februarie 2015 și, respectiv, la 6 decembrie 2016 sus‑menționate ( 14 ) (GehG 1956 în versiunea rezultată din aceste două legi, denumită în continuare „GehG modificată”).

25.

Rezultă din articolul 94a din VBG modificată că, „în scopul reîncadrării agenților contractuali în sistemul de salarizare nou‑creat prin legea federală publicată în BGBl. I, 32/2015, trebuie să se aplice articolele 169c, 169d și 169e din GehG [modificată]”, care se referă la reîncadrarea funcționarilor intrați deja în serviciu în noul sistem de salarizare și de promovare.

26.

Sub titlul „Reîncadrarea raporturilor de muncă existente”, articolul 169c din GehG modificată prevede la alineatele (1)-(9):

„(1)   Toți funcționarii din categoriile de încadrare în muncă și salariale enumerate la articolul 169d care sunt în serviciu la data de 11 februarie 2015 vor fi reîncadrați în noul sistem de salarizare creat prin prezenta lege federală potrivit următoarelor dispoziții care urmează numai pe baza salariilor anterioare. Mai întâi, funcționarii vor fi încadrați pe baza salariului anterior în treapta de salarizare a noului sistem în care se acordă acest salariu. […]

(2)   Reîncadrarea funcționarilor în noul sistem de salarizare are loc prin stabilirea paușală a vechimii lor în treapta de salarizare. Pentru stabilirea paușală a vechimii se are în vedere cuantumul de reîncadrare. Cuantumul de reîncadrare reprezintă salariul integral, fără eventualele promovări extraordinare, avut în vedere la calcularea remunerației lunare a funcționarului aferente lunii februarie 2015 (luna de reîncadrare). […]

(2a)   Se va avea în vedere ca cuantum de reîncadrare cuantumul salariului corespunzător treptei de salarizare relevante pentru drepturile salariale plătite pentru luna în care are loc reîncadrarea (încadrare potrivit fluturașului de salariu). În acest sens, nu se va aprecia corectitudinea salariului nici din punctul de vedere al temeiului și nici din punctul de vedere al cuantumului acestuia. La stabilirea cuantumului de reîncadrare se va ține seama de rectificarea ulterioară a drepturilor salariale plătite doar în măsura în care

[…]

(2c)   Prin alineatele (2a) și (2b), articolele 2 și 6 din Directiva 2000/78[…] se transpun prin dispoziții în legislația austriacă pentru sectorul statutului funcționarilor federali și al cadrelor didactice aflate în serviciul landurilor, astfel cum au fost interpretate de către Curtea de Justiție prin Hotărârea [Specht și alții ( 15 )]. Prin urmare, se definesc modalitățile de reîncadrare într‑un nou sistem de salarizare a funcționarilor care au fost titularizați anterior intrării în vigoare a reformei salariale din 2015 și se prevede, pe de o parte, că treapta salarială în care aceștia vor fi încadrați este determinată doar pe baza cuantumului salariului pe care îl primeau în temeiul sistemului de remunerare anterior, deși acesta se întemeia pe o discriminare legată de vârsta funcționarului, și, pe de altă parte, că promovarea ulterioară într‑o treaptă salarială superioară va fi determinată exclusiv în funcție de experiența profesională dobândită de la intrarea în vigoare a reformei salariale din 2015.

(3)   Vechimea în muncă în treapta de salarizare a funcționarului reîncadrat se va stabili pornind de la perioada necesară pentru avansarea din prima treaptă de salarizare (începând cu prima zi) în treapta de salarizare a aceleiași categorii de încadrare în muncă, pentru care, în versiunea în vigoare la 12 februarie 2015, este prevăzut salariul mai redus cu o treaptă, față de salariul avut în vedere ca cuantum de reîncadrare. Dacă cuantumul de reîncadrare este egal cu salariul cel mai mic stabilit pentru o treaptă salarială din cadrul aceleași categorii de încadrare în muncă, se va avea în vedere această treaptă salarială. Toate sumele comparative se vor rotunji la unitatea în euro cea mai apropiată.

[…]

(6)   […] În cazul în care noul salariu al funcționarului este mai mic decât cuantumul de reîncadrare, o primă de menținere egală cu diferența de salariu, luată în considerare la calcularea pensiei pentru limită de vârstă, îi este plătită ca primă suplimentară […], până ce ajunge la o treaptă de salarizare superioară cuantumului de reîncadrare. Compararea sumelor include eventualele sporuri de vechime sau promovările excepționale.

[…]

(9)   Pentru a proteja așteptările legate de viitoarea promovare, de promovarea excepțională sau de sporul de vechime în vechiul sistem de remunerare, o primă de menținere, luată în considerare la calcularea pensiei pentru limită de vârstă, se plătește funcționarului ca primă suplimentară […], de îndată ce ajunge la treapta tranzitorie […]”

27.

ÖGB, care reprezintă în special agenții contractuali care au un raport de muncă cu caracter privat cu Republica Austria, a formulat o acțiune împotriva acesteia la Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă), solicitând să se constate că dispozițiile sistemului de salarizare și de promovare care se aplică acestor agenți începând cu reforma VBG 1948 survenită la începutul anului 2015 ( 16 ) rămân contrare dreptului Uniunii și ca alte modalități să fie puse în aplicare în favoarea persoanelor interesate.

28.

În susținerea acțiunii formulate, ÖGB a afirmat că discriminarea pe motive de vârstă care rezultă din vechiul regim este menținută de noul sistem, ca urmare a faptului că remunerația datorată pentru luna februarie 2015 este considerată ca punct de referință pentru a proceda la reîncadrarea salarială a agenților în cauză. ÖGB a adăugat că aceștia din urmă nu aveau nicio posibilitate de a controla legalitatea remunerației respective, dată fiind eliminarea retroactivă a „datei de referință pentru promovare” care era aplicabilă până în acel moment.

