1.

Prin această cerere de decizie preliminară trebuie clarificat dacă o evaluare a compatibilității de mediu conform Directivei EEM ( 2 ) poate fi făcută după ce respectivul proiect a fost deja transpus în realitate. Îndoielile cu privire la acest mod de abordare rezultă din faptul că această evaluare își poate îndeplini cu adevărat scopul numai înainte de autorizarea și de punerea în practică a unui proiect. Totuși, nu putem să nu ne întrebăm ce alternative de recuperare a evaluării există în cazul unor greșeli procedurale de o asemenea gravitate.

2.

Articolul 6 din Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu ( 3 ) (denumită în continuare „Convenția de la Aarhus”) prevede o participare a publicului la activitățile care pot avea efecte considerabile asupra mediului. Momentul acestei participări este reglementat la articolul 6 alineatul (4):

„Fiecare parte prevede participarea publicului din etapa incipientă a procesului, în momentul în care toate opțiunile și soluțiile sunt posibile, iar publicul poate avea o influență reală.”

3.

Considerentul (2) al Directivei EEM reamintește principiile fundamentale care stau la baza acestei directive:

„În temeiul articolului 191 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, politica Uniunii în materie de mediu se bazează pe principiul precauției și al acțiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului și pe principiul «poluatorul plătește». Efectele asupra mediului trebuie luate în considerare cât mai devreme posibil în toate procesele de planificare tehnică și luare de decizii.”

4.

Articolul 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva EEM definește noțiunea de „aprobare de dezvoltare” după cum urmează:

„Decizia autorității sau a autorităților competente care împuternicesc inițiatorul proiectului să își realizeze proiectul.”

5.

Articolul 2 alineatul (1) din Directiva EEM reglementează relația dintre aprobarea de dezvoltare și evaluarea efectelor asupra mediului:

„Statele membre adoptă toate măsurile necesare, pentru a asigura că, înaintea acordării autorizației, proiectele care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului, în temeiul, între altele, al naturii, al dimensiunii și al localizării lor, fac obiectul unei cereri de aprobare de dezvoltare și al unei evaluări a efectelor lor. […]”

6.

Din articolul 3 din Directiva EEM rezultă următoarele cerințe fundamentale cu privire la cuprinsul evaluării:

„Evaluarea impactului asupra mediului identifică, descrie și evaluează într‑o manieră corespunzătoare, în funcție de fiecare caz și în conformitate cu articolul 4-12, efectele directe și indirecte ale unui proiect asupra următorilor factori:

7.

Conform articolului 5 din Directiva EEM, inițiatorul proiectului furnizează informațiile necesare pentru evaluare, iar articolele 6 și 7 reglementează participarea autorităților statului și a publicului.

8.

Potrivit articolului 8 din Directiva EEM, „[r]ezultatele consultărilor și informațiile adunate în temeiul articolelor 5, 6 și 7 sunt luate în considerare în cadrul procedurii de aprobare de dezvoltare”.

9.

În opinia instanței de trimitere, nu există nicio prevedere în legislația italiană actuală care să reglementeze o evaluare ulterioară a efectelor asupra mediului după construirea instalației.

10.

Pentru instalațiile deja autorizate, articolul 29 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 152/2006 prevede doar că, fără o evaluare prealabilă a efectelor asupra mediului, deciziile de aprobare de dezvoltare și de aprobare pot fi anulate ca nelegale, astfel cum s‑a întâmplat în speță.

11.

În cazul construirii unei instalații fără parcurgerea prealabilă a etapelor procedurii de verificare a aplicabilității unei evaluări a efectelor asupra mediului sau a evaluării propriu‑zise a efectelor asupra mediului, din articolul 29 alineatul 4 din Decretul legislativ nr. 152/2006 rezultă că autoritatea competentă, după evaluarea dimensiunii daunelor produse mediului și a dimensiunii acestor daune după aplicarea sancțiunilor, dispune în sarcina persoanei responsabile oprirea lucrărilor și demolarea și readucerea în starea inițială a regiunii, precum și a situației ecologice, pe cheltuiala proprie sau dispune realizarea acestora din oficiu, în cazul în care acesta nu dă curs acestei dispoziții.

