—

pentru Google Ireland Limited și pentru Google Italy Srl, de M. Siragusa, de S. Valentino și de F. Marini Balestra, avvocati;

—

pentru Associazione Confindustria Radio Televisioni, de C. San Mauro și de G. Rossi, avvocati;

—

pentru Federazione Italiana Editori Giornali (FIEG), de M. Annecchino și de C. Palmieri, avvocati;

—

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de S. Varone, avvocato dello Stato;

—

pentru Comisia Europeană, de V. Di Bucci și de E. Montaguti, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 56 TFUE.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Google Ireland Limited și Google Italy Srl, pe de o parte, și Autorità per le Garanzie nelle Comunicazioni (Autoritatea pentru Garanții în Sectorul Comunicațiilor, denumită în continuare „AGCOM”), pe de altă parte, privind o decizie a acesteia din urmă de a extinde la rețelele de publicitate care negociază spații publicitare pe internet și la societățile cu sediul în străinătate obligația de a prezenta o declarație economică de sistem (denumită în continuare „IES”).

3

Potrivit articolului 94 din Regulamentul de procedură al Curții, intitulat „Cuprinsul cererii de decizie preliminară”:

„Pe lângă textul întrebărilor adresate Curții cu titlu preliminar, cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă:

4

Decreto‑legge n. 63, recante disposizioni urgenti in materia di riordino dei contributi alle imprese editrici, nonché di vendita della stampa quotidiana e periodica e di pubblicità istituzionale (Decretul‑lege nr. 63 de stabilire a unor dispoziții urgente în materie de restructurare a contribuțiilor în favoarea întreprinderilor de editură și de distribuție a presei cotidiene și periodice și de publicitate instituțională) din 18 mai 2012 (denumit în continuare „Decretul‑lege nr. 63/2012”) a modificat articolul 1 alineatul 6 litera a) punctul 5 din legge n. 249, Istituzione dell’Autorita per le garanzie nelle comunicazioni e norme sui sistemi delle telecomunicazioni e radiotelevisivo (Legea nr. 249 de instituire a Autorității pentru Garanții în Sectorul Comunicațiilor și de stabilire a normelor privind sistemele de telecomunicații și de radioteleviziune) din 31 iulie 1997, obligând rețelele de publicitate care negociază difuzarea de publicitate prin instalații de radiodifuziune sau în publicații cotidiene sau periodice, pe internet sau pe alte rețele digitale fixe sau mobile, să se înscrie în registrul operatorilor de comunicații (denumit în continuare „ROC”).

5

În plus, Decretul‑lege nr. 63/2012 a modificat articolul 43 alineatul 10 din Decreto legislativo n. 177 – Testo Unico dei Servizi di Media Audiovisivi e Radiofonici (Decretul legislativ nr. 177 – Textul unic privind serviciile mass‑media audiovizuale și radiofonice), integrând în veniturile globale ale sistemului integrat de comunicații veniturile care provin din publicitatea online și din diferite platforme, în special sub formă directă, inclusiv motoarele de căutare și rețelele sociale și de partajare.

6

Reiese din decizia de trimitere că AGCOM a considerat necesar, având în vedere modificările legislative sus‑menționate, să extindă la rețelele de publicitate care negociază spații publicitare pe internet și la societățile cu sediul în străinătate obligația de a prezenta IES. În consecință, la 25 iunie 2013, AGCOM a adoptat decizia nr. 397/13/CONS, care desemnează, în special, printre operatorii economici supuși obligației de a prezenta IES, rețelele de publicitate care negociază spații pe internet și pe celelalte platforme digitale fixe sau mobile [articolul 2 alineatul 1 litera e)], precum și persoanele care obțin venituri pe teritoriul național, chiar dacă acestea sunt contabilizate în bilanțurile unor societăți cu sediul în străinătate (articolul 3 alineatul 5).

