—

pentru Asklepios Kliniken Langen‑Seligenstadt GmbH și pentru Asklepios Dienstleistungsgesellschaft mbH, de A. Dziuba și de W. Lipinski, Rechtsanwälte;

—

pentru Ivan Felja și pentru Vittoria Graf, de R. Buschmann, consilier;

—

pentru Regatul Norvegiei, de C. Anker, de C. Rydning și de P. Wennerås, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de T. Maxian Rusche și de M. Kellerbauer, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 3 din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități (JO 2001, L 82, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 20), precum și a articolului 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul unui litigiu între domnul Ivan Felja și doamna Vittoria Graf (denumiți în continuare, împreună, „reclamanții”), pe de o parte, și Asklepios Kliniken Langen‑Seligenstadt GmbH și, respectiv, Asklepios Dienstleistungsgesellschaft mbH (denumite în continuare, împreună, „Asklepios”), pe de altă parte, cu privire la aplicarea unei convenții colective de muncă.

3

Directiva 2001/23 a codificat Directiva 77/187/CEE a Consiliului din 14 februarie 1977 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități (JO 1977, L 61, p. 26), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/50/CE a Consiliului din 29 iunie 1998 (JO 1998, L 201, p. 88) (denumită în continuare „Directiva 77/187”).

4

Articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2001/23 prevede:

„Prezenta directivă se aplică în cazul oricărui transfer al unei întreprinderi, unități sau al unei părți de întreprindere sau de unitate către un alt angajator, ca rezultat al unei cesiuni convenționale sau al unei fuziuni.”

5

Articolul 3 din această directivă prevede:

„(1)   Drepturile și obligațiile cedentului care decurg dintr‑un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului, în cazul unui astfel de transfer, sunt transferate cesionarului.

[…]

(3)   După transfer, cesionarul menține condițiile de muncă convenite printr‑o convenție colectivă, în aceleași condiții aplicabile cedentului în cadrul acelui acord, până la data rezilierii sau expirării convenției colective sau a intrării în vigoare sau a aplicării unei alte convenții colective.

Statele membre pot limita perioada de menținere a condițiilor de muncă, sub rezerva ca această perioadă să nu fie mai mică de un an.

[…]”

6

În Germania, drepturile și obligațiile în cazul transferului unei unități sunt reglementate de articolul 613a din Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil), al cărui alineat (1) are următorul cuprins:

„În cazul unui transfer, prin act juridic, al unei unități sau al unei părți de unitate către un alt proprietar, acesta preia drepturile și obligațiile care decurg din raporturile de muncă existente în momentul transferului. În cazul în care aceste drepturi și obligații sunt reglementate de normele juridice ale unei convenții colective sau de un acord de întreprindere, acestea fac parte integrantă din contractul de muncă dintre noul proprietar și lucrător și nu pot fi modificate în defavoarea acestuia din urmă înaintea expirării unui an de la data transferului. A doua teză nu se aplică atunci când drepturile și obligațiile noului proprietar sunt reglementate de dispozițiile unei alte convenții colective sau de un alt acord de întreprindere. Aceste drepturi și obligații pot fi modificate înaintea termenului de un an prevăzut la a doua teză în cazul în care convenția colectivă sau acordul de întreprindere nu mai sunt în vigoare sau în lipsa unei obligații reciproce de a se conforma cu o altă convenție colectivă a cărei aplicare este convenită între noul proprietar și lucrător.”

7

Reclamanții erau angajați la spitalul din Dreieich‑Lange (Germania), care depindea la data respectivă de o colectivitate teritorială comunală. Domnul Felja ocupa în cadrul acestuia un post de îngrijitor/grădinar din anul 1978, în timp ce doamna Graf era angajată aici în calitate de infirmieră din anul 1986. După cesionarea, în cursul anului 1995, a spitalului de către această colectivitate teritorială comunală către o societate cu răspundere limitată (GmbH), partea de unitate în care erau angajați lucrătorii a fost transferată, în cursul anului 1997, către KLS Facility Management GmbH (denumită în continuare „KLS FM”).

8

Contractele de muncă încheiate între lucrători și KLS FM, care nu făcea parte din nicio organizație patronală care a negociat și a participat la adoptarea unei convenții colective de muncă, conținea o clauză de trimitere „dinamică” în care se preciza că raportul lor de muncă ar fi reglementat, astfel cum era cazul înainte de transfer, de Bundesmanteltarifvertrag für Arbeiter gemeindlicher Verwaltungen und Betriebe (convenția colectivă federală a salariaților din administrații și instituții, denumită în continuare „BMT‑G II”), dar și, în viitor, prin convențiile colective care o completează, o modifică și o înlocuiesc.