29.

Pe de altă parte, acesta a susținut că distincția prevăzută între perioadele de activitate anterioare realizate la o colectivitate teritorială a unui stat membru din Spațiul Economic European (EEE) sau la o entitate asimilată, care trebuie luate în considerare integral, și cele realizate la alți angajatori, care sunt luate în considerare doar într‑o măsură limitată, ar fi contrară interpretării dreptului Uniunii date de Curte ( 17 ).

30.

Republica Austria a contestat aceste pretenții, pe de o parte, susținând că reglementarea adoptată în 2015 respecta jurisprudența Curții ( 18 ). De asemenea, aceasta a respins argumentul întemeiat pe o presupusă atingere adusă dreptului la o cale de atac efectivă.

31.

Pe de altă parte, aceasta a arătat că era conform cu dreptul Uniunii faptul ca această reglementare să ia în considerare în mod integral numai perioadele de activitate anterioare realizate în cadrul unui raport de muncă ce implică o proximitate deosebită cu serviciul public.

32.

În acest context, prin ordonanța din 19 decembrie 2016, primită de Curte la 18 ianuarie 2017, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

33.

ÖGB, guvernul austriac, precum și Comisia au depus observații scrise în fața Curții.

34.

Prin scrisorile transmise la 14 iunie 2018, Curtea a adresat o cerere de lămuriri, la care instanța de trimitere a răspuns și a adresat o întrebare cu solicitare de răspuns scris, la care ÖGB, guvernul austriac și Comisia au dat curs.

35.

În ședința din 12 septembrie 2018, aceleași părți și persoanele interesate au prezentat observații orale.

36.

Prezenta cauză privește noua reglementare austriacă referitoare la modalitățile prin care experiența dobândită înainte de intrarea în funcție este luată în considerare în scopul reîncadrării și al promovării agenților contractuali ai funcției publice. Acest sistem de salarizare, rezultat în urma reformei VBG 1948 survenite la începutul anului 2015, este analog celui instituit concomitent în privința funcționarilor ( 19 ).

37.

În temeiul acestui nou sistem, încadrarea unui agent contractual în treapta de salarizare și promovarea sa ulterioară în treptele de salarizare nu mai sunt stabilite în funcție de o „dată de referință”, punct de plecare fictiv, ci de „vechimea” în treapta respectivă ( 20 ). Pentru calcularea acesteia, s‑a ținut seama, pe lângă durata raportului de muncă în curs, de durata activităților anterioare intrării în funcție, în măsura în care acestea sunt considerate în mod expres pertinente, în mod variabil în funcție de tipul de angajator, și anume în integralitate atunci când aceste activități au fost desfășurate la entități publice desemnate, dar numai până la maximum zece ani în celelalte situații ( 21 ).

38.

Agenții contractuali care își desfășurau activitatea în momentul intrării în vigoare a reformei ( 22 ), care se aplică cu efect retroactiv ( 23 ), sunt reîncadrați în noul sistem de salarizare prin intermediul unei reîncadrări care se realizează în mod schematic după cum urmează ( 24 ). În primul rând, ansamblul agenților în cauză sunt încadrați într‑o treaptă a noului sistem pe baza remunerației lor anterioare. Apoi, vechimea lor se stabilește paușal în treapta de salarizare, în funcție de un „cuantum de reîncadrare” care corespunde treptei salariale determinante în mod efectiv pentru remunerația care a fost plătită de angajator pentru luna februarie 2015, așa‑numita „lună de reîncadrare”, precizându‑se că legalitatea acestei remunerații nu poate face obiectul unei examinări decât în cazul unor erori materiale și vădite de introducere a datelor ( 25 ).

39.

Întrebările adresate de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) solicită Curții în esență să stabilească dacă noua reglementare în cauză perpetuează, în privința agenților contractuali intrați deja în serviciu, discriminarea pe motive de vârstă contrară dreptului Uniunii care a fost subliniată în Hotărârea Schmitzer ( 26 ), astfel cum afirmă ÖGB, sau nu o perpetuează, astfel cum susține pârâta din litigiul principal.

40.

Această instanță ridică mai întâi problema compatibilității cu dreptul Uniunii a modalităților prin care se realizează reîncadrarea agenților contractuali din vechiul sistem austriac de salarizare și de promovare, considerat discriminatoriu, în noul sistem (secțiunea B). Ea subliniază, în special, că reîncadrarea se realizează fără compensație financiară pentru agenții care au fost defavorizați de vechiul sistem (secțiunea C). Ea arată de asemenea, cu titlu subsidiar, că acest nou regim nu permite agenților reîncadrați să obțină o reexaminare a elementului de referință stabilit în funcție de normele vechiului sistem, ceea ce ar putea să le priveze de dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă (secțiunea D). În sfârșit, aceasta se întreabă dacă dreptul Uniunii se opune normelor în temeiul cărora perioadele de activitate anterioare trebuie luate în considerare integral sau doar parțial, în funcție de calitatea angajatorului la care au fost desfășurate (secțiunea E).

41.

Prin intermediul primei părți a primei sale întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul Uniunii, în special articolele 1, 2 și 6 din Directiva 2000/78 coroborate cu articolul 21 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia un sistem de remunerare discriminatoriu este înlocuit cu un nou sistem, atunci când reîncadrarea în acesta din urmă a tuturor agenților contractuali activi se efectuează în așa fel încât prima încadrare în noul sistem se efectuează în funcție de un salariu plătit pentru o anumită lună care a fost calculat în conformitate cu vechiul sistem ( 27 ). De la bun început, arătăm că, prin termenii utilizați în sensul întrebării ( 28 ), această instanță arată în mod explicit că ea consideră a priori că discriminarea anterioară se perpetuează prin reglementarea în cauză ( 29 ).

42.

Cu privire la acest aspect, ÖGB susține că, întrucât reglementarea care face obiectul litigiului principal prevede că reîncadrarea agenților contractuali intrați deja în serviciu se efectuează pe baza remunerației plătite în luna februarie 2015, stabilită în mod discriminatoriu, discriminarea pe motive de vârstă din vechiul sistem de salarizare se menține din cauza acestei legături ( 30 ) și că motivele invocate pentru a justifica această reglementare nu sunt conforme cu dreptul Uniunii. Guvernul austriac nu infirmă că efectele discriminării create de vechiul sistem pot astfel continua, însă afirmă că modalitățile reținute pentru a efectua reîncadrarea agenților respectivi în noul sistem de salarizare ar fi nu numai justificate de obiective legitime, ci și adecvate și necesare pentru atingerea acestora. În schimb, Comisia consideră că o asemenea reglementare nu este compatibilă cu cerințele care decurg din articolele 2 și 6 din Directiva 2000/78, în măsura în care aceasta menține o diferență de tratament pe motive de vârstă care nu este justificată în mod corespunzător. Suntem de asemenea de acord cu acest punct de vedere, pentru motivele prezentate mai jos.

43.

Mai întâi, în ceea ce privește dispozițiile care sunt avute în vedere în prezenta întrebare preliminară, subliniem că principiul nediscriminării pe motive de vârstă este în același timp consacrat la articolul 21 din cartă și materializat prin Directiva 2000/78, dar că această întrebare trebuie examinată în raport cu directiva menționată, în cadrul unui litigiu precum litigiul principal, dat fiind că măsurile naționale în cauză intră în domeniul de aplicare al acesteia ( 31 ). Pe de altă parte, întrucât nici obiectul Directivei 2000/78, nici factorii de discriminare interziși de aceasta, astfel cum sunt definiți la articolul 1, nu sunt analizați în mod direct în prezenta cauză, nu considerăm necesar să se efectueze de către Curte o interpretare a acestei dispoziții.

44.

În continuare, în ceea ce privește criticile formulate față de reglementarea națională în discuție în litigiul principal, considerăm că aceasta este contestată în raport cu modalitățile prin care agenții care erau în serviciu la momentul adoptării reformei din 2015 sunt reîncadrați din vechiul sistem de remunerare, considerat discriminatoriu ( 32 ), în noul sistem. Cu alte cuvinte, este necesar să se stabilească dacă dispozițiile în discuție pot să perpetueze discriminarea pe motive de vârstă care decurgea din vechiul sistem, înainte de a examina dacă aceste dispoziții sunt justificate în mod obiectiv și rezonabil, astfel încât ar fi excluse de la aplicarea interdicției prevăzute de Directiva 2000/78.

45.

În primul rând, în ceea ce privește existența unei discriminări pe motive de vârstă, observăm că, potrivit articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78, o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într‑un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într‑o situație asemănătoare o altă persoană în particular, pe motive de vârstă.

46.

În plus, amintim că, în Hotărârea Schmitzer ( 33 ), care stă la baza reformei în cauză ( 34 ), Curtea a considerat că reglementarea austriacă ce a precedat această reformă conținea o diferență de tratament întemeiată direct pe vârstă în sensul acestei dispoziții și că diferența respectivă nu era justificată în mod corespunzător de obiective legitime, astfel încât intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 2 alineatul (2) litera (a) menționat.

47.

Pe de altă parte, Curtea a statuat în mod repetat că, atunci când reîncadrarea unei categorii de persoane într‑un nou sistem de remunerare se efectuează exclusiv în funcție de un parametru legat de vârstă care provine din vechiul sistem, dispoziții naționale de acest tip pot perpetua tratamentul diferențiat în funcție de vârstă în cadrul noului sistem de remunerare ( 35 ).

48.

În speță, articolul 169c din GehG modificată coroborat cu articolul 94a din VBG modificată prevede că reîncadrarea agenților contractuali în serviciu se efectuează „numai pe baza salariilor anterioare” ( 36 ), care erau și ele în funcție de vârstă. Astfel, aceste dispoziții perpetuează o situație discriminatorie în temeiul căreia agenții care erau defavorizați de vechiul sistem primesc o remunerație mai redusă decât cea primită de alți agenți, deși se află în situații comparabile, iar aceasta numai din cauza vârstei pe care o aveau atunci când au desfășurat activitățile anterioare care trebuie luate în considerare.

49.

Instanța de trimitere se pronunță în același sens. Referindu‑se la jurisprudența Curții sus‑menționată, guvernul austriac recunoaște de altfel că aceste dispoziții ale noului sistem de salarizare sunt de natură să prelungească efectele discriminatorii ale vechiului sistem ( 37 ). În plus, Comisia arată că din lucrările pregătitoare naționale reiese că, în mod intenționat, legiuitorul austriac a optat pentru o metodă care are asemenea consecințe ( 38 ).

50.

În consecință, nu se poate contesta, în opinia noastră, că o reglementare precum cea în discuție perpetuează o situație discriminatorie, și anume diferența de tratament întemeiată în mod direct pe vârstă în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78 care a fost constatată de Curte în Hotărârea Schmitzer ( 39 ). Discriminările care existau înainte de reforma în cauză sunt astfel susceptibile să continue, nu doar în mod provizoriu, ci în mod durabil, chiar definitiv ( 40 ).

51.

În al doilea rând, în ceea ce privește eventuala justificare a diferenței de tratament care persistă astfel, este necesar să se amintească faptul că articolul 6 din Directiva 2000/78 permite să se înlăture calificarea drept discriminare directă în sensul articolului 2 și, prin urmare, interdicția care rezultă de aici, atunci când tratamentul diferențiat pe motive de vârstă este „justificat în mod obiectiv și rezonabil, în cadrul dreptului național, de un obiectiv legitim”, de tipul celor enumerate la acest articol 6 ( 41 ), iar „mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt corespunzătoare și necesare”.

52.

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul unei trimiteri preliminare, deși în final revine instanței naționale, care este singura competentă să aprecieze faptele, sarcina de a stabili dacă și în ce măsură norma internă în discuție în litigiul principal este conformă cu aceste cerințe, Curtea, care trebuie să furnizeze instanței naționale răspunsuri utile, este competentă să dea indicații, întemeiate pe dosarul cauzei principale, precum și pe observațiile care i‑au fost prezentate, de natură să permită aceleiași instanțe să se pronunțe în litigiul cu care este sesizată ( 42 ).

53.

În ceea ce privește obiectivele de natură să justifice conținutul reglementării în discuție, instanța de trimitere ( 43 ) și guvernul austriac arată că modalitățile de reîncadrare reținute în reforma din 2015 urmăreau, pe de o parte, să evite dificultățile prea importante care ar fi fost ocazionate de o stabilire corespunzătoare fiecăruia dintre numeroșii agenți în cauză ( 44 ), pe de altă parte, ca operațiunea să rămână neutră în ceea ce privește costurile pentru stat și, în sfârșit, să prevină reducerile semnificative ale nivelului de salarizare pentru acești agenți.

54.

Reiese din jurisprudența Curții că justificările întemeiate pe eventuale dificultăți administrative și pe creșterea sarcinilor financiare nu pot, în principiu, motiva nerespectarea obligațiilor care decurg din interzicerea discriminării pe motive de vârstă prevăzute de Directiva 2000/78. Cu toate acestea, Curtea a admis că nu se poate impune totuși să se efectueze o examinare a fiecărui caz particular pentru a stabili în mod individual perioadele de experiență anterioare, în măsura în care gestionarea sistemului în cauză trebuie să rămână viabilă din punct de vedere tehnic și economic ( 45 ).

55.

Pe de altă parte, este cert că intenția, exprimată în mod explicit de legiuitorul austriac ( 46 ), de a oferi unei categorii de persoane garanția unei reîncadrări în noul sistem de remunerare fără pierderi financiare, așadar, cu respectarea drepturilor dobândite și a protecției încrederii legitime a acestor persoane, constituie un obiectiv legitim de politică a ocupării forței de muncă și a pieței muncii ( 47 ), care poate justifica, într‑o perioadă tranzitorie, păstrarea remunerațiilor anterioare și, pe cale de consecință, a unui regim discriminatoriu în funcție de vârstă ( 48 ).

56.

Întrucât reglementarea națională în discuție în litigiul principal urmărește în mod efectiv un obiectiv legitim în sensul articolului 6 din Directiva 2000/78, trebuie să se examineze în continuare dacă mijloacele puse în aplicare în acest scop sunt corespunzătoare și necesare pentru realizarea respectivului obiectiv, în conformitate cu această dispoziție.

57.

În ceea ce privește caracterul corespunzător al unor asemenea dispoziții, la fel ca instanța de trimitere și Comisia, avem îndoieli serioase că elementul contestat al reformei din 2015, și anume reîncadrarea tuturor agenților contractuali în serviciu efectuată „numai pe baza salariilor anterioare” ( 49 ), poate fi considerat ca fiind de natură să atingă obiectul de protecție atât a drepturilor dobândite, cât și a încrederii legitime a tuturor persoanelor care sunt vizate de acest dispozitiv.

58.

Astfel, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că legiuitorul austriac a adoptat diverse măsuri având ca scop evitarea ca toate aceste persoane, indiferent dacă au fost sau nu favorizate de vechiul sistem, să sufere o pierdere semnificativă de salariu din cauza reformei respective ( 50 ). Or, însuși faptul că asemenea măsuri tranzitorii au trebuit să fie adoptate, pe lângă dispozitivul întemeiat pe remunerația anterioară care este pusă în discuție, permite să se presupună că acesta nu este în măsură ca atare și, așadar, în sine, să mențină drepturile dobândite și așteptările legitime ale persoanelor în cauză.

59.

În plus, în ceea ce privește caracterul necesar al unor dispoziții precum cele în discuție în litigiul principal, considerăm că mecanismul adoptat în 2015 depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului sus‑menționat. Astfel cum arată Comisia ( 51 ) și în pofida opiniei contrare a guvernului austriac, alte tipuri de măsuri, mai puțin penalizatoare pentru persoanele care au fost defavorizate de vechiul sistem ( 52 ), ar fi putut fi puse în aplicare pentru a proteja drepturile dobândite și încrederea legitimă a tuturor agenților în cauză ( 53 ), fără ca totuși, în opinia noastră, administrarea noului sistem să devină neviabilă din punct de vedere tehnic și economic ( 54 ).

60.

Această constatare se impune, în opinia noastră, mai ales în ceea ce privește durata nelimitată a noului dispozitiv, care nu permite o convergență progresivă a tratamentului aplicat agenților defavorizați de vechiul sistem către tratamentul acordat agenților favorizați, astfel încât agenții din prima categorie să beneficieze pe termen mediu sau scurt și, în orice caz, după o perioadă previzibilă de o posibilitate de recuperare a avantajelor acordate celor din urmă ( 55 ).

61.

În această privință, amintim că Curtea a statuat deja că obiectivul în discuție nu poate justifica o măsură care, precum în speță, menține definitiv diferența de tratament în funcție de vârstă pe care reforma unui regim discriminatoriu urmărește să o elimine. O astfel de măsură, chiar dacă poate să asigure protecția drepturilor dobândite și a încrederii legitime în privința funcționarilor favorizați de regimul anterior, nu este aptă să instituie un regim nediscriminatoriu pentru funcționarii defavorizați de regimul anterior menționat ( 56 ).

62.

În sfârșit, precizăm că argumentul invocat de guvernul austriac, potrivit căruia Gewerkschaft Öffentlicher Dienst (Sindicatul funcției publice, Austria) și‑a dat acordul cu privire la modalitățile reformei în cauză, nu poate repune în discuție analiza care precedă. Astfel, la fel ca statele membre, partenerii sociali trebuie să acționeze cu respectarea obligațiilor rezultate din Directiva 2000/78 ( 57 ), chiar dacă rolul jucat de aceștia din urmă poate fi central în cadrul elaborării anumitor norme ( 58 ).

63.

În consecință, considerăm că, în pofida amplei marje de apreciere recunoscute statelor membre și partenerilor sociali nu numai în alegerea urmăririi unui obiectiv determinat în materie de politică socială și de ocupare a forței de muncă, ci și în definirea măsurilor susceptibile să realizeze acest obiectiv ( 59 ), legiuitorul austriac nu a putut considera în mod rezonabil ca fiind adecvat și necesar să adopte dispoziții naționale precum articolul 169c din GehG modificată coroborat cu articolul 94a din VBG modificată.

64.

Având în vedere toate aceste considerații, apreciem că articolele 2 și 6 din Directiva 2000/78 trebuie interpretate în sensul că se opun modalităților prin care agenții contractuali activi sunt reîncadrați dintr‑un sistem vechi de salarizare discriminatoriu într‑un nou sistem precum cele prevăzute de reglementarea națională în discuție în litigiul principal.

65.

Este necesar să se observe că instanța de trimitere adresează cea de a doua parte a primei sale întrebări în cazul în care Curtea ar statua în prealabil că o discriminare pe motive de vârstă este perpetuată printr‑o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal. Având în vedere răspunsul afirmativ pe care îl preconizăm pentru prima parte a primei întrebări, considerăm că Curtea va fi chemată să răspundă la a doua parte a acestei întrebări.

66.

Instanța de trimitere urmărește să afle în esență care sunt consecințele juridice care trebuie deduse din constatarea faptului că o încălcare a principiului nediscriminării este menținută de un dispozitiv precum cel în cauză, care conduce la reîncadrarea agenților contractuali într‑un nou sistem de remunerare și de promovare. Mai precis, aceasta solicită să se stabilească dacă „dreptul Uniunii, în special articolul 17 din Directiva 2000/78” impune sau nu acordarea unei compensații financiare ( 60 ) agenților intrați deja în serviciu care au fost discriminați pe motive de vârstă prin efectul vechiului sistem de salarizare și de promovare, în lumina hotărârilor anterioare ale Curții ( 61 ).

67.

Fără a viza în mod explicit articolul 17 din Directiva 2000/78, ÖGB susține că, până la punerea corectă în aplicare a dreptului Uniunii, persoanele defavorizate ar trebui să beneficieze de aceleași avantaje ca persoanele favorizate. Guvernul austriac nu a prezentat observații specifice cu privire la această a doua parte a primei întrebări preliminare ( 62 ). Comisia, după ce a menționat în mod special respectivul articol 17 în observațiile sale și a considerat că o compensație financiară ar putea fi datorată în speță, propune în cele din urmă să se răspundă că, în lipsa unui sistem conform cu această directivă, agenților defavorizați de sistemul anterior trebuie să li se acorde aceleași avantaje ca cele de care au putut beneficia agenții favorizați de acest sistem, în ceea ce privește luarea în considerare a perioadelor de serviciu efectuate înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dar și promovarea în treapta de salarizare.

68.

Deși avem un punct de vedere similar, în esență, cu propunerea finală a acestei instituții, considerăm totuși că articolul 17 din Directiva 2000/78, care este menționat în prezenta întrebare preliminară, nu este temeiul juridic adecvat pentru a se pronunța cu privire la necesitatea sau nu de a acorda o compensație financiară persoanelor discriminate, în asemenea împrejurări ( 63 ).

69.

Astfel, subliniem că acest articol 17, care se referă la sancțiunile pe care statele membre trebuie să le impună autorilor încălcărilor în cazul încălcării unor dispoziții naționale adoptate pentru transpunerea acestei directive ( 64 ), nu acoperă prezenta situație, în care se pune problema modului în care un stat membru trebuie să remedieze eventual ( 65 ) o discriminare generată nu de o încălcare a acestor dispoziții naționale care ar trebui sancționată în mod adaptat ( 66 ), ci de nerespectarea cerințelor de drept al Uniunii prin chiar aceste dispoziții naționale.

70.

Considerăm mai adecvat să se facă referire, în această situație, la dispozițiile articolului 16 din Directiva 2000/78, care privește obligația statelor membre de a modifica normele lor naționale pentru a le pune în conformitate cu principiul nediscriminării, astfel cum a procedat Curtea în mai multe rânduri și chiar foarte recent, în contexte similare de reformare a sistemelor naționale de salarizare pentru motive de discriminare ( 67 ). În consecință, propunem să se răspundă la prezenta întrebare ținând seama de dispozițiile articolului 16 din această directivă ( 68 ).

71.

În această privință, Curtea a statuat deja că, deși articolul 16 impune statelor membre punerea în conformitate a reglementărilor lor naționale cu dreptul Uniunii, le lasă totuși libertatea de a alege, dintre diferitele măsuri apte să pună capăt unei discriminări interzise, pe cea care li se pare cea mai bine adaptată în acest scop. În conformitate cu această jurisprudență, eliminarea unei discriminări pe motive de vârstă precum cea în discuție în litigiul principal nu implică în mod necesar că lucrătorul care a fost discriminat sub regimul juridic anterior beneficiază în mod automat de dreptul de a încasa în mod retroactiv o compensație financiară, constituită din diferența dintre salariul pe care l‑ar fi obținut în lipsa unei discriminări și cel pe care l‑a încasat în mod efectiv, sau o creștere a salariilor viitoare. El va beneficia de acest drept numai dacă și atât timp cât nu au fost adoptate de legiuitorul național măsuri care să restabilească egalitatea de tratament. Astfel, în acest caz, respectarea principiului egalității nu poate fi asigurată decât acordând persoanelor din categoria defavorizată aceleași avantaje ca acelea de care beneficiază persoanele din categoria privilegiată, regim care, în lipsa aplicării corecte a dreptului Uniunii, rămâne singurul sistem de referință valabil ( 69 ).

72.

Or, reglementarea în cauză corespunde, în opinia noastră, acestei din urmă ipoteze, întrucât considerăm, pentru motivele prezentate în cadrul primei întrebări preliminare litera a) ( 70 ), că măsurile care au fost adoptate de legiuitorul austriac, în vederea reîncadrării agenților contractuali în serviciu în noul sistem de salarizare și de promovare, nu permit să se restabilească o egalitate de tratament în favoarea agenților care au fost defavorizați de vechiul sistem ( 71 ). Întrucât noua reglementare menține efectele discriminatorii ale reglementării anterioare ( 72 ), respectarea principiului egalității de tratament implică să se acorde acestor persoane aceleași avantaje ca cele de care au beneficiat agenții contractuali care au fost favorizați de vechiul sistem, în ceea ce privește atât luarea în considerare a perioadelor de serviciu realizate înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, cât și promovarea în treapta de salarizare ( 73 ). Mai precis, înțelegem jurisprudența sus‑menționată în sensul că restabilirea unei egalități de tratament poate merge până la a trebui să se acorde o compensație financiară agenților defavorizați în cazul în care o reechilibrare în favoarea lor nu este atinsă, în cel mai scurt termen ( 74 ), prin orice alt mijloc de natură să asigure convergența impusă în temeiul dreptului Uniunii.

73.

În acest sens, este necesar, în opinia noastră, să se interpreteze articolul 16 din Directiva 2000/78 pentru a oferi un răspuns util la cea de a doua parte a primei întrebări preliminare.

74.

Mai întâi, subliniem că prima întrebare litera c) este adresată numai pentru situația în care s‑ar da un răspuns negativ la prima întrebare litera a), și anume în cazul în care Curtea ar statua că o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal nu mai încalcă prevederile dreptului Uniunii, în măsura în care aceasta ar fi pus capăt discriminării pe motive de vârstă constatate anterior. Întrucât propunem, dimpotrivă, să se dea un răspuns afirmativ la prima întrebare litera a), considerăm că Curtea nu va trebui să se pronunțe cu privire la prezenta întrebare. Cu toate acestea, din motive de exhaustivitate, vom prezenta câteva observații cu privire la acest aspect.

75.

Prin intermediul acestei întrebări ( 75 ), Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) urmărește să afle dacă dreptul Uniunii, în special articolul 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că dreptul fundamental la o protecție jurisdicțională efectivă se opune unei reglementări naționale care prevede că vechiul sistem de salarizare și de promovare, considerat discriminatoriu, nu mai poate fi aplicat în toate procedurile, atât actuale, cât și viitoare ( 76 ), și că reîncadrarea agenților contractuali aflați deja în serviciu în noul sistem se realizează doar pe baza salariului plătit pentru luna în care are loc reîncadrarea ( 77 ). Această instanță urmărește să considere că o asemenea reglementare este compatibilă cu dreptul Uniunii, pentru motivul că „articolul 47 primul paragraf din cartă se referă numai la o procedură judiciară prin care pot fi luate măsurile adecvate și necesare într‑un caz particular pentru a stabili dacă există sau nu există o încălcare a dreptului”.

76.

În schimb, ÖGB afirmă că eliminarea retroactivă a factorului de promovare care era aplicabil până la adoptarea reformei în litigiu ( 78 ) ar lipsi persoanele în cauză de posibilitatea de a solicita verificarea, de către o instanță independentă, a legalității salariului care este considerat în prezent drept bază pentru reîncadrare ( 79 ) și, prin urmare, ar lipsi persoanele interesate de dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă consacrat la articolul 47 din cartă ( 80 ). Guvernul austriac nu a prezentat observații cu privire la această întrebare ( 81 ). În ceea ce privește Comisia, aceasta consideră, cu titlu subsidiar, că articolul 47 menționat ar trebui, eventual, să fie interpretat în sensul că nu se opune unor asemenea dispoziții naționale. Suntem de asemenea de acord cu acest punct de vedere, pentru următoarele motive.

77.

Mai întâi, considerăm că nu se poate contesta că prezenta cauză privește o situație în care un stat membru a pus în aplicare dreptul Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, astfel încât legiuitorul federal era obligat să respecte drepturile fundamentale garantate la articolul 47 din aceasta, și mai ales dreptul justițiabililor la protecția jurisdicțională efectivă a drepturilor care le sunt conferite de dreptul Uniunii ( 82 ). Subliniem că o astfel de protecție este, de altfel, de asemenea prevăzută în mod expres de Directiva 2000/78 ( 83 ), a cărei transpunere era vizată în mod explicit potrivit reglementării în cauză ( 84 ).

78.

În plus, amintim că fiecare stat membru dispune de o anumită autonomie în materie, care îi permite să definească modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite particularilor de dreptul Uniunii, în măsura în care aceste modalități respectă cele două limite stabilite de o jurisprudență constantă a Curții, și anume principiul echivalenței și principiul efectivității ( 85 ). Astfel cum s‑a subliniat deja, cerințele care decurg din articolul 47 din cartă care au putut fi stabilite de Curte sunt atât delimitate, cât și dependente de factori multipli și, în particular, considerăm că dreptul la o cale de atac efectivă nu presupune ca instanțele naționale competente să fie în mod necesar în măsură, în orice circumstanțe, să modifice deciziile atacate cu privire la toate elementele pe care se întemeiază acestea din urmă ( 86 ).

79.

Pe de altă parte, date fiind legăturile existente între articolul 47 primul paragraf din cartă și articolul 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 87 ), este necesar să se țină seama de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la această din urmă dispoziție ( 88 ). Or, din această jurisprudență reiese că dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe trebuie să permită justițiabililor să se prevaleze de drepturile și de libertățile consacrate de convenția respectivă, precizându‑se că acest drept stabilește în sarcina statelor o obligație a cărei întindere variază în funcție de natura motivului reclamantului și că caracterul efectiv al căii de atac nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile pentru persoana interesată ( 89 ).

80.

În speță, observăm că, în cadrul noului sistem austriac de salarizare și de promovare, întinderea controlului material pe care instanțele naționale competente sunt în măsură să îl exercite cu privire la „cuantumul de reîncadrare”, care determină reîncadrarea agenților contractuali în cauză ( 90 ), este redusă ( 91 ). Astfel, acest control poate privi numai inexactități rezultate din erorile de introducere a datelor relevante ( 92 ), iar nu o eventuală neregularitate în calcularea salariului pe care se întemeiază cuantumul respectiv, calcul efectuat pe baza vechiului sistem de remunerare.

81.

Cu toate acestea, astfel cum arată atât instanța de trimitere, cât și Comisia, toate persoanele afectate de reforma în litigiu – și anume agenții contractuali aflați deja în serviciu, fie că au fost favorizați sau defavorizați de vechiul sistem – dispun de căi de atac care le permit să controleze legalitatea sistemului în temeiul căruia sunt reîncadrați în noul sistem de salarizare și de promovare ( 93 ). Acest control jurisdicțional al validității normelor în cauză poate fi exercitat, în particular, în raport cu cerințele dreptului Uniunii ( 94 ), astfel încât o eventuală incompatibilitate a reformei cu aceste cerințe ar putea fi identificată. Acțiunea în justiție care a fost introdusă în litigiul principal ( 95 ), care a condus la prezenta cerere de decizie preliminară, dovedește de altfel existența și eficacitatea acestor căi de atac. Prin urmare, persoanele interesate dispun de posibilitatea de a sesiza instanțele austriece pentru a valorifica drepturile care le sunt conferite de dreptul Uniunii, în condiții care, în opinia noastră, sunt compatibile cu conținutul sus‑menționat al dreptului fundamental la o cale de atac efectivă, în sensul articolului 47 din cartă, și permit, mai precis, să se asigure respectarea obligațiilor care decurg din Directiva 2000/78.

82.

În consecință, în ipoteza în care Curtea s‑ar pronunța cu privire la prima întrebare litera c), propunem să se răspundă că articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că nu se opune unor dispoziții naționale precum cele avute în vedere de această întrebare.

83.

Prin intermediul ultimei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții în esență să stabilească dacă dreptul Uniunii, în special articolul 45 TFUE, articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 492/2011, precum și articolele 20 și 21 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că perioadele de activitate anterioare ale unui agent contractual al funcției publice sunt luate în considerare, pentru încadrarea și pentru promovarea acestui agent contractual, în mod diferit în funcție de calitatea fostului angajator, respectiv în totalitate, în cazul în care activitățile respective au fost exercitate la o colectivitate teritorială a unui stat membru al SEE sau la o entitate din sectorul public asimilată, sau numai în parte, în celelalte situații ( 96 ).

84.

Cu privire la acest aspect, ÖGB arată că o reglementare de acest tip ar fi contrară principiului egalității de tratament între resortisanții naționali și resortisanții altor state membre, fără a preciza elementele constitutive ale presupusei discriminări, și afirmă că aceasta nu ar fi justificată de niciun motiv legitim. În schimb, guvernul austriac și Comisia susțin că dreptul Uniunii nu se opune unei asemenea reglementări. Împărtășim acest din urmă punct de vedere, pentru următoarele motive.

85.

Mai întâi, în ceea ce privește „articolul 20 și următorul din cartă” referitoare la egalitatea în fața legii și la nediscriminare, care ne par vizate doar ca simplă completare a celorlalte dispoziții citate în prezenta întrebare preliminară ( 97 ), subliniem că articolul 52 alineatul (2) din cartă prevede că drepturile recunoscute în mod expres prin aceasta care fac obiectul unor dispoziții prevăzute de tratate, drepturi printre care figurează libera circulație a lucrătorilor garantată de articolul 45 TFUE, se exercită în condițiile și cu respectarea limitelor stabilite de aceste din urmă instrumente. Rezultă că, pentru a răspunde la întrebarea adresată, analiza articolului 45 menționat este suficientă ( 98 ).

86.

În continuare, amintim că articolul 45 alineatul (2) TFUE prevede că libera circulație implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă. Reiese din jurisprudența Curții că articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 492/2011 constituie expresia particulară a acestei interdicții în domeniul specific al condițiilor de încadrare în muncă, precum și al condițiilor de muncă, astfel încât aceste două dispoziții trebuie interpretate în același mod ( 99 ).

87.

Astfel cum arată atât instanța de trimitere, cât și Comisia, alineatul (4) al articolului 45 menționat prevede că dispozițiile acestuia din urmă nu se aplică încadrării în administrația publică ( 100 ), dar considerăm că această excepție nu se aplică în speță, dat fiind că reglementarea în cauză nu limitează accesul la asemenea posturi doar la resortisanții austrieci și că litigiul principal pare să privească persoane admise deja să își desfășoare activitatea în cadrul administrației publice austriece ( 101 ).

88.

Curtea a statuat în mod constant că principiul egalității de tratament, înscris atât la articolul 45 TFUE, cât și la articolul 7 din Regulamentul nr. 492/2011, interzice nu numai discriminările directe, întemeiate în mod vădit pe cetățenie, ci și orice forme indirecte de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferențiere, conduc, în fapt, la același rezultat ( 102 ).

89.

În speță, considerăm că existența unei discriminări directe poate fi înlăturată cu ușurință, din moment ce reglementarea în litigiu nu generează o diferență de tratament întemeiată pe cetățenia agenților contractuali în cauză ( 103 ). Astfel, perioadele de activitate anterioare sunt luate în considerare integral sau doar parțial nu după cum persoanele în cauză sunt cetățeni austrieci sau cetățeni străini, ci după cum aceste perioade au fost efectuate la una dintre entitățile din sectorul public enumerate de legiuitorul federal sau la un angajator din orice altă categorie.

90.

În ceea ce privește eventuala existență a unei discriminări indirecte, amintim că o reglementare a unui stat membru, deși este aplicabilă fără a face distincție în funcție de cetățenie, trebuie considerată ca fiind indirect discriminatorie, în sensul dispozițiilor de drept al Uniunii sus‑menționate, dacă, prin însăși natura sa, îi poate afecta mai mult pe lucrătorii migranți decât pe cei naționali și, în consecință, dacă prezintă riscul de a‑i defavoriza în special pe primii, exceptând cazul în care este justificată în mod obiectiv și proporțională cu obiectivul urmărit ( 104 ).

91.

În speță, criteriul pe baza căruia se efectuează diferența de tratament contestată poate fi schematizat ca fiind acela dacă agentul în cauză și‑a desfășurat activitățile anterioare, a căror luare în considerare o solicită, în funcția publică sau în sectorul privat, indiferent de statul membru în care le‑a desfășurat ( 105 ). Or, considerăm că un asemenea criteriu de distincție, întemeiat pe natura, și nu pe locul de desfășurare a acestor activități, nu poate, având în vedere neutralitatea sa pe plan geografic, să îi afecteze mai mult pe lucrătorii din alte state membre decât pe lucrătorii austrieci. Prin urmare, nu este susceptibil să dezavantajeze această primă categorie de persoane și să genereze astfel o discriminare indirectă. Adăugăm că, în raport cu elementele care precedă, dispoziția în discuție în litigiul principal nu poate fi considerată ca fiind de natură similară cu cea care a condus la pronunțarea hotărârii pe care ÖGB urmărește să o invoce în susținerea criticii sale, care face obiectul prezentei întrebări preliminare ( 106 ).

92.

Pe de altă parte, întrucât reglementarea în discuție prevede în mod expres că perioadele de activitate anterioare în sectorul public care au fost realizate pe teritoriul altor state membre ale SEE sunt luate în calcul în același mod ca atunci când au fost realizate pe teritoriul austriac ( 107 ), considerăm că aceasta nu generează în această privință un obstacol în calea libertății de circulație a lucrătorilor prevăzute la articolul 45 TFUE. Astfel, pe de o parte, această reglementare nu împiedică intrarea lucrătorilor din alte state membre în funcția publică austriacă, întrucât vechimea în muncă este luată în calcul în aceleași condiții ca pentru lucrătorii austrieci și, pe de altă parte, reglementarea menționată nu are drept efect să îi împiedice sau să îi descurajeze pe lucrătorii austrieci să se integreze pe piața forței de muncă din alt stat membru ( 108 ).

93.

Cu titlu subsidiar, în ipoteza în care Curtea ar statua totuși că o discriminare indirectă sau un obstacol se constituie în raport cu o reglementare națională precum cea aplicabilă litigiului principal, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, pe de o parte, o inegalitate de tratament întemeiată în mod indirect pe cetățenie nu este interzisă în măsura în care este justificată în mod obiectiv și proporțională cu obiectivul urmărit și, pe de altă parte, un obstacol în calea liberei circulații a lucrătorilor poate fi de asemenea declarat compatibil cu dreptul Uniunii în aceleași condiții ( 109 ).

94.

Or, o asemenea reglementare ar putea, în opinia noastră, să fie justificată în mod corespunzător de urmărirea unui obiectiv care are un caracter legitim. Astfel, după cum susține guvernul austriac, Curtea a admis deja în mod repetat că recompensarea experienței dobândite în domeniul în cauză, care permite lucrătorului să își îndeplinească mai bine prestațiile, constituie un scop legitim de politică salarială, din care decurge că angajatorii au, în principiu ( 110 ), libertatea de a ține seama doar de asemenea perioade de activitate realizate anterior atunci când stabilesc o remunerație ( 111 ). Prin urmare, este, în opinia noastră, conform cu dreptul Uniunii faptul că reglementarea în cauză are ca efect favorizarea în mod specific a experienței profesionale dobândite în sectorul public în raport cu cea dobândită în sectorul privat, pentru a determina încadrarea în treaptă și, prin urmare, remunerația agenților contractuali ai funcției publice.

95.

În ceea ce privește proporționalitatea măsurilor adoptate de legiuitorul austriac, vom indica pur și simplu – tot cu titlu subsidiar –, pe de o parte, că statele membre dispun de o marjă de apreciere extinsă în ceea ce privește definirea măsurilor susceptibile să realizeze un obiectiv determinat în materie de politică socială și de ocupare a forței de muncă ( 112 ) și, pe de altă parte, că nu considerăm că astfel de măsuri ar fi inadecvate sau ar depăși ceea ce este necesar ( 113 ) pentru atingerea obiectivului legitim sus‑menționat ( 114 ).

96.

În consecință, propunem să se răspundă la ultima întrebare adresată de instanța de trimitere că articolul 45 TFUE și articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 492/2011 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care prevede că, pentru încadrarea și pentru promovarea unei agent contractual al funcției publice, se iau integral în considerare doar perioadele de activitate anterioare pe care le‑a realizat în serviciul unei colectivități teritoriale a unui stat membru al SEE sau al altor entități din sectorul public asimilate.

97.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) după cum urmează: