Cauza C‑203/16 P

Dirk Andres

împotriva

Comisiei Europene

„Recurs – Ajutoare de stat – Legislație fiscală germană privind anumite reportări ale pierderilor în anii fiscali următori («clauză de restructurare») – Decizie prin care ajutorul este declarat incompatibil cu piața internă – Acțiune în anulare – Admisibilitate – Articolul 263 al patrulea paragraf TFUE – Persoană vizată în mod individual – Articolul 107 alineatul (1) TFUE – Noțiunea «ajutor de stat» – Condiție referitoare la selectivitate – Determinarea cadrului de referință – Calificare juridică a faptelor”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 28 iunie 2018

  1. Acțiune în anulare – Persoane fizice sau juridice – Acte care le privesc direct și individual – Afectare individuală – Condiții – Decizie a Comisiei de interzicere a unei scheme sectoriale de ajutor – Acțiuni ale beneficiarilor unui ajutor acordat în temeiul acestei scheme – Admisibilitate – Condiții – Calități specifice sau situație de fapt care îl caracterizează pe reclamant în raport cu orice altă persoană

    [art. 107 alin. (1) TFUE și art. 263 al patrulea paragraf TFUE]

  2. Recurs – Motive – Apreciere eronată a faptelor și a elementelor de probă – Control exercitat de Curte cu privire la aprecierea elementelor de probă – Excludere, cu excepția cazurilor de denaturare – Controlul calificării juridice date situației de fapt – Includere

    (art. 256 TFUE)

  3. Ajutoare acordate de state – Noțiune – Caracterul selectiv al măsurii – Măsură care conferă un avantaj fiscal – Cadru de referință pentru stabilirea existenței unui avantaj – Criterii

    [art. 107 alin. (1) TFUE]

  4. Ajutoare acordate de state – Noțiune – Acordare de către autoritățile publice a unui tratament fiscal avantajos anumitor întreprinderi – Includere – Avantaje care rezultă dintr‑o măsură generală aplicabilă fără distincție tuturor operatorilor economici – Excludere

    [art. 107 alin. (1) TFUE]

  1.  Beneficiarii efectivi ai unor ajutoare individuale acordate în temeiul unei scheme de ajutor incompatibile cu piața internă sunt vizați în mod individual de o decizie a Comisiei care declară această schemă incompatibilă cu piața internă și care dispune recuperarea acestora și este exclusă posibilitatea ca un reclamant să fie considerat vizat în mod individual pentru simplul fapt că este un beneficiar potențial al acestei scheme. Cu toate acestea, nu se poate deduce de aici că, atunci când este în discuție o decizie prin care o schemă de ajutor este declarată incompatibilă cu piața internă, singurul criteriu pertinent pentru a aprecia dacă un reclamant este vizat în mod individual de o asemenea decizie în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE constă în aspectul dacă acest reclamant este un beneficiar efectiv sau un beneficiar potențial al unui ajutor acordat în temeiul acestei scheme.

    Astfel, această jurisprudență dezvoltată în contextul specific al ajutoarelor de stat nu reprezintă decât o expresie specifică a criteriului juridic pertinent pentru aprecierea afectării individuale, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, potrivit căruia un reclamant este vizat în mod individual de o decizie adresată unei alte persoane atunci când această decizie îl afectează în considerarea unor calități care îi sunt specifice sau a unei situații de fapt care îl caracterizează în raport cu orice altă persoană. Prin urmare, faptul că un reclamant poate să facă sau să nu facă parte din categoria beneficiarilor efectivi sau a beneficiarilor potențiali ai unui ajutor individual acordat în temeiul unei scheme de ajutor declarate incompatibilă cu piața internă nu poate fi decisiv pentru a stabili dacă acest reclamant este vizat în mod individual de această decizie atunci când se stabilește, în orice caz, că reclamantul menționat este, pe de altă parte, afectat de aceasta în considerarea unor calități care îi sunt specifice sau a unei situații de fapt care îl caracterizează în raport cu orice altă persoană.

    (a se vedea punctele 46-48)

  2.  Aprecierea faptelor și a elementelor de probă nu constituie, cu excepția cazului denaturării acestor fapte și a acestor elemente de probă, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții în cadrul unui recurs. Cu toate acestea, odată ce Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, Curtea este competentă, în temeiul articolului 256 TFUE, să exercite un control asupra calificării juridice a acestora și asupra consecințelor juridice care au fost stabilite pe baza lor.

    Astfel, în ceea ce privește examinarea, în cadrul unui recurs, a aprecierilor Tribunalului cu privire la dreptul național, care, în domeniul ajutoarelor de stat, constituie aprecieri ale unor fapte, Curtea este competentă numai să verifice dacă a existat o denaturare a acestui drept. În schimb, întrucât examinarea, în cadrul unui recurs, a calificării juridice în raport cu o dispoziție a dreptului Uniunii care a fost atribuită acestui drept național de Tribunal constituie o chestiune de drept, ea este de competența Curții.

    (a se vedea punctele 77 și 78)

  3.  Aprecierea condiției referitoare la selectivitate impune să se determine dacă, în cadrul unui anumit regim juridic, măsura națională în discuție este de natură să favorizeze anumite întreprinderi sau producerea anumitor bunuri față de altele care, în raport cu obiectivul urmărit de regimul respectiv, se găsesc într‑o situație de fapt și de drept comparabilă și care sunt supuse astfel unui tratament diferențiat care poate în esență să fie calificat drept discriminatoriu. Atunci când măsura în cauză este avută în vedere ca o schemă de ajutor, iar nu ca un ajutor individual, revine Comisiei sarcina de a stabili dacă de această măsură, deși prevede un avantaj cu aplicabilitate generală, beneficiază exclusiv anumite întreprinderi sau anumite sectoare de activitate.

    Pentru a califica o măsură fiscală națională drept selectivă, Comisia trebuie să identifice, într‑o primă etapă, regimul fiscal comun sau normal aplicabil în statul membru în cauză și să demonstreze, într‑o a doua etapă, că măsura fiscală în cauză derogă de la regimul comun respectiv în măsura în care introduce diferențieri între operatori care se găsesc, în raport cu obiectivul urmărit de acest regim comun, într‑o situație de fapt și de drept comparabilă.

    Noțiunea „ajutor de stat” nu are totuși în vedere măsurile care introduc o diferențiere între întreprinderi care se află, în raport cu obiectivul urmărit de regimul juridic în cauză, într‑o situație de fapt și de drept comparabilă și, prin urmare, sunt a priori selective atunci când statul membru în cauză reușește, într‑o a treia etapă, să demonstreze că această diferențiere se justifică, întrucât rezultă din natura sau din economia sistemului din care acestea fac parte.

    Examinarea condiției referitoare la selectivitate presupune, așadar, în principiu determinarea, într‑o primă etapă, a cadrului de referință în care se înscrie măsura vizată, această determinare prezentând o importanță sporită în cazul unor măsuri fiscale, deoarece existența însăși a unui avantaj nu poate fi stabilită decât în raport cu o impozitare numită „normală”.

    Astfel, determinarea ansamblului întreprinderilor care se află într‑o situație de fapt și de drept comparabilă depinde de definirea prealabilă a regimului juridic în raport cu al cărui obiectiv trebuie, după caz, examinată comparabilitatea situației de fapt și de drept a întreprinderilor favorizate de măsura în discuție și, respectiv, a celor care nu sunt favorizate de aceasta.

    Cu toate acestea, calificarea unui sistem fiscal drept „selectiv” nu este condiționată de faptul ca acesta să fie conceput astfel încât întreprinderile care beneficiază eventual de un avantaj selectiv să fie, în general, supuse acelorași sarcini fiscale ca celelalte întreprinderi, dar să profite de norme derogatorii, astfel încât avantajul selectiv poate fi identificat ca fiind diferența dintre sarcina fiscală normală și cea suportată de primele întreprinderi.

    Astfel, o asemenea interpretare a criteriului selectivității ar presupune că, pentru a putea fi considerat „selectiv”, un regim fiscal trebuie să fie conceput potrivit unei anumite tehnici de reglementare, ceea ce ar avea drept consecință că normele fiscale naționale nu intră de la bun început în sfera controlului în materie de ajutoare de stat pentru simplul motiv că acestea țin de o altă tehnică de reglementare, deși produc în drept și/sau în fapt, prin adaptarea și prin combinarea a diverse norme fiscale, aceleași efecte. Prin urmare, tehnica de reglementare utilizată nu poate fi un element decisiv pentru determinarea cadrului de referință.

    Din cele de mai sus rezultă că selectivitatea unei măsuri fiscale nu poate fi apreciată în mod corect în raport cu un cadru de referință constituit din câteva dispoziții care au fost extrase în mod artificial dintr‑un cadru legislativ mai larg.

    (a se vedea punctele 83, 84, 86-92, 103 și 104)

  4.  A se vedea textul deciziei.

    (a se vedea punctul 85)