I. Introducere

II. Dreptul aplicabil

III. Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare

IV. Apreciere

A. Aplicabilitatea în cazul persoanelor juridice a normei de competență bazate pe „centrul intereselor”

1. Introducere: evoluția jurisprudenței (cum a devenit excepția regulă)

2. Drepturile referitoare la personalitate ale persoanelor juridice

a) Răspunsul de principiu

b) Răspunsul pragmatic

c) Tratarea persoanelor juridice în mod diferit în temeiul Regulamentului nr. 1215/2012?

B. Competența internațională pentru acțiunile privind prejudicii aduse drepturilor referitoare la personalitate cauzate de informații publicate online

1. Dificultățile de menținere a abordării de tip „mozaic” pentru acțiunile în materie delictuală legate de internet

2. Alternativa mai restrânsă

a) Testul redefinit

b) Localizarea centrului intereselor

c) Concluzie intermediară

C. Competența pentru emiterea unui ordin de rectificare și de ștergere a presupuselor informații prejudiciabile

V. Concluzie

1.

O societate estoniană care desfășoară activități în Suedia a fost inclusă pe o listă neagră pentru presupuse practici comerciale îndoielnice, pe pagina de internet a unei federații a angajatorilor din Suedia. Astfel cum se întâmplă în mod inevitabil în era curajului anonim pe internet, cunoscută global pentru stilul său rafinat, înțelegere subtilă și moderație, pagina de internet a atras un număr de comentarii ostile din partea cititorilor săi.

2.

Societatea estoniană a introdus o acțiune în fața instanțelor estoniene împotriva federației suedeze. Aceasta a acuzat faptul că informațiile publicate i‑au afectat onoarea, reputația și renumele. Aceasta a solicitat instanțelor estoniene să oblige federația suedeză la rectificarea informațiilor și la ștergerea comentariilor de pe pagina sa de internet. De asemenea, aceasta a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul pretins suferit ca urmare a informațiilor și a comentariilor care au fost publicate online.

3.

Riigikohus (Curtea Supremă, Estonia) are îndoieli cu privire la competența instanțelor estoniene în această cauză. Prin urmare, aceasta a adresat Curții, în esență, trei întrebări: în primul rând, instanțele estoniene pot să își declare competența de a examina această acțiune pe baza „centrului intereselor” reclamantei, un temei special de competență pe care Curtea l‑a aplicat anterior în cazul persoanelor fizice, însă deocamdată nu și în cazul persoanelor juridice? În cazul unui răspuns afirmativ, în al doilea rând, cum ar trebui stabilit centrul intereselor unei persoane juridice? În al treilea rând, în cazul în care competența instanțelor estoniene ar fi limitată la situațiile în care prejudiciul s‑a produs în Estonia, instanța de trimitere se întreabă dacă aceasta poate să oblige federația suedeză la rectificarea și ștergerea informațiilor în cauză.

4.

Sunt două elemente noi care invită Curtea să examineze dintr‑o perspectivă nouă și poate mai critică jurisprudența sa anterioară: o persoană juridică (nu o persoană fizică) solicită în esență rectificarea și ștergerea unor informații accesibile pe internet (și abia în al doilea rând despăgubiri pentru presupusul prejudiciu adus reputației sale). Această configurație faptică determină întrebarea în ce măsură ar fi necesară o actualizare a normelor aparent destul de generoase privind competența internațională stabilite anterior în Hotărârea Shevill ( 2 ) cu privire la defăimarea prin mijloace de comunicare tipărite și apoi extinse în continuare în Hotărârea eDate ( 3 ) la prejudiciul cauzat reputației unei persoane fizice prin informațiile publicate pe internet.

5.

În temeiul considerentului (15) al Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 ( 4 ), normele de competență ar trebui să prezinte „un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului”.

6.

Mai departe, conform considerentului (16), „[î]n afară de instanța domiciliului pârâtului, ar trebui să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și acțiune sau în scopul bunei administrări a justiției. Existența unei legături strânse ar trebui să asigure securitatea juridică și să evite posibilitatea de a se introduce o acțiune împotriva pârâtului în fața unei instanțe dintr‑un stat membru care nu era previzibilă în mod rezonabil de către acesta. Acest lucru este important în special în litigiile privind obligații necontractuale care rezultă din încălcări ale intimității și ale drepturilor legate de personalitatea sa, inclusiv privind calomnia”.

7.

Norma generală care reglementează competența internațională este prevăzută la articolul 4 alineatul (1), conform căruia „persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză”.

8.

În conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din același regulament, se poate deroga de la această normă numai în cazurile prevăzute în secțiunile 2-7 din capitolul II.

9.

Norma prevăzută la articolul 7 alineatul (2) (conținută în secțiunea 2 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012) este relevantă în prezenta cauză. În materie delictuală și cvasidelictuală, o persoană domiciliată într‑un stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru în fața „instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.

10.

Bolagsupplysningen OÜ (denumită în continuare „reclamanta”) este o societate cu sediul în Tallinn, Estonia, care aparent își desfășoară cea mai mare parte a activității sale în Suedia. Doamna Ingrid Ilsjan este o angajată a reclamantei.

11.

Svensk Handel AB este o federație comercială din Suedia (denumită în continuare „pârâta”).

12.

Pârâta a inclus reclamanta pe o listă neagră publicată pe pagina sa de internet, afirmând că aceasta „săvârșește acte de fraudă și înșelăciune”. Pe forumul de discuții al paginii de internet se regăseau aproximativ 1000 de comentarii ca răspuns la includerea pe lista neagră, inclusiv apeluri la acte de violență împotriva reclamantei și a angajaților acesteia.

13.

La 29 septembrie 2015, reclamanta și doamna Ilsjan au introdus o acțiune împotriva pârâtei în fața Harju Maakohus (instanța districtuală din Harju, Estonia) („instanța de prim grad”). Reclamanta și doamna Ilsjan au solicitat obligarea pârâtei la rectificarea informațiilor publicate cu privire la reclamantă și la ștergerea comentariilor de pe pagina sa de internet. De asemenea, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul material suferit, în special pentru pierderi de profit, în cuantum de 56634,99 EUR. Doamna Ilsjan a solicitat despăgubiri pentru prejudicii morale, într‑un cuantum evaluat de instanță. Reclamanta și doamna Ilsjan au susținut că acestea au suferit prejudicii ca urmare a acțiunilor pârâtei. Acestea au afirmat că publicarea de informații incorecte a paralizat activitatea reclamantei în Suedia.

14.

Prin ordonanța din 1 octombrie 2015, instanța de prim grad a respins acțiunea. Aceasta a considerat că nu a fost dovedit faptul că prejudiciul în cauză ar fi fost produs în Estonia. Prin urmare, aceasta nu și‑a putut stabili competența în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012. Informațiile și comentariile erau redactate în limba suedeză și, fără traducere, acestea nu erau inteligibile pentru vorbitorii de estoniană. În plus, scăderea cifrei de afaceri era exprimată în coroane suedeze, ceea ce indica faptul că prejudiciul s‑a produs, de fapt, în Suedia. Doar faptul că pagina de internet putea fi accesată în Estonia nu putea să stabilească în mod automat competența instanțelor estoniene.

15.

Reclamanta și doamna Ilsjan au atacat ordonanța respectivă în fața Tallinna Ringkonnakohus (Curtea de Apel, Tallinn, Estonia). La 9 noiembrie 2015, instanța respectivă a respins acțiunea, confirmând absența competenței internaționale a instanțelor estoniene.

16.

O altă acțiune a fost formulată împotriva acestei decizii în fața instanței de trimitere, Riigikohus (Curtea Supremă).

17.

În fața Curții Supreme, reclamanta susține că instanțele estoniene au competența să soluționeze cauza deoarece centrul intereselor sale se află în Estonia. Conținutul online care a fost publicat în prezenta cauză a încălcat dreptul reclamantei de a desfășura o activitate economică. Departamentele sale de conducere, de activitate economică, de contabilitate, de personal și de dezvoltarea afacerii sunt localizate în Estonia. Veniturile acesteia sunt transferate din Suedia în Estonia. Aceasta nu are o reprezentanță străină sau sucursală în străinătate. Astfel, efectele faptei ilicite s‑au resimțit în Estonia.

18.

Pârâta consideră că nu există o legătură strânsă între obiectul cererii și instanțele estoniene. Prin urmare, competența internațională ar trebui stabilită pe baza normei generale prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012. Sediul pârâtei se află în Suedia. Prin urmare, instanțele suedeze sunt competente să soluționeze cauza pe fond.

19.

Instanța de trimitere a decis să examineze separat acțiunile formulate de reclamantă și de doamna Ilsjan. Acțiunea acesteia din urmă a fost retrimisă instanței de prim grad pentru reexaminarea admisibilității acesteia. În ceea ce privește acțiunea reclamantei, instanța de trimitere consideră că instanțele estoniene au competență asupra acțiunii acesteia în despăgubire pentru prejudiciile pretins suferite în Estonia. Totuși, aceasta se îndoiește că are competență asupra altor aspecte ale acțiunii reclamantei.

20.

În acest context, Riigikohus (Curtea Supremă) a suspendat procedura și a adresat Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare:

21.

Reclamanta, guvernele estonian, portughez și Guvernul Regatului Unit, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Reclamanta, guvernul estonian și Comisia au formulat observații orale în cadrul ședinței din 20 martie 2017.

22.

Întrebările adresate de instanța națională se referă, pe scurt, la trei aspecte. Esența problemei constă, în opinia noastră, în cea de a doua întrebare: temeiul de atribuire a competenței bazat pe centrul intereselor dezvoltat în Hotărârea eDate ( 5 ) cu privire la persoanele fizice este aplicabil de asemenea în cazul persoanelor juridice? Prin urmare, începem prin abordarea acestui aspect (A). Nevoia de a aborda cea de a treia întrebare adresată de instanța națională este condiționată de un răspuns afirmativ la această întrebare: care ar fi atunci testul pentru stabilirea centrului intereselor pentru persoanele juridice (B)? În sfârșit, prima întrebare adresată de instanța de trimitere solicită Curții să evalueze legătura dintre abordarea de tip „mozaic” dezvoltată de Curte în Hotărârea Shevill ( 6 ), prin care competența instanței este limitată la prejudiciile suferite pe respectivul teritoriu național, și natura indivizibilă (unitară) a măsurii corective solicitate de reclamantă (C).

23.

Succint, în prezentele concluzii, este evaluat mai întâi domeniul de aplicare personal al normelor relevante de competență (A), apoi testul care trebuie folosit (B) și, în final, aspectul referitor la măsurile corective (C). Esența argumentului este următoarea: pentru atribuirea competenței internaționale în cazurile de răspundere extracontractuală pentru prejudicii cauzate reputației unei persoane, nu constatăm niciun motiv întemeiat pentru a face distincție între persoanele fizice și cele juridice. Sugestia noastră este ca acestea să fie tratate în același mod în materie de competență internațională. Cu toate acestea, recunoscând natura specifică a internetului și a informațiilor comunicate online, propunem de asemenea restrângerea abordării anterioare adoptate de Curte. Cu privire la conținutul accesibil pe internet, nu vedem utilitatea menținerii competenței de tip „mozaic” stabilite în Hotărârea Shevill în mod specific pentru distribuirea de mijloace de comunicare tipărite. În cazul în care se adoptă o astfel de restrângere a normelor de competență internațională pentru defăimarea bazată pe internet, atunci aspectul referitor la măsurile corective disponibile în cadrul unei competențe limitate din punct de vedere teritorial conform teoriei „mozaicului” dezvoltate în cadrul Hotărârii Shevill nici măcar nu survine.

24.

Prezenta cauză se referă la interpretarea normei prevăzute la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 de stabilire a competenței internaționale pentru acțiunile în materie delictuală. Conform acestei norme, în materie delictuală și cvasidelictuală, o persoană domiciliată pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru în fața „instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.

25.

Aceasta este o normă specială de competență. Aceasta permite o derogare de la norma generală, prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, conform căreia pârâtul este acționat în justiție în fața instanțelor din statul membru de domiciliu ( 7 ).

26.

Norma de la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 este, în temeiul unei jurisprudențe constante, bazată pe existența unui punct de legătură deosebit de strâns între litigiu și instanțe într‑un alt stat membru decât cel unde se află domiciliul pârâtului. Acest lucru este justificat de motive legate de buna administrare a justiției și de derularea eficientă a procedurilor ( 8 ).

27.

Formula „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” de la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 (și predecesorii acestuia ( 9 )) a fost interpretată de Curte, începând cu Hotărârea Bier ( 10 ), ca făcând referire atât la locul unde s‑a produs prejudiciul, cât și la locul unde s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului. Astfel, reclamantul poate opta să acționeze în justiție pârâtul în fața instanțelor din oricare dintre aceste două locuri ( 11 ).

28.

În Hotărârea Shevill, Curtea a clarificat că, în cazurile în care defăimarea rezultă dintr‑un articol publicat într‑un ziar, care este distribuit în mai multe state membre, reclamantul poate opta să introducă o acțiune în despăgubire (în aplicarea normelor de competență specială) în fața instanțelor din două locuri. Pot fi sesizate fie instanțele din statul membru unde a luat naștere fapta prejudiciabilă ( 12 ), care corespunde locului de stabilire a editorului, fie instanțele din fiecare stat membru unde a fost distribuită publicația în cauză și unde victima susține că i‑ar fi fost afectată reputația. Competența acestora din urmă va fi limitată doar la prejudiciul cauzat în statul membru respectiv ( 13 ). Acest al doilea tip de competență specială având drept rezultat o competență limitată din punct de vedere teritorial, creat în Hotărârea Shevill, a fost numit abordarea de tip „mozaic” ( 14 ).

29.

În Hotărârea eDate, Curtea a confirmat mai întâi aplicabilitatea acestui temei de atribuire a competenței în cazul acțiunilor privind încălcări ale drepturilor referitoare la personalitate cauzate de informații publicate pe internet. Curtea a hotărât că poate fi introdusă o acțiune în despăgubire în fața instanțelor din fiecare stat membru pe teritoriul căruia este sau a fost accesibil conținutul online. Competența instanțelor respective rămâne limitată din punct de vedere teritorial ( 15 ).

30.

Cu toate acestea, Curtea a mai adăugat o normă de competență în Hotărârea eDate: faptul că o astfel de acțiune poate fi introdusă și în fața instanțelor din locul unde se află centrul intereselor reclamantului. Acest loc corespunde statului membru în care reclamantul are reședința obișnuită sau unui alt stat membru cu care poate fi stabilită o legătură deosebit de strânsă, cum ar fi locul unde reclamantul desfășoară o activitate profesională ( 16 ).

31.

Curtea a dezvoltat această a treia normă specială de competență pentru acțiunile care intră sub incidența articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 având în vedere „gravitatea prejudiciului” și accesibilitatea la nivel mondial a informațiilor care se presupune că îl cauzează ( 17 ). Acestea sunt caracteristici specifice internetului, care, în calitate de mijloc, era destul de marginal atunci când a fost pronunțată Hotărârea Shevill ( 18 ).

32.

În concluzie, interpretarea combinată a Hotărârilor Shevill și eDate înseamnă că, într‑un caz de presupus prejudiciu adus în prezent reputației cauzat de informații de pe internet, dacă reclamantul este o persoană fizică, se pot alege patru tipuri de foruri. Trei dintre acestea sunt foruri „depline”, unde pot fi solicitate despăgubiri totale. Al patrulea este „parțial”: despăgubirile care pot fi solicitate sunt limitate la cele suferite pe teritoriul statului respectiv. Forurile depline includ un forum care este general (domiciliul pârâtului) și două foruri speciale (locul unde a luat naștere prejudiciul, care va fi probabil același cu forul general în majoritatea cazurilor, și locul unde reclamantul are centrul intereselor sale). În plus, toate celelalte state membre pot constitui foruri parțiale, întrucât informațiile de pe internet sunt accesibile în toate statele membre.

33.

Prezenta cauză se referă la competența internațională pentru o acțiune în despăgubire pentru o presupusă încălcare a drepturilor referitoare la personalitate ale reclamantei. Reclamanta este o persoană juridică. A fost solicitată emiterea unui ordin de obligare a pârâtei la corectarea și ștergerea informațiilor și a comentariilor de pe pagina de internet a acesteia. Astfel cum s‑a confirmat în ședință, scopul principal al acțiunii reclamantei nu este de compensare pentru prejudiciul material suferit, ci, mai curând, rectificarea și ștergerea conținutului online presupus a fi prejudiciabil. Despăgubirile sunt solicitate doar cu titlu accesoriu.

34.

Astfel cum s‑a sugerat la începutul prezentelor concluzii, aceste două elemente – luate împreună – pot fi considerate ca extinzând oarecum prea mult jurisprudența existentă a Curții, în domenii pentru care aceasta poate nu era concepută inițial. Cu toate acestea, faptul că aceasta este împinsă către limitele exterioare ale unei construcții intelectuale este de asemenea util: acest lucru permite o reevaluare critică a înseși temeiurilor respectivei structuri.

35.

Însă înainte de efectuarea acestui exercițiu trebuie abordat un aspect preliminar: în ceea ce privește prejudiciul adus drepturilor referitoare la personalitate cauzat prin intermediul internetului, este posibilă distincția dintre persoane fizice și juridice?

36.

Deși nu este menționată explicit în hotărâre, s‑ar părea că ideea care a sprijinit în mod ferm crearea unui noi norme speciale de competență în Hotărârea eDate a fost protecția drepturilor fundamentale. Această idee a fost articulată în mod clar în argumentația Concluziilor avocatului general Cruz Villalón prezentate în cauza respectivă ( 19 ).

37.

În orice caz, aspectul referitor la faptul dacă protecția drepturilor referitoare la personalitate și a drepturilor fundamentale poate fi extinsă de asemenea la persoanele juridice a făcut, cu siguranță, obiectul unor ample discuții în prezenta cauză. Au persoanele juridice drepturi referitoare la personalitate? Opiniile părților din prezenta cauză au fost diferite.

38.

În cadrul observațiilor sale scrise și în ședință, guvernul estonian a afirmat că drepturile referitoare la personalitate protejate în temeiul Hotărârii eDate pot fi, prin definiție, doar pentru persoane fizice. Estonia susține că acest fapt se datorează naturii și efectelor acestor drepturi (cum ar fi durere și suferință). În mod similar, Regatul Unit a subliniat în observațiile sale scrise că despăgubirile solicitate ca răspuns la informațiile prejudiciabile publicate pe internet corespund, în realitate, pierderilor comerciale pentru entitățile juridice. Acest lucru ridică probleme diferite față de cele care apar în cazul unei persoane fizice a cărei reputație este afectată.

39.

Comisia admite că drepturile referitoare la personalitate sunt protejate în anumite state membre, însă susține că forum actoris bazat pe centrul intereselor nu ar trebui extins la persoanele juridice. O astfel de extindere nu ar corespunde echilibrului intereselor în cauză.

40.

Nu putem fi de acord cu aceste poziții. În primul rând, la nivel de principiu, nu există motive întemeiate pentru care persoanele juridice să nu fie înzestrate, în măsura în care analogia respectivă permite în mod rezonabil acest lucru, cu drepturi referitoare la personalitate (a). În al doilea rând însă, poate că trebuie subliniat faptul că, la un nivel mai pragmatic, chestiunea dacă persoanele juridice beneficiază de unele drepturi fundamentale referitoare la personalitate prezintă o relevanță mai curând limitată în scopul prezentei cauze. Nu există nicio îndoială că, în legislația unor state membre, persoanele juridice beneficiază de protecția reputației sau a renumelui lor ca parte a drepturilor lor derivate din legi. Acestea există și trebuie recunoscute în mare parte indiferent de (in)existența oricăror drepturi fundamentale ale persoanelor juridice. Astfel de acțiuni, dacă au un caracter transfrontalier, sunt susceptibile să implice un „prejudiciu” în sensul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, dar o discuție potențial aprinsă cu privire la domeniul de aplicare al drepturilor fundamentale ale societăților nu constituie de fapt elementul‑cheie al prezentei cauze (b). Aceste considerații conduc la concluzia că nu există niciun motiv pentru ca persoanele fizice și cele juridice să fie tratate diferit atunci când se aplică o normă specială de competență (c).

41.

În cadrul sistemului Convenției europene a drepturilor omului (CEDO), la început, doar articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO privind dreptul de proprietate prevedea în mod expres aplicarea acestuia în cazul persoanelor juridice. Cu toate acestea, ulterior, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Curtea au extins în mod gradual protecția drepturilor fundamentale la persoanele juridice în cazurile în care o astfel de abordare părea adecvată cu privire la dreptul fundamental specific în cauză.

42.

Prin urmare, în jurisprudența CEDO a fost acceptată o extindere graduală, de‑a lungul anilor în ceea ce privește, de exemplu, libertatea de expresie ( 20 ), dreptul la respectarea domiciliului și a corespondenței ( 21 ) și dreptul la un proces echitabil ( 22 ). În același timp însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis de asemenea că, în ceea ce privește limitarea drepturilor fundamentale, părțile semnatare ar putea să dispună de o marjă de apreciere mai mare pentru situațiile referitoare la activitățile profesionale ale persoanelor implicate ( 23 ).

43.

În mod similar, în cadrul sistemului de drept al UE, Curtea a confirmat faptul că persoanele juridice beneficiază nu doar de dreptul de proprietate ( 24 ), ci și de libertatea de a desfășura o activitate comercială ( 25 ), de dreptul la o cale de atac efectivă ( 26 ) și, de asemenea, mai specific, de dreptul la asistență juridică ( 27 ). Curtea a considerat de asemenea că persoanele juridice beneficiază de prezumția de nevinovăție și de dreptul la apărare ( 28 ).

44.

Pe ansamblu, s‑ar părea că în ambele sisteme, cu câteva excepții ( 29 ), extinderea drepturilor fundamentale la persoanele juridice s‑a produs treptat și, mai curând, în mod natural și spontan, fără reflecții filosofice mai aprofundate cu privire la natura sau funcția drepturilor fundamentale ( 30 ). Considerațiile subiacente par să aibă un caracter mai funcțional: poate fi aplicat dreptul fundamental în cauză, printr‑o analogie rezonabilă, în cazul unei persoane juridice? Dacă da, dreptul respectiv tinde să fie extins și aplicat în cazul persoanelor juridice, probabil cu o marjă mai mare de limitare și restricționare ( 31 ).

45.

În mod mai specific, în ceea ce privește drepturile referitoare la personalitate ale persoanelor juridice, recunoașterea indirectă a acestora poate fi regăsită în Hotărârea Fayed împotriva Regatului Unit ( 32 ). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că, în ceea ce privește dreptul la o bună reputație, limitele unor critici acceptabile sunt mai largi cu privire la oamenii de afaceri implicați în companii publice mari decât pentru persoane private ( 33 ). În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că faptul că o anumită parte este o companie multinațională nu ar trebui să o priveze pe aceasta de un drept de a se apăra împotriva unor acuzații calomnioase. De asemenea, aceasta nu implică faptul că reclamanții (persoane fizice) nu ar trebui să aibă obligația de a dovedi natura corectă a declarațiilor în cauză ( 34 ).

46.

Cu toate acestea, este corect să se admită posibilitatea ca jurisprudența CEDO cu privire la acest aspect să nu fie concluzivă în totalitate, în special din două motive. În primul rând, natura drepturilor referitoare la personalitate ale persoanelor juridice ar putea fi diferită, într‑o oarecare măsură, de cea a drepturilor persoanelor fizice în funcție de dreptul specific, în contextul în care este invocat – articolul 8, articolul 10 sau poate articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1 sau chiar în cadrul oricărui drept procedural. În al doilea rând, în cazuri concrete, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face deseori trimitere la evaluarea deja realizată de instanța națională cu privire la (in)existența unor încălcări ale personalității unei persoane juridice ( 35 ).

47.

Protecția drepturilor referitoare la personalitate ale persoanelor juridice ca drepturi fundamentale poate fi abordată în două moduri: intrinsec și instrumental.

48.

Drepturile referitoare la personalitate ca o valoare intrinsecă înseamnă că acestea merită protecție prin ele însele. Drepturile referitoare la personalitate pot fi considerate ca o emanație a demnității umane. Simplul fapt de a fi o persoană este demn în sine și prin sine de protecție. În cazul în care se adoptă această noțiune a drepturilor referitoare la personalitate, atunci ar putea să existe, într‑adevăr, o oarecare dificultate la nivel intelectual în atribuirea unui astfel de statut unei persoane juridice.

49.

Cu toate acestea, drepturile referitoare la personalitate pot fi concepute de asemenea ca fiind instrumente pentru protecția efectivă a altor drepturi fundamentale, mai curând decât ca o finalitate în sine. Protecția drepturilor referitoare la personalitate ale persoanelor juridice conduce la (sau constituie exercitarea necesară pentru) alte drepturi de care beneficiază aceste persoane, cum ar fi dreptul de proprietate (articolul 17 din cartă) sau libertatea de a desfășura o activitate comercială (articolul 16 din cartă). Aplicând această logică, încălcarea drepturilor referitoare la personalitate ale unei societăți care constă într‑un prejudiciu adus reputației și renumelui acesteia se va traduce în mod direct în încălcarea drepturilor economice ale acesteia. Astfel, protecția efectivă a acestor drepturi economice (de care se bucură, cu siguranță, persoanele juridice) impune de asemenea protecția drepturilor referitoare la personalitate ale acestora.

50.

Face această ultimă justificare a protecției drepturilor referitoare la personalitate ale persoanelor juridice ca respectivele drepturi să fie inferioare sau chiar inexistente? Mai multe observații prezentate pe parcursul prezentei cauze par să susțină argumentul moral conform căruia în esență, „dacă este vorba despre bani, atunci nu este demn de protecție a drepturilor fundamentale”.

51.

Nu împărtășim această opinie, din trei motive. În primul rând, există un număr de alte drepturi, în esență procedurale, a căror protecție nu poate fi considerată o finalitate în sine, ci mai degrabă instrumentală pentru menținerea altor drepturi sau valori. Sunt atunci drepturile respective „inferioare” din acest motiv? În al doilea rând, ce s‑ar putea afirma despre alte drepturi materiale legate de protecția, de exemplu, a unor valori „inferioare”, cum ar fi dreptul de proprietate sau dreptul la muncă sau libertatea de a desfășura o activitate comercială? Sunt aceste drepturi de asemenea „inferioare din punct de vedere moral”? În al treilea rând, chiar dacă s‑ar adopta o astfel de poziție morală, quid non, aceasta ar exclude persoanele juridice care generează profituri de la beneficiul protecției drepturilor fundamentale. Însă ce se întâmplă cu cele care nu își desfășoară activitatea pe bază lucrativă? Ce se întâmplă cu persoanele juridice fără scop lucrativ, care s-ar putea susține că ar avea scopuri mai „nobile”?

52.

Nu vedem niciun motiv pentru care persoanele juridice nu ar putea să beneficieze de protecția drepturilor lor referitoare la personalitate ca un drept fundamental, cu condiția ca, în conformitate cu logica globală subliniată în secțiunea anterioară, acest lucru să fie adecvat în contextul fiecărui caz în parte.

53.

Cu toate acestea, nu considerăm că, în vederea soluționării prezentei cauze, Curtea este nevoită în realitate să abordeze acest aspect.

54.

Analizând substratul „obligatoriu” al discursului actual referitor la protecția drepturilor fundamentale ( 36 ), trebuie amintit faptul că prezenta cauză se referă, de fapt, la decizia privind atribuirea competenței internaționale în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 pentru răspunderea extracontractuală pentru prejudiciul adus reputației unei persoane.

55.

Cu toate acestea, responsabilitatea pentru un astfel de tip de prejudiciu nu este limitată la ceea ce este protejat prin drepturile fundamentale garantate constituțional. Dimpotrivă chiar – în legislațiile statelor membre, dispozițiile mai detaliate privind protecția personalității și a reputației pot fi regăsite la nivelul legilor, în coduri civile naționale sau norme privind delictele. Aceste norme sunt aplicabile apoi, în mod inevitabil, atât persoanelor fizice, cât și celor juridice.

56.

În dreptul german, de exemplu, protecția drepturilor generale referitoare la personalitate are rădăcini constituționale. Atât persoanele fizice, cât și cele juridice sunt protejate. Persoanele juridice beneficiază de o astfel de protecție atât timp cât aceasta vizează funcția lor particulară, de exemplu în calitate de agent economic sau angajator ( 37 ). Dreptul referitor la personalitate al întreprinderii protejează reputația unei întreprinderi și libertatea garantată constituțional a acesteia de a desfășura o activitate comercială ( 38 ). Domeniul de aplicare al protecției dreptului referitor la personalitate al întreprinderii este interpretat în mod relativ extins ( 39 ). În Franța, se pare că jurisprudența a acceptat faptul că persoanele juridice beneficiază de anumite drepturi referitoare la personalitate, în special atunci când onoarea sau reputația acestora este pusă în joc ( 40 ). În dreptul englez, conceptele de defăimare și aserțiuni false rău intenționate par să protejeze reputația și interesul economic al entităților juridice ( 41 ).

57.

Astfel, în pofida diferențelor în ceea ce privește tipul și domeniul de aplicare, drepturile referitoare la personalitate ale persoanelor juridice care protejează renumele și reputația nu sunt un fenomen neobișnuit în statele membre. În cazul în care o astfel de acțiune legală este, prin urmare, formulată într‑un stat membru împotriva unei entități dintr‑un alt stat membru, decizia cu privire la o astfel de acțiune va presupune de asemenea, în mod firesc, o decizie privind competența internațională în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012.

58.

Cu alte cuvinte, articolul 7 alineatul (2) constituie o dispoziție pe mai multe niveluri în sensul că normele de competență conținute în aceasta vor fi aplicabile indiferent de temeiul juridic național exact al acțiunii, și anume dacă protecția materială a dreptului referitor la personalitate este acordată printr‑un drept fundamental protejat constituțional, o protecție bazată pe dispoziții legale sau jurisprudență sau ambele.

59.

În același timp, chiar dacă prezintă mai multe niveluri în ceea ce privește temeiul juridic material al acțiunii în conformitate cu legislația națională, articolul 7 alineatul (2) ar trebui să fie unitar în ceea ce privește rezultatul său. Cu alte cuvinte, posibilele diferențe legate de temeiul juridic al acțiunii în conformitate cu legislația națională nu pot afecta evaluarea normelor de competență, bineînțeles cu condiția ca natura acțiunii să fie în continuare legată de un delict sau cvasidelict.

60.

În concluzie, protecția a cel puțin unor drepturi referitoare la personalitate este acordată, de regulă, nu doar la nivelul drepturilor fundamentale, ci și (sau poate chiar mai frecvent) la nivel de lege. Prin urmare, trebuie să existe norme de competență echivalente în dreptul UE care să permită stabilirea unei instanțe competente să soluționeze o cerere precum cea din cauza principală.

61.

După ce s‑a stabilit că normele privind competența internațională prevăzute la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 se aplică în cazul unei acțiuni în materie delictuală formulate de o persoană juridică care susține că i‑au fost încălcate drepturile referitoare la personalitate (indiferent dacă temeiul unei astfel de acțiuni ar fi protecția garantată constituțional sau prin lege), urmează în mod logic o altă întrebare. Există un motiv întemeiat pentru a se face distincția între persoane fizice și juridice în scopul aplicării unei norme speciale de competență bazate pe centrul intereselor? Dacă da, cum ar putea fi justificată o astfel de distincție?

62.

Singura justificare susținută în aceste proceduri, în afară de negarea analizată mai sus a drepturilor referitoare la personalitate ale persoanelor juridice, a fost raționamentul bazat pe „partea defavorizată”. Argumentul este următorul: persoanele fizice sunt prin natura lor „defavorizate” atunci când se confruntă cu persoane juridice, astfel cum s‑a întâmplat în ambele cauze conexate eDate. Prejudiciul grav care poate fi cauzat instantaneu prin publicarea online de informații justifică interpretarea normelor de competență în favoarea acestora. Însă aceeași protecție specială nu este necesară în cazul persoanelor juridice, întrucât acestea nu sunt, prin definiție, „defavorizate”.

63.

Nu suntem de acord, din patru motive.

64.

În primul rând, în mod similar celor afirmate de Comisie în ședință, constatăm că norma de competență de la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 nu vizează protejarea părții defavorizate. Admitem că alte norme de competență specială prevăzute de Regulamentul nr. 1215/2012 vizează acest lucru. Acesta este cazul protecției jurisdicționale acordate consumatorilor, angajaților și persoanelor specificate în materie de asigurări ( 42 ). Cu toate acestea, raționamentul bazat pe „partea defavorizată” nu este prezent, în mod clar, în cadrul normei speciale de competență în materie delictuală. Acest tip de competență se bazează, în schimb, pe legătura strânsă dintre acțiune și instanța competentă să se pronunțe asupra ei ( 43 ).

65.

În al doilea rând, chiar dacă s‑ar accepta luarea în considerare a raționamentului bazat pe partea defavorizată în acest context depășind formularea clară din Regulamentul nr. 1215/2012, quod non, ne întrebăm cum o astfel de normă, aplicată în mod automat, ar fi într‑adevăr adecvată și ar genera rezultate corecte în majoritatea cazurilor individuale. Persoanele fizice sunt, prin definiție, întotdeauna defavorizate, iar persoanele juridice sunt întotdeauna puternice, independent de „raportul de forțe” concret dintr‑un anumit litigiu? Ce se întâmplă cu persoanele juridice care sunt, de fapt, mici și mai curând defavorizate? Ce se întâmplă în cazurile‑limită, cum ar fi întreprinderile unipersonale, profesiile independente sau, pe de altă parte, persoanele fizice puternice și bogate? Mai mult, ar trebui să prezinte relevanță, în acest context, aspectul dacă persoana juridică este o organizație fără scop lucrativ sau cu scop lucrativ?

66.

În al treilea rând, atunci când se analizează în mod specific prejudiciul potențial cauzat de informația existentă pe internet, este util să se aibă în vedere existența posibilă a unei mari diversități nu doar de partea reclamantului, ci și de partea potențialului pârât. Atunci când s‑a pronunțat Hotărârea Shevill, era probabil ca defăimarea să fie cauzată de presa scrisă. În majoritatea (cu siguranță nu în totalitatea) cazurilor, era probabil ca pârâții‑editori să fie persoane juridice.

67.

În bine sau în rău, internetul a schimbat complet regulile jocului: acesta a democratizat publicarea. În era paginilor de internet private, a postărilor personale, a blogurilor și a rețelelor sociale, persoanele fizice pot să distribuie cu foarte mare ușurință informații privind oricare altă persoană, fie că este vorba despre persoane fizice sau juridice sau autorități publice. Într‑o astfel de configurație tehnică, ideea inițială, care este posibil să fi guvernat primele norme privind prejudiciul cauzat de publicări calomnioase și care presupunea că este probabil ca reclamantul să fie o persoană fizică defavorizată în timp ce pârâtul este un editor (profesionist), nu mai stă în picioare.

68.

În sfârșit, chiar dacă s‑ar adopta logica unei evaluări individuale a raporturilor reciproce de forțe în cazuri concrete, o astfel de abordare este deseori contrară, în ceea ce privește realizarea sa practică, obiectivului referitor la un „mare grad de previzibilitate” a normelor de competență urmărit de Regulamentul nr. 1215/2012 ( 44 ). Care ar fi atunci criteriile, mai exact? Banii? Dimensiunea departamentelor juridice respective ale fiecărei entități? Aspectul dacă entitatea în cauză publică sau publică nu în mod profesionist? Din nou, o astfel de examinare amănunțită cu un rezultat nesigur nu este, probabil, cea mai bună abordare pentru a decide cu privire la competența internațională, care ar trebui să fie cât mai rapidă și ușoară posibil ( 45 ).

69.

În concluzie, nu vedem niciun motiv întemeiat pentru care normele privind competența specială conținute la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, inclusiv norma de competență bazată pe centrul intereselor, ar trebui să fie diferite în funcție de aspectul dacă reclamantul este sau nu este o persoană fizică sau juridică.

70.

Din motivele subliniate în secțiunea anterioară, nu găsim argumente convingătoare care să susțină realizarea unei distincții între persoanele fizice și cele juridice în scopul stabilirii competenței internaționale pentru acțiunile în materie delictuală privind presupuse încălcări ale drepturilor de personalitate ale acestora.

71.

Cu toate acestea, din motivele care vor fi prezentate în această secțiune, identificăm argumente destul de convingătoare pentru revizuirea normelor excesiv de extinse privind competența specială care s‑au dezvoltat în jurisprudența Curții de‑a lungul anilor. La elaborarea acestor norme, trebuie să se acorde atenția cuvenită faptului că internetul este pur și simplu un mediu foarte diferit ( 46 ).

72.

Prin urmare, propunerea subliniată în prezenta secțiune este următoarea: pentru declarațiile potențial calomnioase publicate pe internet ar trebui să existe doar două competențe speciale (și depline) disponibile. Un temei mai restrâns de atribuire a competenței speciale ar trebui să fie aplicabil atât persoanelor fizice, cât și celor juridice, fără distincție.

73.

Trebuie reamintit ( 47 ) că, în Hotărârea Shevill, Curtea a statuat că o acțiune în despăgubiri pentru un prejudiciu la adresa reputației cauzat de un ziar poate fi introdusă în fața instanțelor din statul membru de stabilire a editorului, precum și din locul de distribuire a ziarului.

74.

În Hotărârea eDate, Curtea a adăugat o a treia normă de competență specială: centrul intereselor reclamantului. Ceea ce este important este faptul că Curtea a confirmat de asemenea aplicabilitatea normei de competență bazate pe distribuție din Hotărârea Shevill în ceea ce privește acțiunile apărute în contextul unui prejudiciu despre care se susține că a fost cauzat prin internet. La fel ca în Hotărârea Shevill, competența internațională respectivă rămâne limitată la prejudiciul produs pe teritoriul național în cauză.

75.

Cu toate acestea, în Hotărârea Shevill, această abordare de tip „mozaic” a fost construită pe baza unei distribuții limitate, prin definiție, de exemplare tipărite ale unui anumit ziar într‑un anumit stat membru. Ideea distribuției teritoriale pare, prin urmare, să fie compatibilă cu o competență internațională limitată din punct de vedere teritorial asupra cererii de despăgubiri din această cauză.

76.

Problema cu această normă specifică de competență specială este aceea că internetul funcționează într‑un mod foarte diferit. Informațiile publicate online sunt accesibile instant și peste tot. În principiu, nu există delimitări geografice ( 48 ). Cu siguranță, se pot aduce argumente referitoare la acces și la limba în care sunt furnizate informațiile, evaluându‑se aspectul dacă în configurația unui caz particular informațiile ar fi putut sau nu ar fi putut să fie înțelese în mod rezonabil. Cu toate acestea, odată cu dezvoltarea traducerii automate și cu publicarea informațiilor, mai mult ca oricând, în limbile de circulație internațională, aceste preocupări nu mai sunt poate atât de semnificative ca la început.

77.

În opinia noastră, originea problemei actuale este reprezentată de extinderea automată a abordării de tip „mozaic” din Hotărârea Shevill la cererile legate de internet din Hotărârea eDate, care poate că nu au luat pe deplin în considerare diferențele semnificative dintre cele două tipuri de mediu. Acest lucru se traduce într‑un număr de probleme structurale și operaționale. Vom evidenția trei dintre acestea.

78.

În primul rând, „extinderea Hotărârii Shevill în mediul online” înseamnă în esență acordarea competenței unui număr mare de jurisdicții simultan, 28 în cadrul Uniunii Europene. Informațiile sunt accesibile în mod instant în toate statele membre. Astfel cum a subliniat avocatul general Cruz Villalón în Concluziile prezentate în cauza eDate, în timp ce numărul și originea accesărilor pe o anumită pagină de internet poate indica impactul în cadrul unui anumit teritoriu, acestea nu constituie un criteriu fiabil pentru măsurarea distribuției informațiilor specifice pe internet ( 49 ). Prin urmare, chiar și o singură accesare conduce la concluzia că se produce o „distribuție” în sensul Hotărârii Shevill și pune forul la dispoziția reclamantului.

79.

O astfel de multitudine de foruri care rezultă în urma aplicării criteriului distribuției este foarte dificil de pus în concordanță cu obiectivul de predictibilitate a normelor de competență și bună administrare a justiției consacrat în considerentul (15) al Regulamentului nr. 1215/2012 ( 50 ).

80.

În al doilea rând, pe lângă multitudinea de foruri, există de asemenea o fragmentare considerabilă a acțiunilor în cadrul acestor foruri: fiecare dintre cele 28 de foruri posibile vor fi competente pentru acordarea de despăgubiri limitate la teritoriul național în cauză. O astfel de repartizare a prejudiciului este, având în vedere mediul specific al internetului, dificil dacă nu chiar imposibil de realizat ( 51 ).

81.

De asemenea, este dificil de înțeles cum ar putea fi coordonate astfel de acțiuni multiple între ele și cum ar putea fi acestea corelate cu alte mecanisme prevăzute de Regulamentul nr. 1215/2012 care vizează raționalizarea desfășurării procedurilor, cum ar fi litispendența ( 52 ) sau conexarea ( 53 ) acțiunilor strâns legate între ele (sau cu principiul autorității de lucru judecat).

82.

În ceea ce privește norma privind litispendența, s‑ar putea produce un efect de blocare între două (și până la 28 de) acțiuni limitate din punct de vedere teritorial deoarece acestea se referă la aceleași informații prejudiciabile a căror ștergere ar fi solicitată împreună cu acordarea de despăgubiri? Ar depinde aplicabilitatea acestei norme de tipul de măsură corectivă solicitată? Cum ar funcționa aceasta în prezența unei acțiuni „integrale” și a mai multor acțiuni „parțiale”, limitate din punct de vedere teritorial? De asemenea, se poate pune întrebarea care ar fi efectul autorității de lucru judecat atașate unei hotărâri pronunțate cu privire la totalitatea despăgubirilor de către, de exemplu, instanța din locul unde se află centrul intereselor reclamantului, în legătură cu o posibilă acțiune ulterioară în despăgubire în temeiul uneia sau mai multor competențe parțiale?

83.

În mod sigur, prezenta cauză nu se referă la aceste elemente specifice. Cu toate acestea, potențialele implicații (ne)practice ale acestora ar trebui avute în vedere în momentul analizării funcționării unei norme de competență care acordă în esență competență instanțelor din 28 de state membre diferite.

84.

În al treilea rând, există de asemenea interacțiunea dintre domeniul de aplicare al competenței și tipul de măsură corectivă solicitată, abordată în mod specific în prezenta cauză. Jurisprudența Shevill‑eDate a stabilit în mod clar că o competență poate fi „deplină” (atunci când aceasta se bazează pe centrul intereselor sau pe sediul/domiciliul pârâtului) sau „limitată din punct de vedere teritorial” (bazată pe distribuție). Totuși, această flexibilitate în ceea ce privește domeniul de aplicare al competenței a fost conferită în mod explicit numai în legătură cu acțiunile în despăgubire. Astfel de acțiuni sunt, prin natura lor, ajustabile din punct de vedere cantitativ. Acest lucru ar putea însă să nu fie valabil în cazul altor măsuri corective solicitate, cum ar fi ordinul de obligare la rectificarea sau ștergerea informațiilor. Această măsură corectivă este, prin natura sa, indivizibilă. Acest aspect constituie pilonul central al celei de a treia întrebări adresate de instanța națională. Vom reveni la aceasta mai detaliat mai jos, în secțiunea C din prezentele concluzii.

85.

În concluzie, funcționarea practică a versiunii „online” a Hotărârii Shevill pare să fie problematică. În această etapă însă, este poate oportun să facem un pas înapoi și să analizăm nu detaliile practice, ci posibilele valori directoare și interese aflate în joc. Ale cui interese ar putea servi o astfel de proliferare a normelor speciale de competență? Cui au fost destinate acestea?

86.

Cu siguranță, se poate discuta dacă abundența forurilor este în interesul funcționării sistemului ca atare. Trebuie amintit că norma de competență prevăzută la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 este o expresie a obiectivului unei bune administrări a justiției deoarece conferă competență unei instanțe care are o legătură strânsă cu acțiunea specifică ( 54 ). Astfel cum s‑a explicat deja ( 55 ), respectiva normă de competență nu este destinată protejării părții defavorizate. Prin urmare, atât interesele reclamantului, cât și cele ale pârâtului ar trebui avute în vedere în același mod.

87.

Cu toate acestea, chiar dacă s‑ar presupune că o astfel de multitudine a competențelor ar proteja reclamantul, se poate afirma că interesele reclamantului sunt bine protejate ca urmare a posibilității de a alege dintre mai multe foruri, inclusiv un număr mare de foruri parțiale?

88.

Considerăm că răspunsul este negativ. Situația reclamantului este deja îmbunătățită prin posibilitatea de a acționa în judecată pârâtul în fața propriului for al reclamantului, stabilit pe baza centrului intereselor sale, astfel cum s‑a întâmplat în Hotărârea eDate ( 56 ). În cazul în care, în cadrul acestui for propriu, reclamantul poate solicita integralitatea prejudiciului pretins, ar exista vreun stimulent rezonabil pentru a încerca obținerea de despăgubiri „parțiale” în alte state? Nu vedem cum dispunerea de alte 27 de jurisdicții ar fi în folosul vreuneia dintre părți, în afară de posibilitatea evidentă oferită reclamantului de a hărțui pârâtul cu acțiuni opresive în jurisdicții paralele. Riscul de hărțuire a fost deja notat în legătură cu Hotărârea Shevill ( 57 ). Însă acesta devine, într‑adevăr, destul de evident în era internetului.

89.

Astfel, în timp ce multitudinea actuală a forurilor poate fi percepută, la prima vedere, ca înclinând balanța în favoarea reclamantului, este dificil de susținut faptul că acest lucru servește cu adevărat vreuneia dintre părți. Din motivele prezentate mai sus, aceasta poate genera dificultăți procedurale ambelor părți. În special, pârâtul pierde orice posibilitate de a prevedea în care stat membru poate fi acționat în judecată.

90.

În concluzie, extinderea abordării de tip „mozaic” din Hotărârea Shevill la declarațiile presupus calomnioase publicate pe internet generează o multiplicare a forurilor care nu servește interesului legitim al niciuneia dintre părți și care este contrară obiectivelor de predictibilitate și bună administrare a justiției.

91.

Sugestia pe care o propunem în această secțiune este de a readuce normele de competență judiciară pentru declarațiile calomnioase bazate pe internet la rădăcinile răspunderii extracontractuale/delictuale din Regulamentul nr. 1215/2012 și posibil mai aproape de acestea, limitând competența specială la două situații: locul în care s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului și locul unde s‑a produs prejudiciul. Această din urmă normă de competență ar fi definită ca vizând locul în care reputația reclamantului a fost cel mai puternic afectată. Acesta este locul centrului intereselor sale.

92.

În conformitate cu norma prevăzută la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, competența este atribuită „instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”. Acesta acoperă atât (i) locul evenimentului cauzator al prejudiciului, cât și (ii) locul unde s‑a produs prejudiciul ( 58 ). Cum ar fi verificate aceste două norme de competență în legătură cu declarațiile calomnioase publicate pe internet?

93.

Prima posibilitate se referă la locul de unde provine informația („evenimentul cauzator al prejudiciului”). Astfel cum a precizat Curtea, această posibilitate se va suprapune frecvent cu norma generală de competență judiciară referitoare la domiciliul pârâtului prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 ( 59 ). În mod logic, există o mare probabilitate ca pârâtul să divulge și de asemenea să controleze informațiile din locul unde are domiciliul. Tot în acest loc poate fi pus în aplicare ordinul legal în vederea corectării sau a ștergerii conținutului online prejudiciabil.

94.

Astfel, „evenimentul cauzator” se referă la locul persoanei sau al persoanelor care controlează informațiile, nu la locul unde a fost efectiv creat substratul fizic sau virtual al informațiilor. În Hotărârea Shevill, în mod implicit, Curtea nu a considerat locul unde a fost tipărit în mod fizic ziarul ca fiind locul unde s‑a produs „evenimentul cauzator al prejudiciului”. În schimb, Curtea s‑a axat pe domiciliul editorului. În opinia noastră, această paralelă cu Hotărârea Shevill trebuie susținută: situarea fizică a serverului sau a serverelor respective unde sunt stocate informațiile nu ar trebui să fie relevantă. Elementul‑cheie este cine poate accesa conținutul, prin asta însemnând cine este responsabil, în mod normal ( 60 ), de publicarea și modificarea conținutului informațiilor online ( 61 ).

95.

A doua posibilitate se referă la locul unde s‑a produs prejudiciul. Prezenta cauză se referă la presupuse prejudicii aduse reputației unei persoane juridice. Este probabil ca prejudiciul să fie suferit în locul unde persoana respectivă își desfășoară activitatea sau este în alt mod activă din punct de vedere profesional.

96.

În cazul în care s‑ar renunța la abordarea de tip „mozaic” din Hotărârea Shevill ( 62 ), locul unde s‑a produs prejudiciul ar fi limitat la o singură jurisdicție. Întrucât reputația reclamantului este cea protejată, acesta ar trebui să fie locul unde respectiva reputație protejată a fost atinsă cel mai puternic. La rândul său, este foarte probabil ca acest loc să fie cel unde persoana, fizică sau juridică, are centrul intereselor sale. Un astfel de loc ar reprezenta, prin urmare, locul adevăratului centru al litigiului, la care ar trebui să conducă în mod adecvat un temei special de atribuire a competenței, bazat pe legătura cea mai strânsă.

97.

Ar exista astfel două foruri posibile deschise reclamantului. Primul ar fi domiciliul pârâtului în conformitate cu norma generală prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, care corespunde de asemenea locului de origine a prejudiciului. Al doilea ar fi centrul intereselor reclamantului, care corespunde locului unde s‑a produs prejudiciul. Ambele foruri ar conferi instanței competente competență deplină să se pronunțe cu privire la integralitatea despăgubirilor solicitate și la toate măsurile corective disponibile în temeiul legilor naționale respective, inclusiv cu privire la un posibil ordin de obligare, după caz.

98.

Această sugestie de limitare urmărește un dublu obiectiv. În primul rând, aceasta recunoaște și acoperă situația persoanei prejudiciate, care poate aduce autorul acțiunii ilicite în fața instanței sale și îl poate acționa în justiție pentru integralitatea prejudiciilor suferite. În al doilea rând, aceasta promovează obiectivul unei bune administrări a justiției, întrucât conferă competență instanțelor din statul membru unde există cea mai strânsă legătură cu centrul intereselor reclamantului și care cunosc cel mai bine situația reclamantului. Prin urmare, acestea vor fi cele mai în măsură să evalueze impactul global al întregului prejudiciu cauzat.

99.

Întrebarea‑cheie rămasă este cum ar trebui să se stabilească în continuare centrul intereselor atât pentru persoanele fizice, cât și pentru cele juridice?

100.

Stabilirea acestui loc va depinde, prin natura sa, de fiecare caz în parte, cu accent pe două elemente în special: situația de fapt și cea socială a reclamantului considerate în contextul naturii declarației particulare în cauză. Primul element analizează situația specifică a reclamantului. Al doilea analizează modul în care situația respectivă ar fi putut sau nu ar fi putut fi afectată de declarația controversată.

101.

Această dublă evaluare va trebui să fie efectuată în mod necesar în legătură cu fiecare acțiune concretă. Prin definiție, o astfel de evaluare nu poate fi efectuată in abstracto, independent de tipul și natura acțiunii specifice în cauză ( 63 ). Aceasta va viza să ofere competență instanței situate în centrul de gravitate al litigiului respectiv. Instanța respectivă va cunoaște, prin urmare, cel mai bine situația reclamantului, precum și efectele care pot apărea în mod rezonabil pe teritoriul statului membru respectiv și eventual în afara acestuia.

102.

Atunci când se urmărește să se prevadă, în general, locul unde este probabil să fie resimțit impactul unei declarații calomnioase de către persoanele fizice, Curtea a stabilit în Hotărârea eDate că centrul intereselor reclamantului corespunde statului membru unde acesta are reședința obișnuită. Curtea a considerat că acesta poate fi de asemenea un alt stat membru cu care poate fi stabilită o legătură deosebit de strânsă prin intermediul altor factori, cum ar fi desfășurarea unei activități profesionale ( 64 ). În funcție de situația specifică a reclamantului, acesta poate, așadar, să fie un alt loc, cum ar fi cel în care reclamantul își are cercul de prieteni, familia și așa mai departe.

103.

Criteriul reședinței obișnuite poate servi, cu siguranță, drept un bun punct de plecare pentru evaluarea faptelor în legătură cu centrul intereselor persoanelor fizice. Acest punct de plecare trebuie însă să fie verificat în lumina declarației concrete în cauză, întrucât, în mod firesc, anumite informații ar putea să nu aibă același efect asupra vieții profesionale și asupra vieții personale a unei persoane, iar efectul ar putea să nu fie limitat la un singur stat membru.

104.

În ceea ce privește centrul intereselor persoanelor juridice, în acest caz este probabil ca prejudiciul să se producă în mod specific în legătură cu activitatea profesională a acestora. În cazul unei persoane juridice cu scop lucrativ, și anume o societate, jurisdicția poate să corespundă statului membru unde aceasta obține cea mai mare cifră de afaceri. În cazul organizațiilor fără scop lucrativ, aceasta poate fi locul unde se află majoritatea „clienților” acestora (în cea mai largă accepțiune a cuvântului). În ambele cazuri, un astfel de stat membru poate fi cel în care prejudiciile aduse reputației și, prin urmare, existenței profesionale a acestora vor fi resimțite cel mai puternic.

105.

Instanța de trimitere ridică problema dacă locația centrului intereselor unei persoane juridice ar trebui să țină seama de locul în care este stabilită persoana în cauză ( 65 ). Această sugestie pare să fie inspirată de o analogie cu locul de reședință în cazul persoanelor fizice menționată de Curte în Hotărârea eDate.

106.

Atunci când se caută paralelisme cu privire la aspectul dacă locul de stabilire joacă un rol în atribuirea competenței internaționale, ar putea fi stabilită o analogie (sau, de fapt, mai curând un contrast) cu conceptul de „centru al intereselor principale”, care reprezintă într‑adevăr elementul esențial al normelor de competență judiciară prevăzute în Regulamentul privind insolvența ( 66 ).

107.

În contextul regulamentului respectiv, centrul intereselor principale corespunde locului în care debitorul conduce în mod obișnuit administrarea intereselor sale și care poate să fie verificat de către terți. În cazul unei persoane juridice, se presupune că centrul intereselor principale corespunde sediului social. În cazul unui particular, acesta este punctul principal de activitate (dacă persoana respectivă exercită o activitate economică independentă) sau reședința obișnuită a acestuia (în toate cazurile, până la proba contrarie și cu condiția ca sediul, punctul principal de activitate sau reședința obișnuită să nu fi fost mutate într‑un alt stat membru în cele trei sau șase luni anterioare solicitării de deschidere a procedurilor de insolvență).

108.

Centrul intereselor principale al unui debitor determină în continuare competența internațională a instanței de a iniția așa‑numita procedură principală de insolvență. Centrul intereselor principale este definit, așadar, prin referire la debitor, care, în contextul procedurilor de insolvență, este echivalent cu pârâtul.

109.

Prin urmare, faptul că sediul social este considerat punctul de plecare în stabilirea centrului intereselor principale al unei persoane juridice (și, prin urmare, faptul că instanța este competentă să inițieze așa‑numita procedură „principală” de insolvență) nu reprezintă o abatere majoră de la norma clasică implicită de competență, astfel cum este consacrată la articolul 4 din Regulamentul nr. 1215/2012.

110.

În schimb, centrul intereselor dezvoltat în Hotărârea eDate se referă la reclamant. Astfel cum a subliniat Comisia, în principiu, în această privință se inversează logica principală pe care se bazează normele de competență. Aceasta deoarece se oferă reclamantului posibilitatea de a invoca forum actoris ( 67 ), regulă altfel rezervată în regulament „părților defavorizate” ( 68 ).

111.

Prin urmare, în contextul deciziei cu privire la centrul intereselor în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, locul de stabilire sau domiciliul unei persoane juridice poate fi luat în considerare ca unul dintre elementele factuale. Acesta nu este însă, cu siguranță, un element decisiv.

112.

Astfel cum s‑a menționat deja, locația centrului intereselor este factuală și contextuală, vizând identificarea locului în care s‑a resimțit cel mai mult prejudiciul la adresa reputației unei persoane juridice. Aceasta va corespunde domiciliului persoanei juridice numai în cazul în care activitățile sale profesionale principale sunt localizate de asemenea în statul membru respectiv. Cu toate acestea, în cazul în care nu sunt desfășurate activități profesionale în statul membru respectiv și dacă reclamantul nu are nicio cifră de afaceri pe respectivul teritoriu, acest lucru nu poate să conducă la stabilirea faptului că centrul intereselor sale se află în statul membru respectiv.

113.

Astfel, pentru a stabili centrul intereselor persoanelor juridice, factorii relevanți pot fi activitatea comercială principală sau alte activități profesionale, care la rândul lor vor fi stabilite cel mai exact prin referire la cifra de afaceri sau numărul de clienți sau alte contacte profesionale. Sediul poate fi luat în considerare, ca unul dintre elementele factuale, însă nu izolat. Spre deosebire de persoanele fizice, nu este un lucru neobișnuit ca entitățile juridice să își stabilească sedii sociale fără să existe vreo legătură materială cu teritoriul respectiv.

114.

Considerarea reședinței ca fiind criteriul relevant pare să fie pe deplin justificată pentru reclamanții care sunt persoane fizice și a căror reputație a fost afectată, fără vreo legătură specială cu activitatea lor profesională. Statul membru de reședință al unei astfel de persoane poate fi într‑adevăr locul unde se află structura socială și profesională a acesteia.

115.

În afara acestei situații, nu se poate exclude nici posibilitatea ca o persoană fizică să își stabilească reședința obișnuită într‑un stat membru, în timp ce adevărata viață a acesteia (profesională, personală sau chiar ambele) să fie în alt stat membru.

116.

Acest lucru ne conduce la următoarea observație finală: ar trebui să fie recunoscut în mod clar faptul că, atât în cazul persoanelor fizice, cât și în cel al persoanelor juridice, ar putea exista mai multe centre ale intereselor cu privire la o anumită acțiune. După efectuarea tuturor evaluărilor (factuale și contextuale), este posibil să existe, pur și simplu, mai multe centre ale intereselor cu privire la o anumită acțiune.

117.

Într‑un astfel de caz, reclamantului îi revine sarcina de a alege și de a sesiza instanța din unul dintre statele membre respective. Cu toate acestea, întrucât competența bazată pe centrul intereselor este o competență „deplină”, prin exercitarea acestei opțiuni se va declanșa mecanismul litispendenței, excluzând posibilitatea acționării în instanță în altă parte în timp ce prima acțiune este în curs de soluționare.

118.

Având în vedere cele de mai sus, propunem Curții să răspundă la cea de a doua și la cea de a treia întrebare preliminară după cum urmează: articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că o persoană juridică ale cărei drepturi referitoare la personalitate ar fi fost încălcate prin publicarea de informații pe internet poate, în ceea ce privește întregul prejudiciu care i‑a fost cauzat, să inițieze proceduri în fața instanțelor din statul membru în care se află centrul intereselor respectivei persoane juridice.

Centrul intereselor unei persoane juridice se află în statul membru în care persoana își desfășoară principalele activități profesionale, cu condiția ca presupusele informații prejudiciabile să fie susceptibile să afecteze situația profesională a acesteia.

119.

În ultima parte a acestor concluzii, vom reveni la aspectul ridicat de prima întrebare preliminară: în cazul în care se menține abordarea de tip „mozaic” din Hotărârea Shevill cu privire la competența internațională pentru prejudiciile limitate din punct de vedere teritorial, conferă aceasta instanței naționale competența de a emite un ordin transfrontalier cum este cel solicitat în acțiunea principală? Cu alte cuvinte, în cazul în care competența instanțelor estoniene este limitată la prejudiciul cauzat reclamantei pe teritoriul estonian, pot acestea să emită un ordin de obligare a pârâtului în Suedia să corecteze și să șteargă informațiile prejudiciabile în integralitatea lor?

120.

Ca un punct preliminar, trebuie notat faptul că nu este complet clar dacă măsura corectivă solicitată de reclamantă constituie o măsură provizorie sau un ordin emis ca parte a deciziei asupra fondului. În timp ce prima vizează o soluție provizorie în așteptarea soluționării procedurii pe fond, cea din urmă face parte din decizia definitivă asupra fondului.

121.

Această distincție are consecințe asupra testului care trebuie efectuat în vederea stabilirii competenței internaționale ( 69 ), precum și asupra regimului de recunoaștere și executare a hotărârilor judecătorești ( 70 ).

122.

Cu toate acestea, astfel cum a fost clarificat în ședință, se pare că ordinul solicitat se dorește a fi parte din decizia asupra fondului. Prin urmare, vom presupune că astfel stau lucrurile.

123.

În cazul în care Curtea ar da curs sugestiei noastre cu privire la a doua și la a treia întrebare preliminară, răspunsul la prima întrebare preliminară devine redundant. Întrucât nu ar mai exista o limitare teritorială, după modelul Hotărârii Shevill, a competenței cu privire la despăgubirile solicitate, nu ar exista nici aspectul referitor la disonanța dintre domeniul de aplicare al competenței și măsurile corective solicitate. Cu alte cuvinte, instanța stabilită a fi competentă pentru întreaga acțiune în despăgubire va fi de asemenea competentă să utilizeze întreaga gamă de măsuri corective individuale de care dispune în temeiul legislației naționale, inclusiv ordine.

124.

În cazul în care Curtea consideră totuși oportună menținerea abordării de tip „mozaic” din Hotărârea Shevill, prima întrebare preliminară adresată de instanța de trimitere rămâne deosebit de relevantă. Pentru a acorda Curții tot sprijinul posibil, în cele ce urmează vom prezenta un răspuns concis la această întrebare.

125.

Abordarea de tip „mozaic” din Hotărârea Shevill ridică întrebarea referitoare la modalitatea de adaptare a competenței limitate din punct de vedere teritorial asupra acțiunii în despăgubire la măsura corectivă unitară și, prin natura sa, indivizibilă care este solicitată. Ar fi posibilă limitarea instanței competente în ceea ce privește tipurile de măsuri corective pe care aceasta le poate adopta ulterior stabilirii competenței internaționale a acesteia de a soluționa o acțiune în materie delictuală? Sau, dacă nu, ar fi posibilă limitarea, într‑o oarecare măsură, a sferei sau a extinderii unei astfel de măsuri corective?

126.

Nu considerăm că există vreo posibilitate sau vreun temei juridic pentru a proceda astfel. Dacă, ipotetic vorbind, s‑ar stabili că acțiunea reclamantei este întemeiată și că instanțele estoniene au competență internațională în ceea ce privește prejudiciul cauzat reclamantei în Estonia, considerăm că instanța respectivă va fi de asemenea competentă să emită măsura corectivă solicitată, cu condiția ca o astfel de măsură corectivă să existe în temeiul legislației naționale. Acest lucru se datorează naturii unitare a sursei prejudiciului pretins în prezenta cauză. Există o singură pagină de internet. Aceasta pur și simplu nu poate fi rectificată sau ștearsă doar „proporțional” cu prejudiciul suferit pe un anumit teritoriu.

127.

Pentru a ilustra mai bine acest punct, se poate lua drept exemplu o dispută la nivelul unui cartier. Imaginați‑vă că rezervorul pentru ape uzate al vecinului meu curge. Apa uzată din rezervorul respectiv afectează un număr de locuitori din sat. De asemenea, apa uzată se infiltrează în grădina mea, infectând și, prin urmare, distrugându‑mi îndrăgitele legume bio pe care le‑am cultivat cu greu, însă cu succes. În cazul în care eu sau oricare dintre ceilalți vecini afectați am fi obligați să mergem în instanță, întrucât discuțiile cu vecinul nu au nicio finalitate, am solicita, în mod firesc, obligarea vecinului la repararea rezervorului pentru ape uzate și la oprirea scurgerilor. Acest lucru va fi însă, prin definiție, în beneficiul tuturor. Este dificil de conceput că vecinul va fi obligat să oprească scurgerea numai în procentul care ar corespunde matematic ponderii reprezentate de prejudiciile aduse legumelor mele bio din prejudiciile globale cauzate tuturor locuitorilor satului.

128.

În contextul prezentei cauze, în cazul în care s‑ar stabili că reclamanta își poate formula acțiunea în fața instanțelor estoniene cu privire la prejudiciul care s‑a produs în Estonia, întrebarea devine: competența parțială a acestor instanțe ar fi reflectată și ar putea fi reflectată de asemenea la nivelul competenței parțiale de a emite un ordin? I s‑ar putea solicita pârâtului, în mod rezonabil, să corecteze o parte proporțională din informațiile și comentariile despre care se susține că ar fi prejudiciabile? Dacă da, cum ar urma să fie stabilită partea respectivă? I s‑ar solicita pârâtului să șteargă doar o parte proporțională a informațiilor? Sau doar o parte a comentariilor?

129.

Astfel de considerații mai degrabă absurde indică în mod clar un singur răspuns posibil: dacă o instanță dintr‑un stat membru este competentă să soluționeze acțiunea extracontractuală/delictuală în despăgubiri, aceasta ar trebui să fie îndreptățită de asemenea să se pronunțe cu privire la toate măsurile corective care sunt disponibile în temeiul legislației naționale ( 71 ). Aceasta conduce însă la un alt tip de problemă: dacă toate cele 28 de instanțe potențial competente ar avea de asemenea competență să emită ordine, atunci există probabilitatea să se emită ordine multiple formulate în moduri diferite și adresate pârâtului cu privire la aceeași conduită pe care acesta va trebui să o întreprindă sau de la care va trebui să se abțină.

130.

Astfel cum reiese din analiza din secțiunea B a prezentelor concluzii, acestea și alte aspecte practice ne conduc la recomandarea pe care o facem Curții de a limita competența internațională asupra acțiunilor în materie delictuală legate de internet la două criterii de competență specială. Instanțele naționale competente în temeiul acestor două criterii de competență ar avea ulterior competență deplină atât în ceea ce privește stabilirea și acordarea de despăgubiri, cât și în ceea ce privește oricare alte măsuri corective disponibile acestora în temeiul legislației naționale, inclusiv ordine.

131.

Având în vedere cele de mai sus, propunem Curții să răspundă la a doua și la a treia întrebare preliminară adresate de Riigikohus (Curtea Supremă, Estonia) după cum urmează: