Cauza C‑335/16

VG Čistoća d.o.o.

împotriva

Đuro Vladika
și
Ljubica Vladika

(cerere de decizie preliminară
formulată de Općinski sud u Velikoj Gorici)

„Trimitere preliminară – Mediu – Deșeuri – Directiva 2008/98/CE – Recuperarea costurilor gestionării deșeurilor – Principiul poluatorul plătește – Noțiunea «deținători de deșeuri» – Prețul solicitat pentru gestionarea deșeurilor – Taxă specifică destinată finanțării de investiții de capital”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a șasea) din 30 martie 2017

Mediu – Deșeuri – Directiva 2008/98 – Costuri de eliminare a deșeurilor suportate de deținători – Aplicarea principiului poluatorul plătește – Reglementare națională care prevede o taxă calculată pe baza unei evaluări a volumului de deșeuri generat de utilizatori, iar nu pe baza cantităților efectiv produse – Admisibilitate – Condiție – Caracterul proporțional al costurilor – Apreciere de către instanța națională

[art. 192 TFUE; Directiva 2008/98 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 14 și art. 15 alin. (1)]

Articolul 14 și articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind deșeurile și de abrogare a anumitor directive trebuie interpretate în sensul că, în stadiul actual al dreptului Uniunii, nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede, în scopul finanțării unui serviciu de gestionare și de eliminare a deșeurilor urbane, un preț calculat pe baza unei evaluări a volumului de deșeuri generat de utilizatorii acestui serviciu, iar nu pe baza cantității de deșeuri efectiv produse și predate spre colectare de aceștia, precum și plata de către utilizatori, în calitatea lor de deținători ai deșeurilor, a unei taxe suplimentare din al cărei venit se urmărește finanțarea de investiții de capital necesare tratării deșeurilor, inclusiv reciclarea lor. Revine însă instanței de trimitere sarcina de a verifica, pe baza elementelor de fapt și de drept care i‑au fost prezentate, dacă aceasta nu conduce la impunerea în sarcina anumitor „deținători” de costuri vădit disproporționate în raport cu volumele sau cu natura deșeurilor pe care le pot produce. În acest scop, instanța națională va putea în special să țină seama de criterii legate de tipul de bunuri imobile ocupate de utilizatori, de suprafața și de afectarea acestor bunuri, de capacitatea productivă a „deținătorilor”, de volumul containerelor puse la dispoziția utilizatorilor, precum și de frecvența strângerii deșeurilor, în măsura în care acești parametri sunt de natură să influențeze în mod direct cuantumul costurilor gestionării deșeurilor.

În stadiul actual al dreptului Uniunii, nu există nicio reglementare adoptată în temeiul articolului 192 TFUE care să impună statelor membre o metodă precisă în ceea ce privește finanțarea costului eliminării deșeurilor urbane, astfel încât această finanțare poate, la alegerea statului membru în cauză, să fie asigurată fie prin intermediul unei taxe, fie al unei redevențe, fie prin orice altă modalitate. În aceste condiții, recurgerea la criterii de facturare întemeiate pe volumul containerului pus la dispoziția utilizatorilor, în funcție printre altele de suprafața bunurilor imobile pe care le ocupă, precum și de afectarea acestora, poate permite calcularea costurilor de eliminare a acestor deșeuri și repartizarea lor între diferiții deținători, în măsura în care acest parametru este de natură să influențeze în mod direct cuantumul costurilor menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2009, Futura Immobiliare și alții, C‑254/08, EU:C:2009:479, punctele 48 și 50).

(a se vedea punctele 26 și 32 și dispozitivul)