ORDONANȚA CURȚII (Camera a zecea)

27 aprilie 2017(*)

„Trimitere preliminară – Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Articolul 2 litera (b) – Clauze abuzive care figurează în contractele încheiate cu consumatorii – Noțiunea «consumator» – Persoană fizică care a încheiat un contract de novație cu o instituție de credit în scopul de a‑și executa obligațiile de rambursare a creditelor contractate de o societate comercială față de această instituție”

În cauza C‑535/16,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Specializat Mureș, prin decizia din 15 martie 2016, primită de Curte la 21 octombrie 2016, în procedura

Michael Tibor Bachman

împotriva

FAER IFN SA,

CURTEA (Camera a zecea),

compusă din doamna M. Berger (raportor), președinte de cameră, și domnii E. Levits și F. Biltgen, judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, conform articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții,

dă prezenta

Ordonanță

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Michael Tibor Bachman și FAER IFN SA, societate de finanțare rurală (denumită în continuare „FAER”), în legătură cu o cerere de anulare, pe de o parte, a măsurilor luate în cadrul unei proceduri de executare silită declanșate ca urmare a refuzului persoanei interesate de a executa un contract de microcredit încheiat cu FAER și, pe de altă parte, a anumitor clauze considerate abuzive conținute în acest contract.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Al zecelea considerent al Directivei 93/13 enunță:

„întrucât se poate obține o protecție mai eficace a consumatorului prin adoptarea unor norme de drept uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive; întrucât aceste norme ar trebui să se aplice tuturor contractelor încheiate între vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»] și consumatori; întrucât, prin urmare, trebuie excluse din domeniul de aplicare al prezentei directive, inter alia, contractele de muncă, contractele privind drepturile de succesiune, contractele privind drepturi care intră sub incidența Codului familiei și contractele privind înființarea sau organizarea companiilor”.

4        Articolul 1 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor [a se citi «profesionist»] și un consumator.”

5        Potrivit articolului 2 din directiva menționată:

„În sensul prezentei directive:

[…]

(b)      «consumator» înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale;

(c)      «vânzător sau furnizor» [a se citi «profesionist»] înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată.”

6        Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:

„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”

 Dreptul român

7        Directiva 93/13 a fost transpusă în ordinea juridică română prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori din 6 noiembrie 2000 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 10 noiembrie 2000), în versiunea republicată (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 18 aprilie 2008) (denumită în continuare „Legea nr. 193/2000”).

8        Potrivit articolului 1 din Legea nr. 193/2000:

„(1)      Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

(2)      În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

(3)      Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”

9        Articolul 2 din Legea nr. 193/2000 definește noțiunile „consumator” și „comerciant” astfel:

„(1)      Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

(2)      Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.”

 Litigiul principal și întrebarea preliminară

10      Comtrans Edi SRL, al cărei administrator și asociat unic este domnul Lorand Edward Bachman, în calitate de împrumutat, și FAER, în calitate de împrumutător, au încheiat două contracte de microcredit, la 12 martie 2007 și, respectiv, la 8 aprilie 2008. Aceste două credite erau destinate finanțării unor investiții în cadrul activității de transport rutier de mărfuri desfășurate de Comtrans Edi.

11      Mama domnului Lorand Bachman, doamna Eva Etelka Bachman, a garantat obligațiile asumate în cadrul contractelor de credit menționate prin constituirea în favoarea FAER a unei ipoteci asupra casei în care locuia.

12      Prin ordonanța din 9 iulie 2009, Tribunalul Specializat Mureș a deschis o procedură generală de insolvență împotriva Comtrans Edi.

13      La 4 decembrie 2009, un contract de novație a fost încheiat între FAER, în calitate de creditor, și domnul Michael Bachman, fratele domnului Lorand Bachman, în calitate de nou debitor, în vederea stingerii obligațiilor exigibile ale Comtrans Edi, izvorâte din cele două contracte de microcredit. Comtrans Edi se afla la acel moment într‑un stadiu preliminar al procedurii de insolvență, și anume înainte de punerea în aplicare a unui plan de restructurare.

14      La aceeași dată, FAER și domnul Michael Bachman au încheiat de asemenea un contract de microcredit. Acest contract avea ca obiect obligațiile stinse ale Comtrans Edi, într‑un cuantum consolidat de 43 160 de euro, a cărui rambursare trebuia să fie efectuată în 117 rate lunare eșalonate pe durata a 120 de luni, cu o rată a dobânzii de 15 % pe an, în monedă națională și la cursul de schimb din ziua plății, cu o perioadă de grație de trei luni.

