1

La 8 iulie 2008, reclamanta în cauza T‑911/16 și intervenientă în cauza T‑910/16, Wedl & Hofmann GmbH, a formulat o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene la Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), în temeiul Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p. 1), cu modificările ulterioare [înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1), înlocuit prin Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1)].

2

Marca a cărei înregistrare a fost solicitată este următorul semn figurativ, pentru care au fost revendicate culorile negru și roșu (Pantone 186 C):

3

Produsele și serviciile pentru care s‑a solicitat înregistrarea fac parte din clasele 7, 11, 20, 21, 25, 28, 30, 34 și 38 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, astfel cum a fost revizuit și modificat, și corespund, pentru fiecare dintre aceste clase, următoarei descrieri:

4

Cererea de înregistrare a mărcii a fost publicată în Buletinul mărcilor comunitare nr. 43/2008 din 27 octombrie 2008. Marca a fost înregistrată la 11 mai 2009 sub nr. 007070519 pentru produsele și serviciile menționate la punctul 3 de mai sus.

5

La 15 octombrie 2014, reclamantul în cauza T‑910/16 și intervenient în cauza T‑911/16, Kurt Hesse, a formulat o cerere de decădere parțială din drepturile asupra mărcii contestate în temeiul articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 [devenit articolul 58 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul 2017/1001] pentru produsele și serviciile din clasele 7, 11, 20, 21, 25, 28, 30, 34 și 38 cu excepția produselor „cafea, ceai, cacao, zahăr; ciocolată; băuturi pe bază de ciocolată; dulciuri” din clasa 30.

6

La 17 februarie 2015, Wedl & Hofmann a formulat observații cu privire la utilizarea mărcii contestate, în termenul stabilit, și a solicitat respingerea cererii de decădere, fără a prezenta însă toate dovezile de utilizare. Wedl & Hofmann a trimis prin poștă dovezile privind utilizarea care au ajuns la EUIPO la 23 februarie 2015, după expirarea termenului. La 10 mai 2015, Wedl & Hofmann a prezentat documente suplimentare pentru a dovedi utilizarea serioasă a mărcii contestate.

7

La 17 noiembrie 2015, divizia de anulare a declarat decăderea Wedl & Hofmann din drepturile sale pentru ansamblul produselor și serviciilor vizate de cererea de decădere, începând de la 15 octombrie 2014.

8

La 13 ianuarie 2016, Wedl & Hofmann a introdus o cale de atac la EUIPO, în temeiul articolelor 58-64 din Regulamentul nr. 207/2009 (devenite articolele 66-71 din Regulamentul nr. 2017/1001), împotriva deciziei diviziei de anulare.

9

Prin decizia din 5 octombrie 2016 (denumită în continuare „decizia atacată”), Camera întâi de recurs a EUIPO a admis în parte calea de atac formulată de Wedl & Hofmann și a anulat în parte decizia diviziei de anulare în măsura în care aceasta a menținut înregistrarea mărcii contestate pentru produsele „recipiente pentru menaj, bucătărie; articole din sticlă, porțelan, în special veselă; pahare pentru băuturi” din clasa 21 și „articole de îmbrăcăminte, în special șorțuri, cămăși, tricouri polo și tricouri; articole pentru acoperirea capului” din clasa 25 (denumite în continuare „produsele contestate din clasele 21 și 25”). În special, mai întâi, camera de recurs a considerat că elementele de probă furnizate tardiv de Wedl & Hofmann erau admisibile în temeiul articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 [devenit articolul 95 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2017/1001]. În această privință, ea a amintit, la punctul 22 din decizia atacată, că articolul 76 din Regulamentul nr. 207/2009 a învestit EUIPO cu o putere de apreciere pentru a decide dacă trebuia sau nu să ia în considerare faptele și probele prezentate tardiv și a adăugat că Curtea statuase că, de regulă și cu excepția dispozițiilor contrare, prezentarea faptelor și a dovezilor rămânea posibilă după expirarea termenelor prevăzute pentru o astfel de prezentare, în aplicarea dispozițiilor Regulamentului nr. 207/2009, și că nu este interzis sub nicio formă ca EUIPO să țină seama de faptele și de probele astfel invocate sau prezentate tardiv. În continuare, camera de recurs a subliniat că utilizarea spre exterior a unei mărci nu echivala în mod necesar cu o utilizare orientată către consumatorii finali și că caracterul serios al utilizării invocat de Wedl & Hofmann nu putea fi exclus prin simplul fapt că actele comerciale invocate de aceasta nu se adresau consumatorilor finali, ci unor clienți industriali, cum ar fi licențiații sau francizații. În consecință, camera de recurs a apreciat că, pe baza dovezilor furnizate, Wedl & Hofmann a dovedit utilizarea serioasă a mărcii contestate în ceea ce privește produsele contestate din clasele 21 și 25. În sfârșit, camera de recurs a considerat că dovezile erau insuficiente pentru a demonstra utilizarea mărcii contestate pentru restul produselor și serviciilor vizate de cererea de decădere.

10

Domnul Hesse solicită Tribunalului:

11

EUIPO și Wedl & Hofmann solicită Tribunalului:

12

Wedl & Hofmann solicită Tribunalului:

13

EUIPO și domnul Hesse solicită Tribunalului:

14

După ascultarea părților cu privire la acest aspect, trebuie să se conexeze prezentele cauze în vederea pronunțării deciziei prin care se finalizează judecata, în conformitate cu articolul 19 alineatul (2) și cu articolul 68 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

15

Cu titlu introductiv, trebuie constatat că respectiva cameră de recurs a considerat că dovezile privind utilizarea ar arăta o utilizare serioasă a mărcii contestate pentru produsele contestate din clasele 21 și 25. În schimb, aceasta a concluzionat în sensul lipsei caracterului serios al utilizării mărcii contestate pentru restul produselor și serviciilor vizate de cererea de decădere. Prin acțiunile formulate, domnul Hesse urmărește admiterea cererii de decădere pentru toate produsele și serviciile vizate și, respectiv, Wedl & Hofmann urmărește ca aceasta să fie respinsă în totalitate.

16

În susținerea acțiunii formulate în cauza T‑910/16, domnul Hesse invocă un motiv unic, întemeiat în esență pe încălcarea articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009.

17

În cauza T‑911/16, Wedl & Hofmann invocă două motive, întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, a articolului 15 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 [devenit articolul 18 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 2017/1001] și a normei 40 alineatul (5) din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 40/94 (JO 1995, L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189) [devenit articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul delegat (UE) 2017/1430 al Comisiei din 18 mai 2017 de completare a Regulamentului nr. 207/2009 și de abrogare a Regulamentelor (CE) nr. 2868/95 și (CE) nr. 216/96 ale Comisiei (JO 2017, L 205, p. 1)], coroborată cu norma 22 alineatele (3) și (4) din Regulamentul nr. 2868/95 [devenită articolul 10 alineatele (3) și (4) din Regulamentul delegat 2017/1430], și, al doilea, pe încălcarea principiului egalității de tratament.

18

Tribunalul consideră că trebuie, în primul rând, să abordeze împreună motivul unic în cauza T‑910/16 și primul motiv în cauza T‑911/16, dat fiind că ambele sunt întemeiate în esență pe încălcarea articolului 51 alineatul (1) literele (a) din Regulamentul nr. 207/2009, și, în al doilea rând, să abordeze al doilea motiv în cauza T‑911/16.

19

Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că părțile nu contestă, în cadrul procedurii în fața Tribunalului, admisibilitatea elementelor de probă furnizate de Wedl & Hofmann în fața diviziei de anulare.

20

Desigur, la punctul 5 din memoriul său depus în cauza T‑911/16 și, înainte de a‑și prezenta argumentele pentru a contesta concluziile Wedl & Hofmann pe fond, domnul Hesse arată că „acțiunea este neîntemeiată pentru motivul că reclamanta a prezentat […] dovezile sale privind utilizarea […] ulterior expirării termenului din 17 decembrie 2015 stabilit la [EUIPO]”. În susținerea argumentației sale, domnul Hesse citează, pe de altă parte, Hotărârea din 18 iulie 2013, New Yorker SHK Jeans/OAPI (C‑621/11 P, EU:C:2013:484).

21

Cu toate acestea, în măsura în care, prin memoriul în răspuns, domnul Hesse nu solicită anularea deciziei atacate pentru o eroare de drept pe care ar fi săvârșit‑o camera de recurs prin luarea în considerare a acestor elemente de probă, ci respingerea acțiunii formulate de Wedl & Hofmann, este necesar să se respingă acest argument ca inoperant.

22

În sfârșit, chiar dacă s‑ar considera că, prin această argumentație, domnul Hesse urmărește, în realitate, ca Tribunalul să respingă acțiunea Wedl & Hofmann și confirmă decizia atacată pentru un alt motiv decât cel invocat de camera de recurs în decizia menționată, o astfel de argumentație este sortită eșecului. În această privință, este suficient să se amintească faptul că Tribunalul efectuează un control de legalitate al deciziilor organelor EUIPO. Dacă ajunge la concluzia că o asemenea decizie, pusă în discuție în cadrul unei acțiuni cu care este sesizat, este afectată de o nelegalitate, acesta trebuie să o anuleze. El nu poate respinge acțiunea înlocuind cu propria motivare pe cea a organului competent al EUIPO [a se vedea Hotărârea din 9 septembrie 2010, Axis/OAPI – Etra Investigación y Desarrollo (ETRAX)T‑70/08, EU:T:2010:375, punctul 29 și jurisprudența citată].

23

În cadrul motivului său unic în cauza T‑910/16, domnul Hesse susține că respectiva cameră de recurs ar fi trebuit să confirme decăderea completă din drepturile asupra mărcii contestate.

24

În cadrul primului său motiv invocat în cauza T‑911/16, Wedl & Hofmann susține, în esență, că a prezentat dovada utilizării serioase pentru toate produsele și serviciilor pentru care a fost înregistrată marca, iar nu doar pentru produsele contestate din clasele 21 și 25.

25

Potrivit articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, titularul mărcii Uniunii Europene este declarat decăzut din drepturi ca urmare a unei cereri prezentate la EUIPO sau a unei cereri reconvenționale în cadrul unei acțiuni în contrafacere în cazul în care, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, marca nu a făcut obiectul unei utilizări serioase în cadrul Uniunii Europene pentru produsele sau serviciile pentru care este înregistrată și în cazul în care nu există motive întemeiate pentru neutilizare.

26

Potrivit articolului 15 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, dovada utilizării serioase a unei mărci a Uniunii Europene include, de asemenea, dovada utilizării acesteia sub o formă care diferă prin elemente care nu alterează caracterul distinctiv al respectivei mărci în forma în care aceasta a fost înregistrată.

27

În temeiul normei 22 din Regulamentul nr. 2868/95, care se aplică procedurii de decădere în conformitate cu norma 40 alineatul (5) din regulamentul menționat, dovada utilizării unei mărci trebuie să vizeze locul, durata, importanța și natura utilizării mărcii și se limitează, în principiu, la prezentarea unor documente justificative, precum ambalaje, etichete, liste de prețuri, cataloage, facturi, fotografii, anunțuri în ziare, precum și la declarațiile scrise menționate la articolul 76 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 207/2009 [devenit articolul 97 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 2017/1001] [Hotărârea din 8 iulie 2004, Sunrider/OAPI – Espadafor Caba (VITAFRUIT), T‑203/02, EU:T:2004:225, punctul 37 și Hotărârea din 10 septembrie 2008, Boston Scientific/OAPI – Terumo (CAPIO), T‑325/06, nepublicată, EU:T:2008:338, punctul 27].

28

În interpretarea noțiunii de utilizare serioasă, trebuie luat în considerare că ratio legis a cerinței potrivit căreia marca trebuie să fi făcut obiectul unei utilizări serioase nu urmărește nici să evalueze succesul comercial, nici să controleze strategia economică a unei întreprinderi, și nici să rezerve protecția mărcilor doar pentru exploatările lor comerciale importante din punct de vedere cantitativ [a se vedea Hotărârea din 8 iulie 2004, MFE Marienfelde/OAPI – Vétoquinol (HIPOVITON), T‑334/01, EU:T:2004:223, punctul 32 și jurisprudența citată și Hotărârea din 27 septembrie 2007, La Mer Technology/OAPI – Laboratoires Goëmar (LA MER), T‑418/03, nepublicată, EU:T:2007:299, punctul 53 și jurisprudența citată].

29

Astfel cum reiese din jurisprudență, o marcă face obiectul unei utilizări serioase atunci când este utilizată în conformitate cu funcția sa esențială, care este aceea de a garanta identitatea originii produselor sau a serviciilor pentru care a fost înregistrată, în scopul de a crea sau de a conserva un debușeu pentru aceste produse sau servicii, cu excluderea utilizărilor cu caracter simbolic având ca unic obiect menținerea drepturilor conferite de marcă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 martie 2003, Ansul, C‑40/01, EU:C:2003:145, punctul 43). În plus, condiția privind utilizarea serioasă a mărcii impune ca aceasta, astfel cum este protejată pe teritoriul relevant, să fie utilizată în mod public și către exterior [a se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2004, Vitakraft‑Werke Wührmann/OAPI – Krafft (VITAKRAFT), T‑356/02, EU:T:2004:292, punctul 26 și jurisprudența citată și Hotărârea din 4 iulie 2014, Construcción, Promociones e Instalaciones/OAPI – Copisa Proyectos y Mantenimientos Industriales (CPI COPISA INDUSTRIAL), T‑345/13, nepublicată, EU:T:2014:614, punctul 21 și jurisprudența citată].

30

Aprecierea caracterului serios al utilizării mărcii trebuie să se bazeze pe ansamblul faptelor și împrejurărilor adecvate pentru a stabili realitatea exploatării comerciale a acesteia în special pe utilizările considerate ca fiind justificate în sectorul economic vizat pentru menținerea sau crearea cotelor de piață în beneficiul produselor sau al serviciilor protejate de marcă, natura acestor produse sau servicii, caracteristicile pieței, importanța și frecvența utilizării mărcii (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2008, CAPIO, T‑325/06, nepublicată, EU:T:2008:338, punctul 30 și jurisprudența citată).

31

Pe de altă parte, utilizarea serioasă a unei mărci nu poate fi demonstrată prin probabilități sau prin prezumții, ci trebuie să se întemeieze pe elemente concrete și obiective care dovedesc o utilizare efectivă și suficientă a mărcii pe piața relevantă [a se vedea Hotărârea din 23 septembrie 2009, Cohausz/OAPI – Izquierdo Faces (acopat), T‑409/07, nepublicată, EU:T:2009:354, punctul 36 și jurisprudența citată]. Prin urmare, trebuie efectuată o apreciere globală care să țină seama de toți factorii pertinenți în speță și care implică o anumită interdependență între factorii luați în considerare [a se vedea Hotărârea din 18 ianuarie 2011, Advance Magazine Publishers/OAPI – Capela & Irmãos (VOGUE), T‑382/08, nepublicată, EU:T:2011:9, punctul 30 și jurisprudența citată].

32

În lumina considerațiilor care precedă trebuie să se examineze analiza efectuată de camera de recurs în ceea ce privește, pe de o parte, caracterul serios al utilizării mărcii contestate pentru produsele contestate din clasele 21 și 25 și, pe de altă parte, lipsa caracterului serios al utilizării mărcii contestate pentru restul produselor și serviciilor vizate de cererea de decădere.

33

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că întrucât cererea de decădere din drepturile asupra mărcii contestate a fost depusă la 15 octombrie 2014, perioada de cinci ani vizată la articolul 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 se întinde, astfel cum a arătat în mod întemeiat camera de recurs la punctul 43 din decizia atacată, de la 15 octombrie 2009 la 14 octombrie 2014.

34

Pentru a examina caracterul serios al utilizării mărcii contestate, camera de recurs s‑a întemeiat pe următoarele elemente de probă prezentate de Wedl & Hofmann, astfel cum sunt descrise în decizia atacată:

35

În primul rând, domnul Hesse susține că probele prezentate de Wedl & Hofmann nu pot demonstra existența unei utilizări serioase a mărcii contestate pentru produsele contestate din clasele 21 și 25, în măsura în care aceste dovezi privind utilizarea nu se referă la vânzări către consumatori finali. În această privință, domnul Hesse susține că tabelele de vânzări prezentate drept dovadă a utilizării de către Wedl & Hofmann se adresează unor persoane care dețin licențe și francize, dar nu dovedesc faptul că produsele au fost distribuite către consumatorii finali

36

EUIPO și Wedl & Hofmann contestă argumentele domnului Hesse.

37

În speță, trebuie amintit că, desigur, potrivit jurisprudenței, utilizarea serioasă a unei mărci impune ca aceasta să fie utilizată în mod public și spre exterior (Hotărârea din 8 iulie 2004, VITAFRUIT, T‑203/02, EU:T:2004:225, punctul 39; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2003, Ansul, C‑40/01, EU:C:2003:145, punctul 37). Este de asemenea exact că aprecierea caracterului serios al utilizării mărcii trebuie să se bazeze pe ansamblul faptelor și împrejurărilor adecvate pentru a stabili realitatea exploatării comerciale a acesteia, în special pe utilizările considerate ca fiind justificate în sectorul economic vizat pentru menținerea sau crearea cotelor de piață în beneficiul produselor sau al serviciilor protejate de marcă, natura acestor produse sau servicii, caracteristicile pieței, întinderea și frecvența utilizării mărcii (a se vedea Hotărârea din 8 iulie 2004, VITAFRUIT, T‑203/02, EU:T:2004:225, punctul 40 și jurisprudența citată).

38

Cu toate acestea, la punctele 58 și 59 din decizia atacată, camera de recurs precizează în mod întemeiat că această utilizare în exterior nu înseamnă că este vorba în mod necesar despre o utilizare orientată către consumatorii finali. Astfel, utilizarea efectivă a mărcii se referă la piața pe care titularul mărcii Uniunii Europene își desfășoară activitățile comerciale și pe care speră să exploateze marca sa. Astfel, a considera că utilizarea în exterior a unei mărci, în sensul jurisprudenței, constă în mod necesar într‑o utilizare orientată către consumatorii finali ar însemna să se excludă mărcile utilizate doar în raporturile dintre societăți din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 207/2009. Astfel, publicul relevant căruia mărcile au vocația să se adreseze nu include doar consumatorii finali, ci și specialiști, clienți industriali și alți utilizatori profesioniști [a se vedea Hotărârea din 7 iulie 2016, Fruit of the Loom/EUIPO – Takko (FRUIT), T‑431/15, nepublicată, EU:T:2016:395, punctul 49 și jurisprudența citată].

39

În această privință, astfel cum reiese din numeroasele documente furnizate de Wedl & Hofmann drept dovadă a utilizării mărcii contestate, este cert că Wedl & Hofmann exploatează un lanț de „cafebaruri” prin intermediul persoanelor care dețin franciza și licența sa și că produsele contestate din clasele 21 și 25 sunt comercializate de aceștia, în cadrul acordului de franciză sau de licență, pe piață către consumatori finali. Astfel, în conformitate cu jurisprudența prevăzută la punctul 38 de mai sus, aceste vânzări sunt susceptibile să determine un uz public și în exterior al mărcii contestate. În aceste condiții, faptul că Wedl & Hofmann nu a întreținut raporturi directe cu consumatorii finali este lipsit de relevanță.

40

Această apreciere nu poate fi repusă în discuție de argumentul invocat de domnul Hesse potrivit căruia faptul că Wedl & Hofmann a încheiat contracte de franciză și de licență care impun persoanelor care dețin franciza și licența mai multe obligații în materie de publicitate, de promovare și de comercializare ar asimila contractul de franciză sau de licență unor simple relații cu angajații și cu agenții săi, care nu pot fi calificate drept utilizare serioasă în sensul articolului 15 din Regulamentul nr. 207/2009. În această privință, contractul de franciză sau de licență este un mod de organizare curent în comerț care nu poate fi considerat drept o utilizare pur internă. Trebuie să se constate că pe o piață precum cea a Uniunii, cu scopul de a crea sau de a menține debușee pentru produse precum cele în discuție în prezenta cauză, este o practică obișnuită să se adreseze, prin acte comerciale, unor profesioniști ai sectorului, în special distribuitorilor. Prin urmare nu poate fi exclus, în principiu, ca utilizarea unei mărci demonstrată prin acte comerciale adresate unor profesioniști ai sectorului să poată fi considerată o utilizare conformă cu funcția esențială a mărcii în sensul jurisprudenței citate la punctul 30 de mai sus (Hotărârea din 7 iulie 2016, FRUIT, T‑431/15, nepublicată, EU:T:2016:395, punctul 50).

41

În orice caz, trebuie remarcat că reiese din elementele de probă, în special din tabelele de date care prezintă cantitățile și valoarea vânzărilor produselor care au fost distribuite în perioada 2009-2015, că de asemenea comenzile sunt adresate altor societăți decât persoanelor care dețin franciza sau licența. Acest lucru demonstrează că o utilizare a mărcii contestate a fost publică și spre exterior, iar nu doar în interiorul întreprinderii titulare a mărcii contestate sau într‑o rețea de beneficiari de franciză și de licențiați.

42

Prin urmare, camera de recurs a concluzionat în mod întemeiat că era îndeplinită în speță condiția ca marca să fie utilizată în mod public și spre exterior.

43

În al doilea rând, domnul Hesse arată că furnizarea produselor contestate din clasele 21 și 25 de către Wedl & Hofmann nu are altă rațiune de a fi comercială decât aceea de promovare a altor produse sau servicii vizate de marca contestată, cum ar fi „cafeaua” sau serviciul de „cafebaruri”. În aceste condiții, aplicarea mărcii contestate pe aceste produse nu contribuie la crearea unui debușeu pentru acestea, nici la diferențierea lor, în interesul consumatorului, de produsele provenind de la alte întreprinderi, deoarece aceste produse nu sunt în concurență cu alte produse sau servicii pe piață.

44

EUIPO și Wedl & Hofmann contestă argumentele domnului Hesse.

45

Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de utilizare serioasă trebuie înțeleasă în sensul că se referă la o utilizare efectivă, conformă cu funcția esențială a mărcii, care este aceea de a‑i garanta consumatorului sau utilizatorului final identitatea originii unui produs sau a unui serviciu, permițându‑i să distingă, fără vreo posibilitate de confuzie, acest produs sau serviciu de cele care au o altă proveniență (Hotărârea din 11 martie 2003, Ansul, C‑40/01, EU:C:2003:145, punctele 35 și 36, precum și Hotărârea din 9 decembrie 2008, Verein Radetzky‑Orden, C‑442/07, EU:C:2008:696, punctul 13).

46

În această privință, rezultă din noțiunea menționată „utilizare serioasă” că protecția mărcii și efectele pe care înregistrarea acesteia le face opozabile terților nu pot persista dacă marca și‑ar pierde rațiunea comercială de a exista, care constă în crearea sau în păstrarea unui debușeu pentru produsele sau pentru serviciile care poartă semnul constitutiv al mărcii, în raport cu produsele sau cu serviciile provenind de la alte întreprinderi (Hotărârea din 11 martie 2003, Ansul, C‑40/01, EU:C:2003:145, punctul 37 și Hotărârea din 9 decembrie 2008, Verein Radetzky‑Orden, C‑442/07, EU:C:2008:696, punctul 14).

47

În consecință, pentru a stabili dacă utilizarea serioasă este sau nu dovedită, trebuie să se verifice dacă, prin utilizarea mărcii sale, întreprinderea urmărește să creeze sau să păstreze un debușeu pentru produsele sau pentru serviciile sale în Uniune în raport cu produsele sau cu serviciile altor întreprinderi. Nu aceasta va fi situația dacă respectivele produse sau servicii nu intră în concurență cu produsele sau serviciile propuse pe piață de alte întreprinderi, și anume dacă nu sunt ‑ și nu au vocația să fie ‑ distribuite în circuitul comercial [Hotărârea din 9 septembrie 2011, Omnicare/OAPI – Astellas Pharma (OMNICARE INDEPENDENT CLINICAL Research)T‑289/09, nepublicată, EU:T:2011:452, punctul 68].

48

În speță, chiar dacă nu se poate exclude faptul că produsele contestate din clasele 21 și 25 pot fi propuse cu scopul final de a incita publicul relevant la achiziționarea „cafelei” vândute de Wedl & Hofmann, acestea nu sunt însă distribuite pentru a răsplăti cumpărarea altor produse, cum ar fi „cafeaua”, nici pentru a promova vânzarea acestora din urmă, dat fiind că reiese din elementele de probă prezentate de Wedl & Hofmann, în special materiale publicitare, broșuri de franciză, precum și liste de vânzări, că produsele contestate din clasele 21 și 25 sunt contabilizate și propuse separat cu numere de comandă, cu cantități și cu valori de vânzări, independent de „cafea”, chiar dacă se consideră că produsul menționat este cel comercializat în principal de Wedl & Hofmann. Vânzările respective constituie acte de utilizare adecvate în mod obiectiv să creeze sau să mențină un debușeu pentru produsele în discuție, al căror volum comercial, în raport cu durata și cu frecvența utilizării, nu este atât de scăzut încât ar putea conduce la concluzia că are loc o utilizare pur simbolică, minimă sau fictivă, al căror unic scop ar fi de a menține protecția dreptului la marcă. Prin urmare, este necesar să se considere că este vorba despre produse autonome care vizează un debușeu propriu.

49

Pe de altă parte, trebuie arătat că produsele contestate din clasele 21 și 25 sunt concurenții altor produse similare de pe piață, în special în cazul în care sunt furnizate de întreprinderi prezente pe piața cafelei, care sunt de asemenea susceptibile să furnizeze produse precum „cești din carton”, „cești de cafea”, „pahare” sau „doze de zahăr” pentru promovarea produsului lor principal, și anume cafeaua.

50

În consecinţă, este necesar să se considere că printr‑o astfel de utilizare a mărcii sale Wedl & Hofmann urmărește să creeze sau să păstreze un debușeu pentru produsele contestate din clasele 21 și 25 pe o piață pe care sunt prezente alte întreprinderi.

51

Prin urmare, în mod întemeiat a concluzionat camera de recurs că documentele referitoare la utilizarea mărcii contestate prezentate de Wedl & Hofmann dovedeau că marca contestată nu fusese utilizată în mod pur intern pentru produsele contestate din clasele 21 și 25 în scopul exclusiv de a promova vânzarea altor produse ale Wedl & Hofmann.

52

În al treilea rând, Wedl & Hofmann susține în esență că a prezentat dovada utilizării serioase pentru toate produsele și serviciilor pentru care a fost înregistrată marca, iar nu doar pentru produsele contestate din clasele 21 și 25. În această privință, arată că, dacă camera de recurs ar fi apreciat în mod corect documentele prezentate drept dovadă a utilizării, ea ar fi trebuit să concluzioneze că o dovadă suficientă a utilizării a fost prezentată pentru toate produsele și serviciile vizate la punctul 3 de mai sus.

53

EUIPO și domnul Hesse contestă argumentele Wedl & Hofmann.

54

În speță, trebuie să se constate că înscrisurile prezentate de Wedl & Hofmann nu permit să se considere că respectiva cameră de recurs a săvârșit o eroare prin faptul că nu a reținut existența unei utilizări serioase a mărcii contestate pentru alte produse și servicii decât produsele contestate din clasele 21 și 25.

55

În această privință, este necesar să se sublinieze că, astfel cum a constatat camera de recurs în mod întemeiat, Wedl & Hofmann a furnizat informații suficiente numai în ceea ce privește locul, durata și importanța utilizării mărcii contestate pentru produsele contestate din clasele 21 și 25, în special sub forma unor tabele care prezintă mai multe informaţii diferite privind data, țara, produsele, prețurile și valoarea vânzărilor. În plus, informațiile cuprinse în tabele sunt coroborate cu alte elemente de probă, cum ar fi fotografii, anunțuri publicitare, o broșură publicitară și o broșură de franciză. În ceea ce privește celelalte produse și servicii, Wedl & Hofmann nu a prezentat niciun element de probă care să permită stabilirea faptului că asemenea produse ar fi fost vândute în cadrul Uniunii în perioada relevantă. Or, ar reveni Wedl & Hofmann sarcina de a demonstra utilizarea serioasă a mărcii contestate, și anume să prezinte un ansamblu de elemente de probă bazate nu pe probabilități sau pe prezumții, ci pe elemente concrete și obiective, care să îi permită să demonstreze că marca era utilizată efectiv și suficient pe piața relevantă (a se vedea, în acest sens și prin analogie, Hotărârea din 23 septembrie 2009, acopat, T‑409/07, nepublicată, EU:T:2009:354, punctele 69 și 70).

56

Mai precis, primo, trebuie arătat că niciun indiciu și nicio dovadă a utilizării serioase a mărcii contestate în ceea ce privește produsele din clasele 7, 11, 20 și 28 nu pot fi deduse din aceste documente. În această privință, este necesar să se sublinieze că Wedl & Hofmann nu a prezentat nicio factură, niciun bon de comandă, nicio cifră de vânzări, nicio cifră privind publicitatea și nicio informație care menționează cota de piață a unor produse, precum „râșnițe de cafea” din clasa 7, „mobilă” din clasa 20, „jocuri” și „jucării” din clasa 28, „cafetiere” și „ustensile de gătit electrice” din clasa 11, sau „articole de sport”, din clasa 28 comercializate sub marca contestată. În plus, în ceea ce privește „articolele de îmbrăcăminte pentru gimnastică și pentru sport” din clasa 25, camera de recurs a arătat, în mod întemeiat, la punctul 66 din decizia atacată, că, pentru a admite existența unei utilizări serioase a produselor respective, nu era suficient să furnizeze doar o fotografie a unui tricou de fotbal prezentând marca contestată, fără elemente de probă suplimentare.

57

Secundo, în ceea ce privește produsele din clasa 34, și anume „articole pentru fumători” și „chibrituri”, trebuie arătat că, deși se află, într‑adevăr, în tabelele de date privind vânzările furnizate de Wedl & Hofmann, vânzările de „brichete pentru țigarete” și de „scrumiere”, volumul acestora este foarte scăzut sau aproape nesemnificativ în comparație cu cel al altor produse, precum „cafeaua”, „ceștile din carton” sau „ceștile” și „paharele” pentru cafea. Elementele de probă nu permit așadar să se cunoască dacă este vorba despre o utilizare punctuală, care nu depășește o utilizare simbolică, sau despre o utilizare suficient de importantă pentru a fi luată în considerare.

58

Tertio, trebuie arătat că nici în ceea ce privește serviciile cuprinse în clasa 38 nu a fost prezentată dovada utilizării. Astfel, niciun element nu atestă că Wedl & Hofmann a furnizat servicii de telecomunicații. Astfel cum arată în mod întemeiat camera de recurs la punctul 67 din decizia atacată, simplul fapt că Wedl & Hofmann a stabilit un număr de servicii de apel nu dovedește că Wedl & Hofmann a furnizat servicii de telecomunicații sub marca contestată. Astfel, simpla punere la dispoziție a unui număr de servicii de apel sau a unei linii directe pentru clienți nu constituie un serviciu autonom prestat contra cost în numele unui terț și nu poate fi considerată ca susceptibilă să creeze un debușeu, ci numai ca un serviciu de asistență în legătură cu vânzarea produselor comercializate efectiv de titularul mărcii. În absența unor facturi sau a unor informații obiective privind cifra de afaceri generată de furnizarea acestor servicii, precum și a unor precizări cu privire la data, la cantitatea sau la calitatea serviciilor furnizate, simplul schimb de e‑mailuri menționat la punctul 34 de mai sus nu permite să se concluzioneze că marca contestată a făcut obiectul unei utilizări serioase.

59

În ceea ce privește cererea de audiere a domnului W., este suficient să se sublinieze că aceasta trebuie, în orice caz, să fie respinsă, din moment ce, având în vedere toate considerațiile de mai sus, Tribunalul a putut să se pronunțe în mod util pe baza concluziilor, a motivelor și a argumentelor dezvoltate.

60

Prin urmare, în mod întemeiat a constatat camera de recurs lipsa caracterului serios al utilizării mărcii contestate pentru produsele și serviciile altele decât produsele contestate din clasele 21 și 25.

61

Rezultă din cele ce precedă că, în cauza T‑910/16, motivul unic invocat de domnul Hesse, întemeiat în esență pe încălcarea articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, trebuie respins. Prin urmare, acțiunea în această cauză este respinsă.

62

Rezultă de asemenea din cele ce precedă că, în cauza T‑911/16, primul motiv invocat de Wedl & Hofmann, întemeiat în esență pe încălcarea articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, trebuie de asemenea să fie înlăturat.

63

Prin intermediul celui de al doilea motiv, Wedl & Hofmann susține că este mult mai dificil să demonstreze utilizarea serioasă a unei mărci deținute de o întreprindere mică precum a sa. Potrivit Wedl & Hofmann, decizia atacată, care îi impune cerințe ridicate în ceea ce privește dovada utilizării, încalcă principiul egalității de tratament.

64

EUIPO și domnul Hesse contestă argumentele Wedl & Hofmann.

65

Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul egalității de tratament impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit, dar și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (Hotărârea din 17 iulie 1997, National Farmers’ Union și alții, C‑354/95, EU:C:1997:379, punctul 61 și Hotărârea din 16 septembrie 2004, Merida, C‑400/02, EU:C:2004:537, punctul 22).

66

În plus, este necesar să se considere că, deși utilizarea serioasă este evaluată de la caz la caz, aprecierea sa nu constă în esență în luate în considerare a cifrei de afaceri sau a volumului vânzărilor în perioada relevantă. Astfel, articolul 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 și norma 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2868/95 nu vizează nici evaluarea succesului comercial, nici controlul strategiei comerciale a unei întreprinderi, și nici să rezerve protecția mărcilor doar pentru exploatările lor comerciale importante din punct de vedere cantitativ (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 iulie 2004, VITAFRUIT, T‑203/02, EU:T:2004:225, punctele 36 și 38).

67

Or, camera de recurs a considerat că dovezile prezentate de Wedl & Hofmann nu erau suficiente pentru a demonstra utilizarea serioasă a mărcii contestate pentru produsele și serviciile din clasele 7, 11, 20, 21, 25, 28, 30, 34 și 38 cu excepția produselor contestate din clasele 21 și 25, după ce a efectuat o apreciere globală, ținând seama de toți factorii pertinenți în speță.

68

Pe de altă parte, aprecierea caracterului serios al utilizării unei mărci nu poate determina o diferență de tratament între întreprinderi mici și mari, în măsura în care o astfel de apreciere se bazează pe ansamblul faptelor și împrejurărilor adecvate pentru a stabili realitatea exploatării comerciale a mărcii respective, în special pe utilizările considerate ca fiind justificate în sectorul economic vizat pentru menținerea sau crearea cotelor de piață în beneficiul produselor sau al serviciilor protejate de marcă, natura acestor produse sau servicii, caracteristicile pieței, întinderea și frecvența utilizării mărcii (Hotărârea din 8 iulie 2004, VITAFRUIT, T‑203/02, EU:T:2004:225, punctul 40).

69

Prin urmare, nu se poate concluziona în sensul unei diferențe de tratament în aprecierea utilizării serioase a unei mărci în funcție de dimensiunea întreprinderii titulare, în măsura în care caracterul serios al utilizării sale este apreciată din perspectiva acelorași criterii obiective menționate la punctul 68 de mai sus, indiferent de dimensiunea întreprinderii.

70

Rezultă din cele ce precedă că, în cauza T‑911/16, motivul întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament trebuie respins. Întrucât acest motiv, precum și cel întemeiat în esență pe încălcarea articolului 51 alineatul (1) literele (a) din Regulamentul nr. 207/2009 au fost înlăturate, acțiunea în această cauză este, în consecință, respinsă în totalitate.

71

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

72

În cauza T‑910/16, întrucât domnul Hesse a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor EUIPO și ale Wedl & Hofmann.

73

În cauza T‑911/16, întrucât Wedl & Hofmann a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor EUIPO și ale domnului Hesse.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a cincea)

declară și hotărăște: