18.7.2016   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 260/20

1)

Articolul 2 și articolul 6 alineatele (1) și (3) din Directiva 2012/13/UE (1) a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 se opun unei dispoziții naționale a unui stat membru potrivit căreia suspectul dintr-un proces penal care nu are reședința în respectivul stat membru trebuie să desemneze un mandatar pentru notificarea unei ordonanțe penale împotriva sa chiar și atunci când, în consecință, suspectul nu dispune de termenul integral pentru formularea unei opoziții la ordonanța penală, dar nu dispune nici de o adresă la care să i se poată notifica ordonanța penală într-un mod de natură să ateste notificarea în discuție, iar comunicarea numelui și adresei unui mandatar căruia i se poate transmite ordonanța penală cu confirmare de primire permite ca acesta din urmă să primească informații actualizate?

2)

Articolul 2 alineatul (1) și articolul 6 alineatele (1) și (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 se opun unei dispoziții naționale potrivit căreia suspectul dintr-un proces penal care nu are reședința în respectivul stat membru trebuie să desemneze un mandatar pentru notificarea unei ordonanțe penale împotriva sa, iar pentru stabilirea termenului de opoziție este suficientă notificarea ordonanței către mandatar, atunci când, în cazul în care se stabilește că termenul nu a fost respectat, suspectul poate solicita repunerea în termen, iar apoi este suficient să motiveze că ordonanța penală i-a fost transmisă și că a introdus opoziție în termen, după transmiterea acesteia, așadar atunci când prin repunerea în termen poate pretinde ulterior aplicarea termenului integral de opoziție, chiar și atunci când legea prevede ca regulă faptul că, în cazul nerespectării termenului, ordonanța penală dobândește caracterul unei hotărâri cu autoritate de lucru judecat?