Cauza T‑234/15

(publicată în extras)

Systema Teknolotzis AE - Efarmogon Ilektronikis kai Pliroforikis

împotriva

Comisiei Europene

„Al șaptelea program‑cadru pentru activități de cercetare, de dezvoltare tehnologică și demonstrative (2007-2013) ‑ Acorduri de grant pentru proiectele PlayMancer, Mobiserv și PowerUp ‑ Articolul 299 TFUE ‑ Decizie care constituie titlu executoriu ‑ Acțiune în anulare ‑ Act atacabil ‑ Admisibilitate ‑ Proporționalitate ‑ Obligația de diligență ‑ Obligația de motivare”

Sumar – Hotărârea Tribunalului (Camera a treia) din 4 iulie 2017

1. Acțiune în anulare – Acțiune îndreptată împotriva unei decizii pur confirmative a unei decizii precedente – Inadmisibilitate – Noțiunea „decizie de confirmare”

   (art. 263 TFUE și 272 TFUE)

2. Acțiune în anulare – Acțiune care privește în realitate un litigiu de natură contractuală – Necompetenţa instanței Uniunii – Inadmisibilitate

   (art. 263 TFUE și 272 TFUE)

3. Acțiune în anulare – Acțiune îndreptată împotriva unei decizii care constituie titlu executoriu – Decizie care poate fi atacată în temeiul articolului 263 TFUE – Admisibilitate

   (art. 263 TFUE, 288 TFUE și 299 TFUE)

1.  Un act care se limitează să confirme decizia inițială nu modifică situația persoanei interesate și, prin urmare, nu constituie o decizie împotriva căreia se poate exercita o acțiune în anulare. O acțiune formulată împotriva unui act pur confirmativ al unei alte decizii devenite definitivă este inadmisibilă. Un act este considerat pur confirmativ al unei decizii anterioare dacă nu conține niciun element nou în raport cu decizia anterioară și nu a fost precedat de o reexaminare a situației destinatarului acestei decizii.

   În ceea ce privește o acțiune îndreptată de beneficiarul unui proiect finanțat de Uniune împotriva unei decizii a Comisiei care constituie titlu executoriu în sensul articolului 299 TFUE pentru recuperarea unor sume plătite în mod necuvenit, nu se poate susține în mod valabil că acțiunea este inadmisibilă pentru motivul că decizia menționată constituie o decizie de confirmare în raport cu refuzurile anterioare ale Comisiei de a acorda reclamantei facilități de plată în cadrul executării unui contract încheiat cu această instituție. Astfel, spre deosebire de o decizie care constituie titlu executoriu, aceste refuzuri nu presupun exercitarea unor prerogative de putere publică conferite Comisiei în calitatea sa de autoritate administrativă și nu produc efecte juridice obligatorii care se situează în afara raporturilor contractuale dintre această instituție și reclamantă. Pe de altă parte, nu poate fi vorba despre o evitare a termenului de introducere a unei acțiuni în anulare, întrucât refuzurile în discuție fac parte din raporturile contractuale dintre Comisie și reclamantă și întrucât contestarea drepturilor și a obligațiilor contractuale în fața instanței Uniunii, în temeiul articolului 272 TFUE, nu este supusă aceluiași termen de introducere a acțiunii.

   (a se vedea punctele 84, 94 și 95)

2.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 86 și 87)

3.  În cazul unui contract între un reclamant și una dintre instituțiile Uniunii, instanțele Uniunii nu pot fi sesizate cu o acțiune în temeiul articolului 263 TFUE decât dacă actul atacat urmărește să producă efecte juridice obligatorii care se situează în afara raportului contractual dintre părți și care implică exercitarea unor prerogative de putere publică conferite instituției contractante în calitatea sa de autoritate administrativă.

   O decizie care constituie titlu executoriu în sensul articolului 299 TFUE este un act atacabil în sensul articolului 263 TFUE, din moment ce această decizie se numără, în lipsa unei mențiuni contrare în Tratatul FUE, printre cele prevăzute la articolul 288 TFUE. Temeinicia unei asemenea decizii care constituie titlu executoriu nu poate fi contestată, așadar, decât la instanța care se pronunță asupra acțiunii în anulare, în temeiul articolului 263 TFUE. Această situație se regăsește în special în cazul unei decizii care constituie titlu executoriu, adoptată în scopul recuperării unei creanțe născute dintr‑un contract încheiat de o instituție. Astfel, chiar dacă un contract de acest tip ar permite explicit emiterea unor astfel de decizii, natura juridică a acestora nu ar rămâne definită de contract sau de dreptul național care îi este aplicabil, ci de articolul 299 TFUE.

   (a se vedea punctele 88, 90 și 91)