9

Ulterior, KLS FM a fost integrată într‑un grup de întreprinderi din sectorul spitalicesc.

10

La 1 iulie 2008, partea de unitate în care erau angajați lucrătorii a fost transferată către o altă societate din acest grup, și anume Asklepios. Asemenea KLS FM, nici pentru Asklepios nu sunt obligatorii, în calitate de membru al unei organizații patronale, nici BMT‑G II, nici Tarifvertrag für den öffentlichen Dienst (convenția colectivă pentru funcția publică, denumită în continuare „TVöD”) care o înlocuiește de la 1 octombrie 2005, nici Tarifvertrag zur Überleitung der Beschäftigten der kommunalen Arbeitgeber in den TVöD und zur Regelung des Übergangsrechts (convenția colectivă privind transferul lucrătorilor colectivităților locale care intră sub incidența TVöD și privind reglementarea dreptului tranzitoriu).

11

Lucrătorii au formulat o acțiune în justiție prin care au solicitat să se constate că, în conformitate cu clauza de trimitere „dinamică” la BMT‑G II care figura în contractele lor de muncă, dispozițiile TVöD și ale convențiilor colective care o completează, precum și cele ale convenției colective privind transferul lucrătorilor colectivităților locale care intră sub incidența TVöD și privind reglementarea dreptului tranzitoriu se aplică raportului lor de muncă, în versiunea acestor dispoziții în vigoare la data depunerii cererii.

12

Asklepios susține că Directiva 2001/23 și articolul 16 din cartă se opun efectului juridic, prevăzut de dreptul național, al unei astfel de aplicări „dinamice” a convențiilor colective pentru funcția publică la care face trimitere contractul de muncă. Potrivit acesteia, după transferul lucrătorilor în cauză la un alt angajator, trebuie să prevaleze un regim de aplicare „statică” a acestor convenții, în sensul că numai condițiile de muncă convenite în contractul de muncă încheiat cu angajatorul cedent, întemeiate pe convențiile colective vizate de contractul respectiv, pot fi opuse angajatorului cesionar.

13

Instanțele judecătorești inferioare au admis acțiunile formulate de lucrători, iar instanța de trimitere a fost sesizată cu recurs de către Asklepios.

14

În aceste condiții, Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

15

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 3 din Directiva 2001/23 coroborat cu articolul 16 din cartă trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui transfer de unitate, menținerea drepturilor și obligațiilor rezultate pentru cedent dintr‑un contract de muncă se extinde la clauza, cu privire la care cedentul și lucrătorul au convenit în temeiul principiului autonomiei de voință, potrivit căreia raportul lor de muncă este reglementat nu doar de convenția colectivă în vigoare la data transferului, ci și de convenții ulterioare acestui transfer și care o completează, o modifică sau o înlocuiesc, întrucât dreptul național prevede, în favoarea cesionarului, posibilități de adaptare atât pe cale convențională, cât și unilateral.

16

De la bun început, trebuie arătat că un contract de muncă poate face trimitere, prin intermediul unor clauze contractuale, la alte instrumente juridice, în special la convenții colective de muncă. Asemenea clauze pot astfel conține o trimitere fie, precum clauzele de trimitere „statice”, numai la drepturile și obligațiile stabilite prin textul convenției colective în vigoare la data transferului de întreprindere, fie, precum clauzele de trimitere „dinamice” în discuție în litigiul principal, și la evoluțiile convenționale viitoare, care determină o modificare a acestor drepturi și obligații.

17

În această privință, Curtea a precizat, în ipoteza unei clauze contractuale de natură „statică” și în contextul Directivei 77/187, că nu reiese nicidecum din termenii acesteia din urmă că legiuitorul Uniunii a intenționat să îl oblige pe cesionar prin alte convenții colective decât cea în vigoare la data transferului și, în consecință, să impună modificarea ulterioară a condițiilor de muncă prin aplicarea unei noi convenții colective de muncă încheiate după transfer (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2006, Werhof, C‑499/04, EU:C:2006:168, punctul 29).

18

Astfel, obiectivul urmărit de Directiva 77/187 se limita la menținerea drepturilor și obligațiilor lucrătorilor în vigoare la data transferului, iar nu la protejarea unor simple expectative și, prin urmare, a beneficiilor ipotetice care decurg din evoluțiile viitoare ale convențiilor colective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2006, Werhof, C‑499/04, EU:C:2006:168, punctul 29).

19

Deși, din jurisprudența Curții menționată la punctul precedent din prezenta hotărâre, rezultă că articolul 3 din Directiva 2001/23 trebuie interpretat în sensul că nu impune o concepție „dinamică” a unei clauze „statice”, Curtea a amintit de asemenea că un contract se caracterizează prin principiul autonomiei de voință, potrivit căruia părțile sunt libere să își asume obligații reciproce (Hotărârea din 9 martie 2006, Werhof, C‑499/04, EU:C:2006:168, punctul 23).

20

Or, nu reiese nicidecum din termenii Directivei 2001/23 și în special din articolul 3 din aceasta că legiuitorul Uniunii a intenționat să deroge de la principiul menționat. Rezultă că Directiva 2001/23, în special articolul 3 din aceasta, nu trebuie interpretată în sensul că urmărește să împiedice, în orice caz, o clauză contractuală de natură „dinamică” să își producă efectele.

21

În consecință, deși cedentul și lucrătorii au convenit în mod liber cu privire la o clauză contractuală de natură „dinamică” și deși aceasta era în vigoare la data transferului, Directiva 2001/23, în special articolul 3 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că prevede, în principiu, că această obligație care decurge dintr‑un contract de muncă este transferată cesionarului.

22

Cu toate acestea, Curtea a subliniat, în ipoteza unei clauze contractuale de natură „dinamică”, că Directiva 2001/23 nu urmărește numai protejarea intereselor lucrătorilor, ci înțelege să asigure un just echilibru între interesele acestora din urmă și cele ale cesionarului. De aici rezultă în special că cesionarul trebuie să fie în măsură să efectueze, ulterior datei transferului, ajustările și adaptările necesare continuării activității sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2013, Alemo‑Herron și alții, C‑426/11, EU:C:2013:521, punctul 25, și Hotărârea din 11 septembrie 2014, Österreichischer Gewerkschaftsbund, C‑328/13, EU:C:2014:2197, punctul 29).

23

Mai exact, articolul 3 din Directiva 2001/23, interpretat în lumina libertății de a desfășura o activitate comercială, implică faptul că cesionarul trebuie să aibă posibilitatea de a‑și valorifica în mod eficient interesele într‑un proces contractual la care participă și să negocieze elementele care determină evoluția condițiilor de muncă ale angajaților săi în vederea viitoarei sale activități economice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2013, Alemo‑Herron și alții, C‑426/11, EU:C:2013:521, punctul 33).

24

În speță, reiese din decizia de trimitere și în special din însuși modul de redactare a întrebărilor preliminare că legislația națională în discuție în litigiul principal prevede, în favoarea cesionarului, posibilități de a adapta, ulterior transferului, pe cale convențională sau unilateral, condițiile de muncă existente la data transferului.

25

Astfel, trebuie să se considere că legislația națională în discuție în litigiul principal îndeplinește cerințele care decurg din jurisprudența menționată la punctul 23 din prezenta hotărâre.

26

Dat fiind că jurisprudența menționată ia în considerare articolul 16 din cartă, nu mai este necesar să se examineze compatibilitatea cu aceasta a legislației naționale în discuție în litigiul principal.

27

Desigur, Asklepios pare să conteste existența sau eficacitatea posibilităților de adaptare în discuție. Totuși, este suficient să se precizeze, în această privință, că nu revine Curții sarcina de a se pronunța cu privire la acest aspect.

28

Astfel, instanța de trimitere este singura competentă să aprecieze faptele și să interpreteze legislația națională (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 4 februarie 2016, Ince, C‑336/14, EU:C:2016:72, punctul 88).

29

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 3 din Directiva 2001/23 coroborat cu articolul 16 din cartă trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui transfer de unitate, menținerea drepturilor și obligațiilor rezultate pentru cedent dintr‑un contract de muncă se extinde la clauza, cu privire la care cedentul și lucrătorul au convenit în temeiul principiului autonomiei de voință, potrivit căreia raportul lor de muncă este reglementat nu doar de convenția colectivă în vigoare la data transferului, ci și de convenții ulterioare acestui transfer și care o completează, o modifică sau o înlocuiesc, în măsura în care dreptul național prevede, în favoarea cesionarului, posibilități de adaptare atât pe cale convențională, cât și unilateral.

30

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Articolul 3 din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități coroborat cu articolul 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui transfer de unitate, menținerea drepturilor și obligațiilor rezultate pentru cedent dintr‑un contract de muncă se extinde la clauza, cu privire la care cedentul și lucrătorul au convenit în temeiul principiului autonomiei de voință, potrivit căreia raportul lor de muncă este reglementat nu doar de convenția colectivă în vigoare la data transferului, ci și de convenții ulterioare acestui transfer și care o completează, o modifică sau o înlocuiesc, în măsura în care dreptul național prevede, în favoarea cesionarului, posibilități de adaptare atât pe cale convențională, cât și unilateral.