15      Acest contract de credit conținea de asemenea garanții, printre care constituirea, în favoarea FAER, a unei noi ipoteci asupra imobilului aparținând doamnei Eva Bachman.

16      După deschiderea, prin ordonanța din 1 iulie 2011, a unei proceduri de lichidare împotriva Comtrans Edi, ca urmare a nerespectării de către aceasta din urmă a obligațiilor pe care trebuia să și le asume în cadrul planului de restructurare, această societate comercială a fost, în final, radiată din Registrul Comerțului ținut de Oficiul Național al Registrului Comerțului Mureș, la 10 iulie 2013.

17      Domnul Michael Bachman, în calitatea sa de nou debitor, a plătit FAER, din 28 septembrie 2009 până în 29 noiembrie 2012, suma totală de 82 447 de lei (RON) (aproximativ 18 365 de euro), care era alcătuită din capital și din dobânzi, precum și din comisioane care se ridicau la un cuantum de 593 RON (aproximativ 132 de euro), înainte de a înceta să își îndeplinească obligațiile de plată a ratelor convenite în contractul de microcredit din 4 decembrie 2009.

18      Prin urmare, FAER a sesizat Judecătoria Reghin, în calitate de instanță de executare, în vederea executării silite a acestui contract de microcredit. Prin ordonanța din 5 februarie 2013, instanța menționată a încuviințat executarea silită.

19      Domnul Michael Bachman a formulat contestație la executarea silită menționată. În acest context, el a solicitat, pe de o parte, anularea tuturor actelor efectuate în cadrul respectivei executări silite și, pe de altă parte, constatarea nulității absolute a anumitor clauze abuzive care figurau în contractul de microcredit, precum și obligarea pârâtei din litigiul principal la plata cheltuielilor de judecată.

20      Întrucât, prin hotărârea din 15 iulie 2014, Judecătoria Reghin a respins contestația, domnul Michael Bachman a declarat recurs împotriva acestei hotărâri la Tribunalul Mureș. Acesta, socotindu‑se necompetent material pentru a soluționa recursul menționat, prin hotărârea din 20 noiembrie 2014, a trimis cauza spre soluționare Tribunalului Specializat Mureș.

21      Prin hotărârea din 25 februarie 2015, Tribunalul Specializat Mureș a anulat în parte hotărârea din 15 iulie 2014 și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Reghin, în calitate de instanță de executare. Prin hotărârea din 22 iulie 2015, această din urmă instanță a respins din nou contestația formulată de domnul Michael Bachman, în principal pentru motivul că, date fiind împrejurările speciale ale încheierii contractului de microcredit din 4 decembrie 2009, care era consecința actului de novație, persoana interesată nu beneficia de protecția recunoscută consumatorilor prin Legea nr. 193/2000 și nu putea, astfel, să invoce caracterul abuziv al clauzelor contractuale în discuție.

22      Domnul Michael Bachman a declarat recurs împotriva hotărârii din 22 iulie 2015. Acesta susținea în special că, având în vedere circumstanțele contractuale și factuale în discuție în litigiul principal, nu era nicio îndoială că trebuia să beneficieze de protecția garantată în temeiul calității sale de consumator. Întrucât acest recurs a fost introdus la Tribunalul Mureș, această din urmă instanță l‑a trimis, la rândul său, spre soluționare Tribunalului Specializat Mureș, instanța de trimitere în prezenta cauză.

23      Domnul Michael Bachman a reafirmat în fața acestei instanțe că trebuia să beneficieze de protecția oferită consumatorilor, întrucât, cu ocazia novației căreia i‑a urmat încheierea contractului de microcredit din 4 decembrie 2009, care constituia titlul executoriu pe care se întemeiase executarea silită contestată, acțiunea sa nu fusese în mod vădit motivată de un interes rezultat din activitatea sa profesională, ci avusese drept scop protejarea locuinței mamei sale de o executare silită iminentă, dat fiind că aceasta constituise o ipotecă asupra respectivului imobil în favoarea FAER.

24      FAER a invocat, dimpotrivă, destinația profesională a finanțărilor pe care le acordase societății Comtrans Edi. Prin urmare, potrivit acestei societăți de finanțare, actele juridice încheiate ulterior de domnul Michael Bachman urmăreau, de asemenea, un scop profesional. Or, un astfel de scop nu ar permite ca persoana interesată să fie considerată drept un consumator, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13.

