Cauzele conexate C‑184/15 și C‑197/15
Florentina Martínez Andrés
împotriva
Servicio Vasco de Salud
și
Juan Carlos Castrejana López
împotriva
Ayuntamiento de Vitoria
(cereri de decizie preliminară formulate de
Tribunal Superior de Justicia del País Vasco)
„Trimitere preliminară — Politica socială — Directiva 1999/70/CE — Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP — Clauzele 5 și 8 — Folosirea contractelor de muncă pe durată determinată succesive — Măsuri de prevenire a recurgerii abuzive la contractele sau la raporturile de muncă pe durată determinată succesive — Sancțiuni — Recalificarea raportului de muncă pe durată determinată în «contract de muncă pe durată determinată nepermanent» — Principiul efectivității”
Sumar – Hotărârea Curții (Camera a zecea) din 14 septembrie 2016
Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Măsuri de prevenire a folosirii abuzive a contractelor de muncă pe durată determinată succesive – Personal angajat de administrație – Reglementare națională care prevede, în cazul unei asemenea folosiri abuzive, un drept la menținerea raportului de muncă numai pentru persoanele supuse normelor dreptului muncii – Refuzul de a acorda un asemenea drept personalului angajat în temeiul dreptului administrativ – Inadmisibilitate – Excepție – Existența unei măsuri eficace pentru sancționarea unor asemenea abuzuri în privința acestui personal – Verificare de către instanța națională
(Directiva 1999/70 a Consiliului, anexă, clauza 3 punctul 1 și clauza 5 punctul 1)
Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Proceduri prin care se urmărește asigurarea respectării obligațiilor care decurg din directiva menționată – Principiul efectivității – Reglementare națională care obligă lucrătorul pe durată determinată să intenteze o nouă acțiune în vederea stabilirii sancțiunii adecvate după constatarea, de către o autoritate judiciară, a caracterului abuziv al unei recurgeri la contracte pe durată determinată – Inadmisibilitate în cazul unor inconveniente procedurale, cauzate de reglementarea respectivă, de natură să facă excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii – Respectarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă – Verificare de către instanța de trimitere
(Directiva 1999/70 a Consiliului, anexă)
Clauza 5 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, anexat la Directiva 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, trebuie interpretată în sensul că se opune ca o reglementare națională să fie aplicată de instanțele naționale ale statului membru în cauză astfel încât, în cazul folosirii abuzive a contractelor de muncă pe durată determinată succesive, se acordă persoanelor angajate de administrație, prin intermediul unui contract de muncă supus normelor dreptului muncii, un drept la menținerea raportului de muncă, însă acest drept nu este recunoscut, în general, personalului angajat de această administrație în temeiul dreptului administrativ, cu excepția cazului în care există o altă măsură eficace în ordinea juridică națională pentru sancționarea unor asemenea abuzuri în privința acestora din urmă, aspect care trebuie verificat de instanța națională.
Astfel, este de competența autorităților judiciare ale statului membru în cauză să asigure respectarea clauzei 5 punctul 1 din acordul‑cadru, garantând că lucrătorii care au suferit un abuz rezultat din folosirea contractelor de muncă pe durată determinată succesive nu vor fi descurajați, în speranța de a continua să fie angajați în sectorul public, să invoce în fața autorităților naționale, inclusiv judiciare, drepturile care decurg din punerea în aplicare de către reglementarea națională a tuturor măsurilor de prevenire prevăzute în clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru.
Mai concret, instanța de trimitere trebuie să se asigure că toți lucrătorii care sunt angajați pe durată determinată în sensul clauzei 3 punctul (1) din acordul‑cadru pot să beneficieze de aplicarea, în privința angajatorului lor, a sancțiunilor prevăzute de reglementarea națională în cazul în care au suferit un abuz care rezultă din folosirea de contracte succesive, indiferent de calificarea contractului lor în dreptul intern.
În măsura în care nu există, în privința personalului angajat în administrații în temeiul dreptului administrativ, nicio altă măsură echivalentă și eficace de protecție, asimilarea acestui personal pe durată determinată cu lucrătorii pe durată determinată nepermanenți, conform jurisprudenței naționale existente, ar putea, astfel, să constituie o măsură care este aptă să sancționeze folosirea abuzivă a contractelor de muncă pe durată determinată și să înlăture consecințele încălcării dispozițiilor acordului‑cadru.
( a se vedea punctele 51-54 și dispozitiv 1)
Dispozițiile Acordului‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, anexat la Directiva 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, coroborate cu principiul efectivității trebuie interpretate în sensul că se opun unor norme procedurale naționale care obligă lucrătorul pe durată determinată să intenteze o nouă acțiune în vederea stabilirii sancțiunii adecvate atunci când s‑a constatat, de către o autoritate judiciară, recurgerea abuzivă la contracte de muncă pe durată determinată succesive, în măsura în care, pentru lucrătorul în cauză, rezultă inconveniente procedurale, în special în materie de cost, de durată și de norme privind reprezentarea, de natură să facă excesiv de dificilă exercitarea drepturilor care îi sunt conferite de ordinea juridică a Uniunii.
Astfel, revine instanței de trimitere, iar nu Curții, obligația să verifice dacă statul membru în cauză a adoptat toate dispozițiile necesare care să îi permită să garanteze dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă cu respectarea principiilor efectivității și echivalenței.
În ceea ce privește mai concret principiul efectivității, dispoziția procedurală națională în cauză trebuie analizată ținând seama de locul pe care îl ocupă în ansamblul procedurii, de modul de desfășurare și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie să se țină cont, eventual, de principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii.
(a se vedea punctele 60, 61 și 64 și dispozitiv 2)