1.

Prezenta cerere de decizie preliminară, formulată de Conseil d'État (Consiliul de Stat, Franța), privește interpretarea articolului 5 alineatul (5) și a articolului 6 alineatul (1) din A șasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare ( 2 ), astfel cum a fost modificată prin Directiva 95/7/CE a Consiliului din 10 aprilie 1995 ( 3 ) (denumită în continuare „A șasea directivă”), precum și a articolului 14 alineatul (3) și a articolului 24 alineatul (1) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată ( 4 ) (denumită în continuare „Directiva TVA”), care a înlocuit, începând cu 1 ianuarie 2007, A șasea directivă.

2.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Solar Electric Martinique SARL, pe de o parte, și ministre des Finances et des Comptes publics [ministrul finanțelor publice, Franța], pe de altă parte, în legătură cu taxa pe valoarea adăugată (TVA) stabilită suplimentar în sarcina acestei societăți pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2005 și 31 decembrie 2007.

3.

Pe fond, prezenta cauză privește în esență problema dacă livrarea și instalarea de panouri fotovoltaice și de instalații solare pentru încălzirea apei pe acoperișul unei clădiri sau în vederea alimentării respectivei clădiri cu energie electrică sau cu apă caldă se analizează într‑o operațiune complexă unică sau în mai multe operațiuni disociabile în scopuri de TVA. Această întrebare își are originea în regimul TVA diferit al livrării, pe de o parte, și al instalării, pe de altă parte, a echipamentelor în cauză. În timp ce livrarea panourilor fotovoltaice și a instalațiilor solare pentru încălzirea apei în departamentele de peste mări beneficiază de un regim special de scutire, instalarea acestor echipamente ar putea să intre, potrivit dreptului francez, în domeniul de aplicare al expresiei „lucrări de construcții”, menționată la articolul 5 alineatul (5) din A șasea directivă și reluată la articolul 14 alineatul (3) din Directiva TVA, aceste lucrări fiind considerate prestări de servicii și supuse unei cote TVA de 8,5%.

4.

Soluționarea acestei probleme presupune însă tranșarea în prealabil a chestiunii competenței Curții de a răspunde la cererea adresată de instanța de trimitere. Astfel, litigiul principal se desfășoară în Martinica, adică în unul dintre departamentele de peste mări ale Republicii Franceze, departamente care, în temeiul articolului 3 alineatul (3) din A șasea directivă și al articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva TVA, sunt excluse în mod explicit din domeniul de aplicare al directivelor menționate.

5.

Or, pentru motive care vor fi explicate în cele ce urmează, apreciem că Curtea ar trebui să se declare necompetentă pentru a răspunde la întrebarea adresată de Conseil d'État (Consiliul de Stat, Franța).

6.

Potrivit articolului 2 punctul 1 din A șasea directivă, sunt supuse TVA‑ului livrările de bunuri și prestările de servicii efectuate cu titlu oneros pe teritoriul unui stat membru de către o persoană impozabilă care acționează ca atare.

7.

Articolul 3 din A șasea directivă, intitulat „Aplicarea teritorială”, prevede la alineatul (3) că departamentele de peste mări ale Republicii Franceze sunt excluse din teritoriul acestui stat membru și, prin urmare, din domeniul de aplicare al acestei directive.

8.

Articolul 5 alineatul (1) din A șasea directivă definește livrarea de bunuri ca fiind transferul dreptului de a dispune de bunuri corporale în calitate de proprietar.

9.

Articolul 5 alineatul (5) din A șasea directivă prevede că statele membre pot considera livrare, în sensul alineatului (1), predarea anumitor lucrări de construcții.

10.

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din A șasea directivă, este considerată prestare de servicii orice operațiune care nu constituie o livrare de bunuri în sensul articolului 5.

11.

Articolul 1 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva TVA prevede că, la fiecare operațiune, TVA, calculat la prețul bunurilor sau al serviciilor la o cotă aplicabilă bunurilor sau serviciilor respective, este exigibil după deducerea valorii TVA suportate direct de diferitele componente ale prețului.

12.

Conform articolului 6 alineatul (1) litera (c), Directiva TVA nu se aplică în cazul departamentelor franceze de peste mări.

13.

Articolul 14 alineatul (3) din Directiva TVA este formulat în același mod ca articolul 5 alineatul (5) din A șasea directivă. Conform articolului 24 alineatul (1) din Directiva TVA, „[p]restare de servicii” înseamnă orice operațiune care nu constituie o livrare de bunuri.

14.

În temeiul articolului 256 punctul IV alineatul 1 din code général des impôts (Codul general al impozitelor), în formularea aplicabilă impozitărilor în cauză în litigiul principal (denumit în continuare „CGI”), „lucrările de construcții […] sunt considerate prestări de servicii” supuse TVA‑ului.

15.

Potrivit articolului 266 alineatul 1 litera f din același cod, baza de impozitare este constituită, în ceea ce privește lucrările de construcții, din valoarea contractelor, a facturilor detaliate sau a facturilor.

16.

Articolul 268 bis din CGI prevede că, atunci când o persoană efectuează în mod concurent operațiuni care se raportează la mai multe categorii prevăzute la articolele din prezentul capitol, cifra sa de afaceri se stabilește prin aplicarea în cazul fiecărui grup de operațiuni a normelor stabilite prin aceste articole.

17.

Articolul 295 din CGI prevede:

[…]

18.

Articolul 50 duodecies punctul I din anexa IV la CGI menționează, printre produsele al căror import în departamentele Guadelupa, Martinica și Réunion poate avea loc cu scutire de TVA, „dispozitivele fotosensibile cu semiconductori, inclusiv celulele fotovoltaice, chiar asamblate în module sau montate în panouri”.