25      Potrivit instanței de trimitere, soluționarea litigiului principal depinde în esență de aspectul dacă actele și faptele întreprinse de domnul Michael Bachman în raport cu FAER îi dau dreptul la protecția asigurată și garantată consumatorilor de dreptul național și de dreptul Uniunii.

26      Instanța menționată precizează, în această privință, că răspunsul la această întrebare ar decurge din Ordonanța din 19 noiembrie 2015, Tarcău (C‑74/15, EU:C:2015:772), în care Curtea ar fi statuat că, indiferent care sunt circumstanțele factuale anterioare, în cazul în care o persoană fizică, precum domnul Michael Bachman, își asumă obligații față de un profesionist, precum FAER, și în cazul în care nu rezultă din faptele care decurg din elementele de probă prezentate de părți că această persoană fizică a acționat în virtutea unor interese direct sau indirect legate de o activitate profesională, instanțele naționale nu pot în niciun caz să îi nege persoanei fizice menționate calitatea de consumator și, în consecință, să îi refuze protecția garantată la un nivel ridicat de dreptul național și de dreptul Uniunii.

27      În aceste condiții, Tribunalul Specializat Mureș a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 2 litera (b) din Directiva nr. 93/13, ce conturează noțiunea de «consumator», trebuie interpretat în sensul că include și acea persoană fizică care, printr‑un contract de novațiune, și‑a asumat față de un comerciant instituție de credit îndeplinirea unei obligații de rambursare a unor credite inițial acordate unei societăți în scopuri afectate activității acesteia, respectiv pentru investiții în activitatea de transport rutier de mărfuri, fără însă ca persoana fizică să aibă o legătură vădită cu respectiva societate, ci a acționat în această manieră prin prisma legăturilor avute cu persoana care controla societatea beneficiară a creditelor inițiale, în afara activităților profesionale, precum și cu persoanele ce au semnat contracte accesorii față de convențiile de credit inițiale (contracte de fideiusiune, de garanție imobiliară/de ipotecă)?”

 Cu privire la întrebarea preliminară

28      În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

29      Este necesar să se facă aplicarea acestei dispoziții în cadrul prezentei trimiteri preliminare.

30      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 litera (b) din Directiva nr. 93/13 trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică care, în urma unei novații, s‑a angajat printr‑un contract, față de o instituție de credit, să ramburseze credite inițial acordate unei societăți comerciale în scopuri afectate activității acesteia poate fi considerată drept un consumator, în sensul acestei dispoziții, în cazul în care această persoană fizică nu are o legătură vădită cu respectiva societate și a acționat în această manieră nu în scopuri care se află în sfera activității sale profesionale, ci în virtutea legăturilor sale cu persoana care controla societatea menționată, precum și cu persoana care a semnat contracte accesorii la contractele de credit inițiale (contracte de fideiusiune sau de garanție imobiliară/de ipotecă).

31      În această privință, trebuie amintit că Directiva 93/13 se aplică, astfel cum reiese din articolul 1 alineatul (1) și din articolul 3 alineatul (1) din aceasta, clauzelor „contractelor încheiate între un vânzător sau furnizor [a se citi «profesionist»] și un consumator” care nu s‑au „negociat individual” (Ordonanța din 14 septembrie 2016, Dumitraș, C‑534/15, EU:C:2016:700, punctul 25 și jurisprudența citată).

32      După cum se arată în al zecelea considerent al Directivei 93/13, normele de drept uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive trebuie să se aplice „tuturor contractelor” încheiate între profesioniști și consumatori, astfel cum sunt definiți aceștia la articolul 2 literele (b) și (c) din directiva menționată (Ordonanța din 14 septembrie 2016, Dumitraș, C‑534/15, EU:C:2016:700, punctul 26 și jurisprudența citată).

33      Conform definiției care figurează la articolul 2 litera (b) din directiva menționată, „consumator” înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directiva menționată, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale (Hotărârea din 3 septembrie 2015, Costea, C‑110/14, EU:C:2015:538, punctul 16).

34      Prin urmare, Directiva 93/13 definește contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanților, după cum aceștia acționează sau nu acționează în scopuri legate de activitatea lor profesională (Ordonanța din 14 septembrie 2016, Dumitraș, C‑534/15, EU:C:2016:700, punctul 28 și jurisprudența citată).

35      Acest criteriu corespunde ideii pe care se bazează sistemul de protecție pus în aplicare prin directiva menționată, și anume aceea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce să adere la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Ordonanța din 14 septembrie 2016, Dumitraș, C‑534/15, EU:C:2016:700, punctul 29 și jurisprudența citată).

36      În plus, Curtea a avut deja ocazia de a preciza în numeroase rânduri că noțiunea „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are un caracter obiectiv. Ea trebuie stabilită având în vedere un criteriu funcțional, care constă în a aprecia dacă raportul contractual în cauză se înscrie în cadrul unor activități străine de exercitarea unei profesii (Ordonanța din 14 septembrie 2016, Dumitraș, C‑534/15, EU:C:2016:700, punctul 32 și jurisprudența citată).

37      Revine instanței naționale sesizate cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive obligația de a verifica, ținând seama de toate împrejurările speței și de ansamblul elementelor de probă, dacă contractantul în cauză poate fi calificat drept consumator în sensul directivei menționate (Ordonanța din 14 septembrie 2016, Dumitraș, C‑534/15, EU:C:2016:700, punctul 33 și jurisprudența citată).

38      În cazul unei persoane fizice care a încheiat, în urma unei novații, un contract de credit cu o societate de finanțare, care avea ca obiect obligațiile stinse ale societății comerciale care a încheiat în prealabil contracte de credit cu această societate de finanțare, revine instanței naționale obligația de a stabili dacă această persoană a acționat în cadrul activității sale profesionale sau în virtutea unor raporturi funcționale pe care le are cu respectiva societate, cum ar fi administrarea acesteia sau o participație la capitalul său care nu este neglijabilă, sau dacă a acționat în scopuri personale (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 septembrie 2016, Dumitraș, C‑534/15, EU:C:2016:700, punctul 34 și jurisprudența citată).

39      În speță, din dosarul prezentat Curții reiese că domnul Michael Bachman a încheiat cu FAER, la 4 decembrie 2009, contractul de novație și contractul de microcredit în discuție în litigiul principal în special în scopul de a proteja locuința mamei sale împotriva unei executări silite iminente. Astfel, printr‑un contract de garanție imobiliară accesoriu contractelor de microcredit încheiate în prealabil de Comtrans Edi, societate comercială controlată de domnul Lorand Bachman, fratele domnului Michael Bachman, fusese constituită o ipotecă asupra acestei locuințe în beneficiul FAER.

40      Prin urmare, sub rezerva verificărilor a căror efectuare revine instanței de trimitere, rezultă că, cu ocazia încheierii acestui contract de novație și a acestui contract de microcredit, domnul Michael Bachman nu a acționat în scopuri legate de activitatea sa profesională sau în virtutea unor raporturi funcționale pe care le‑ar fi avut cu Comtrans Edi și poate, în consecință, să fie privit ca un consumator, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13.

41      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 2 litera (b) din Directiva nr. 93/13 trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică care, în urma unei novații, s‑a angajat printr‑un contract, față de o instituție de credit, să ramburseze credite acordate inițial unei societăți comerciale în scopuri afectate activității acesteia poate fi considerată drept un consumator, în sensul dispoziției menționate, în cazul în care această persoană fizică nu are o legătură vădită cu respectiva societate și a acționat în această manieră nu în scopuri care se află în sfera activității sale profesionale, ci în virtutea legăturilor sale cu persoana care controla societatea menționată, precum și cu persoana care a semnat contracte accesorii la contractele de credit inițiale (contracte de fideiusiune sau de garanție imobiliară/de ipotecă).

 Cu privire la cheltuielile de judecată

42      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică care, în urma unei novații, s‑a angajat printr‑un contract, față de o instituție de credit, să ramburseze credite acordate inițial unei societăți comerciale în scopuri afectate activității acesteia poate fi considerată drept un consumator, în sensul dispoziției menționate, în cazul în care această persoană fizică nu are o legătură vădită cu respectiva societate și a acționat în această manieră nu în scopuri care se află în sfera activității sale profesionale, ci în virtutea legăturilor sale cu persoana care controla societatea menționată, precum și cu persoana care a semnat contracte accesorii la contractele de credit inițiale (contracte de fideiusiune sau de garanție imobiliară/de ipotecă).

Luxemburg, 27 aprilie 2017.

* Limba de procedură: româna.