7

În aceeași zi, AGCOM a adus, prin Decizia nr. 398/13/CONS, anumite modificări ROC. Astfel, agențiile de presă de importanță națională, furnizorii de servicii mass‑media audiovizuale sau radiofonice și furnizorii de servicii interactive asociate sau de servicii cu acces condiționat sunt de atunci obligați să se înscrie în ROC, în vederea alinierii acestei categorii de activități cu cea vizată prin decizia nr. 397/13/CONS.

8

Astfel, AGCOM consideră că cele două sisteme de colectare a informațiilor, respectiv IES și ROC, sunt strâns legate și răspund, ambele, necesității de a‑i furniza o informare completă cu privire la operatorii din sectorul comunicațiilor pentru a‑i permite să își exercite atribuțiile.

9

Considerând că decizia nr. 397/13/CONS este nelegală, întrucât extinde obligația de a prezenta IES la întreprinderile de publicitate care își desfășoară activitatea pe internet și care au sediul în străinătate, Google Ireland și Google Italy au introdus o acțiune la instanța de trimitere prin care au solicitat anularea în parte a acesteia. Reclamantele solicită de asemenea instanței de trimitere recunoașterea dreptului lor de a nu fi incluse între persoanele supuse obligației de a prezenta IES.

10

Instanța de trimitere își manifestă îndoielile cu privire la conformitatea cu libera prestare a serviciilor în sensul articolului 56 TFUE a acestei decizii, precum și a anumitor dispoziții relevante din legislația națională.

11

În aceste condiții, Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional Lazio, Italia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 56 TFUE se opune aplicării deciziei nr. 397/13/CONS a AGCOM și a prevederilor relevante din reglementarea națională, astfel cum sunt interpretate de aceeași autoritate, care impun o [IES] complexă (întocmită în mod necesar potrivit normelor de contabilitate italiene) privind serviciile oferite consumatorilor italieni, în vederea protecției concurenței, dar în mod necesar legate de diversele și mai limitatele funcții instituționale, ale aceleiași autorități, de protecție a pluralismului în sectorul avut în vedere, această obligație de declarare revenind unor operatori, deși aceștia nu intră în domeniul de aplicare al legislației naționale care reglementează acest sector [Textul unic privind serviciile mass‑media audiovizuale și radiofonice], mai precis, în speță, unui operator național care prestează numai servicii pentru societatea de drept irlandez aparținând aceluiași grup, precum și societății menționate, respectiv un operator care nu are sediul și nu desfășoară activități cu angajarea de salariați pe teritoriul național; cu alte cuvinte, poate constitui aceasta o măsură care restrânge libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii Europene cu încălcarea articolului 56 TFUE?”

12

În temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când Curtea este în mod vădit necompetentă să judece o cauză sau atunci când o cerere sau o cerere introductivă este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.

13

Este necesar ca în prezenta cauză să se aplice această dispoziție.

14

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, procedura instituită la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe (a se vedea în special Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle, C‑370/12, EU:C:2012:756, punctul 83).

15

Cerințele privind cuprinsul unei cereri de decizie preliminară figurează în mod explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură de care instanța de trimitere este prezumată, în cadrul cooperării instituite la articolul 267 TFUE, că are cunoștință și pe care este obligată să o respecte în cele mai mici detalii (a se vedea Ordonanța din 3 iulie 2014, Talasca, C‑19/14, EU:C:2014:2049, punctul 21, Ordonanța din 12 mai 2016, Security Service și alții, C‑692/15-C‑694/15, EU:C:2016:344, punctul 18, precum și Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C‑614/14, EU:C:2016:514, punctul 18).

16

În plus, Curtea a amintit deja că reiese din cuprinsul punctului 22 din Recomandările în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2012, C 338, p. 1) că o cerere de decizie preliminară trebuie „să fie suficient de completă și să conțină toate informațiile pertinente pentru a permite Curții, precum și subiectelor îndreptățite să depună observații să își facă o idee clară cu privire la cadrul factual și juridic al cauzei principale” (Ordonanța din 3 septembrie 2015, Vivium, C‑250/15, nepublicată, EU:C:2015:569, punctul 12 și jurisprudența citată).

17

Trebuie subliniat în această privință că informațiile furnizate în cererile de decizie preliminară sunt destinate nu numai să permită Curții să dea răspunsuri utile la întrebările adresate de instanța de trimitere, ci și să ofere guvernelor statelor membre, precum și celorlalte persoane interesate posibilitatea de a prezenta observații conform articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Revine Curții atribuția de a se asigura că această posibilitate este prezervată, ținând seama de faptul că, în temeiul dispoziției menționate, părților interesate le sunt notificate numai cererile de decizie preliminară, însoțite de o traducere în limba oficială a fiecărui stat membru, iar nu și dosarul național transmis eventual la Curte de instanța de trimitere (a se vedea în special Hotărârea din 11 iunie 2015, Base Company și Mobistar, C‑1/14, EU:C:2015:378, punctul 48, și Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C‑614/14, EU:C:2016:514, punctul 19).

18

Astfel, dat fiind că cererea de decizie preliminară reprezintă temeiul procedurii în fața Curții, este indispensabil ca instanța națională să explice, în această cerere, cadrul factual și juridic din litigiul principal și să ofere un minim de explicații cu privire la motivele alegerii dispozițiilor de drept al Uniunii a căror interpretare o solicită, precum și cu privire la legătura pe care o stabilește între aceste prevederi și legislația națională aplicabilă în litigiul cu care este sesizată (a se vedea în special Ordonanța din 14 noiembrie 2013, Mlamali, C‑257/13, nepublicată, EU:C:2013:763, punctul 21, și Hotărârea din 10 martie 2016, Safe Interenvíos, C‑235/14, EU:C:2016:154, punctul 115).

19

Comisia, invocând în special jurisprudența potrivit căreia o întrebare preliminară trebuie respinsă ca inadmisibilă atunci când instanța națională nu furnizează Curții elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util (a se vedea în special Hotărârea din 5 martie 2015, Copydan Båndkopi, C‑463/12, EU:C:2015:144, punctul 93), pune în discuție admisibilitatea prezentei cereri de decizie preliminară.

20

Ea arată în observațiile sale scrise că, deși cererea de decizie preliminară face o expunere amplă a argumentelor părților, aceasta din urmă nu descrie suficient de detaliat natura obligațiilor impuse operatorilor economici prin decizia nr. 397/13/CONS, nici economia generală a dispozițiilor naționale de protecție a concurenței și a pluralismului, a căror eficiență ar depinde de respectarea obligației de a prezenta IES.

21

Comisia subliniază în special că numai examinarea legislației naționale relevante ar permite să se înțeleagă sfera, logica și coerența mecanismelor de protecție a concurenței și a pluralismului, care stau la baza colectării datelor în discuție în cauza principală.

22

În această privință, trebuie amintit că, în scopul de a permite Curții să dea un răspuns util instanței de trimitere, o cerere de decizie preliminară trebuie să cuprindă, pe lângă textul întrebărilor preliminare, informațiile enunțate la articolul 94 literele (a)-(c) din Regulamentul de procedură.

23

În ceea ce privește în special cerințele vizate la literele (b) și (c) ale acestui articol privind, pe de o parte, menționarea conținutului dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul, jurisprudența națională pertinentă, precum și, pe de altă parte, expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau la validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și indicarea legăturii pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal, trebuie constatat că informațiile furnizate în acest scop în prezenta cerere de decizie preliminară nu respectă aceste cerințe.

24

Desigur, în temeiul spiritului de cooperare care guvernează relațiile dintre instanțele naționale și Curte în cadrul procedurii preliminare, lipsa anumitor constatări prealabile ale instanței de trimitere nu conduce în mod necesar la inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară dacă, în pofida acestor lacune, Curtea, având în vedere elementele care rezultă din dosar, consideră că este în măsură să ofere un răspuns util instanței de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 ianuarie 2016, CASTA și alții, C‑50/14, EU:C:2016:56, punctul 48, precum și jurisprudența citată). Nu aceasta este însă situația în cauza de față.

25

Astfel, deși cererea de decizie preliminară menționează global cadrul juridic în discuție în litigiul principal, aceasta nu indică dispozițiile aplicabile concret în litigiul principal. În special, cererea de decizie preliminară se limitează în esență să menționeze că decizia nr. 397/13/CONS a fost adoptată de AGCOM în urma unor modificări legislative, prezentate la punctele 4 și 5 din prezenta ordonanță, în vederea extinderii la rețelele de publicitate care negociază spații publicitare pe internet și la societățile al căror sediu este stabilit în străinătate a obligației de prezentare a IES.

26

În această privință, trebuie să se arate că cererea de decizie preliminară nu cuprinde nicio indicație cu privire la obligația uneia dintre reclamantele din cauza principală, respectiv Google Italy, de a prezenta IES. Astfel, potrivit acesteia, reclamanta menționată, care nu își exercită activitatea în sectorul audiovizual sau editorial, se limitează să furnizeze servicii către alți membri ai grupului Google și nu obține venituri din publicitatea de pe internet.

27

În plus, dispozițiile de drept național, astfel cum au fost prezentate în cererea de decizie preliminară, nu privesc decât extinderea obligației de a prezenta IES la operatori economici care negociază spații publicitare pe internet și care au sediul legal în alt stat membru. Astfel, nici obiectul, nici conținutul obligației al cărei domeniu de aplicare a fost extins, respectiv informațiile pe care acești operatori economici sunt obligați, în temeiul IES, să le furnizeze către AGCOM, nu sunt detaliate în această cerere. În special, în aceasta din urmă nu se arată în niciun mod implicațiile care rezultă din formularul pe care l‑a întocmit AGCOM pentru operatorii economici vizați și care enumeră informațiile care trebuie furnizate de aceștia din urmă.

28

În ceea ce privește modalitățile obligației de a prezenta IES, instanța de trimitere se limitează în esență să indice că este vorba despre o declarație „complexă” care privește „servicii oferite consumatorilor italieni” și care „trebuie întocmită în mod necesar potrivit normelor de contabilitate italiene”.

29

Totuși, este esențial ca în cererea de decizie preliminară să se indice conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul, jurisprudența națională pertinentă, în scopul de a se permite persoanelor interesate vizate la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și Curții să aprecieze conformitatea obligației menționate cu dreptul Uniunii, având în vedere în special natura, conținutul și obiectul ei.

30

În prezenta cauză, care are ca obiect un eventual obstacol în calea unei libertăți fundamentale, instanța de trimitere, în lipsa unor indicații precise cu privire la conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță, nu a dat Curții posibilitatea să aprecieze existența și amploarea unui astfel de obstacol și, dacă este cazul, să realizeze în mod util examinarea justificării acestui obstacol, inclusiv, în special, examinarea proporționalității acestuia din urmă.

31

Îndeosebi, în lipsa unor precizări cu privire la obiectul obligațiilor al căror domeniu de aplicare a fost extins prin decizia nr. 397/13/CONS la operatorii economici care negociază spații publicitare pe internet și care au sediul legal într‑un stat membru, altul decât Republica Italiană, Curtea nu este în măsură să examineze o asemenea justificare eventuală și, astfel, să dea un răspuns util instanței de trimitere. În special, deși protecția concurenței și a pluralismului constituie, desigur, motive imperative de interes general care pot justifica obstacole în calea liberei prestări a serviciilor, numai o descriere suficient de detaliată a modului în care acest obiectiv este urmărit prin decizia menționată permite Curții să verifice dacă și în ce măsură aceasta este aptă și necesară pentru realizarea obiectivului de interes general pe care îl urmărește.

32

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se constate, în temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, că prezenta cerere de decizie preliminară este vădit inadmisibilă.

33

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Cererea de decizie preliminară introdusă de Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional Lazio, Italia) prin decizia din 22 aprilie 2015 este vădit inadmisibilă.