19.

Solar Electric Martinique are ca obiect de activitate în special vânzarea și instalarea de echipamente legate de energia solară în Martinica. În perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2007, această societate a supus TVA‑ului, la cota de 8,5%, operațiunile de instalare pe acoperișul imobilelor de locuit a unor panouri fotovoltaice și a unor instalații solare pentru încălzirea apei numai în limita costului serviciilor de instalare. Solar Electric Martinique a considerat astfel că livrarea acestor echipamente beneficia de scutirea prevăzută la articolul 295 din CGI și la articolul 50 duodecies punctul I din anexa IV la acest cod.

20.

În urma unei verificări, administrația fiscală a considerat că operațiunile de instalare de panouri fotovoltaice și de instalații solare pentru încălzirea apei aveau caracterul unor lucrări de construcții și trebuiau, prin urmare, să includă costul de livrare al acestor echipamente. Această administrație a rectificat, în consecință, baza impozabilă a acestor operațiuni în temeiul articolului 266 din CGI.

21.

La 21 septembrie 2010, Solar Electric Martinique a formulat la tribunal administratif de Fort‑de‑France (Tribunalul Administrativ din Fort‑de‑France, Franța) o acțiune prin care solicita degrevarea de TVA‑ul suplimentar impus de administrația fiscală.

22.

Întrucât această acțiune și apelul ulterior au fost respinse, Solar Electric Martinique a formulat recurs în fața Conseil d'État (Consiliul de Stat, Franța). Această societate susține în special că instanțele de fond au săvârșit o eroare de drept considerând că lucrările de instalare a panourilor fotovoltaice și a instalațiilor solare pentru încălzirea apei efectuate de ea constituiau o operațiune unică, având caracter de lucrări de construcții, în condițiile în care aceste echipamente pot fi instalate fără a provoca avarii grave imobilului în cauză și nu însoțesc în mod obișnuit construcția de clădiri.

23.

Instanța de trimitere arată că operațiunile de vânzare și de instalare a echipamentelor menționate la articolul 295 din CGI și la articolul 50 duodecies punctul I din anexa IV la acest cod sunt supuse TVA‑ului numai în limita costului operațiunilor de instalare, cu excluderea costului de achiziționare a echipamentelor, cu excepția situației în care se consideră că aceste operațiuni de instalare au caracterul unor prestări de lucrări de construcții, caz în care aceste operațiuni sunt supuse TVA‑ului până la concurența prețului total facturat cumpărătorului.

24.

Această instanță precizează că, deși articolul 295 din CGI se aplică doar departamentelor de peste mări, cu alte cuvinte, nu intră în domeniul de aplicare teritorial al celei de A șasea directive, dispozițiile articolului 256 din acest cod referitoare la lucrările de construcții se aplică și în Franța metropolitană și asigură transpunerea în dreptul francez a articolului 5 alineatul (5) și a articolului 6 alineatul (1) din A șasea directivă, dispoziții care au fost preluate la articolul 14 alineatul (3) și la articolul 24 alineatul (1) din Directiva TVA.

25.

Potrivit instanței de trimitere, este necesar să se urmărească o aplicare uniformă a dispozițiilor acestor directive în cadrul Uniunii Europene. Prin urmare, deși litigiul pe care trebuie să îl soluționeze această instanță privește operațiuni realizate în afara domeniului de aplicare teritorial al acestor directive, se ridică problema dacă vânzarea și instalarea panourilor fotovoltaice și a instalațiilor solare pentru încălzirea apei pe imobile sau în vederea alimentării imobilelor cu energie electrică sau cu apă caldă constituie o operațiune unică având caracterul unor lucrări de construcții în sensul acestor directive.

26.

În aceste condiții, Conseil d'État (Consiliul de Stat, Franța) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„[V]ânzarea și instalarea panourilor fotovoltaice și a instalațiilor solare pentru încălzirea apei pe imobile sau în vederea alimentării imobilelor cu energie electrică sau cu apă caldă constituie o operațiune unică având caracterul unor lucrări de construcții în sensul articolului 5 alineatul (5) și al articolului 6 alineatul (1) din [A șasea directivă], devenite articolul 14 alineatul (3) și articolul 24 alineatul (1) din Directiva [TVA]?”

27.

Această întrebare a făcut obiectul unor observații scrise prezentate de guvernul francez și de Comisia Europeană. Pledoariile acestor părți interesate, precum și cea a Solar Electric Martinique au fost ascultate în ședința din 9 februarie 2017.

28.

După cum vom argumenta în prezentele concluzii, considerăm, cu titlu principal, că Curtea nu are competența de a răspunde la întrebarea care i‑a fost adresată. Prin urmare, doar cu titlu subsidiar, în ipoteza în care Curtea nu ar achiesa la această propunere, vom analiza, pe fond, întrebarea adresată de instanța de trimitere.

29.

Astfel cum admite instanța de trimitere și cum am evidențiat în considerațiile introductive, faptele aflate la originea prezentei cauze se desfășoară exclusiv în Martinica, cu alte cuvinte, în unul dintre departamentele de peste mări ale Republicii Franceze, care sunt excluse în mod explicit din domeniul de aplicare teritorial al celei de A șasea directive și al Directivei TVA. Litigiul principal se situează, așadar, în afara domeniului de aplicare al dispozițiilor relevante din dreptul Uniunii.

30.

