1

Prin recursul formulat, Central Bank of Iran (Banca Centrală a Iranului) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 25 martie 2015 (T‑563/12, EU:T:2015:187, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care i s‑a respins acțiunea având ca obiect anularea, pe de o parte, a Deciziei 2012/635/PESC a Consiliului din 15 octombrie 2012 de modificare a Deciziei 2010/413/PESC a Consiliului privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 282, p. 58), și, pe de altă parte, a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 945/2012 al Consiliului din 15 octombrie 2012 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 267/2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 282, p. 16, denumite în continuare, împreună, „actele în litigiu”), în măsura în care aceste acte o privesc.

2

La 26 iulie 2010, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Decizia 2010/413/PESC privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Poziției comune 2007/140/PESC (JO L 195, p. 39), care, în anexa II, enumeră persoanele și entitățile – altele decât cele desemnate de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite sau de Comitetul pentru Sancțiuni creat prin Rezoluția 1737 (2006) [RCSONU 1737 (2006)], menționate în anexa I la această decizie – ale căror active sunt înghețate.

3

La 23 ianuarie 2012, Consiliul a adoptat Decizia 2012/35/PESC de modificare a Deciziei 2010/413 (JO L 19, p. 22). Potrivit considerentului (13) al acestei decizii, „[r]estricțiile privind admiterea și înghețarea fondurilor și resurselor economice ar trebui aplicate unui număr suplimentar de persoane și entități care oferă sprijin guvernului Iranului permițându‑i să continue activitățile sale nucleare sensibile cu risc de proliferare sau perfecționarea vectorilor de transport a armamentelor nucleare, în special persoanele și entitățile care oferă sprijin financiar, logistic sau material guvernului Iranului”.

4

Articolul 1 punctul 7 litera (a) punctul (ii) din Decizia 2012/35 a adăugat la articolul 20 alineatul (1) din Decizia 2010/413 următoarea literă, prevăzând înghețarea fondurilor aparținând persoanelor și entităților desemnate în continuare:

5

Articolul 1 punctul 8 litera (a) din Decizia 2012/635 a modificat articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413, care prevede astfel că vor face obiectul unor măsuri restrictive:

6

Prin Decizia 2012/35, numele recurentei a fost inclus în lista care figurează în anexa II la Decizia 2010/413, pentru motivul că era implicată în activități de eludare a sancțiunilor. Pentru același motiv, numele recurentei a fost inclus în lista care figurează în anexa VIII la Regulamentul (UE) nr. 961/2010 al Consiliului din 25 octombrie 2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 423/2007 (JO L 281, p. 1) prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 54/2012 al Consiliului din 23 ianuarie 2012 privind punerea în aplicare a Regulamentului nr. 961/2010 (JO L 19, p. 1).

7

Prin Decizia 2012/635, motivul includerii a fost completat cu următoarea mențiune:

„Acordă sprijin financiar guvernului Iranului.”

8

Consiliul a adoptat, la 23 martie 2012, Regulamentul (UE) nr. 267/2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului nr. 961/2010 (JO L 88, p. 1). Articolul 23 alineatul (2) din acest regulament prevede înghețarea fondurilor persoanelor, ale entităților și ale organismelor enumerate în anexa IX la acesta, care au fost identificate ca:

9

Prin Regulamentul nr. 945/2012, motivul includerii numelui recurentei în lista care figurează în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012 a fost completat cu următoarea mențiune:

„Acordă sprijin financiar guvernului Iranului.”

10

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 26 decembrie 2012, Central Bank of Iran a introdus o acțiune în anularea actelor în litigiu, în măsura în care acestea au menținut, după reexaminare, numele său pe listele entităților vizate de măsuri restrictive.

11

În susținerea acțiunii sale, Central Bank of Iran a invocat patru motive. Primul motiv era întemeiat pe o eroare de apreciere, al doilea motiv, pe încălcarea obligației de motivare, al treilea motiv privea încălcarea principiului respectării dreptului la apărare și a dreptului la un control jurisdicțional efectiv și, în sfârșit, al patrulea motiv se referea la încălcarea principiului proporționalității și la încălcarea drepturilor fundamentale ale reclamantei, în special a dreptului la protecția proprietății și a reputației sale.