12.

Conform articolului 29 alineatul 5 din Decretul legislativ nr. 152/2006, „în cazul anulării, în justiție sau în temeiul dreptului de a retrage, de a suspenda și de a modifica propriile acte, a unor autorizații sau concesiuni acordate în urma evaluării efectelor asupra mediului sau în cazul anulării aprecierii privind compatibilitatea cu normele de mediu, atribuțiile prevăzute la alineatul 4 se exercită după o nouă evaluare a efectelor asupra mediului”.

13.

Cererea de decizie preliminară privește două instalații pentru producerea de energie electrică din biogaz prin descompunerea anaerobă a biomasei cu o putere nominală de câte 999 kW putere electrică, care au fost construite de VBio1 Società Agricola S.r.l. (denumită în continuare „VBio1”) în comuna Corridonia (cauza C‑196/16) și de VBio2 Società Agricola S.r.l. (denumită în continuare „VBio2”) în comuna Loro Piceno (cauza C‑197/16).

14.

La 5 iunie 2012, Regiunea Marche a aprobat dezvoltarea instalației din Corridonia în urma cererilor de aprobare de dezvoltare din octombrie 2011, iar la 29 iunie 2012, a instalației din Loro Piceno, în urma cererilor de aprobare de dezvoltare din decembrie 2011.

15.

Evaluarea efectelor asupra mediului este de competența provinciei Macerata, care însă nu a adoptat nicio decizie cu privire la aceasta, întrucât, conform legislației regiunii Marche, o astfel de evaluare nu era necesară pentru instalații de această dimensiune. Cu toate acestea, această reglementare a regiunii a fost anulată ulterior de Curtea Constituțională Italiană. Prin urmare, s‑au admis acțiunile introduse de cele două comune și de ceilalți reclamanți împotriva aprobărilor de dezvoltare. Anterior, VBio1 și VBio2 construiseră deja și puseseră în funcțiune respectivele instalații.

16.

Ca urmare a revocării aprobărilor de dezvoltare, autoritățile competente ale provinciei Macerata au constatat în primul rând că trebuie evaluate efectele asupra mediului al ambelor instalații, iar apoi au emis câte o decizie pozitivă la 7 iulie 2014 (Corridonia), respectiv la 10 februarie 2015 (Loro Piceno) cu privire la compatibilitatea cu cerințele de mediu. Împotriva acestor din urmă decizii se îndreaptă cererile introductive din acțiunile principale.

17.

Astfel, Tribunale Amministrativo Regionale per le Marche (Tribunalul Administrativ Regional Marche) adresează următoarea întrebare Curții de Justiție:

„Având în vedere prevederile articolului 191 TFUE și ale articolului 2 din Directiva EEM, este compatibilă cu dreptul Uniunii desfășurarea unei proceduri de verificare a aplicabilității unei evaluări a efectelor asupra mediului (și eventual de evaluare a efectelor asupra mediului) după construirea instalației, în cazul în care autorizația a fost anulată de o instanță națională, întrucât nu a făcut obiectul unei verificări a aplicabilității evaluării efectelor asupra mediului, iar o astfel de verificare fusese exclusă în temeiul unei reglementări interne contrare dreptului comunitar?”

18.

Au prezentat observații scrise comunele Corridonia și Loro Piceno, precum și comuna Alessandrini și altele în calitate de reclamante, provincia Macerata și regiunea Marche, în calitate de pârâte, VBio1 și VBio2, în calitate de interveniente, precum și Republica Italiană și Comisia Europeană. Toți, în afară de Alessandrini și alții, au prezentat și observații orale în ședința din 8 martie 2017.

19.

Tribunalul administrativ dorește să afle dacă o evaluare a efectelor asupra mediului omisă în mod injust poate fi recuperată după ce respectiva instalație a fost construită pe baza unei autorizații a cărei contestare ulterioară a fost admisă.

20.

Pentru început, vom preciza obiectul procedurii (punctul A de mai jos), apoi vom dezbate reglementările Directivei EEM cu privire la momentul evaluării efectelor asupra mediului (punctul B de mai jos) și, în final, vom aborda consecințele unei evaluări omise în cazul proiectelor deja puse în practică (punctul C de mai jos).

21.

Întâi trebuie remarcat că articolul 191 TFUE citat de Tribunalul administrativ, analizat în mod izolat, nu poate fi un criteriu în evaluarea măsurilor statelor membre. Așa cum Comisia susține în mod justificat, această dispoziție se referă la Uniune. Totuși, ea poate fi importantă în interpretarea legislației secundare ( 4 ).

22.

În acest sens, cererea de decizie preliminară face trimitere în mod justificat la Directiva EEM în versiunea Directivei 2011/92. Primele cereri din cadrul respectivelor proceduri de aprobare de dezvoltare au fost depuse încă din 4 octombrie 2011 ( 5 ) și din 16 decembrie 2011 ( 6 ), în timp ce Directiva 2011/92 a intrat în vigoare abia în februarie 2012. O normă juridică nouă se aplică însă, mai ales pentru procedurile în derulare, de la momentul intrării în vigoare a actului normativ prin care este introdusă ( 7 ). De la această regulă nu se pot face abateri decât cu titlu de excepție, în cazul în care o astfel de aplicare ar duce la o sarcină disproporționată ( 8 ). În cazul de față, nu există însă temei pentru un astfel tratament diferențiat, dat fiind că dispozițiile în vigoare anterior și dispozițiile Directivei 2011/92 sunt în esență identice ( 9 ). De aceea, aprobările de dezvoltare ale ambelor instalații din iunie 2012 trebuiau apreciate deja în raport cu Directiva 2011/92.

23.

De asemenea, trebuie lămurit faptul că nu Curtea este cea care trebuie să decidă dacă instalațiile de biogaz în cauză necesită într‑adevăr o evaluare a efectelor asupra mediului sau care sunt criteriile pe baza cărora este luată o astfel de decizie. Prin urmare, argumentele aduse de VBio1 și VBio2 cu privire la reglementările italiene în vigoare, care exclud obligația evaluării, sunt inoperante. Totodată, în prezenta procedură, nu este necesar să se aprofundeze problema compatibilității acestei noi reglementări sub aspectul riscurilor pentru mediul înconjurător ale instalațiilor de biogaz – de exemplu, pericol de explozii, emisii de metan și formaldehidă sau infiltrarea de nitrați ca urmare a utilizării reziduurilor de fermentație ca îngrășământ – cu Directiva EEM.

24.

Conform articolului 3 din Directiva EEM, evaluarea efectelor asupra mediului identifică, descrie și evaluează efectele directe și indirecte ale unui proiect asupra mediului înconjurător. În acest scop, ea se sprijină între altele pe participarea publicului conform articolului 6. Conform articolului 2 alineatul (1) primul paragraf prima teză și articolului 1 alineatul (2) litera (c), acest lucru trebuie să se întâmple înainte de acordarea aprobării de dezvoltare, care conferă dreptul de a realiza proiectul.

25.

În plus, conform considerentului (2) al Directivei EEM, în toate procesele tehnice de planificare și de decizie, trebuie luate în calcul, cât mai devreme posibil, efectele asupra mediului. Așa cum este stipulat în acel considerent, aceasta corespunde principiilor precauției și acțiunii preventive și principiului remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului, precum și pe baza principiului „poluatorul plătește”, care constituie, toate, conform articolului 191 alineatul (2) TFUE, bazele politicii Uniunii în privința mediului înconjurător. Curtea înțelege prin acest principiu că scopul evaluării efectelor asupra mediului constă în a evita încă din faza inițială prejudiciile aduse mediului, în loc de a combate efectele acestora abia într‑o fază ulterioară ( 10 ).

26.

În plus, trebuie amintit articolul 6 din Convenția de la Aarhus, care este pus în aplicare prin Directiva EEM ( 11 ). Participarea publicului în luarea deciziilor care ar putea avea efecte considerabile asupra mediului, prevăzută în acel acord, trebuie să aibă loc într‑o fază incipientă, în care toate opțiunile sunt încă deschise și o participare efectivă a publicului este încă posibilă ( 12 ). Acest exemplu concret ilustrează scopul participării în fază incipientă: aceasta este cu atât mai eficientă cu cât poate fi analizată din toate punctele de vedere cu ocazia realizării proiectului. Ea poate arăta îndeosebi cum trebuie construită o instalație fără cheltuieli suplimentare evitabile, pentru a reduce la minimum efectele nocive asupra mediului.

27.

Dacă însă instalația a fost deja construită, de regulă nu mai sunt deschise toate opțiunile. Modificarea unei instalații existente presupune, de obicei, costuri mai mari decât includerea în proiect, încă de la început, a măsurilor adecvate.

28.

Dacă evaluarea efectelor asupra mediului este realizată abia după ce instalația a fost deja edificată, aceasta poate avea efect doar în măsura în care fie evidențiază unele cerințe de drept al mediului, care fac absolut necesare unele modificări ale instalației, fie presupune modificarea unor decizii arbitrare sau aduce indicii referitoare la exercitarea opțiunilor rămase privind protecția mediului.

29.

Dacă, dimpotrivă, evaluarea arată că instalația ar fi putut fi mai bine proiectată, pentru a se minimiza efectele nocive asupra mediului, cel puțin Directiva EEM nu cere impunerea unor modificări împotriva beneficiarului construcției, întrucât aceasta nu cuprinde prevederi de drept material cu privire la evaluarea cu ajutorul altor factori a efectelor asupra mediului și nici nu interzice implementarea proiectelor care ar putea avea efecte negative asupra mediului ( 13 ).

30.

În plus, dificultățile practice ale unei identificări corecte a efectelor asupra mediului constituie un argument împotriva evaluării efectelor asupra mediului abia după construirea instalației. Deoarece instalația a modificat deja condițiile locale de mediu fără ca, ulterior, aceste modificări să mai poată fi apoi stabilite cu certitudine. Dacă, de pildă, habitatul necunoscut în acea zonă al unor specii strict protejate, de exemplu, al unor specii de lilieci sau de anumite șopârle, a fost distrus, nimic nu garantează că ulterior acesta va mai putea reapărea.

31.

Aceste inevitabile deficite de ordin practic ale unei evaluări post factum pot fi compensate cel mult parțial prin aceea că o astfel de evaluare poate ține cont de efectele constatate concret asupra mediului în urma funcționării instalației, pe când o evaluare corectă ar fi putut emite numai un prognostic cu privire la acestea.

32.

Astfel, trebuie reținut că efectele unui proiect asupra mediului trebuie evaluate în mod cert înaintea acordării unei aprobări de dezvoltare și că o evaluare a efectelor asupra mediului realizată după construirea instalației nu poate compensa pe deplin omiterea inițială a unei astfel de evaluări ( 14 ).

33.

În plus, această constatare subliniază necesitatea unei protecții juridice eficiente pe baza măsurilor preventive în cazul unor litigii cu privire la evaluarea efectelor proiectelor asupra mediului. Dacă protecția juridică preventivă eșuează, admiterea unei acțiuni nu promite un remediu efectiv. Cu atât mai regretabil ar fi dacă instanțele responsabile – astfel cum susțin VBio1 și VBio2 – ar fi respins într‑adevăr suspendarea, făcând astfel posibilă construirea prematură a instalațiilor.

34.

Cu toate acestea, ce se poate face în cazul în care, abia după punerea în practică a unui proiect, se observă că efectele sale asupra mediului ar fi trebuit evaluate? În mod implicit, la baza susținerilor Corridonia și ale Loro Piceno, precum și ale Alessandrini și alții se află așteptarea ca proiectele controversate să nu mai primească aprobare, astfel instalațiile construite pe baza lor urmând a fi înlăturate.

35.

Deși această consecință juridică este, cel puțin teoretic, posibilă, de regulă, nu ar trebui adusă în discuție. Chiar dacă o remediere completă a deficienței procedurale nu mai este posibilă după punerea în practică a proiectului (a se vedea punctul 1 de mai jos), totuși consecințele deficienței pot fi încă foarte mult reduse (a se vedea punctul 2 de mai jos).

36.

În ceea ce privește remedierea omiterii unei evaluări a efectelor asupra mediului, părțile discută intens despre cum trebuie interpretată o hotărâre pronunțată împotriva Irlandei. Conform acesteia, legalizarea demersurilor sau a acțiunilor care încalcă reglementarea Uniunii este permisă doar dacă aceasta nu oferă o oportunitate părții afectate să eludeze reglementarea europeană sau să evite aplicarea ei, rămânând o ipoteză cu caracter de excepție ( 15 ).

37.

Părțile implicate au pierdut însă din vedere că, ulterior, Curtea, referindu‑se la această hotărâre, a clarificat cerințele privind remedierea neparticipării publicului în cadrul Directivei privind prevenirea și controlul integrat al poluării (PCIP) ( 16 ). Astfel, în momentul recuperării, este necesar ca toate opțiunile să fie încă disponibile, iar remedierea trebuie să facă posibilă, în acest stadiu procedural, o participare efectivă a publicului, sub aspectul rezultatului procedurii decizionale ( 17 ). Aceste considerații trebuie aplicate și în cazul evaluării efectelor asupra mediului.

38.

Dat fiind însă că, după punerea în practică a proiectului, nu mai sunt disponibile toate opțiunile, eficiența unei participări a publicului fiind astfel limitată, în acest moment omiterea evaluării efectelor asupra mediului nu mai poate fi complet remediată. Astfel, proiectul nu poate fi tratat pe viitor ca și cum ar fi fost aprobat cu respectarea obligației de evaluare a impactului asupra mediului.

39.

Prin aceasta, nu am lămurit însă complet cum anume trebuie procedat în privința consecințelor deficienței procedurale. În acest sens, credem că trebuie luate măsuri pragmatice, care însă să nu aibă drept efect încurajarea eludării Directivei EEM.

40.

Curtea a subliniat deja că statele membre sunt obligate, conform principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, să remedieze consecințele nelegale ale încălcării reglementării europene. O astfel de obligație revine autorității din respectivul stat membru în cadrul ariei de competență a acesteia. Așadar, este responsabilitatea autorităților competente să ia toate măsurile necesare, generale sau speciale, astfel încât proiectele să fie evaluate, pentru a se constata dacă există efecte considerabile asupra mediului, iar în caz afirmativ, pentru ca aceste efecte să fie investigate. De exemplu, asemenea măsuri sunt reluarea sau suspendarea unei aprobări de dezvoltare deja acordate în scopul realizării unei evaluări a efectelor asupra mediului a proiectului aflat în discuție, în sensul Directivei EEM: în acest sens, trebui însă ținut cont de autonomia procedurală a statelor membre ( 18 ).

41.

În plus, în cazul reluării sau a suspendării aprobării de dezvoltare, este, de regulă – precum în cazul de față – dispusă întâi oprirea funcționării respectivei instalații ( 19 ). Căci, conform articolului 1 alineatul (2) litera (c) și articolului 2 alineatul (1) din Directiva EEM, această aprobare de dezvoltare constituie premisa realizării proiectului, deci și a operării lui. În plus, această abordare corespunde principiilor precauției și acțiunii preventive. În cazul în care o evaluare a efectelor asupra mediului ar fi fost necesară, nu este clar dacă aprobarea de dezvoltare în lipsa acestei evaluări corespunde tuturor standardelor în vigoare referitoare la protecția mediului. Riscul opririi funcționării creează, în plus, o premisă importantă pentru ca, în cazul unor astfel de proiecte, inițiatorul lor să se străduiască să respecte Directiva EEM.

42.

Dacă însă reluarea sau suspendarea aprobării de dezvoltare este exclusă, întrucât aceasta are deja caracter definitiv, trebuie ca statele membre să dea socoteală pentru omiterea evaluării efectelor asupra mediului cel puțin la nivelul acordării unei aprobări de dezvoltare ulterioare corelate cu proiectul și să asigure eficacitatea practică a acestei directive, astfel încât, măcar la acest nivel, să fie efectuată o astfel de evaluare ( 20 ).

43.

În raport cu acestea, încrederea legitimă a inițiatorului proiectului și securitatea juridică, invocate de VBio1 și VBio2, nu joacă niciun rol în cazurile de față.

44.

Atât timp cât aprobarea de dezvoltare nu are caracter definitiv, aceasta nu poate fundamenta niciun fel de încredere legitimă. Dacă inițiatorul unui proiect își pune planul în practică în pofida acțiunii intentate împotriva aprobării, acesta suportă riscul ca aprobarea să se dovedească ulterior nelegală. Altfel, ar pune în discuție protecția juridică efectivă a terților, așa cum este aceasta stipulată în articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale și, în procedura legală aplicabilă în materie de mediu, în articolul 9 alineatul (4) din Convenția de la Aarhus.

45.

În cazul în care încrederea inițiatorului proiectului se bazează pe reglementări interne ale unor state care sunt contrare legislației europene, ne putem gândi cel mult la un drept de a solicita despăgubiri împotriva autorităților responsabile din statul respectiv ( 21 ).

46.

În ceea ce privește principiul securității juridice, acesta se opune justificării obligațiilor unor persoane individuale pe baza directivelor. Prevederile unei directive pot justifica doar drepturile persoanelor individuale. Astfel, acestea nu pot invoca directiva împotriva unui stat membru dacă este vorba de o obligație a statului care este condiționată nemijlocit de îndeplinirea unei alte obligații care revine unei terțe persoane în baza acestei directive. Dimpotrivă, simplele efecte negative asupra drepturilor unor terțe persoane nu justifică, nici măcar atunci când sunt certe, refuzarea dreptului unei persoane individuale de a invoca prevederile unei directive împotriva respectivului stat membru ( 22 ).

47.

Astfel, Curtea a reținut deja că obligația respectivului stat membru de a proceda, prin intermediul autorităților competente, la o evaluare a impactului asupra mediului nu se află în legătură nemijlocită cu îndeplinirea unei obligații care, conform Directivei EEM, revine inițiatorului proiectului. Faptul că funcționarea trebuie oprită până la obținerea rezultatului evaluării este totuși consecința îndeplinirii cu întârziere a obligației de către acest stat. Această consecință nu poate fi totuși privită ca reprezentând impunerea indirectă a unor obligații pentru inițiatorul proiectului, pe baza dispozițiilor directivei ( 23 ).

48.

În consecință, este evident că omiterea evaluării impactului asupra mediului trebuie remediată ulterior, în măsura în care acest lucru este încă posibil. Punerea în practică a respectivului proiect, în cazurile de față construirea instalațiilor de biogaz, nu poate reprezenta un obstacol pentru realizarea evaluării.

49.

O asemenea evaluare ulterioară este de asemenea utilă, întrucât ea poate să pună în practică în continuare, cel puțin parțial, obiectivele Directivei EEM menționate la punctul 25 de mai sus.

50.

Evaluarea poate identifica încă multe efecte, în funcție de caz poate chiar toate efectele respectivului proiect asupra mediului. În acest mod, ea furnizează premisele pentru a verifica dacă proiectul poate fi autorizat. Dacă această evaluare ar indica, de pildă, că proiectul încalcă cerințe legale obligatorii, acesta ar trebui ajustat în consecință sau chiar, eventual, oprit. Faptul că proiectul a fost deja pus în practică nu ar trebui să joace un rol important în această nouă evaluare ( 24 ), astfel încât să se evite încurajarea punerii în practică a proiectelor în mod abuziv, fără a se face întâi o evaluare ( 25 ).

51.

O importanță deosebită o are evaluarea ulterioară și pentru orice marje de decizie lăsate la latitudinea autorității responsabile pentru aprobarea dezvoltării. Căci, pentru a‑și exercita acest drept de decizie, aceasta trebuie să țină cont de rezultatele evaluării impactului asupra mediului. De aceea, în cazul unei evaluări după ce proiectul a fost realizat, aceste decizii trebuie verificate și eventual modificate în lumina rezultatelor. În orice caz, în aceste decizii discreționare ar trebui să joace un rol și drepturile fundamentale ale responsabilului de proiect ( 26 ).

52.

În plus, prin evaluare, sunt informați cu privire la aceste efecte și posibilele riscuri publicul afectat, autoritățile responsabile și autoritatea contractantă ( 27 ).

53.

Exemplul instalațiilor de biogaz ilustrează o astfel de informare a autorității contractante. Dacă, așa cum se întâmplă adesea, acestea sunt operate ca activități lucrative secundare, persoanele responsabile nu dispun în mod necesar deja de o formare specifică și de experiență relevantă în acest domeniu care să ne permită să presupunem că acestea ar putea minimiza, chiar și fără o evaluare a impactului asupra mediului, prejudiciile și riscurile rezultate din activitatea cotidiană a instalației.

54.

În plus, ne putem întreba dacă mai poate fi remediat faptul că, în lipsa unei evaluări a impactului asupra mediului, nu au putut fi luate în considerare din proprie inițiativă în conceperea proiectului, toate opțiunile de reducere a efectelor negative asupra mediului. Chiar dacă o astfel de remediere ar corespunde obligației de a înlătura consecințele încălcării legislației Uniunii, pe de altă parte, Directiva PCIP nu obligă autoritatea contractantă nici în cazul unei evaluări făcute la timp a efectelor asupra mediului să conceapă proiectul în modul cel mai compatibil cu mediul.

55.

În cele din urmă, Curtea nu trebuie să decidă, în cadrul prezentei proceduri, cu privire la problema menționată anterior, căci nu există argumente că ea ar avea vreo importanță pentru soluționarea litigiului de către instanța națională.

56.

Deși prin aceasta se permite efectuarea unei evaluări a impactului asupra mediului după construirea respectivei instalații, aceasta nu poate echivala, spre deosebire de o remediere completă a deficienței procedurale, cu o aprobare fără limitări, conformă cu legea, a instalației și a efectelor acesteia. Pe lângă riscul deja amintit de oprire a operațiunilor, nerealizarea evaluării impactului asupra mediului poate justifica, de asemenea, pretenții de despăgubire împotriva autorității responsabile pentru aprobare și chiar pretenții privind trecerea cu vederea a unor perturbări, mai ales în măsura în care funcția de avertizare a evaluării ( 28 ) nu a putut fi pusă în practică (în timp util).

57.

Astfel, propunem Curții de Justiție să decidă după cum urmează:

„Directiva 2011/92/UE privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului, interpretată în lumina articolului 191 TFUE, impune obligația efectuării procedurii de verificare a aplicabilității unei evaluări a efectelor asupra mediului și, dacă este cazul, a evaluării propriu‑zise înainte de aprobarea dezvoltării și a punerii în practică a respectivului proiect. Dacă această obligație este încălcată, autoritățile competente trebuie să reia ulterior această procedură și să suporte consecințele necesare ale rezultatelor ei. Totuși, proiectul nu poate fi considerat, ca urmare a acestei proceduri ulterioare, ca și cum ar fi fost aprobat cu deplina respectare a Directivei 2011/92.”