Este adevărat că Curtea s‑a declarat frecvent competentă să statueze asupra cererilor de decizie preliminară referitoare la dispoziții de drept al Uniunii în cazuri în care situația de fapt din litigiul principal se afla în afara domeniului de aplicare al dreptului Uniunii, însă în care aplicabilitatea respectivelor dispoziții de drept fusese determinată de dreptul național ca urmare a trimiterii realizate de acesta din urmă la conținutul acelor dispoziții ( 5 ).

31.

În acest context, Curtea a precizat în cadrul jurisprudenței sale recente că interpretarea pe care o dă dispozițiilor de drept al Uniunii în situații care nu intră în domeniul de aplicare al acestuia se justifică atunci când aplicabilitatea acelor dispoziții a fost determinată de dreptul național în mod direct și necondiționat pentru a asigura un tratament identic acestor situații și situațiilor care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii ( 6 ).

32.

Prin urmare, pentru a stabili dacă are competența de a răspunde la întrebarea care i‑a fost adresată, Curtea trebuie să verifice dacă există indicații suficient de precise care să îi permită să constate că dreptul național a efectuat o astfel de trimitere directă și necondiționată la dreptul Uniunii ( 7 ).

33.

Desigur, jurisprudența actuală a Curții se dovedește a fi deosebit de fluctuantă în ceea ce privește originea indicațiilor suficient de precise care trebuie să îi fie furnizate. Astfel, Curtea se arată uneori intransigentă, solicitând ca indicațiile respective să fie furnizate exclusiv de către instanța de trimitere, în caz contrar declarând că nu este necesar să răspundă la întrebarea care i‑a fost adresată ( 8 ), iar alteori este mai conciliantă, admițând, pentru a se declara competentă în pofida lacunelor cererii de decizie preliminară, explicațiile furnizate de părțile interesate, în special de guvernele interveniente, în cadrul procedurii în fața Curții, inclusiv doar în ședința în fața acesteia din urmă ( 9 ).

34.

Curtea solicită să i se furnizeze însă elemente suficient de precise care să stabilească trimiterea directă și necondiționată realizată de dreptul național la dispozițiile sau la principiile de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată ( 10 ), în special în cazul situațiilor excluse în mod explicit de legiuitorul Uniunii din domeniul de aplicare al dreptului Uniunii ( 11 ).

35.

În prezenta cauză, în pofida constatării că operațiunile în cauză în litigiul principal se situează în afara domeniului de aplicare al celei de A șasea directive și al Directivei TVA și că articolul 295 din CGI se aplică doar departamentelor de peste mări, instanța de trimitere consideră că articolul 256 din CGI, care privește „lucrările de construcții”, asigură transpunerea în dreptul național a dispozițiilor relevante din directivele menționate și că, prin urmare, este necesar, întrucât acest articol se aplică și teritoriului metropolitan al Franței, să se urmărească aplicarea uniformă a dispozițiilor acestor directive în cadrul Uniunii Europene.

36.

Aceste explicații nu ne conving.

37.

Mai întâi, remarcăm că cererea de decizie preliminară a fost formulată tocmai pentru că, în ceea ce privește departamentele de peste mări, cărora nu li se aplică A șasea directivă și Directiva TVA, există dispoziții speciale, și anume articolul 295 din CGI și articolul 50 duodecies punctul I din anexa IV la acest cod, care prevăd scutirea de TVA a livrării de panouri fotovoltaice și de instalații solare pentru încălzirea apei.

38.

În contextul acestei scutiri urmărește instanța de trimitere să se stabilească dacă cele două operațiuni constând, pe de o parte, în livrarea și, pe de altă parte, în instalarea de panouri fotovoltaice și de instalații solare pentru încălzirea apei trebuie să fie considerate ca fiind distincte și independente, caz în care TVA‑ul ar trebui plătit doar în ceea ce privește operațiunea de instalare, livrarea fiind scutită. În schimb, dacă aceste două operațiuni trebuie să fie considerate ca reprezentând o unică operațiune care, potrivit instanței de trimitere, nu ar putea să fie calificată ca atare decât dacă operațiunea de instalare a echipamentelor în cauză este calificată ca „lucrări de construcții”, se va impozita și livrarea echipamentelor menționate.

39.

Or, este evident că articolul 295 din CGI nu realizează nicio trimitere directă și necondiționată la dispozițiile celei de A șasea directive sau ale Directivei TVA. Astfel, acest articol instituie un regim specific de scutire a livrărilor de bunuri realizate în departamentele de peste mări, excluse din domeniul de aplicare al directivelor menționate, acest regim nefiind prevăzut de aceste directive.

40.

În continuare, în ceea ce privește problematica legată de noțiunea „lucrări de construcții”, trebuie amintit că articolul 5 alineatul (5) din A șasea directivă, devenit articolul 14 alineatul (3) din Directiva TVA, acordă statelor membre posibilitatea de a considera predarea anumitor lucrări de construcții ca o livrare de bunuri.

41.

Or, astfel cum a atras atenția Comisia în observațiile sale, rezultă din articolul 256 punctul IV alineatul 1 din CGI că lucrările de construcții nu sunt considerate livrări de bunuri, ci prestări de servicii, ceea ce înseamnă că Republica Franceză nu s‑a prevalat de posibilitatea oferită de articolul 5 alineatul (5) din A șasea directivă și ulterior de articolul 14 alineatul (3) din Directiva TVA, fapt confirmat de guvernul francez în cadrul răspunsului la întrebările adresate de Curte. În aceste condiții, în mod evident, nu se poate considera că articolul 256 punctul IV alineatul 1 din CGI constituie o trimitere directă și necondiționată la dispozițiile citate anterior ale directivelor menționate.

