Cauza C‑156/15

„Private Equity Insurance Group” SIA

împotriva

„Swedbank” AS

(cerere de decizie preliminară formulată de Augstākā tiesa Civillietu departaments)

„Trimitere preliminară – Directiva 2002/47/CE – Domeniu de aplicare – Noțiunile «garanție financiară», «obligații financiare garantate» și «constituire» a unei garanții financiare – Posibilitate de a executa o garanție financiară independent de deschiderea unei proceduri de insolvență – Contract de cont curent care prevede o clauză de ipotecă mobiliară financiară”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a patra) din 10 noiembrie 2016

1. Apropierea legislațiilor–Contracte de garanție financiară–Directiva 2002/47–Domeniu de aplicare–Obligații financiare garantate de un contract de garanție financiară–Noțiune

   [Directiva 2002/47 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 alin. (1) lit. (f)]

2. Apropierea legislațiilor–Contracte de garanție financiară–Directiva 2002/47–Domeniu de aplicare–Limitare la fonduri depuse în conturi utilizate în cadrul sistemelor de plăți și de decontare a titlurilor de valoare vizate de Directiva 98/26–Excludere

   [Directivele 98/26 și 2002/47 ale Parlamentului European și ale Consiliului, considerentele (1) și (4)]

3. Apropierea legislațiilor–Contracte de garanție financiară–Directiva 2002/47–Domeniu de aplicare–Constituirea unei garanții financiare–Noțiune

   [Directiva 2002/47 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 alin. (2)]

4. Dreptul Uniunii Europene–Interpretare–Metode–Interpretare literală, sistematică, istorică și teleologică–Luare în considerare a finalității și a economiei generale a actului în cauză

5. Apropierea legislațiilor–Contracte de garanție financiară–Directiva 2002/47–Executarea contractelor de garanție financiară–Contract de cont curent care prevede o clauză de ipotecă mobiliară financiară–Posibilitatea de a executa garanția independent de deschiderea unei proceduri de insolvență față de cel care constituie garanția–Condiții

   [Directiva 2002/47 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 4 și art. 8 alin. (1)-(3)]

6. Dreptul Uniunii Europene–Principii–Egalitate de tratament–Noțiune

   (Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 20)

7. Apropierea legislațiilor–Contracte de garanție financiară–Directiva 2002/47–Executarea contractelor de garanție financiară–Tratament diferențiat al beneficiarilor de garanții financiare și al beneficiarilor de alte tipuri de garanții în ceea ce privește efectele deschiderii unei proceduri de insolvență în privința celui care constituie garanția–Încălcarea principiului egalității de tratament–Inexistență

   [Directiva 2002/47 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 1 alin. (2) lit. (e), art. 3, art. 4 alin. (1) și art. 8 alin. (2)]

8. Întrebări preliminare–Competența Curții–Limite–Întrebări generale sau ipotetice–Întrebare care prezintă un caracter abstract și pur ipotetic în raport cu obiectul litigiului principal–Inadmisibilitate

   (art. 267 TFUE)

9. Întrebări preliminare–Admisibilitate–Cerere care nu oferă nicio precizare asupra contextului factual și normativ și care nu expune motivele care justifică trimiterea la Curte–Inadmisibilitate

   [art. 267 TFUE; Statutul Curții de Justiție, art. 23; Regulamentul de procedură al Curții, art. 94 lit. (c)]

1.  Definiția „obligații[lor] financiare garantate” care figurează la articolul 2 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2002/47 privind contractele de garanție financiară se aplică într‑o situație în care garanția acoperă toate creanțele băncii împotriva titularului contului. Astfel, pe de o parte, în lipsa unei limitări exprese prevăzute în textul Directivei 2002/47, termenii „obligații care conferă dreptul la plata unei sume de bani”, ce figurează în definiția prevăzută la articolul 2 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2002/47, trebuie interpretați în sensul că vizează orice obligație care conferă dreptul la plata unei sume de bani și, prin urmare, și datorii pecuniare ordinare ale unui titular de cont față de banca sa, precum comisionul de administrare a contului.

   Pe de altă parte, întrucât, potrivit însuși textului definiției care figurează la articolul 2 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2002/47, obligațiile financiare garantate pot consta în sau pot include obligații prezente, precum și obligații viitoare, inclusiv obligațiile care decurg dintr‑un contract‑cadru sau alte acorduri similare, această definiție are în vedere și o situație în care garanția acoperă nu numai o obligație individuală, ci și ansamblul creanțelor băncii împotriva titularului contului.

   (a se vedea punctele 30-32)

2.  Deși este adevărat, astfel cum reiese din considerentele (1) și (4) ale Directivei 2002/47 privind contractele de garanție financiară, că aceasta a fost adoptată într‑un context constituit în special din Directiva 98/26 privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăți și de decontare a titlurilor de valoare și că legiuitorul Uniunii a considerat că este avantajos să supună unei reglementări comune garanțiile constituite în cadrul sistemelor de plăți și de decontare prevăzute de această din urmă directivă, totuși Directiva 2002/47, după cum se amintește și în considerentul (4) al acesteia, a completat actele normative existente, reglementând și alte probleme și detaliindu‑le. Rezultă că domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2002/47 nu poate fi considerat limitat la fonduri depuse în conturi utilizate în cadrul sistemelor de plăți și de decontare a titlurilor de valoare prevăzute de Directiva 98/26.

   (a se vedea punctele 34 și 35)

3.  Potrivit definiției care figurează la articolul 2 alineatul (2) prima teză din Directiva 2002/47 privind contractele de garanție financiară, constituirea unei garanții financiare reprezintă remiterea, transferarea, deținerea, înregistrarea sau orice altă modalitate prin care beneficiarul garanției ori persoana care acționează pe seama acestuia obține detenția sau controlul asupra garanției financiare. În această privință, nu se poate considera că beneficiarul unei garanții care se referă la fonduri depuse într‑un cont bancar ordinar a obținut detenția sau controlul respectivelor fonduri decât cu condiția ca cel care constituie garanția să fie împiedicat să dispună de aceasta.

   (a se vedea punctele 37 și 44)

4.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctul 39)

5.  Directiva 2002/47 privind contractele de garanție financiară trebuie interpretată în sensul că nu conferă beneficiarului unei garanții financiare, potrivit căreia asupra fondurilor depuse într‑un cont bancar se constituie o ipotecă mobiliară a băncii pentru a garanta toate creanțele acesteia împotriva titularului contului, dreptul de a executa această garanție independent de deschiderea unei proceduri de insolvență față de cel care constituie garanția decât dacă, pe de o parte, fondurile care fac obiectul garanției menționate au fost vărsate în contul în discuție înaintea deschiderii acestei proceduri sau dacă fondurile respective au fost vărsate în acesta în ziua deschiderii menționate, având în vedere că banca a dovedit că nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască faptul că respectiva procedură a fost deschisă, și dacă, pe de altă parte, titularul contului respectiv a fost împiedicat să dispună de fondurile menționate după vărsarea lor în același cont.

   Astfel, o garanție financiară nu intră, în principiu, în domeniul de aplicare al Directivei 2002/47 dacă a fost constituită după deschiderea unei proceduri de insolvență. Articolul 8 alineatele (1) și (3) din directiva respectivă se opune în esență posibilității ca o procedură de insolvență să aibă un efect retroactiv asupra garanțiilor financiare constituite înaintea deschiderii acestei proceduri. În schimb, în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) din directiva menționată, în cazul în care o garanție financiară a fost pusă la dispoziție după deschiderea unei astfel de proceduri, contractul de garanție nu produce efecte juridice și nu va fi opozabil terților decât în mod excepțional, și anume doar dacă garanția a fost pusă la dispoziție în ziua acestei deschideri și dacă beneficiarul garanției dovedește că nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască faptul că respectiva procedură a fost deschisă. Rezultă că, sub rezerva ipotezelor prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din aceeași directivă, aceasta nu acoperă garanțiile constituite după deschiderea unei proceduri de insolvență.

   (a se vedea punctele 45, 46 și 54 și dispozitivul)

6.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctul 49)

7.  Regimul instituit de Directiva 2002/47 privind contractele de garanție financiară, excluzând totodată posibilitatea să se condiționeze constituirea garanțiilor financiare de îndeplinirea vreunor formalități, conferă beneficiarilor acestor garanții dreptul să le execute independent de deschiderea unei proceduri de insolvență față de cel care constituie garanția. Acest regim acordă, prin urmare, un avantaj garanțiilor financiare față de alte tipuri de garanții care nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive. Or, o astfel de diferență de tratament se întemeiază pe un criteriu obiectiv care este legat de scopul legitim al Directivei 2002/47, care este acela de a consolida securitatea juridică și eficiența garanțiilor financiare pentru a asigura stabilitatea sistemului financiar.

   În plus, aplicabilitatea ratione materiae a Directivei 2002/47 depinde de constituirea garanției și impune, sub rezerva articolului 8 alineatul (2) din această directivă, ca respectiva constituire să intervină înaintea deschiderii unei proceduri de insolvență. Rezultă că sumele vărsate în contul celui care constituie garanția după deschiderea unei proceduri de insolvență nu pot, în principiu, să fie acoperite de regimul instituit de Directiva 2002/47. Pe de altă parte, în ceea ce privește aplicarearatione personae a directivei menționate, articolul 1 alineatul (3) din aceasta autorizează statele membre să excludă contractele de garanție financiară la care una dintre părți este o persoană menționată la articolul 1 alineatul (2) litera (e) din aceeași directivă. În sfârșit, regimul instituit de Directiva 2002/47 nu privește decât o parte dintre activele celui care constituie garanția în legătură cu care acesta din urmă a acceptat o anumită formă de deposedare. În aceste condiții, validitatea Directivei 2002/47 nu poate fi pusă în discuție în raport cu principiul egalității de tratament.

   (a se vedea punctele 50-53)

8.  O cerere de decizie preliminară nu se justifică prin formularea de opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice, ci prin necesitatea inerentă soluționării efective a unui litigiu privind dreptul Uniunii. În această privință, atunci când instanța de trimitere admite că unele întrebări sunt pur ipotetice în cadrul litigiului principal, împrejurarea că întrebările adresate s‑ar putea dovedi pertinente în cadrul unui eventual control al constituționalității legii naționale în cauză de către Curtea Constituțională nu este susceptibilă să înlăture caracterul ipotetic al respectivelor întrebări.

   (a se vedea punctele 56-58)

9.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 61-63)