12

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea în totalitate.

13

Central Bank of Iran solicită Curții:

14

Consiliul solicită Curții:

15

În susținerea recursului formulat, Central Bank of Iran invocă patru motive. Primul motiv este întemeiat pe o eroare care ar fi fost săvârșită de Tribunal atunci când a considerat că Consiliul a concluzionat în mod corect că recurenta acorda „sprijin financiar” guvernului iranian. Al doilea motiv se referă la o presupusă eroare de drept a Tribunalului în aprecierea obligației de motivare a Consiliului. Al treilea motiv este întemeiat pe pretinsa încălcare a principiului respectării dreptului la apărare și, în sfârșit, al patrulea motiv privește pretinsa încălcare a principiului proporționalității și a drepturilor fundamentale ale recurentei, în special a dreptului la protecția proprietății și a reputației sale.

16

Este necesar să se examineze mai întâi cel de al doilea motiv, apoi cel de al treilea, urmate de primul și de cel de al patrulea motiv.

17

La punctele 53-58 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit jurisprudența referitoare la obligația de motivare a actelor Uniunii. În continuare, la punctul 59 și următoarele din această hotărâre, el a examinat motivele cuprinse în actele în litigiu sub aspectul criteriilor de includere prevăzute la articolul 23 alineatul (2) literele (a), (b) și (d) din Regulamentul nr. 267/2012 și la articolul 20 alineatul (1) literele (b) și (c) din Decizia 2010/413, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2012/635.

18

La punctul 74 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat „că caracterul suficient al motivării actelor [în litigiu] poate fi apreciat doar în ceea ce privește criteriul asistenței pentru eludarea măsurilor restrictive și cel al sprijinului acordat guvernului iranian, la care Consiliul se referă în mod implicit, însă necesar, în actele menționate”. Cu toate acestea, la punctul 75 din această hotărâre, el a considerat că, în măsura în care actele în litigiu erau întemeiate pe criteriul asistenței pentru eludarea măsurilor restrictive, motivarea constând în menționarea faptului că recurenta fusese „implicată în activități de eludare a sancțiunilor” era insuficientă, întrucât această motivare apărea ca o simplă reluare a criteriului însuși și nu conținea niciun element care să specifice motivele pentru care acest criteriu era aplicabil recurentei. Pe de altă parte, Tribunalul a apreciat la punctul 79 din hotărârea atacată că o motivare implicită nu putea fi luată în considerare pentru a compensa insuficiența motivării explicite în ceea ce privește asistența pentru eludarea măsurilor restrictive.

19

Examinând criteriul sprijinului acordat guvernului iranian, Tribunalul a statuat la punctele 84 și 85 din hotărârea atacată că motivarea potrivit căreia recurenta „acordă sprijin financiar guvernului iranian” era suficientă pentru îndeplinirea obligației de motivare a Consiliului, întrucât recurenta era în măsură să înțeleagă că Consiliul se referea la serviciile financiare pe care ea le furniza, ca bancă centrală a Republicii Islamice Iran, guvernului iranian. Tribunalul s‑a bazat pe înscrisurile prezentate de recurentă și în special pe mărturia viceguvernatorului pentru probleme de schimb valutar al acestei bănci, anexată de recurentă cererii sale, potrivit căreia aceasta furnizează servicii guvernului, care este unul dintre clienții săi. Tribunalul a făcut de asemenea referire la articolele 12 și 13 din Legea monetară și financiară iraniană, care prevăd unele dintre funcțiile și unele dintre puterile recurentei, în calitatea sa de bancă centrală a Republicii Islamice Iran.

20

Prin intermediul celui de al doilea motiv, Central Bank of Iran arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că Consiliul și‑a respectat obligația de motivare prevăzută la articolul 296 TFUE.

21

Ea critică în special punctele 84 și 85 din hotărârea atacată, în care Tribunalul a statuat că recurenta era în măsură să înțeleagă că Consiliul se referea la serviciile financiare pe care ea le furniza guvernului iranian în calitatea sa de bancă centrală și că nu era necesar să se precizeze aceste funcții și aceste puteri, „în măsura în care acestea sunt stabilite prin dispozițiile legislative accesibile în mod public care, prin urmare, pot fi prezumate ca fiind cunoscute de toți”.

22

Central Bank of Iran susține că existența Legii monetare și financiare iraniene, care prevede funcțiile și puterile sale, ca bancă centrală a Republicii Islamice Iran, nu clarifica ce înțelegea Consiliul prin „sprijin financiar” în motivarea actelor în litigiu. Recurenta nu era în măsură să stabilească dacă Consiliul considera că ea furniza guvernului fonduri considerabile sau dacă Consiliul se baza pe faptul că ea reglementa politica monetară sau deținea conturi al căror titular era guvernul iranian și presta alte servicii de bancă centrală de această natură. Susține că îi revenea Consiliului sarcina de a menționa cu precizie serviciile pe care le considera ca având importanța calitativă sau cantitativă necesară pentru a intra sub incidența noțiunii „sprijin [acordat] guvernului Iranului”, în sensul articolului 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012 (Hotărârea din 16 iulie 2014, National Iranian Oil Company/Consiliul, T‑578/12, EU:T:2014:678, punctul 119), ceea ce acesta nu a făcut. Consiliul nu a invocat sub nicio formă articolele 12 și 13 din Legea monetară și financiară iraniană atunci când a luat decizia de a menține recurenta pe listele persoanelor supuse unor măsuri restrictive, astfel încât funcțiile recurentei prevăzute de Legea monetară și financiară iraniană constituiau un nou motiv care nu apărea în actele în litigiu.

23

Consiliul contestă argumentele Central Bank of Iran.

24

După cum a amintit Tribunalul îndeosebi la punctele 53-58 din hotărârea atacată, caracterul suficient al motivării unui act trebuie apreciat în raport cu contextul acestui act, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă, astfel încât un act cauzator de prejudicii este suficient motivat atunci când intervine într‑un context cunoscut de persoana interesată, care îi permite acesteia să înțeleagă semnificația măsurii luate în privința sa (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Consiliul/Bamba, C‑417/11 P, EU:C:2012:718, punctele 53 și 54).

25

Prin urmare, fără a săvârși o eroare de drept, făcând referire la dispozițiile legislative accesibile în mod public, Tribunalul a considerat la punctul 85 din hotărârea atacată că motivarea actelor în litigiu prin care Consiliul a arătat că recurenta „acord[a] sprijin financiar guvernului iranian” trimitea, în mod implicit, dar necesar, la funcțiile și la puterile acesteia, ca bancă centrală a Republicii Islamice Iran, astfel cum acestea sunt definite în capitolul 2 din partea a II‑a a Legii monetare și financiare iraniene, în special la articolele 12 și 13 din aceasta.

26

Prin urmare, Tribunalul a statuat în mod întemeiat la punctul 86 din hotărârea atacată că „Consiliul nu era obligat să furnizeze o motivare explicită cu privire la serviciile financiare și, astfel, la resursele sau la facilitățile financiare pe care reclamanta le‑ar fi furnizat guvernului iranian”.

27

În consecință, al doilea motiv nu este fondat.

28

După ce a amintit, la punctele 92-94 din hotărârea atacată, jurisprudența referitoare la respectarea dreptului la apărare, Tribunalul a constatat la punctele 95 și 98 din această hotărâre că, la 2 august 2012, Consiliul comunicase individual recurentei motivarea actelor în litigiu, în care menționase că aceasta „acord[a] sprijin financiar guvernului iranian” și că recurenta a putut contesta această motivare și elementele care stăteau la baza sa înainte de adoptarea actelor respective.

29

La punctul 97 din hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat că „nu era nevoie, în speță, ca Consiliul să comunice reclamantei mijloacele de probă scrise pe care se întemeia această motivare, în măsura în care aceste înscrisuri, care aveau ca obiect serviciile financiare furnizate în mod precis de reclamantă guvernului iranian, ca bancă centrală a Republicii Islamice Iran, puteau fi prezumate ca fiind cunoscute de toți și incluse în mod implicit în motivarea actelor [în litigiu] în ceea ce privește criteriul sprijinului acordat guvernului iranian”. În consecință, Tribunalul a statuat la punctul 99 din hotărârea atacată că „dreptul la apărare al reclamantei, precum și dreptul acesteia la un control jurisdicțional efectiv [fuseseră] respectate”.

