Cauza C‑650/16

A/S Bevola și Jens W. Trock ApS

împotriva

Skatteministeriet

(cerere de decizie preliminară formulată de Østre Landsret)

„Trimitere preliminară – Articolul 49 TFUE – Impozit pe profit – Libertatea de stabilire – Societate rezidentă – Profit impozabil – Degrevare fiscală – Deducere a pierderilor suferite de sediile permanente rezidente – Autorizare – Deducere a pierderilor suferite de sediile permanente nerezidente – Excludere – Excepție – Regim opțional de impozitare internațională la nivel de grup”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 12 iunie 2018

Libertatea de stabilire – Legislație fiscală – Impozit pe profit – Degrevare fiscală – Legislație națională care autorizează deducerea de către o societate rezidentă a pierderilor suferite de sediul său permanent situat în statul membru al societății menționate, dar care o exclude pentru pierderile suferite în mod definitiv de un sediu permanent situat într‑un alt stat membru – Excepție care permite deducerea în cazul aplicării unui regim opțional de impozitare internațională la nivel de grup – Inadmisibilitate

(art. 49 TFUE)

Articolul 49 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații a unui stat membru care exclude posibilitatea ca o societate rezidentă care nu a optat pentru un regim de impozitare internațională la nivel de grup precum cel în discuție în litigiul principal să deducă din profitul său impozabil pierderile suferite de un sediu permanent situat într‑un alt stat membru atunci când, pe de o parte, această societate a epuizat toate posibilitățile de a deduce aceste pierderi pe care i le oferă dreptul statului membru în care este situat acest sediu și, pe de altă parte, a încetat să încaseze vreun venit de la acel sediu, astfel încât nu mai există nicio posibilitate ca pierderile menționate să poată fi luate în considerare în statul membru respectiv, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

În această privință, Curtea a statuat că, în ceea ce privește măsurile prevăzute de un stat membru pentru a preveni sau a atenua dubla impunere a profiturilor unei societăți rezidente, societățile care dețin un sediu permanent situat într‑un alt stat membru nu se află, în principiu, într‑o situație comparabilă cu cea a societăților care dețin un sediu permanent rezident (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 2014, Nordea Bank Danmark, C‑48/13, EU:C:2014:2087, punctul 24, și Hotărârea din 17 decembrie 2015, Timac Agro Deutschland, C‑388/14, EU:C:2015:829, punctul 27).

Totuși, în ceea ce privește pierderile care pot fi atribuite unui sediu permanent nerezident care și a încetat orice activitate și ale cărui pierderi nu au putut fi și nu mai pot fi deduse din profitul său impozabil în statul membru în care și‑a desfășurat activitatea, situația unei societăți rezidente care deține un astfel de sediu nu este diferită de cea a unei societăți rezidente care deține un sediu permanent rezident, din perspectiva obiectivului de a preveni dubla deducere a pierderilor.

Criteriul caracterului definitiv al pierderilor, în sensul punctului 55 din Hotărârea din 13 decembrie 2005, Marks & Spencer (C‑446/03, EU:C:2005:763), a fost precizat la punctul 36 din Hotărârea din 3 februarie 2015, Comisia/Regatul Unit (C‑172/13, EU:C:2015:50). Reiese din cuprinsul acestuia că caracterul definitiv al pierderilor suferite de o filială nerezidentă poate fi constatat numai dacă aceasta nu mai încasează venituri în statul membru în care are reședința. Astfel, atât timp cât această filială continuă să încaseze venituri, chiar minime, există o posibilitate ca pierderile suferite să mai poată fi compensate cu profituri viitoare realizate în statul membru în care aceasta are reședința.

Reiese din această jurisprudență, aplicabilă prin analogie pierderilor suferite de sediile permanente nerezidente, că pierderile care pot fi atribuite unui sediu permanent nerezident dobândesc un caracter definitiv atunci când, pe de o parte, societatea care îl deține a epuizat toate posibilitățile de a deduce pierderile respective pe care i le oferă legislația statului membru în care este situat acest sediu și, pe de altă parte, a încetat să încaseze vreun venit de la acel sediu, astfel încât nu mai există nicio posibilitate ca pierderile menționate să poată fi luate în considerare în statul membru respectiv.

(a se vedea punctele 37, 38, 63, 64 și 66 și dispozitivul)