Cauza C‑405/16 P

Republica Federală Germania

împotriva

Comisiei Europene

Hotărârea Curții (Camera a treia) din 28 martie 2019

„Recurs – Ajutoare de stat – Ajutoare acordate prin anumite dispoziții ale Legii germane privind sursele de energie regenerabile, modificată (EEG din anul 2012) – Ajutor în favoarea producătorilor de energie electrică EEG și contribuție EEG redusă pentru utilizatorii mari consumatori de energie – Decizie prin care ajutoarele sunt declarate în parte incompatibile cu piața internă – Noțiunea de «ajutor de stat» – Avantaj – Resurse de stat – Control public al resurselor – Măsură asimilabilă unei taxe pe consumul de energie electrică”

Ajutoare acordate de state – Noțiune – Ajutoare care provin din resurse ale statului – Politică publică de sprijin al producătorilor de energie electrică din surse de energie regenerabile – Fonduri generate de o contribuție impusă furnizorilor de energie electrică și administrate în mod colectiv de entități supuse controlului statului – Contribuție neasimilabilă unei taxe – Lipsa puterii de dispoziție a statului asupra fondurilor – Lipsa unui control public al entităților gestionare ale fondurilor – Excludere

[art. 107 alin. (1) TFUE]

(a se vedea punctele 64-87)

Rezumat

Curtea de Justiție anulează decizia Comisiei potrivit căreia legea germană privind energiile regenerabile din 2012 (EEG 2012) cuprindea ajutoare de stat

În Hotărârea Germania/Comisia (C‑405/16 P), pronunțată la 28 martie 2019, pe de o parte, Curtea a admis recursul formulat de Germania împotriva Hotărârii Tribunalului din 10 mai 2016, Germania/Comisia (T‑47/15, EU:T:2016:281), prin care acesta din urmă a respins ca nefondată acțiunea în anularea Deciziei (UE) 2015/1585 a Comisiei din 25 noiembrie 2014 ( 1 ) și, pe de altă parte, a anulat decizia în litigiu. Spre deosebire de Comisie și de Tribunal, Curtea consideră că măsurile adoptate de Germania în favoarea producătorilor de energie electrică din surse de energie regenerabile și din gaz de mină (denumită în continuare „energie electrică EEG”) ( 2 ) nu puteau să fie calificate drept ajutoare de stat, întrucât nu implicau resurse de stat.

EEG din 2012, care avea drept obiectiv să le garanteze producătorilor de energie electrică EEG un preț superior prețului pieței, cuprindea, printre altele, o obligație a tuturor operatorilor rețelei de a cumpăra energia electrică EEG la tarife stabilite prin lege și de a o comercializa pe piața spot a bursei de energie electrică. Dacă prețul obținut nu le permitea să acopere sarcina financiară a cumpărării la tarifele stabilite prin lege, un mecanism denumit „contribuție EEG” le permitea să solicite furnizorilor care aprovizionează clienții finali să le plătească diferența în funcție de cantitățile vândute. În ceea ce îi privește, furnizorii respectivi aveau posibilitatea, dar nu și obligația, să includă contribuția EEG în prețul pentru clienții finali.

În decizia în litigiu, printre altele, Comisia a considerat că măsurile astfel adoptate, care erau nelegale în măsura în care nu îi fuseseră notificate ( 3 ), constituiau ajutoare de stat, însă acestea erau totuși compatibile cu piața internă, sub rezerva punerii în aplicare de către Germania a unui angajament. În hotărârea sa, Tribunalul a statuat, printre altele, că în mod justificat Comisia a considerat că EEG din 2012 implica resurse de stat. În fapt, potrivit Tribunalului, mecanismele EEG din 2012 proveneau în principal din punerea în aplicare a unei politici publice de sprijin pentru producătorii de energie electrică EEG. În plus, fondurile generate de contribuția EEG, care rămâneau sub influența dominantă a autorităților publice și care erau asimilabile unei taxe, implicau o resursă de stat. În sfârșit, entitățile chemate să administreze mecanismele menționate nu acționau în nume propriu și în mod liber, ci în calitate de administratori ai unui ajutor acordat prin intermediul fondurilor de stat.

În speță, Curtea apreciază că atât Tribunalul în hotărârea atacată, cât și Comisia în decizia în litigiu au săvârșit o eroare de drept considerând că măsurile în cauză implicau resurse de stat.

În această privință, mai întâi, ea constată că, din moment ce Legea EEG din 2012 nu cuprindea o obligație de a include contribuția EEG în prețul pentru clienții finali, Tribunalul nu putea să considere că era „asimilabilă, din punctul de vedere al efectelor sale, unei taxe, afectând consumul”. În continuare, aceasta statuează că nu s‑a stabilit nici că statul deținea o putere de dispoziție asupra fondurilor generate de contribuția EEG și nici că el exercita un control public asupra entităților însărcinate cu gestionarea fondurilor menționate. Astfel, pe de o parte, Tribunalul s‑a limitat să demonstreze că autoritățile publice exercitau o influență dominantă asupra fondurilor generate de contribuție, fără să poată să concluzioneze că statul era în măsură să dispună de aceste fonduri, și anume să decidă o afectare diferită de cea prevăzută de EEG din 2012. Pe de altă parte, deși elementele constatate de Tribunal permiteau, desigur, să se rețină că autoritățile publice exercitau un control asupra bunei aplicări a EEG din 2012, în schimb, acestea nu puteau să permită să se rețină existența unui control public asupra fondurilor generate de contribuția EEG în sine.

Pentru aceleași motive, Curtea statuează că Comisia nu a demonstrat că avantajele prevăzute de EEG din 2012 implicau resurse de stat și, prin urmare, constituiau ajutoare de stat și, în consecință, anulează decizia în litigiu.

( 1 ) Decizia (UE) 2015/1585 a Comisiei din 25 noiembrie 2014 privind schema de ajutoare de stat SA. 33995 (2013/C) (ex 2013/NN) [pusă în aplicare de Germania în sprijinul energiei electrice din surse regenerabile și al utilizatorilor mari consumatori de energie] (JO 2015, L 250, p. 122) (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

( 2 ) Gesetz zur Neuregelung des Rechtsrahmens für die Förderung der Stromerzeugung aus erneuerbaren Energien (Legea privind noua reglementare a cadrului juridic pentru promovarea energiei electrice din surse regenerabile) (BGBl. 2011 I, p. 1634, denumită în continuare „EEG din 2012”). Această lege nu a fost aplicată decât de la 1 ianuarie 2012 până la 31 iulie 2014, înainte de a fi înlocuită prin EEG din 2014, aprobată prin Decizia Comisiei din 27 iulie 2014.

( 3 ) Articolul 108 alineatul (3) TFUE.