30

Prin intermediul celui de al treilea motiv, Central Bank of Iran susține că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a apreciat că dreptul său la apărare fusese respectat. Ea arată că Consiliul nu i‑a comunicat niciun element de probă înainte de adoptarea actelor în litigiu referitoare la decizia acestuia de a o menține pe listele entităților supuse unor măsuri restrictive. Tribunalul ar fi statuat în mod eronat că Consiliul putea completa motivele menținerii includerii recurentei pe listele în cauză, luând în considerare factori ce reies din dispozițiile Legii monetare și financiare iraniene, care în mod evident nu erau prevăzuți în motivele actelor în litigiu și nu fuseseră comunicați recurentei înaintea adoptării acestor acte. Recurenta nu a avut cunoștință despre argumentele invocate în privința sa și nu a fost în măsură să prezinte mijloace de apărare adecvate. Doar în cursul ședinței reclamanta ar fi avut posibilitatea, pentru prima dată, să răspundă afirmației potrivit căreia ar fi furnizat fonduri guvernului iranian.

31

Consiliul contestă argumentele Central Bank of Iran.

32

Astfel cum a statuat deja Curtea în cazul unei decizii inițiale de înghețare a fondurilor, Consiliul nu are obligația de a comunica în prealabil persoanei sau entității în cauză motivele pe care această instituție intenționează să întemeieze includerea în listă a numelui persoanei sau al entității respective, în timp ce adoptarea unei decizii ulterioare prin care numele acestei persoane sau entități este menținut trebuie, în principiu, să fie precedată de o comunicare a elementelor incriminatoare reținute, precum și de posibilitatea oferită persoanei sau entității menționate de a fi ascultată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, Franța/People’s Mojahedin Organization of Iran, C‑27/09 P, EU:C:2011:853, punctele 61 și 62).

33

În consecință, cu ocazia adoptării unei decizii prin care menține numele unei persoane sau al unei entități pe o listă cu persoane sau cu entități vizate de măsuri restrictive, Consiliul trebuie să respecte dreptul acestei persoane sau al acestei entități de a fi ascultată în prealabil atunci când reține în privința sa, în decizia de menținere a includerii în listă a numelui său, elemente noi, mai precis, elemente care nu figurau în decizia inițială de includere a numelui său în această listă (Hotărârea din 18 iunie 2015, Ipatau/Consiliul, C‑535/14 P, EU:C:2015:407, punctul 26).

34

La punctul 94 din hotărârea atacată, Tribunalul a reamintit această jurisprudență, fără a săvârși o eroare de drept.

35

În continuare, el a constatat la punctele 95 și 98 din hotărârea menționată că, la 2 august 2012, Consiliul a comunicat Central Bank of Iran noul motiv potrivit căruia aceasta „acord[a] sprijin financiar guvernului Iranului” și că, la 7 octombrie 2012, Central Bank of Iran a contestat acest motiv.

36

Contrar celor susținute de recurentă, lipsa comunicării de către Consiliu a elementelor pe baza cărora acesta considera că Central Bank of Iran acorda sprijin financiar guvernului Iranului nu a fost de natură să aducă atingere dreptului la apărare al acestei bănci.

37

Astfel, după cum reiese de la punctele 25 și 26 din prezenta hotărâre, rolul recurentei, în calitatea sa de bancă centrală a Republicii Islamice Iran, și dispozițiile legislative care o privesc au putut fi considerate ca reprezentând un context cunoscut recurentei, astfel încât Tribunalul a putut să aprecieze în mod întemeiat că Consiliul nu era obligat să furnizeze o motivare explicită cu privire la serviciile financiare și, prin urmare, la resursele sau la facilitățile financiare pe care recurenta le‑ar fi furnizat guvernului Iranului.

38

În aceste condiții, fără a încălca dreptul la apărare al recurentei, fiind vorba de elemente cunoscute de aceasta, Tribunalul a statuat că Consiliul nu era obligat să furnizeze documente sau elemente de probă în această privință.

39

În consecință, al treilea motiv nu este fondat.

40

Tribunalul a considerat la punctul 103 din hotărârea atacată că era necesar să se aprecieze legalitatea actelor menționate prin prisma motivării actelor în litigiu, potrivit căreia recurenta „acord[a] sprijin financiar guvernului Iranului”. La punctul 104 din această hotărâre, Tribunalul a considerat că se putea ține seama, în vederea aprecierii temeiniciei acestei motivări, de funcțiile și de puterile recurentei, în calitate de bancă centrală a Republicii Islamice Iran, astfel cum sunt definite la articolele 12 și 13 din Legea monetară și financiară iraniană. După examinarea acestor dispoziții, Tribunalul a statuat la punctul 108 din hotărârea menționată că „[era] evident că reclamanta [furniza] guvernului Iranului servicii financiare care, având în vedere importanța lor cantitativă și calitativă, [puteau] favoriza proliferarea nucleară, furnizând acestui guvern un sprijin, sub formă de resurse sau de facilități de ordin material, financiar și logistic, care îi permite să continue proliferarea respectivă”. Prin urmare, la punctul 111 din aceeași hotărâre, Tribunalul a considerat că Consiliul nu săvârșise nicio eroare de apreciere.

41

Prin intermediul primului motiv formulat, Central Bank of Iran susține că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a considerat că Consiliul examinase în mod corect aspectul dacă era îndeplinit vreunul dintre criteriile de includere în listele din actele în litigiu. În urma analizării articolelor 12 și 13 din Legea monetară și financiară iraniană, ea arată că serviciile pe care le furnizează în calitatea sa de bancă centrală, cum ar fi administrarea conturilor și operațiunile de compensare, nu constituie „sprijin financiar” acordat guvernului Iranului, în sensul articolului 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012, mai precis un sprijin financiar de o asemenea importanța calitativă și cantitativă încât să permită guvernului Iranului să continue un program nuclear (Hotărârea din 16 iulie 2014, National Iranian Oil Company/Consiliul, T‑578/12, EU:T:2014:678, punctul 119).

42

Consiliul contestă argumentele recurentei.

43

Trebuie amintit că criteriul „sprijin[ului acordat] guvernului Iranului” care figurează la articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2012/635, și la articolul 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012 se referă la un sprijin care poate fi material, logistic sau financiar (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 martie 2016, National Iranian Oil Company/Consiliul, C‑440/14 P, EU:C:2016:128, punctul 79).

44

Obiectivul adăugării acestui criteriu era acela de a cuprinde activități proprii persoanei sau entității în cauză și care, chiar dacă nu au, ca atare, nicio legătură directă sau indirectă cu proliferarea nucleară, o pot totuși favoriza, furnizând guvernului Iranului resurse sau facilități de ordin material, financiar sau logistic care îi permit să își continue activitățile de proliferare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 martie 2016, National Iranian Oil Company/Consiliul, C‑440/14 P, EU:C:2016:128, punctele 80 și 81).

45

După cum a statuat Tribunalul la punctul 108 din hotărârea atacată, recurenta furniza guvernului Iranului servicii financiare care, având în vedere importanța lor cantitativă și calitativă, puteau favoriza proliferarea nucleară, furnizând acestui guvern un sprijin, sub formă de resurse sau de facilități de ordin material, financiar și logistic, care îi permite să continue proliferarea respectivă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 1 martie 2016, National Iranian Oil Company/Consiliul, C‑440/14 P, EU:C:2016:128, punctul 83). Astfel, servicii precum administrarea conturilor, executarea și încheierea tranzacțiilor financiare sau cumpărarea și vânzarea de obligațiuni constituie o susținere în același timp materială, logistică și financiară a acestui stat și, pe cale de consecință, un sprijin acordat guvernului acestui stat.

46

Prin urmare, Tribunalul a arătat în mod întemeiat la punctul 109 din hotărârea atacată că este irelevant că recurenta a contestat punerea propriilor resurse financiare la dispoziția guvernului Iranului, din moment ce ea oricum a recunoscut că i‑a furnizat acestuia serviciile pe care orice bancă centrală a unui stat le furnizează guvernului statului respectiv.