42.

Desigur, întrucât Franța nu a exercitat prerogativa conferită de articolul 5 alineatul (5) din A șasea directivă și de articolul 14 alineatul (3) din Directiva TVA, lucrările de construcții vizate la articolul 256 punctul IV alineatul 1 din CGI intră, a contrario și implicit, în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din A șasea directivă și al articolului 24 alineatul (1) din Directiva TVA, ambele dispoziții precizând, fără a menționa noțiunea „lucrări de construcții”, că „prestare de servicii” înseamnă orice operațiune care nu constituie o livrare de bunuri ( 12 ).

43.

Acest raționament a contrario și implicit nu echivalează însă deloc cu o trimitere directă și necondiționată, realizată de articolul 256 punctul IV alineatul 1 din CGI, la dispozițiile menționate ale acestor directive. Dimpotrivă, articolul 256 punctul IV alineatul 1 din CGI reprezintă, în opinia noastră, manifestarea refuzului Franței de a exercita opțiunea acordată prin articolul 5 alineatul (5) din A șasea directivă și prin articolul 14 alineatul (3) din Directiva TVA atât în cadrul domeniului de aplicare teritorial al directivelor menționate, cât și în afara acestui domeniu de aplicare.

44.

Astfel cum în mod întemeiat a atras atenția Comisia, dacă Franța ar fi exercitat opțiunea prevăzută la articolul 5 alineatul (5) din A șasea directivă [și la articolul 14 alineatul (3) din Directiva TVA], calificând lucrările de construcții ca fiind livrări de bunuri, nu s‑ar mai fi adresat întrebarea preliminară, întrucât, conform regimului specific aplicabil departamentelor de peste mări în temeiul articolului 295 din CGI, instalarea de panouri fotovoltaice și de instalații solare pentru încălzirea apei, calificată de instanța de trimitere ca fiind lucrare de construcții, ar fi fost scutită, ca atare, la fel ca livrarea și importul acestor echipamente în departamentele respective.

45.

În definitiv, întrebarea preliminară adresată este rezultatul combinat, pe de o parte, al refuzului Franței de a exercita opțiunea prevăzută la articolul 5 alineatul (5) din A șasea directivă [și la articolul 14 alineatul (3) din Directiva TVA] și, pe de altă parte, al aplicării unei scutiri în beneficiul departamentelor franceze de peste mări, scutire care poate fi prevăzută de dreptul francez doar pentru motivul că aceste departamente sunt ele însele excluse în mod explicit din domeniul de aplicare al directivelor menționate ( 13 ).

46.

În consecință, Curtea nu dispune, în mod evident, de elemente care să îi permită să constate că dreptul francez realizează o trimitere directă și necondiționată la dispozițiile celei de A șasea directive și ale Directivei TVA a căror interpretare este solicitată de instanța de trimitere.

47.

Această concluzie nu este infirmată de argumentul prezentat de instanța de trimitere potrivit căruia ar exista un interes de a interpreta în mod uniform expresia „lucrări de construcții” utilizată la articolul 5 alineatul (5) din A șasea directivă și la articolul 14 alineatul (3) din Directiva TVA.

48.

Astfel, chiar presupunând că interpretarea acestei expresii ar fi într‑adevăr esențială pentru soluționarea litigiului principal ( 14 ), dacă legiuitorul Uniunii menționează în mod univoc că actul pe care îl adoptă nu se aplică unui domeniu precis, el renunță, cel puțin până la adoptarea unor eventuale noi norme ale Uniunii, la obiectivul privind interpretarea și aplicarea uniformă a normelor de drept în acel domeniu exclus, așa cum a precizat Curtea în Hotărârea din 18 octombrie 2012, Nolan (C‑583/10, EU:C:2012:638, punctul 55).

49.

Ceea ce era valabil în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 18 octombrie 2012, Nolan (C‑583/10, EU:C:2012:638, punctul 55), care privea un caz de excludere explicită ratione materiae din domeniul de aplicare al unei directive, rămâne la fel de valabil, în opinia noastră, atunci când este vorba despre un caz de excludere explicită ratione loci din domeniul de aplicare al celei de A șasea directive și al Directivei TVA.

50.

Cu toate că poate părea relativ strictă din perspectiva spiritului de cooperare care guvernează procedura prevăzută la articolul 267 TFUE, această jurisprudență se bazează în esență pe respectarea repartizării competențelor între legiuitor și instanțele Uniunii. Astfel, împrejurarea că TVA‑ul se aplică în departamentele franceze de peste mări nu înseamnă sub nicio formă că Curtea ar fi abilitată, prin simpla voință, oricât de sinceră ar fi ea, a unei instanțe naționale de a interpreta noțiunile de drept al Uniunii cuprinse în A șasea directivă și în Directiva TVA într‑o situație în care legiuitorul Uniunii a exclus în mod explicit aceste departamente din domeniul de aplicare al directivelor menționate și în care, în plus, niciun element nu permite Curții să se asigure că dreptul francez realizează o trimitere directă și necondiționată la dispozițiile acestor acte a căror interpretare este solicitată de instanța de trimitere. Dacă ar răspunde la orice întrebare preliminară privind TVA‑ul pentru simplul pretext că această taxă se aplică în departamentele franceze de peste mări, Curtea ar acționa împotriva opțiunii explicite a legiuitorului Uniunii de a exclude aceste departamente din domeniul de aplicare al sistemului comun al TVA instituit prin A șasea directivă și prin Directiva TVA.

51.

Nici faptul că cererea de decizie preliminară emană de la o instanță de ultim grad de jurisdicție nu modifică această analiză. Astfel, Curtea a refuzat deja să răspundă la întrebările adresate de instanțe ale căror decizii nu erau supuse niciunei căi de atac în dreptul intern, în aplicarea jurisprudenței inițiate prin Hotărârea din 21 decembrie 2011, Cicala (C‑482/10, EU:C:2011:868), și prin Hotărârea din 18 octombrie 2012, Nolan (C‑583/10, EU:C:2012:638) ( 15 ).

52.

În aceste condiții, propunem Curții să se declare necompetentă pentru a răspunde la întrebarea preliminară adresată de instanța de trimitere.

53.

Prin urmare, astfel cum am precizat deja, vom examina întrebarea adresată doar cu titlu subsidiar.

54.

După cum am subliniat deja, instanța de trimitere întreabă în esență dacă operațiunile de furnizare de panouri fotovoltaice și de instalații solare pentru încălzirea apei, pe de o parte, și instalarea acestor echipamente pe acoperișul unei clădiri sau în vederea alimentării respectivei clădiri cu energie electrică sau cu apă caldă, pe de altă parte, constituie o operațiune complexă unică formată din mai multe elemente sau ele trebuie să fie considerate complet disociabile.

55.

Reiese din dosar că, în conformitate cu jurisprudența Conseil d'État (Consiliul de Stat, Franța) ( 16 ), caracterul unic al operațiunilor ar putea fi reținut doar dacă instalarea echipamentelor în cauză ar fi calificată ca lucrare de construcții, cu alte cuvinte, dacă aceasta contribuie direct la construirea unei clădiri.

56.

În ceea ce privește caracterul unic sau distinct al operațiunilor în cauză, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții aplicabile atât în lumina celei de A șasea directive, cât și în cea a Directivei TVA, în scopuri de TVA, fiecare operațiune trebuie să fie considerată în mod normal ca fiind distinctă și independentă ( 17 ).

57.

Această regulă de principiu admite două excepții.

58.

În primul rând, există o operațiune unică atunci când două sau mai multe elemente sau acte furnizate de persoana impozabilă sunt atât de strâns legate între ele încât formează, în mod obiectiv, o singură prestație economică indivizibilă, a cărei descompunere ar avea un caracter artificial ( 18 ).

59.

În al doilea rând, trebuie constatată existența unei operațiuni unice și în cazul în care o prestație constituie o prestație principală, iar cealaltă prestație sau celelalte prestații constituie una sau mai multe prestații accesorii, care beneficiază, așadar, de același tratament fiscal ca prima prestație. Mai precis, o prestație trebuie să fie considerată ca fiind accesorie unei prestații principale atunci când constituie pentru clientelă nu un scop în sine, ci mijlocul de a beneficia în cele mai bune condiții de serviciul principal al prestatorului ( 19 ).

60.

Rezultă de asemenea din jurisprudența Curții că, pentru a determina dacă prestațiile furnizate constituie o prestație unică în scopuri de TVA, trebuie identificate elementele caracteristice ale operațiunii în cauză ( 20 ), înțelegându‑se că, în cadrul cooperării instituite în temeiul articolului 267 TFUE, cade în sarcina instanțelor naționale să stabilească dacă persoana impozabilă furnizează una sau mai multe prestații dintr‑o anumită categorie și să pronunțe toate aprecierile definitive în această privință, Curtea oferindu‑le elementele de interpretare a dreptului Uniunii utile în judecarea cauzei cu care sunt sesizate ( 21 ).

61.

În prezenta cauză, în pofida puținelor informații transmise de instanța de trimitere, este cert că contractele încheiate de Solar Electric Martinique cu clienții săi au ca obiect atât livrarea de bunuri corporale, cât și instalarea acestor bunuri în vederea utilizării lor pentru producerea de energie electrică sau pentru alimentarea cu apă caldă fie pentru imobilul pe care sunt instalate aceste echipamente, fie în vederea revânzării ( 22 ).

62.

Această constatare determină guvernul francez, ca o reflectare a Hotărârii din 29 martie 2007, Aktiebolaget NN (C‑111/05, EU:C:2007:195), să califice cele două operațiuni ca fiind o prestație unică complexă. Astfel, potrivit acestui guvern, la fel ca în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Aktiebolaget NN, instalarea echipamentelor livrate pare necesară pentru realizarea obiectului contractelor încheiate de Solar Electric Martinique, întrucât simpla livrare a panourilor fotovoltaice și a instalațiilor solare pentru încălzirea apei nu permite utilizarea acestora.

63.

Interpretarea Hotărârii din 29 martie 2007, Aktiebolaget NN (C‑111/05, EU:C:2007:195), realizată de guvernul francez ni se pare oarecum simplistă.

64.

Reamintim că, în cadrul acelei cauze, Curții i se solicitase să stabilească dacă furnizarea și instalarea unui cablu submarin din fibre optice trebuiau să fie considerate ca formând o operațiune unică în ceea ce privește TVA‑ul, ceea ce susțineau, desigur, instanța națională și toate părțile care prezentaseră observații. Curtea a subscris la teza susținută de această instanță și de aceste părți, precizând, la punctele 24 și 25 din hotărârea pronunțată, că contractul în cauză avea ca obiect cesionarea, după finalizarea instalării și după realizarea probelor de funcționare, a unui cablu instalat și aflat în stare de funcționare, ceea ce permitea să se concluzioneze că toate elementele care compuneau operațiunea în discuție în acțiunea principală apăreau ca fiind necesare pentru realizarea sa și strâns legate. Această precizare, reiterată la punctul 33 din hotărâre și decisivă, în opinia noastră, care privește momentul în care a avut loc transferul de proprietate asupra cablului – înainte sau după instalarea acestui cablu și realizarea probelor de funcționare –, reflectă fără îndoială Concluziile avocatului general Léger prezentate în cauza Aktiebolaget NN (C‑111/05, EU:C:2006:575). Astfel, avocatul general Léger arăta la punctul 45 din concluziile sale că, având în vedere că transferul dreptului de proprietate asupra cablului nu trebuia să aibă loc decât la sfârșitul instalării și al probelor de funcționare, nu ar fi fost conform realității economice a acelei operațiuni să se considere că proprietarul lucrării dobândise, pe de o parte, cablul submarin din fibre optice și apoi, pe de altă parte, prestarea serviciilor aferente instalării acestuia.

65.

Contrar celor susținute de guvernul francez, nu se poate deduce, așadar, din Hotărârea din 29 martie 2007, Aktiebolaget NN (C‑111/05, EU:C:2007:195), că livrarea unui bun corporal și instalarea ulterioară a acestuia de către aceeași persoană impozabilă formează o operațiune complexă unică în ceea ce privește TVA‑ul prin simplul fapt că instalarea este necesară pentru a asigura funcționarea respectivului bun corporal. Deși operațiunea de instalare este necesară întotdeauna, Curtea a concluzionat că există o operațiune complexă unică doar pentru faptul că livrarea cablului, cu alte cuvinte, transferul de proprietate asupra acestui bun, nu intervenea decât după operațiunea de instalare.

66.

Rezultă că, înainte de a putea califica livrarea și instalarea panourilor fotovoltaice și a instalațiilor solare pentru încălzirea apei ca elemente ale unei operațiuni unice complexe în scopuri de TVA, instanța de trimitere ar trebui, în opinia noastră, să verifice în primul rând momentul începând cu care se realizează transferul de proprietate în favoarea clienților societății Solar Electric Martinique, mai exact dacă acesta are loc înainte sau după instalarea și punerea în funcțiune a acestor echipamente.

67.

Dacă transferul de proprietate asupra panourilor fotovoltaice și a instalațiilor solare pentru încălzirea apei se realizează după instalarea și punerea în funcțiune a acestora, considerăm că, la fel ca în situația aflată la originea Hotărârii Aktiebolaget NN (C‑111/05, EU:C:2007:195), s‑ar putea constata existența unei operațiuni complexe unice.

68.

În cazul invers, operațiunile ar trebui, în opinia noastră, să fie considerate independente una de cealaltă, fiecare operațiune trebuind, așadar, să facă obiectul unor norme proprii: livrarea panourilor fotovoltaice și a instalațiilor solare pentru încălzirea apei ar trebui să fie scutită, în timp ce instalarea acestor echipamente ar trebui supusă perceperii TVA‑ului.

69.

În măsura în care nu rezultă din decizia de trimitere că s‑ar fi realizat o astfel de examinare, revine instanței de trimitere să aprecieze care dintre cele două ipoteze este relevantă în cauza principală.

70.

Ipoteza, menționată la punctul 67 din prezentele concluzii, potrivit căreia cele două operațiuni ar putea fi considerate ca fiind elemente ale unei operațiuni complexe unice și care, având în vedere modul de formulare a întrebării adresate de instanța de trimitere, pare să fie favorizată de aceasta nu este repusă în discuție de faptul că aceste două operațiuni pot, în alte împrejurări, să fie realizate de persoane impozabile distincte.

71.

Astfel, pe de o parte și la modul general, posibilitatea ca elementele unei operațiuni complexe unice să fie, în alte împrejurări, furnizate izolat este inerentă conceptului de operațiune complexă unică ( 23 ).

72.

Pe de altă parte, dacă un client alege să apeleze la două persoane impozabile diferite pentru furnizarea, respectiv pentru instalarea echipamentelor în discuție în cauza principală, transferul de proprietate asupra acestor echipamente în favoarea clientului s‑ar produce deja în urma primei operațiuni, instalarea fiind, așadar, realizată cu echipamente care nu aparțin persoanei impozabile care le‑a livrat, ci clientului acesteia din urmă.

73.

Totuși, calificarea celor două operațiuni ca fiind elementele unei operațiuni complexe unice nu înseamnă, contrar a ceea ce pare să presupună instanța de trimitere, că această operațiune ar avea caracterul unei „prestări de servicii”, în speță caracterul unor „lucrări de construcții”, mai degrabă decât caracterul unei „livrări de bunuri”, în sensul celei de A șasea directive și al Directivei TVA.

74.

Astfel, pentru a determina dacă o operațiune complexă unică trebuie considerată „livrare de bunuri” sau „prestare de servicii”, este necesar să fie identificate elementele predominante ale acesteia ( 24 ).

75.

Potrivit jurisprudenței, elementul predominant trebuie determinat în temeiul punctului de vedere al consumatorului mediu și având în vedere, în cadrul unei aprecieri de ansamblu, importanța calitativă, iar nu doar cantitativă, a elementelor prestării de servicii în comparație cu cele caracteristice unei livrări de bunuri ( 25 ). Prin urmare, este vorba despre o apreciere complexă care trebuie să se întemeieze în principiu pe o analiză de la caz la caz ( 26 ).

76.

În cadrul repartizării competențelor între Curte și instanțele naționale, prevăzută de articolul 267 TFUE, revine în mod evident instanței de trimitere sarcina să efectueze o asemenea apreciere.

77.

În aceste condiții, considerăm că se pot desprinde câteva concluzii utile din Hotărârea Aktiebolaget NN (C‑111/05, EU:C:2007:195).

78.

În urma examinării elementelor pe care i le furnizase instanța națională, Curtea a statuat la punctul 40 din acea hotărâre că operațiunea complexă care privea atât livrarea, cât și instalarea unui cablu din fibre optice trebuia să fie privită ca o „livrare de bunuri” în sensul articolului 5 alineatul (1) din A șasea directivă în măsura în care cablul era transferat clientului, prețul cablului reprezenta o parte în mod evident preponderentă din costul total al operațiunii respective și serviciile furnizorului se limitau la instalarea cablului menționat, fără a‑i modifica natura și fără a‑l adapta nevoilor specifice ale clientului.

79.

Este interesant de remarcat că Curtea a reținut calificarea ca „livrare de bunuri” a acestei operațiuni complexe nu doar în pofida faptului că instalarea cablului necesita aplicarea unor proceduri tehnice complexe, impunea utilizarea unui echipament specializat și necesita un know‑how specific ( 27 ), ci și în pofida împrejurării că respectivul cablu, ca bun mobil, trebuia să facă obiectul unei încorporări în sol, ceea ce putea a priori să creeze impresia că operațiunea era mai degrabă susceptibilă de a se încadra în noțiunea „lucrări de construcții” și, în consecință, de a fi calificabilă, în principiu, ca „prestare de servicii”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din A șasea directivă ( 28 ).

80.

Astfel, Curtea a considerat că, în măsura în care, în temeiul celei de A șasea directive, instalarea unui bun mobil nu determină pierderea calificării de „livrare de bunuri” a operațiunii, faptul că instalarea are drept caracteristică încorporarea în sol a acestui bun mobil nu trebuie să aibă drept consecință calificarea în mod necesar a operațiunii ca „lucrare de construcții” în sensul articolului 5 alineatul (5) din A șasea directivă ( 29 ) și, prin urmare, în principiu, ca „prestare de servicii”.

81.

Cu privire la acest ultim aspect, raționamentul Curții este coroborat, în opinia noastră, de observația avocatului general Léger de la punctul 52 din Concluziile prezentate în cauza Aktiebolaget NN (C‑111/05, EU:C:2006:575), potrivit căreia articolul 5 alineatul (5) din A șasea directivă nu a reluat precizarea care exista în articolul 5 alineatul (2) litera (e) din A doua directivă 67/228/CEE a Consiliului ( 30 ), în temeiul căreia încorporarea unui bun mobil într‑un bun imobil este asimilată unei lucrări de construcții.

82.

În prezenta cauză, instanța de trimitere nu a furnizat aproape nicio informație despre echipamentele în cauză și nici despre modalitățile de instalare a acestora, cu toate că, așa cum a arătat în mod întemeiat Comisia, în ceea ce privește panourile fotovoltaice, există o destul de mare varietate de situații legate de tipul de model, de dimensiunea și de masa acestor echipamente, precum și de modul lor de instalare, de la încorporarea în acoperișul clădirii la simpla montare pe șine sau pe un cadru (așa‑numita metodă „prin suprapunere”) ori până la instalarea direct pe sol. Pe de altă parte, energia electrică generată de aceste echipamente poate fi vândută operatorului responsabil pentru rețeaua de transport al energiei electrice, poate alimenta în mod ocazional imobilul pe care sunt instalate echipamentele ori poate fi alocată ambelor utilizări. Mai mult, astfel cum a atras atenția și Comisia, este vorba despre un domeniu în plină dezvoltare, în care tehnologia evoluează rapid.

83.

Ca răspuns la întrebările adresate de Curte, Solar Electric Martinique a precizat că panourile fotovoltaice în discuție în cauza principală aveau mase diferite, între 9 kg și 19 kg, în funcție de model, și dimensiuni modeste. Panourile sunt instalate prin suprapunere peste acoperiș, cu alte cuvinte, fără încorporare în acesta și deci fără modificarea sau demontarea componentelor acoperișului. Această metodă de instalare nu necesită proceduri tehnice sau un know‑how specifice și se dovedește a fi avantajoasă din punct de vedere economic. Astfel, panourile pot fi montate și, după caz, demontate simplu și rapid.

84.

Având în vedere elementele pe care s‑a sprijinit Curtea în Hotărârea din 29 martie 2007, Aktiebolaget NN (C‑111/05, EU:C:2007:195, punctul 40), pentru a considera că furnizarea de cabluri din fibre optice constituia operațiunea preponderentă care determina, în consecință, calificarea operațiunii complexe în discuție în acea cauză ca „livrare de bunuri”, considerăm că, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, caracteristicile prezentate de Solar Electric Martinique ar trebui să conducă la aceeași concluzie. Astfel, instalarea prin suprapunere a panourilor fotovoltaice nu pare să constituie deloc o parte în mod evident preponderentă a costului total al operațiunii unice complexe, iar serviciile furnizorului par să se limiteze la instalarea acestor panouri, fără a le altera natura și fără a le adapta nevoilor specifice ale clienților. În plus, instalarea panourilor fotovoltaice se dovedește a fi relativ rapidă și simplă din punct de vedere tehnic, spre deosebire de instalarea cablurilor din fibre optice în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 29 martie 2007, Aktiebolaget NN (C‑111/05, EU:C:2007:195), ceea ce justifică, în opinia noastră, cu atât mai mult reținerea concluziei că livrarea acestor bunuri constituie elementul preponderent al operațiunii unice complexe.

85.

Nu considerăm că trebuie impusă o apreciere diferită în ceea ce privește furnizarea și montarea de instalații solare pentru încălzirea apei.

86.

Dacă ipoteza reținută la punctul 67 din prezentele concluzii va fi confirmată de instanța de trimitere și dacă aceasta din urmă va constata de asemenea că operațiunile realizate de Solar Electric Martinique au caracteristicile descrise la punctul 84 din prezentele concluzii, regimul fiscal al livrării de bunuri ar trebui atunci să se aplice operațiunii complexe unice în totalitatea ei. În consecință, această operațiune ar trebui să fie scutită de TVA, conform regimului special aplicabil departamentelor de peste mări în temeiul articolului 295 din CGI.

87.

Adăugăm că, contrar celor susținute de guvernul francez în fața Curții, destinația energiei electrice și a apei calde generate de echipamente precum cele furnizate și instalate de Solar Electric Martinique nu ni se pare a avea relevanță directă în vederea calificării operațiunii complexe unice ca „livrare de bunuri” sau ca „prestare de servicii” în ceea ce privește TVA‑ul. Într‑adevăr, după cum au arătat dezbaterile în fața Curții, reținerea unui astfel de criteriu, în special în ceea ce privește panourile fotovoltaice, ar conduce la o incertitudine juridică semnificativă atât pentru operatorii economici, cât și pentru clienții acestora, în special în cazul în care destinația energiei electrice produse este mixtă sau a fost modificată în cursul contractului. În opinia noastră, analiza criteriului privind preponderența ar putea fi modificată mai degrabă de importanța calitativă a instalării în comparație cu furnizarea echipamentelor în aprecierea globală a operațiunii unice complexe, în special a costului aferent primei activități în comparație cu costul celei de a doua, ceea ce implică modul de instalare reținut, precum și adaptarea acestor echipamente la nevoile specifice ale clienților ( 31 ).

88.

Având în vedere aceste considerații, este evident că nu este necesar să se interpreteze expresia „lucrări de construcții” în sensul articolului 5 alineatul (5) din A șasea directivă și al articolului 14 alineatul (3) din Directiva TVA.

89.

Această constatare justifică cu atât mai mult propunerea noastră cu titlu principal potrivit căreia nu este necesar să se răspundă la întrebarea preliminară adresată de Conseil d'État (Consiliul de Stat, Franța).

90.

În opinia noastră, în ipoteza în care Curtea va considera totuși că este necesar să interpreteze expresia „lucrări de construcții”, în sensul articolului 5 alineatul (5) din A șasea directivă și al articolului 14 alineatul (3) din Directiva TVA, ar fi important să amintim mai întâi că, având în vedere faptul că această expresie nu este definită la articolele menționate, determinarea importanței și a întinderii sale trebuie să fie stabilită luând în considerare contextul general în care este utilizată și conform sensului său obișnuit în limbajul curent ( 32 ).

91.

În limbajul curent, această expresie desemnează toate lucrările desfășurate asupra unui bun imobil, precum lucrările de construcție, de demolare, de transformare, de renovare sau de reabilitare a unui imobil.

92.

Aspectul dacă instalarea unui bun mobil pe unul imobil trebuie să fie inclusă în noțiunea „lucrări de construcții” trebuie, în opinia noastră, să țină seama de faptul că Consiliul, atât cu ocazia adoptării celei de A șasea directive, cât și ulterior, cu ocazia adoptării Directivei TVA, nu a reținut propunerea inițială a Comisiei, prezentată la 29 iunie 1973 ( 33 ), potrivit căreia încorporarea unui bun mobil într‑unul imobil, printre care în special toate lucrările de instalații, ar trebui să fie considerată ca reprezentând „lucrare de construcții”.

93.

Desigur, sub egida Directivei TVA, Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1042/2013 al Consiliului din 7 octombrie 2013 de modificare a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 282/2011 în ceea ce privește locul prestării serviciilor ( 34 ) prevede inserarea unui articol 13b în textul acestui din urmă regulament, care stipulează că, în aplicarea Directivei TVA, este considerat „bun imobil”„orice element care a fost instalat și face parte integrantă dintr‑o clădire sau construcție, fără de care clădirea sau construcția este incompletă, cum ar fi uși, ferestre, acoperișuri, scări și ascensoare”.

94.

Cu toate acestea, chiar presupunând că, în temeiul acestei definiții, expresia „lucrări de construcții” în sensul articolului 14 alineatul (3) din Directiva TVA include în prezent instalarea elementului vizat la articolul 13b din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 282/2011 al Consiliului din 15 martie 2011 de stabilire a măsurilor de punere în aplicare a Directivei 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată ( 35 ), cu modificările ulterioare, trebuie precizat că acest din urmă articol a intrat în vigoare, conform articolului 3 din Regulamentul nr. 1042/2013, abia la 1 ianuarie 2017. Prin urmare, pe lângă faptul că acest act nu se aplică departamentelor de peste mări, respectivul act era, în orice caz, inaplicabil la momentul producerii faptelor din litigiul principal.

95.

Concluzionăm că, la momentul producerii faptelor din cauza principală, niciun indiciu derivat din articolul 5 alineatul (5) din A șasea directivă și din articolul 14 alineatul (3) din Directiva TVA nu sugerează că orice instalare pe un imobil a unui bun mobil, precum un panou fotovoltaic sau o instalație solară pentru încălzirea apei de tipul celor în discuție în cauza principală, constituie o lucrare de construcții.

96.

Având în vedere considerațiile prezentate cu titlu principal în prezentele concluzii, propunem Curții să se declare necompetentă pentru a răspunde la cererea de decizie preliminară adresată de Conseil d'État (Consiliul de Stat, Franța).