Cauza C‑135/16

Georgsmarienhütte GmbH și alții

împotriva

Bundesrepublik Deutschland

(cerere de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgericht Frankfurt am Main)

„Trimitere preliminară – Ajutoare de stat – Schemă în sprijinul surselor de energie regenerabile și al utilizatorilor mari consumatori de energie – Decizia (UE) 2015/1585 – Validitate în raport cu articolul 107 TFUE – Admisibilitate – Neintroducerea unei acțiuni în anulare de reclamantele din litigiul principal”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 25 iulie 2018

  1. Ajutoare acordate de state – Decizie a Comisiei prin care se constată incompatibilitatea unui ajutor cu piața internă și prin care se dispune restituirea sa – Decizie care nu a fost atacată în fața instanței Uniunii de beneficiarul ajutorului informat în timp util – Acțiune a beneficiarului în fața instanței naționale împotriva unor măsuri naționale de executare a deciziei Comisiei – Imposibilitatea beneficiarului de a invoca nevaliditatea deciziei menționate în fața instanței naționale

    (art. 107 TFUE și art. 263 al patrulea și al șaselea paragraf TFUE)

  2. Acțiune în anulare – Persoane fizice sau juridice – Acte care le privesc direct și individual – Decizie a Comisiei prin care se constată incompatibilitatea unui ajutor cu piața internă și prin care se dispune restituirea acestuia – Afectare directă și individuală a beneficiarilor ajutorului menționat

    (art. 107 TFUE și art. 263 al patrulea paragraf TFUE)

  3. Întrebări preliminare – Admisibilitate – Limite – Întrebări ipotetice – Chestiuni privind validitatea unei decizii a Comisiei prin care se constată incompatibilitatea unui ajutor cu piața internă și prin care se dispune restituirea acestuia – Decizie care nu a fost contestată în mod valabil în fața instanței de trimitere – Inadmisibilitate

    (art. 267 TFUE)

  1.  În cauza principală este contestată în esență validitatea deciziei în litigiu în măsura în care aceasta a calificat plafonarea suprataxei EEG drept „ajutor de stat” în sensul articolului 107 TFUE. Comisia, întemeindu‑se pe Hotărârea din 9 martie 1994, TWD Textilwerke Deggendorf (C‑188/92, EU:C:1994:90), arată că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă pentru motivul că reclamantele din litigiul principal nu au formulat o acțiune în anularea deciziei în litigiu în fața Tribunalului Uniunii Europene.

    Trebuie amintit că, la punctul 17 din această hotărâre, pronunțată într‑o cauză care prezintă similitudini cu cauza principală, Curtea a statuat în esență că, în special din considerente legate de siguranța juridică, beneficiarul unui ajutor de stat care a făcut obiectul unei decizii a Comisiei adresate direct doar statului membru de care aparține acest beneficiar, care ar fi putut fără nicio îndoială să atace această decizie în temeiul articolului 263 TFUE și care a lăsat să expire termenul imperativ prevăzut la al șaselea paragraf al acestei dispoziții, nu poate să repună în mod util în discuție legalitatea deciziei menționate în fața instanțelor naționale cu ocazia unei acțiuni îndreptate împotriva măsurilor naționale de executare a aceleiași decizii (a se vedea de asemenea Hotărârea din 15 februarie 2001, Nachi Europe, C‑239/99, EU:C:2001:101, punctul 30, și Hotărârea din 5 martie 2015, Banco Privado Português și Massa Insolvente do Banco Privado Português, C‑667/13, EU:C:2015:151, punctul 28).

    Cu toate acestea, excluderea amintită la punctul 14 din prezenta hotărâre se justifică și în ipoteza în care beneficiarul ajutorului se prevalează, în fața unei instanțe naționale, de nevaliditatea deciziei Comisiei înainte de expirarea termenului de introducere a acțiunii împotriva acestei decizii, prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE.

    Astfel, posibilitatea unui justițiabil de a se prevala, în cadrul unei acțiuni formulate în fața unei instanțe naționale, de nevaliditatea dispozițiilor cuprinse într‑un act al Uniunii, care constituie fundamentul unei decizii naționale adoptate în privința sa, presupune fie că a introdus, în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, și o acțiune în anulare împotriva acestui act al Uniunii în termenele stabilite, fie că nu a procedat în acest mod, întrucât nu dispune fără nicio îndoială de dreptul de a introduce o asemenea acțiune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2010, E și F, C‑550/09, EU:C:2010:382, punctele 46 și 48, Hotărârea din 17 februarie 2011, Bolton Alimentari, C‑494/09, EU:C:2011:87, punctele 22 și 23, precum și Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 67 și jurisprudența citată).

    (a se vedea punctele 12-14, 16 și 17)

  2.  Este cert că reclamantele din litigiul principal au beneficiat de decizii individuale acordate de BAFA care le permiteau să obțină o plafonare a suprataxei EEG. Or, această plafonare a fost calificată în mod precis de către Comisie drept „ajutor incompatibil cu piața internă”, iar recuperarea sa a fost dispusă potrivit modalităților prevăzute în decizia în litigiu.

    În această privință, din articolul 263 al patrulea paragraf TFUE rezultă că o persoană fizică sau juridică poate formula o acțiune împotriva unei decizii adresate unei alte persoane numai dacă decizia respectivă o privește direct și individual.

    În speță, articolul 10 din decizia în litigiu prevede în mod expres că Republica Federală Germania este destinatara deciziei menționate. Cu toate acestea, trebuie constatat, în primul rând, că articolele 6 și 7 din decizia în litigiu obligă Republica Federală Germania să recupereze ajutoarele incompatibile acordate, astfel că autoritățile germane erau ținute, fără a dispune de cea mai mică marjă de apreciere, să procedeze la recuperarea acestor ajutoare potrivit modalităților definite în anexa III la decizia în litigiu. Prin urmare, reclamantele din litigiul principal trebuie considerate ca fiind direct vizate de această decizie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 2000, Italia și Sardegna Lines/Comisia, C‑15/98 și C‑105/99, EU:C:2000:570, punctul 36, Hotărârea din 17 septembrie 2009, Comisia/Koninklijke FrieslandCampina, C‑519/07 P, EU:C:2009:556, punctele 48 și 49, precum și Hotărârea din 27 februarie 2014, Stichting Woonlinie și alții/Comisia, C‑133/12 P, EU:C:2014:105, punctele 60 și 61).

    În al doilea rând, trebuie amintit că alte subiecte de drept decât destinatarii unei decizii nu pot pretinde că aceasta le privește în mod individual decât dacă această decizie le afectează în considerarea anumitor calități care le sunt specifice sau a unei situații de fapt care le caracterizează în raport cu orice altă persoană și, ca urmare a acestui fapt, le individualizează analog cu destinatarul (Hotărârea din 15 iulie 1963, Plaumann/Comisia, 25/62, EU:C:1963:17, p. 223, și Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia, C‑298/00 P, EU:C:2004:240, punctul 36, precum și jurisprudența citată). Astfel, beneficiarii efectivi ai ajutoarelor individuale acordate în temeiul unei scheme de ajutoare a căror recuperare a fost dispusă de Comisie sunt, pentru acest motiv, vizați în mod individual în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.

    Din cele ce precedă rezultă că reclamantele din litigiul principal aveau fără nicio îndoială calitate procesuală pentru a solicita anularea deciziei în litigiu.

    (a se vedea punctele 27-31, 33-35 și 37)

  3.  A se vedea textul deciziei.

    (a se vedea punctele 43 și 44)