47

Prin urmare, fără a săvârși vreo eroare de drept, Tribunalul a statuat la punctul 110 din hotărârea atacată că Consiliul era îndreptățit să concluzioneze că recurenta „acord[a] sprijin financiar guvernului Iranului”, astfel încât criteriul enunțat la articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2012/635, și la articolul 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012 era, în speță, îndeplinit.

48

În consecință, primul motiv de recurs nu este fondat.

49

La punctul 119 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că inconvenientele cauzate recurentei prin actele în litigiu nu sunt disproporționate în raport cu importanța menținerii păcii și a securității internaționale, care este obiectivul urmărit de aceste acte. Pe de altă parte, el a arătat, la același punct, că actele în litigiu nu privesc decât o parte din activele recurentei, că există posibilități de deblocare a fondurilor în anumite împrejurări și că Consiliul nu susține că recurenta este implicată ea însăși în proliferarea nucleară.

50

Prin intermediul celui de al patrulea motiv, Central Bank of Iran susține că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a respins motivul formulat de recurentă, potrivit căruia Consiliul a încălcat, fără justificare sau în mod disproporționat, drepturile fundamentale ale recurentei, inclusiv dreptul acesteia la protecția proprietății și a reputației sale. Ea arată că Tribunalul nu a procedat la o examinare adecvată a problemei dacă aplicarea acestor măsuri restrictive față de Central Bank of Iran constituia o ingerință nelegală și disproporționată în drepturile fundamentale ale recurentei constând în dreptul de proprietate și în dreptul la reputație. Tribunalul ar fi trebuit să statueze că măsurile erau disproporționate în raport cu obiectivele urmărite.

51

Central Bank of Iran critică în special punctul 119 din hotărârea atacată. Ea subliniază că Tribunalul nu a luat suficient în considerare consecințele negative ale măsurilor restrictive asupra vieții economice a țării și a poporului iranian. Pe de altă parte, ea arată că serviciile pe care le furnizează nu au nicio legătură cu capacitatea guvernului Iranului de a continua un program nuclear și că abordarea Tribunalului ar permite adoptarea unor măsuri restrictive cu privire la mii de contribuabili sau de prestatori de servicii. În sfârșit, decizia Consiliului de a include și de a menține recurenta în listele entităților care fac obiectul unor măsuri restrictive ar fi contrară diverselor declarații publice care au fost făcute de instituțiile europene, în special concluziilor Consiliului privind Iranul din 23 ianuarie 2012, în care Consiliul menționează că „măsurile restrictive aprobate astăzi vizează combaterea finanțării programului nuclear al Iranului de către regimul iranian și nu sunt îndreptate împotriva poporului iranian”.

52

Consiliul contestă argumentele recurentei.

53

Este necesar să se constate că, pentru a verifica dacă exista o încălcare a principiului proporționalității, Tribunalul a luat în considerare, la punctul 117 din hotărârea atacată, obiectivul de interes general urmărit de actele în litigiu. La punctul 118 din această hotărâre, el a recunoscut că aceste acte cauzau recurentei un prejudiciu prin faptul că aduceau atingere dreptului său de proprietate și reputației sale. Cu toate acestea, Tribunalul a ținut seama, la punctul 119 din hotărârea menționată, de obiectivul de menținere a păcii și a securității internaționale, arătând că actele în litigiu nu priveau decât o parte din activele recurentei, că existau posibilități de deblocare a fondurilor în anumite împrejurări și că Consiliul nu susținea că recurenta însăși ar fi implicată în proliferarea nucleară.

54

În lumina acestor elemente, Tribunalul a respins în mod justificat motivul întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității și pe încălcarea drepturilor fundamentale ale reclamantei, în special a dreptului la protecția proprietății și a reputației sale.

55

Prin urmare, al patrulea motiv trebuie respins.

56

Întrucât toate cele patru motive de recurs au fost declarate nefondate, este necesar să se respingă recursul.

57

În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

58

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

59

Întrucât Consiliul a solicitat obligarea Central Bank of Iran la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și pe cele efectuate de Consiliu.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară și hotărăște: