1

În perioada cuprinsă între 22 iunie 1998 și 8 noiembrie 1999, reclamanta, Firma Léon Van Parys NV, a depus, prin intermediul comisionarului său în vamă, 116 declarații de import de banane din Ecuador la biroul vamal din Antwerpen (Belgia).

2

Declarațiile de import erau confirmate de 221 de certificate de import, emise aparent de Regatul Spaniei, care autorizau importul de banane în Comunitatea Europeană, în cadrul unui contingent tarifar cu plata unei taxe vamale reduse de 75 de euro pe tonă, în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 404/93 al Consiliului din 13 februarie 1993 privind organizarea comună a pieței în sectorul bananelor (JO 1993, L 47, p. 1, Ediție specială, 03/vol. 12, p. 110), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 3290/94 al Consiliului din 22 decembrie 1994 privind adaptările și măsurile tranzitorii necesare în sectorul agricol pentru aplicarea acordurilor încheiate în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (JO 1994, L 349, p. 105, Ediție specială, 11/vol. 11, p. 55), pentru perioada care se încheie la 31 decembrie 1998, și în temeiul Regulamentului nr. 404/93 și al Regulamentului (CE) nr. 2362/98 al Comisiei din 28 octombrie 1998 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 404/93 al Consiliului cu privire la importurile de banane în Comunitate (JO 1993, L 293, p. 32), pentru perioada care începe la 1 ianuarie 1999.

3

Printr‑o scrisoare din 1 februarie 2000, Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a informat autoritățile vamale belgiene că certificate de import spaniole falsificate, pe care erau aplicate ștampile falsificate ale autorității spaniole competente să elibereze aceste documente, au fost utilizate pentru importul de banane în Comunitate. Cu ocazia unei anchete, autoritățile vamale au descoperit că cele 221 de certificate de import prezentate de reclamantă la biroul vamal din Antwerpen în perioada 22 iunie 1998-8 noiembrie 1999 corespundeau unor certificate spaniole falsificate.

4

La 5 iulie 2002, administrația belgiană a vămilor și accizelor a întocmit un proces‑verbal în care se consemnează constatările efectuate, pe care l‑a adresat în special reclamantei și comisionarului în vamă). Din acest proces‑verbal rezultă că 233 de certificate de import utilizate de reclamantă corespund unor certificate spaniole falsificate, 221 dintre aceste certificate fiind prezentate la Antwerpen și 12 la Hamburg (Germania). În ceea ce privește perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 8 noiembrie 1999, ar fi în discuție 107 certificate, toate prezentate de reclamantă la biroul vamal din Antwerpen.

5

Printr‑o scrisoare din 26 iulie 2002, administrația belgiană a vămilor și accizelor i‑a obligat pe reclamantă și pe comisionarul în vamă la plata sumei de 7084967,71 euro pentru importuri de banane aferente perioadei 1 ianuarie 1998-8 noiembrie 1999, ceea ce corespunde aplicării unei taxe vamale de 850 de euro pe tona importată, în conformitate cu articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 404/93.

6

La 28 noiembrie 2003, administrația belgiană a vămilor și accizelor a întocmit un proces‑verbal suplimentar, care constata în special constituirea de comisii rogatorii în Spania, în Italia și în Portugalia, în cadrul anchetei cu privire la certificatele de import spaniole falsificate.

7

După ce reclamanta și comisionarul în vamă au contestat recuperarea ulterioară a taxelor vamale care le‑au fost imputate, administrația belgiană a vămilor și accizelor a apreciat că trebuia admisă cererea având ca obiect nerecuperarea ulterioară și remiterea taxelor și, printr‑o scrisoare din 14 decembrie 2007, a transmis dosarul Comisiei Comunităților Europene pentru ca aceasta să adopte o decizie în conformitate cu articolele 871 și 905 din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 al Comisiei din 2 iulie 1993 de stabilire a unor dispoziții de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului vamal comunitar (JO 1993, L 253, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 7, p. 3).

8

În scrisoarea sa din 14 decembrie 2007, administrația belgiană a vămilor și accizelor a considerat că în speță nu erau aplicabile dispozițiile articolului 220 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar (JO 1992, L 302, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 5, p. 58, denumit în continuare „CVC”) întrucât nu existau suficiente probe potrivit cărora să se poată reține o eroare împotriva autorităților statelor membre sau ale Comisiei. În schimb, administrația belgiană a vămilor și accizelor a considerat că era necesară remiterea taxelor, în conformitate cu articolul 239 din CVC, deoarece exista o situație specială în sensul dispozițiilor acestui articol și reclamanta, ca și comisionarul în vamă, nu săvârșiseră o neglijență evidentă.

9

La 5 mai 2008, la 18 și la 26 noiembrie 2008, la 15 ianuarie 2009 și la 4 martie 2010, Comisia a adresat cereri de informații suplimentare administrației belgiene a vămilor și accizelor, care a răspuns la fiecare dintre aceste cereri.

10

Printr‑o scrisoare din 8 ianuarie 2010, Comisia a informat administrația belgiană a vămilor și accizelor și reclamanta, în temeiul articolului 906a din Regulamentul nr. 2454/93, în legătură cu intenția sa de a adopta o decizie defavorabilă cu privire la cererea de remitere și de rambursare a taxelor. Printr‑o scrisoare din 8 februarie 2010, reclamanta și‑a prezentat observațiile.

11

Cazul reclamantei a fost analizat, în conformitate cu articolele 873 și 907 din Regulamentul nr. 2454/93, de un grup de experți alcătuit din reprezentanți ai tuturor statelor membre, cu ocazia unei reuniuni din 12 aprilie 2010.

12

Prin Decizia C(2010) 2858 final din 6 mai 2010, Comisia a considerat că este justificată înscrierea ulterioară în evidența contabilă a taxelor la import [articolul 1 alineatul (1)] și că remiterea acestor taxe este justificată în privința unui debitor, comisionarul în vamă [articolul 1 alineatul (2)], însă nu este justificată în privința unui alt debitor, reclamanta, într‑un caz specific [articolul 1 alineatul (3)] (denumită în continuare „prima decizie”).

13

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 11 august 2010, reclamanta a introdus o acțiune în anulare împotriva primei decizii.

14

Prin Hotărârea din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136), Tribunalul a anulat articolul 1 alineatul (3) din prima decizie, în care Comisia a considerat că remiterea taxelor în temeiul articolului 239 din CVC nu era justificată în privința reclamantei.

15

Printr‑o primă scrisoare din 16 septembrie 2013, Comisia a informat administrația belgiană a vămilor și accizelor că, în urma anulării în parte a primei decizii, a concluzionat că avea nevoie să obțină informații suplimentare pentru adoptarea unei noi decizii și i‑a solicitat anumite informații privind importurile efectuate de reclamantă la originea cererii de remitere a taxelor. Comisia a solicitat de asemenea administrației belgiene a vămilor și accizelor să comunice răspunsul la cererea de informații adresată reclamantei și să îi solicite acesteia o declarație scrisă din care ar reieși că aceasta din urmă luase cunoștință de răspunsul respectiv, că era de acord și că nu avea nimic de adăugat la acesta sau că avea observații de formulat, precum și informații suplimentare care urmau să fie comunicate. În sfârșit, Comisia a menționat că termenul de nouă luni pentru examinarea cererii de remitere a taxelor, prevăzut la articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93, se prelungea cu perioada cuprinsă între 22 august 2013 și data primirii informațiilor suplimentare.

16

Printr‑o a doua scrisoare din 16 septembrie 2013, Comisia a informat reclamanta că, în urma anulării în parte a primei decizii, a concluzionat că avea nevoie să obțină informații suplimentare pentru adoptarea unei noi decizii și că termenul de nouă luni pentru examinarea cererii de remitere a taxelor se prelungea cu perioada cuprinsă între 22 august 2013 și data primirii informațiilor suplimentare.

17

Acțiunea în anulare introdusă de reclamantă împotriva celor două scrisori din 16 septembrie 2013 a fost respinsă ca vădit inadmisibilă prin Ordonanța din 24 iunie 2014, Léon Van Parys/Comisia (T‑603/13, nepublicată, EU:T:2014:610).

18

Printr‑o scrisoare din 14 ianuarie 2014, administrația belgiană a vămilor și accizelor a comunicat Comisiei că aprecia cererea sa de informații ca fiind stranie deoarece se demonstrase că toate certificatele de import în litigiu erau false și că, prin urmare, era imposibil să dea curs acestei solicitări.

19

Prin scrisoarea din 24 ianuarie 2014, Comisia a confirmat reclamantei primirea scrisorii din partea administrației belgiene a vămilor și accizelor din 14 ianuarie 2014 și a informat‑o că, având în vedere lipsa unui răspuns din partea acestei administrații la cererea sa de informații suplimentare, termenul de examinare continua să fie suspendat, în conformitate cu articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93.

20

Acțiunea în anulare introdusă împotriva scrisorii din 24 ianuarie 2014 a fost respinsă prin Ordonanța din 26 noiembrie 2014, Léon Van Parys/Comisia (T‑171/14, nepublicată, EU:T:2014:1025).

21

Printr‑o scrisoare din 17 iunie 2014, Comisia a solicitat din nou administrației belgiene a vămilor și accizelor să îi furnizeze informațiile pe care le solicitase prin scrisoarea din 16 septembrie 2013. La această scrisoare, Comisia a anexat propriile calcule, prezentate sub forma unui tabel.

22

La 10 decembrie 2014, administrația belgiană a vămilor și accizelor a întocmit un proiect de răspuns la scrisoarea Comisiei din 16 septembrie 2013, care cuprindea un calcul pe care această administrație intenționa să îl transmită Comisiei și prin care a invitat reclamanta să își prezinte observațiile.

23

Prin scrisoarea din 16 februarie 2015 adresată Comisiei, administrația belgiană a vămilor și accizelor a formulat observații asupra tabelului care îi fusese transmis de Comisie și, printre altele, a corectat cuantumurile menționate la rândurile 18, 60, 67 și 99 din tabelul respectiv.

24

Prin scrisoarea din 16 iulie 2015, Comisia a comunicat reclamantei că avea intenția să adopte o decizie negativă privind cererea acesteia de remitere a taxelor.

25

La 10 august 2015, reclamanta a prezentat observații asupra scrisorii Comisiei din 16 iulie 2015.

26

Prin Decizia C(2016) 95 final din 20 ianuarie 2016, Comisia a admis înscrierea ulterioară în evidența contabilă a taxelor la import [articolul 1 alineatul (1)], remiterea taxelor în privința comisionarului în vamă [articolul 1 alineatul (2)], remiterea taxelor în privința reclamantei, în cuantum de 632241,28 euro, corespunzătoare certificatelor tradiționale [articolul 1 alineatul (3)], însă a refuzat remiterea taxelor în privința reclamantei, în cuantum de 2996007,20 euro, corespunzătoare certificatelor unor operatori nou‑veniți [articolul 1 alineatul (4)] (denumită în continuare „decizia atacată”).

27

În considerentele (18)-(23) ale deciziei atacate, Comisia a amintit printre altele că prin intermediul primei decizii a admis înscrierea ulterioară în evidența contabilă a taxelor la import [articolul 1 alineatul (1) din prima decizie] și remiterea taxelor în privința unui debitor, comisionarul în vamă [articolul 1 alineatul (2) din prima decizie], însă nu în privința unui alt debitor, reclamanta, într‑un caz specific [articolul 1 alineatul (3) din prima decizie].

28

În considerentul (20) al deciziei atacate, Comisia a precizat că și‑a întemeiat evaluarea din prima decizie pe articolul 220 alineatul (2) litera (b) din CVC și că a concluzionat că nu se ridica problema unei erori săvârșite de autoritățile spaniole întrucât acestea nu participaseră la întocmirea certificatelor în discuție. Pe de altă parte, în considerentul (23) al deciziei atacate, Comisia a menționat că, în prima decizie, a examinat dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 239 din CVC și a concluzionat că comisionarul în vamă nici nu a săvârșit o înșelăciune, nici nu a manifestat neglijență și, prin urmare, putea beneficia de neînscrierea în evidența contabilă și de remiterea taxelor la import. În prima decizie, Comisia a considerat de asemenea că reclamanta nu a făcut dovadă de diligență și a concluzionat că aceasta nu putea să beneficieze de nerecuperare și nici de remiterea taxelor la import.

29

În considerentele (25)-(32) ale deciziei atacate, Comisia a amintit că, întrucât Tribunalul a anulat articolul 1 alineatul (3) din prima decizie, în conformitate cu articolul 266 TFUE trebuia să adopte o nouă decizie într‑un termen rezonabil, singurul termen aplicabil în speță.

30

În ceea ce privește adoptarea acestei noi decizii, Comisia a arătat, pe de o parte, în considerentul (33) al deciziei atacate, că la 21 septembrie 2015 s‑a reunit în cadrul comitetului CVC un grup de experți compus din reprezentanții tuturor statelor în vederea examinării dosarului. Comisia a arătat, pe de altă parte, în considerentul (37) al deciziei atacate, că urma să analizeze numai dacă era îndeplinită a doua condiție prevăzută la articolul 239 din CVC, referitoare la lipsa unei înșelăciuni sau a unei neglijențe.

31

În considerentul (39) al deciziei atacate, Comisia amintit, în plus, că în Hotărârea din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136), Tribunalul a considerat că trebuia să se arate că, în apărare, Comisia apreciase că dispozitivul utilizat de reclamantă pentru a obține a obține dreptul de a utiliza certificatele de import era „nelegal”, fiind contrar articolului 21 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2362/98, care interzicea orice transmitere a drepturilor rezultate dintr‑un certificat de import al unui operator nou‑venit către un operator tradițional. Tribunalul a adăugat că, referitor la acest aspect, se impunea constatarea că prima decizie, prin faptul că refuza remiterea taxelor la import, nu se întemeia pe nelegalitatea dispozitivului de cumpărare a dreptului de utilizare a certificatelor de import, ci pe neglijența evidentă a reclamantei. Din această constatare Tribunalul a concluzionat că argumentul Comisiei nu putea, în speță, să influențeze temeinicia refuzului de a remite taxele la import. Pe baza acestei constatări, Comisia a concluzionat în același considerent al deciziei atacate că, în cadrul acestei noi decizii, trebuia să analizeze dacă dispozitivul la care a recurs reclamanta pentru a utiliza certificatele de import era legal, având în vedere că articolul 21 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2362/98 interzice orice transmitere a drepturilor care rezultă dintr‑un certificat de import al unui operator nou‑venit către un operator tradițional. Comisia a adăugat că trebuia să reexamineze și motivele care permit să se stabilească dacă nu a existat o înșelăciune sau o neglijență.

32

În considerentele (49) și (50) ale deciziei atacate, Comisia a apreciat că, deși niciun element din dosar nu era suficient pentru demonstrarea unei lipse de diligență în ceea ce privește certificatele unor operatori tradiționali achiziționate de reclamantă, în ceea ce privește certificatele operatorilor nou‑veniți, o simplă examinare a certificatelor ar fi trebuit să îi permită să concluzioneze că reclamanta nu putea să utilizeze drepturile întemeiate pe aceste certificate, deoarece o asemenea utilizare era contrară articolului 21 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2362/98.

33

În consecință, în considerentul (60) al deciziei atacate, Comisia a decis, pe de o parte, că, prin utilizarea drepturilor operatorilor nou‑veniți, reclamanta, operator tradițional, nu a respectat interdicția prevăzută la articolul 21 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2362/98 și, pe de altă parte, că, în temeiul articolului 239 din CVC, nu exista niciun element care să justifice remiterea taxelor în cuantum de 2996007,20 euro referitoare la certificatele operatorilor nou‑veniți utilizate de reclamantă în perioada 1 ianuarie-8 noiembrie 1999.

34

În sfârșit, în considerentul (62) al deciziei atacate, Comisia a precizat că dispozițiile articolului 1 alineatele (1) și (2) din prima decizie trebuiau să fie menținute întrucât nu fuseseră nici contestate, nici anulate prin Hotărârea din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136).

35

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 23 martie 2016, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

36

Reclamanta solicită Tribunalului:

37

Comisia solicită Tribunalului:

38

În susținerea acțiunii formulate, reclamanta invocă cinci motive. Primul și al doilea motiv sunt întemeiate pe încălcarea articolelor 907 și 909 din Regulamentul nr. 2454/93, precum și a articolului 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Al treilea, invocat cu titlu subsidiar, este întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări. Al patrulea, invocat cu titlu încă mai subsidiar, este întemeiat pe un abuz de putere, iar al cincilea, invocat cu titlu și mai subsidiar, este întemeiat pe o interpretare eronată a cadrului normativ privind organizarea pieței bananelor și pe o încălcare a principiului egalității.

39

Comisia, fără a invoca o excepție de inadmisibilitate, susține că acțiunea este admisibilă numai în privința articolului 1 alineatul (4) din decizia atacată. În opinia sa, pe de o parte, acțiunea ar fi inadmisibilă în ceea ce privește articolul 1 alineatele (1) și (2) din decizia atacată din moment ce aceste două dispoziții ar fi identice, nu ar conține elemente noi și nu ar fi fost precedate de o nouă examinare a situației reclamantei. Pe de altă parte, Comisia arată că, întrucât articolul 1 alineatul (3) din decizia atacată a modificat articolul 1 alineatul (3) din prima decizie în favoarea reclamantei, această dispoziție nu ar fi cauzatoare de prejudicii în privința sa și nu ar putea fi atacată.

40

Reclamanta răspunde că acțiunea este îndreptată, în mod întemeiat, împotriva deciziei atacate în ansamblu, aceasta fiind viciată de nelegalitate pentru motivul că ar constitui o decizie adoptată pe baza dispozițiilor coroborate ale articolelor 907 și 909 din Regulamentul nr. 2454/93 și că termenul pentru adoptarea unor asemenea decizii expirase deja la momentul adoptării sale.

41

Trebuie amintit că admisibilitatea unei acțiuni în anulare introduse de o persoană fizică sau juridică este supusă condiției ca aceasta să justifice un interes pentru anularea actului atacat. Potrivit unei jurisprudențe constante, pot face obiectul unei acțiuni în anulare numai actele care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia. Or, pentru a stabili dacă un act sau o decizie produce asemenea efecte, este necesar să se ia în considerare conținutul său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 martie 2000, Coca‑Cola/Comisia, T‑125/97 și T‑127/97, EU:T:2000:84, punctul 77 și jurisprudența citată).

42

În speță, reclamanta nu demonstrează modul în care articolul 1 alineatele (1)-(3) din decizia atacată ar modifica nefavorabil situația sa. Alineatele (1) și (2), care, în ceea ce privește taxele în discuție, reiau partea dispozitivă a articolului 1 alineatele (1) și (2) din prima decizie, fără să fi fost efectuată o nouă analiză în această privință, nu modifică situația sa anterioară, iar alineatul (3) o modifică favorabil, în sensul că îi acordă remiterea taxelor la import în cuantum de 632241,28 euro, corespunzătoare certificatelor tradiționale. Așadar, nu reiese un interes al reclamantei de a exercita acțiunea împotriva acestor dispoziții, astfel încât acțiunea îndreptată împotriva lor este inadmisibilă.

43

În schimb, întrucât, în urma unei noi examinări, prin articolul 1 alineatul (4) din decizia atacată reclamantei îi este refuzată remiterea taxelor și, așadar, este modificată nefavorabil situația sa, acțiunea în anulare este admisibilă în măsura în care este îndreptată împotriva acestei dispoziții.

44

Trebuie să se constate că în contenciosul Uniunii nu există o modalitate juridică care să permită instanței să adopte o poziție prin intermediul unei declarații generale sau de principiu (Hotărârea din 15 decembrie 2005, Infront WM/Comisia,T‑33/01, EU:T:2005:461, punctul 171, Ordonanța din 3 septembrie 2008, Cofra/Comisia, T‑477/07, nepublicată, EU:T:2008:307, punctul 21, și Ordonanța din 24 mai 2011, Nuova Agricast/Comisia, T‑373/08, nepublicată, EU:T:2011:237, punctul 46).

45

În consecință, trebuie să se respingă acest capăt de cerere.

46

Trebuie să se arate că, prin intermediul argumentației invocate în susținerea primelor patru motive ale acțiunii, reclamanta contestă în esență modul în care Comisia a executat Hotărârea din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136). În opinia sa, în primul rând, nu era necesară o nouă decizie. În al doilea rând, presupunând că s‑ar putea adopta o asemenea decizie, reclamanta consideră că adoptarea trebuia să intervină într‑un interval care nu ar trebui să depășească termenul inițial de decădere de nouă luni, prevăzut la articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93. În al treilea rând, în opinia reclamantei, presupunând că Comisia a avut la dispoziție un termen rezonabil pentru executarea Hotărârii din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136), acesta nu putea în niciun caz să depășească termenul de decădere de nouă luni prevăzut la articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93. În sfârșit, în al patrulea rând, reclamanta susține că anularea în parte a primei decizii nu ar conferi Comisiei o competență decizională nouă și deplină pentru desfășurarea unei noi anchete și pentru adoptarea unei noi decizii întemeiate, în plus, pe motive care au fost examinate deja de Tribunal.

47

Comisia contestă temeinicia primelor patru motive ale acțiunii.

48

Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a se conforma unei hotărâri de anulare și pentru a‑i asigura executarea integrală, instituția vizată este obligată să respecte nu doar dispozitivul hotărârii, ci și motivele pe baza cărora a fost pronunțat acesta și care constituie temeiul necesar al hotărârii, în sensul că sunt indispensabile pentru a determina sensul exact a ceea ce s‑a hotărât în dispozitiv. Astfel, aceste motive sunt cele care, pe de o parte, identifică dispoziția exactă considerată nelegală și, pe de altă parte, relevă motivele exacte ale nelegalității constatate în dispozitiv și pe care instituția vizată trebuie să le ia în considerare atunci când înlocuiește actul anulat (Hotărârea din 26 aprilie 1988, Asteris și alții/Comisia, 97/86, 99/86, 193/86 și 215/86, EU:C:1988:199, punctul 27, și Hotărârea din 6 martie 2003, Interporc/Comisia, C‑41/00 P, EU:C:2003:125, punctul 29).

49

Cu toate acestea, articolul 266 TFUE nu obligă instituția emitentă a actului anulat decât în limitele a ceea ce este necesar pentru a asigura executarea hotărârii de anulare. În acest sens, dispoziția menționată impune instituției vizate să evite ca orice act menit să înlocuiască actul anulat să fie afectat de aceleași neregularități ca cele identificate în hotărârea respectivă (Hotărârea din 6 martie 2003, Interporc/Comisia, C‑41/00 P, EU:C:2003:125, punctul 30). Totuși, instituțiile dispun de o largă putere de apreciere pentru a decide mijloacele care trebuie puse în aplicare pentru a acționa în conformitate cu o hotărâre de anulare sau de declarare a nevalidității, înțelegându‑se că aceste mijloace trebuie să fie compatibile cu dispozitivul hotărârii în discuție și cu motivele care constituie susținerea necesară a acesteia (Hotărârea din 28 ianuarie 2016, CM Eurologistik GLS, C‑283/14 și C‑284/14, EU:C:2016:57, punctul 76).

50

Pe de altă parte, trebuie amintit că anularea unui act al Uniunii nu afectează în mod obligatoriu actele sale pregătitoare (Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P‑C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582, punctul 73).

51

În această privință, trebuie amintit că obligația instituției Uniunii de a executa o hotărâre de anulare pronunțată de instanța Uniunii rezultă din articolul 266 TFUE. Curtea a recunoscut că această executare impune adoptarea unui anumit număr de măsuri administrative și, în mod normal, nu poate fi efectuată imediat, iar instituția dispune de un termen rezonabil pentru a se conforma unei hotărâri de anulare a uneia dintre deciziile sale (Hotărârea din 19 martie 1997, Oliveira/Comisia, T‑73/95, EU:T:1997:39, punctul 41; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 12 ianuarie 1984, Turner/Comisia, 266/82, EU:C:1984:3, punctele 5 și 6). Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri administrative trebuie să fie apreciat în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze și în special de contextul acesteia, de diferitele etape care au fost urmate și de complexitatea cauzei, precum și de importanța acesteia pentru diferitele părți interesate (Hotărârea din 15 iulie 2004, Spania/Comisia, C‑501/00, EU:C:2004:438, punctul 53). Pe de altă parte, chestiunea dacă termenul în care a fost executată o hotărâre de anulare a fost rezonabil trebuie de asemenea să fie apreciată de la caz la caz. Caracterul rezonabil al acestui termen depinde de natura măsurilor care trebuie luate, precum și de împrejurările specifice ale fiecărui caz. Prin urmare, trebuie să se țină seama de diferitele etape parcurse în cadrul procedurii decizionale (Hotărârea din 19 martie 1997, Oliveira/Comisia, T‑73/95, EU:T:1997:39, punctul 45).

52

În sfârșit, trebuie să se sublinieze că, în afară de cazul în care neregularitatea constatată a afectat de nulitate ansamblul procedurii, instituțiile menționate pot, în vederea adoptării unui act care are ca obiect înlocuirea unui act precedent anulat sau nevalid, redeschide procedura în stadiul în care această nelegalitate a fost săvârșită (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 noiembrie 2007, Italia/Comisia, C‑417/06 P, nepublicată, EU:C:2007:733, punctul 52 și jurisprudența citată).

53

Este necesar ca primele patru motive să fie analizate în lumina acestor considerații, începând cu argumentația invocată în cadrul primului, al celui de al doilea și al celui de al patrulea motiv, care trebuie să fie examinate împreună.

54

În speță, trebuie să se constate că, prin acțiunea formulată, reclamanta contestă o decizie adoptată de Comisie pentru a înlocui prima decizie înainte să se pronunțe asupra cererii sale de remitere a taxelor la import, această decizie fiind anulată în parte prin Hotărârea din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136), pentru motivul că elementele pe care Comisia s‑a întemeiat în decizia sa nu demonstrau lipsa unei diligențe din partea reclamantei.

55

Prin urmare, Comisia avea obligația să reexamineze elementele din dosar și să adopte o nouă decizie privind remiterea taxelor care a făcut obiectul anulării, în vederea remedierii neregularității constatate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 martie 1997, Oliveira/Comisia, T‑73/95, EU:T:1997:39, punctul 32).

56

Procedând astfel, Comisia avea obligația să ia în considerare toate elementele de fapt și de drept disponibile la momentul adoptării actului. Obligația Comisiei de a pregăti o decizie cu toată diligența necesară și de a adopta decizia pe baza tuturor datelor care pot avea efect asupra rezultatului decurge îndeosebi din principiul bunei administrări, din principiul legalității și din principiul egalității de tratament. În aceste împrejurări, contrar celor susținute de reclamantă, Comisiei nu i se poate imputa că a apreciat că era necesară reluarea anchetei și completarea dosarului (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 martie 1997, Oliveira/Comisia, T‑73/95, EU:T:1997:39, punctul 32).

57

Pe de altă parte, trebuie să se respingă argumentul reclamantei potrivit căruia în esență, presupunând că Comisia avea temei să adopte o nouă decizie, această decizie trebuia să fie limitată la măsurile necesare pentru executarea Hotărârii din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136), și, în niciun caz, nu putea să fie întemeiată pe motivul nerespectării articolului 21 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2362/98, care ar fi fost dezbătut deja.

58

În această privință, trebuie să se constate că acest motiv nu era cuprins în motivarea primei decizii și că, prin urmare, nu a fost supus controlului Tribunalului în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136). Astfel, deși chestiunea nerespectării articolului 21 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2362/98 a fost invocată de Comisie în memoriul în apărare în cauza sus‑menționată, Tribunalul a constatat, la punctele 90 și 91 din această hotărâre, că prima decizie nu era întemeiată pe această chestiune și că, în consecință, argumentul Comisiei nu putea să influențeze temeinicia refuzului remiterii taxelor la import. Prin urmare, deși chestiunea nerespectării articolului 21 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2362/98 a fost menționată de Tribunal la punctul 90 din Hotărârea din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136), ea nu a fost soluționată pe fond.

59

În plus, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia în esență Comisia ar fi putut sau, în orice caz, ar fi trebuit să invoce motivul referitor la nerespectarea articolului 21 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2362/98, din moment ce acest motiv era deja cunoscut la adoptarea primei decizii, trebuie să se considere că doar motivul referitor la neglijența evidentă a reclamantei reținut de Comisie în prima decizie era suficient, teoretic, pentru a justifica refuzul remiterii taxelor la import. Astfel, Comisia are libertatea să rețină motivul pe care îl apreciază ca fiind cel mai relevant pentru a‑și motiva decizia, fără ca o eventuală eroare săvârșită în cadrul alegerii acestui motiv să poată să o împiedice să rețină ulterior un motiv pe care ar fi putut să îl invoce cu ocazia primei decizii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 septembrie 2016, National Iranian Tanker Company/Consiliul, T‑207/15, nepublicată, atacată cu recurs, EU:T:2016:471, punctul 54).

60

Prin urmare, fără a aduce atingere analizei temeiniciei motivului reținut în decizia atacată, și anume nerespectarea articolului 21 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2362/98, care are legătură cu al cincilea motiv, trebuie să se concluzioneze că Comisia avea dreptul să se întemeieze pe motivul fondat pe nerespectarea acestei dispoziții pentru a refuza în decizia atacată remiterea taxelor la import. În definitiv, trebuie să se sublinieze că faptul că acest motiv nu a fost invocat în cadrul primei decizii nu împiedica nicidecum Comisia să îl invoce în decizia atacată întrucât, în temeiul unei jurisprudențe constante, emitentul unui act anulat poate invoca în noua decizie alte motive decât cele pe care și‑a întemeiat prima decizie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2014, Éditions Odile Jacob/Comisia, T‑471/11, EU:T:2014:739, punctul 125 și jurisprudența citată).

61

În ceea ce privește critica prin intermediul căreia reclamanta impută Comisiei că a considerat că constatarea nelegalității primei decizii în cuprinsul motivelor Hotărârii din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136), îi permitea să remedieze această nelegalitate în decizia destinată să o înlocuiască într‑un termen rezonabil, aceasta trebuie să fie respinsă. Astfel, se impune constatarea că un asemenea termen se conformează pe deplin jurisprudenței constante menționate la punctul 51 de mai sus.

62

De asemenea, trebuie să fie respins argumentul reclamantei prin intermediul căruia în esență, în urma anulării în parte a primei decizii cu efect ex tunc, Comisia nu avea mai mult decât cinci zile pentru a adopta o decizie privind cererea sa de remitere, în vederea respectării termenului de decădere de nouă luni prevăzut la articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93. După cum Comisia susține în mod întemeiat, termenul de nouă luni prevăzut de această dispoziție nu poate fi aplicat în cadrul unei proceduri redeschise în temeiul articolului 266 TFUE.

63

Astfel, în această privință, după cum s‑a arătat la punctul 52 de mai sus, în cazul unei neregularități intervenite în cursul anchetei, instituțiile vizate trebuie să aibă posibilitatea să redeschidă procedura în stadiul anchetei în care această nelegalitate a fost săvârșită sau să inițieze o nouă procedură în cazul în care neregularitatea constatată ar fi afectat de nulitate ansamblul procedurii. Desigur, din articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93 reiese că decizia care stabilește dacă situația specială examinată justifică sau nu justifică rambursarea sau remiterea trebuie să fie adoptată în termen de nouă luni. Totuși, trebuie să se constate că articolul menționat 907 privește numai procedura inițială, iar nu procedurile care au fost redeschise în urma unei hotărâri de anulare. Din această constatare rezultă că, întrucât procedura în discuție în speță a făcut obiectul unei redeschideri, termenul de nouă luni prevăzut pentru procedura inițială nu poate fi aplicat în cazul său (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 ianuarie 2016, CM Eurologistik și GLS, C‑283/14 și C‑284/14, EU:C:2016:57, punctele 57-61). Așadar, trebuie să se respingă argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia a negat efectul ex tunc al Hotărârii din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136), considerând că dispunea de un termen rezonabil pentru a remedia nelegalitatea constatată în această hotărâre, iar nu de un termen de cinci zile pentru a se conforma termenului inițial de nouă luni prevăzut la articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93.

64

În sfârșit, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia în esență cererile repetate ale Comisiei adresate autorităților belgiene erau total inutile și erau destinate doar suspendării în mod injust a termenului prevăzut la articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93, acesta trebuie să fie respins. Astfel, nu se poate susține în mod temeinic că cererile Comisiei au fost adresate autorităților belgiene doar în scopul suspendării termenului respectiv întrucât, în orice caz, acest termen nu era aplicabil.

65

Având în vedere toate considerațiile de mai sus, primul, al doilea și al patrulea motiv trebuie să fie respinse.

66

Prin intermediul acestui motiv, reclamanta impută în esență Comisiei că, în considerentul (32) al deciziei atacate, a apreciat că termenul rezonabil prevăzut la articolul 266 TFUE putea, fără nicio limitare, să fie mai lung decât termenul de nouă luni prevăzut la articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93 și că, în plus, beneficiul expirării acestui termen prevăzut la articolul 909 din același regulament înceta, la rândul său, să fie aplicabil. În opinia reclamantei, presupunând că Comisia a dispus de un termen rezonabil pentru a executa Hotărârea din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136), acest termen nu putea în niciun caz să depășească un nou termen de decădere de nouă luni, prevăzut la articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93. Reclamanta consideră așadar că, chiar dacă Comisia ar dispune de un nou termen de nouă luni pentru a adopta o decizie de la data pronunțării Hotărârii din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136), acest termen ar expira, având în vedere diferitele suspendări determinate de cererile de informații formulate de Comisie, la 11 iunie 2015.

67

Pe de altă parte, reclamanta impută Comisiei că a încălcat principiul securității juridice, în sensul că s‑ar fi referit într‑o primă etapă și în cursul procedurii care a precedat adoptarea deciziei atacate la aplicarea termenului prevăzut la articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93 coroborat cu articolul 909 din acest regulament, pentru ca ulterior, atunci când acest nou termen, pretins inexistent și prelungit în mod eronat, a expirat, să afirme că singurul termen aplicabil era termenul rezonabil rezultat din articolul 266 TFUE.

68

Comisia contestă temeinicia acestui motiv.

69

În primul rând, aceasta susține că este inutil să facă trimitere la articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93 pentru calcularea termenului de care dispunea pentru a adopta o nouă decizie de la data pronunțării Hotărârii din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136), întrucât nici această dispoziție, nici articolul 909 din Regulamentul nr. 2454/93 nu erau aplicabile în cadrul unei proceduri în temeiul articolului 266 TFUE. În al doilea rând, Comisia afirmă că nu se poate exclude ca termenul rezonabil să aibă o durată mai mare decât cea prevăzută la articolele 907 și 909 din Regulamentul nr. 2454/93. În al treilea rând, Comisia consideră că decizia atacată era măsura adecvată pentru eliminarea, într‑un termen rezonabil, a nelegalității constatate de Tribunal în ceea ce privește prima decizie, având în vedere împrejurările specifice acestei cauze. Cu privire la acest aspect, Comisia susține că cea mai mare parte a timpului care s‑a dovedit a fi necesar pentru a adopta decizia atacată s‑a datorat faptului că autoritățile vamale belgiene nu au răspuns la cererea Comisiei, în pofida mai multor solicitări ulterioare, precum și faptului că aceste autorități aveau competența exclusivă pentru a se pronunța asupra datoriei vamale. În plus, Comisia adaugă că, înainte de a adopta decizia, a ascultat reclamanta și un grup de experți compus din reprezentanții tuturor statelor membre care s‑a reunit la 21 septembrie 2015 pentru examinarea cauzei.

70

În al patrulea rând, Comisia subliniază că, în orice caz, chiar dacă s‑ar fi stabilit că a acționat în afara unui termen rezonabil, această împrejurare nu ar fi determinat însă anularea deciziei atacate. Astfel, pe de o parte, reclamanta nu afirmă că termenul care a curs i‑a produs un prejudiciu și că a adus atingere dreptului său la apărare. Comisia amintește că întârzierea a fost provocată, în parte, în special de faptul că a apreciat că trebuie să asculte reclamanta înainte de a adopta decizia, în scopul respectării în totalitate a dreptului la apărare al acesteia din urmă. Pe de altă parte, Comisia consideră că nerespectarea unei reguli procedurale precum cea a termenului rezonabil nu poate constitui în speță o încălcare a unei dispoziții fundamentale de procedură, dat fiind că, chiar dacă nu ar fi existat o asemenea încălcare, conținutul deciziei atacate nu ar fi fost diferit.

71

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în urma Hotărârii din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136), prin care prima decizie a fost anulată în parte, articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93 nu mai era aplicabil în cadrul procedurii redeschise în vederea adoptării deciziei atacate, care era destinată să înlocuiască prima decizie, potrivit jurisprudenței fiind aplicabil doar termenul rezonabil (a se vedea punctul 63 de mai sus).

72

Or, similar celor susținute de reclamantă, reiese că împrejurările prezentei cauze evidențiază că termenul rezonabil a fost depășit.

73

Termenul pertinent în speță pentru examinarea respectării termenului rezonabil este cel care a curs între pronunțarea hotărârii de anulare, 19 martie 2013, și data adoptării deciziei atacate, 20 ianuarie 2016, și anume un termen de 34 de luni, respectiv mai mult de doi ani și jumătate. Mai precis, tocmai la cinci luni de la pronunțarea hotărârii de anulare, și anume la 21 august 2013, data la care Comisia a adresat autorităților belgiene prima cerere de informații suplimentare, Comisia a început reconstituirea și reexaminarea dosarului, care, după primirea informațiilor solicitate autorităților vamale belgiene, s‑au finalizat după 29 de luni prin decizia atacată.

74

Pentru a justifica acest termen, Comisia susține, pe de o parte, că cea mai mare parte a timpului care s‑a dovedit a fi necesar pentru adoptarea deciziei atacate se datorează faptului că autoritățile vamale belgiene nu au răspuns la cererea Comisiei, în pofida mai multor solicitări ulterioare și, pe de altă parte, că, înainte de a adopta decizia, la 21 septembrie 2015 a ascultat a ascultat reclamanta și un grup de experți compus din reprezentanții tuturor statelor membre care s‑a reunit pentru examinarea cauzei.

75

În această privință, este suficient să se constate că, presupunând că cererile de informații adresate de Comisie autorităților vamale belgiene ar fi fost de natură să suspende termenul de nouă luni, ipoteză care nu poate exista deoarece mecanismul prevăzut la articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93 nu ar putea fi din aplicabil, au trecut mai mult de zece luni între răspunsul dat de aceste autorități și adoptarea deciziei atacate.

76

În speță, trebuie să se considere că nicio măsură care trebuie să fie luată sau care a fost luată de Comisie nu poate să justifice curgerea unui asemenea termen. Este adevărat că prin Hotărârea din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136), Comisia a fost obligată să reexamineze elementele dosarului (a se vedea punctul 55 de mai sus). Totuși, se impune constatarea, similar reclamantei, că nu reiese nicidecum că, în urma acestei hotărâri, Comisia a întocmit un nou dosar, nici a fortiori că a prezentat sau că a descoperit noi elemente de fapt.

77

În definitiv, trebuie să se sublinieze că Comisia avea deja o bună cunoaștere a dosarului. După cum reiese în special dintr‑o comparație a primei decizii cu decizia atacată, ale cărei expuneri a faptelor sunt identice în totalitate, activitatea Comisiei a constat, pe de o parte, în a întemeia neglijența reclamantei nu pe modul în care i s‑au eliberat certificatele de import, ci pe utilizarea pe care aceasta a dat‑o certificatelor destinate operatorilor nou‑veniți, care ar fi total interzisă, în temeiul articolului 21 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2362/98, și, pe de altă parte, în a calcula repartizarea între cuantumurile corespunzătoare certificatelor operatorilor tradiționali și cele corespunzătoare certificatelor operatorilor nou‑veniți. În ședință, Comisia a susținut că aspectul esențial al reexaminării dosarului a constat în efectuarea acestei repartizări, care nu i‑a fost comunicată înainte de adoptarea deciziei atacate și pe care nu a putut să o stabilească pe baza informațiilor care i‑au fost comunicate de autoritățile vamale belgiene.

78

Cu toate acestea, nu rezultă, iar, de altfel, Comisia nu a susținut nicidecum, că a reluat integral examinarea dosarului. În înscrisurile sale a arătat în special, pe de o parte, că, ulterior Hotărârii din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136), „putea să se limiteze să verifice dacă operatorul nu se făcea vinovat de înșelăciune sau de neglijență evidentă în conformitate cu a doua condiție a articolului 239 CVC” și, pe de altă parte, că, „[î]ntrucât nu s‑a contestat [în aceeași hotărâre] că [era] în discuție o situație specifică, era vorba doar despre chestiunea dacă reclamanta se făcea sau nu se făcea vinovată de înșelăciune sau de neglijență evidentă”.

79

În lumina celor de mai sus, trebuie, așadar, să se considere că, având în vedere natura măsurilor care trebuiau luate, precum și împrejurările specifice cauzei, Comisia nu a respectat un termen rezonabil în desfășurarea procedurii care a precedat adoptarea deciziei atacate.

80

Cu toate acestea, în cursul procedurii scrise și al procedurii orale, Comisia a susținut că această împrejurare nu poate să determine anularea deciziei atacate pentru motivul că reclamanta nu a demonstrat că un termen mai scurt ar fi condus la o decizie diferită de cea pe care a adoptat‑o și nu a demonstrat nici existența unei atingeri aduse dreptului său la apărare rezultate din durata excesivă a procedurii administrative (a se vedea punctul 70 de mai sus).

81

În această privință, trebuie să se observe că rezultă efectiv dintr‑o jurisprudență constantă că încălcarea principiului termenului rezonabil nu justifică anularea unei decizii adoptate în urma unei proceduri administrative decât în măsura în care produce și o încălcare a dreptului la apărare al persoanei interesate. Astfel, în cazul în care nu s‑a stabilit că trecerea excesivă a timpului a afectat capacitatea persoanelor în cauză de a se apăra în mod efectiv, nerespectarea principiului termenului rezonabil nu are efect asupra validității procedurii administrative (a se vedea Hotărârea din 13 decembrie 2016, Al‑Ghabra/Comisia, T‑248/13, EU:T:2016:721, punctul 62 și jurisprudența citată).

82

De asemenea, trebuie amintit că încălcarea principiului respectării termenului rezonabil nu justifică, de regulă, anularea deciziei adoptate în urma unei proceduri administrative. Astfel, numai atunci când trecerea excesivă a timpului poate avea incidență chiar asupra cuprinsului deciziei adoptate în urma procedurii administrative, nerespectarea principiului termenului rezonabil afectează validitatea procedurii administrative (a se vedea Hotărârea din 7 iunie 2013, Italia/Comisia,T‑267/07, EU:T:2013:305, punctul 80 și jurisprudența citată).

83

În speță, pentru a se pronunța asupra chestiunii dacă depășirea termenului rezonabil poate determina anularea deciziei atacate, trebuie să se facă trimitere printre altele la dispozițiile procedurale în materia remiterii taxelor vamale, relevante în prezenta cauză, și anume articolele 235-239 din CVC și articolele 878-909 din Regulamentul nr. 2454/93.

84

Potrivit acestor dispoziții, orice remitere a taxelor la import trebuie să facă obiectul unei cereri specifice din partea persoanei interesate [articolul 878 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2454/93]. Această cerere trebuie să fie depusă la autoritatea vamală competentă [articolul 879 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2454/93]. Atunci când se află în posesia tuturor elementelor necesare, autoritatea vamală competentă se pronunță în scris asupra cererii de remitere [articolul 886 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2454/93].

85

Totuși, atunci când autoritatea vamală nu este în măsură să adopte o decizie pe baza articolului 899 și următoarelor din Regulamentul nr. 2454/93, care definesc anumite situații în care remiterea nu poate fi acordată, iar „cererea este susținută de dovezi ce pot constitui o situație specială rezultând din circumstanțe ce nu au rezultat ca urmare a dolului sau neglijenței manifeste din partea persoanei respective”, statul membru de care aparține această autoritate trimite cazul Comisiei [articolul 905 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2454/93]. Dosarul trimis Comisiei cuprinde toate elementele necesare unei verificări complete a cazului prezentat [articolul 905 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2454/93]. În termen de 15 zile de la data primirii dosarului, Comisia trimite statelor membre o copie a acestuia [articolul 906 alineatul (1) din Regulamentul de aplicare a CVC]. Articolul 906a din Regulamentul nr. 2454/93 precizează că, atunci când Comisia intenționează să ia o decizie nefavorabilă împotriva solicitantului care cere rambursarea sau remiterea, trebuie să îi comunice în scris obiecțiile, precum și toate documentele care stau la baza acestor obiecții, solicitantul având astfel un termen de o lună pentru a‑și exprima punctul de vedere.

86

În continuare, după consultarea unui grup de experți compus din reprezentanții tuturor statelor membre reuniți în cadrul comitetului să examineze cazul respectiv, Comisia adoptă o decizie care stabilește dacă situația specială respectivă justifică sau nu justifică sau remiterea [articolul 907 primul paragraf din Regulamentul nr. 2454/93]. Această decizie trebuie să fie luată în termen de nouă luni de la data primirii de către Comisie a dosarului trimis de statul membru (articolul 907 al doilea paragraf din același regulament) și trebuie notificată statului membru respectiv în cel mai scurt timp posibil [articolul 908 alineatul (1) din același regulament]. Pe baza acestei decizii a Comisiei autoritatea de decizie va trebui să se pronunțe asupra cererii care i‑a fost prezentată [articolul 908 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2454/93].

87

În cazul în care Comisia trebuie să solicite informații suplimentare pentru a putea decide, termenul de nouă luni se prelungește cu perioada care s‑a scurs între data trimiterii de către Comisie a cererii de informații suplimentare și data primirii acestora. Solicitantul rambursării sau al remiterii este informat cu privire la prelungire (articolul 907 al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2454/93). În cazul în care Comisia comunică obiecțiile sale solicitantului rambursării sau al remiterii, în conformitate cu articolul 906a, termenul de nouă luni se prelungește cu o lună.

88

În temeiul articolului 909 din Regulamentul nr. 2454/93, în cazul în care Comisia nu adoptă o decizie în termenul de nouă luni prevăzut la articolul 907 din acest regulament, autoritatea vamală națională dă un răspuns favorabil cererii de rambursare sau de remitere.

89

Din dispozițiile sus‑menționate rezultă că Regulamentul nr. 2454/93 are ca vocație în special să precizeze anumite reguli în vederea unei mai mari securități juridice în cadrul aplicării acestora, astfel cum reiese din considerentele sale, și că a prevăzut termene stricte care trebuie să fie respectate atât de solicitant, cât și de Comisie, în scopul analizării unei cereri de remitere a taxelor la import.

90

Din articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93 reiese că, deși termenul de nouă luni de care dispune Comisia pentru a adopta decizia poate fi suspendat în anumite condiții, decizia privind cererea de remitere a taxelor trebuie să fie adoptată în termenul stabilit la articolul 907 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2454/93, cu precizarea că lipsa unui răspuns în acest termen echivalează în mod obligatoriu cu acceptarea cererii de către autoritatea vamală competentă, în temeiul articolului 909 din același regulament.

91

În speță, în cazul în care Comisia ar fi acționat în cadrul Regulamentului nr. 2454/93, trebuie să se arate că decizia sa adoptată după curgerea termenului de decădere de nouă luni, care include și suspendările, prevăzut la articolul 907 din același regulament, ar fi echivalat cu acceptarea cererii reclamantei de către autoritatea vamală.

92

În împrejurările cauzei, desigur, este adevărat că sistemul instituit, în special termenul de nouă luni prevăzut la articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93, nu mai era obligatoriu pentru Comisie în cadrul procedurii deschise în temeiul articolului 266 TFUE (a se vedea punctele 63 și 71 de mai sus). Totuși, nu este mai puțin adevărat că, prin adoptarea deciziei atacate fără respectarea unui termen rezonabil, Comisia s‑a eliberat de garanțiile prevăzute de Regulamentul nr. 2454/93 și a lipsit reclamanta de efectul util al acestui regulament, de posibilitatea de a obține o decizie în termenele prevăzute, precum și de garanția de a beneficia de o decizie favorabilă în lipsa unui răspuns în aceste termene.

93

Prin urmare, trebuie să se considere că, prin adoptarea deciziei atacate la 34 de luni după pronunțarea Hotărârii din 19 martie 2013, Firma Van Parys/Comisia (T‑324/10, EU:T:2013:136), Comisia a încălcat principiul termenului rezonabil, ceea ce constituie, în împrejurările specifice prezentei cauze, un motiv de anulare a deciziei atacate.

94

Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se admită, așadar, al treilea motiv al acțiunii și să se anuleze decizia atacată, fără a fi necesară examinarea celui de al cincilea motiv.

95

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

96

În speță, întrucât Comisia a căzut în pretenții cu privire la partea esențială a capetelor sale de cerere, se impune obligarea acesteia să suporte propriile cheltuieli de judecată și pe cele ale reclamantei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a patra)

declară și hotărăște: