Cauza C‑28/15
Koninklijke KPN NV și alții
împotriva
Autoriteit Consument en Markt (ACM)
(cerere de decizie preliminară formulată de College van Beroep voor het bedrijfsleven)
„Trimitere preliminară — Cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice — Directiva 2002/21/CE — Articolele 4 și 19 — Autoritate națională de reglementare — Măsuri de armonizare — Recomandarea 2009/396/CE — Efect juridic — Directiva 2002/19/CE — Articolele 8 și 13 — Operator desemnat ca având o putere semnificativă pe o piață — Obligații impuse de o autoritate națională de reglementare — Controlul prețurilor și obligațiile în ceea ce privește sistemul de contabilitate a costurilor — Tarife pentru serviciile de terminare a apelurilor în rețelele fixe și în rețelele mobile — Întinderea controlului pe care instanțele naționale îl pot exercita asupra deciziilor autorităților naționale de reglementare”
Sumar – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 15 septembrie 2016
Apropierea legislațiilor – Sectorul telecomunicațiilor – Rețele și servicii de comunicații electronice – Cadru normativ – Directivele 2002/19 și 2002/21 – Control de către instanța națională al unei decizii a unei autorități naționale de reglementare prin care se impun obligații tarifare pe piața terminării apelurilor și care se îndepărtează de o recomandare a Comisiei – Lipsa competenței de a se îndepărta de această recomandare – Limite – Motive legate de caracteristicile specifice ale pieței
[art. 288 TFUE; Directiva 2002/19 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 8 și 13 și Directiva 2002/21 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 4 alineatul (1); Recomandarea Comisiei 2009/396]
Apropierea legislațiilor – Sectorul telecomunicațiilor – Rețele și servicii de comunicații electronice – Cadru normativ – Directivele 2002/19 și 2002/21 – Control de către instanța națională al unei decizii a unei autorități naționale de reglementare prin care se impun obligații tarifare pe piața terminării apelurilor – Apreciere a proporționalității – Admisibilitate – Obligația de a demonstra realizarea efectivă a obiectivelor prevăzute în directivele menționate – Lipsă
(Directiva 2002/19 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 8 și 13 și Directiva 2002/21 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 6, 7 și 8; Recomandarea Comisiei 2009/396)
Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2002/21 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140, coroborat cu articolele 8 și 13 din Directiva 2002/19 privind accesul la rețelele de comunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora (Directiva privind accesul), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140, trebuie interpretat în sensul că o instanță națională, sesizată cu un litigiu privind legalitatea unei obligații tarifare impuse de autoritatea națională de reglementare (ANR) pentru furnizarea serviciilor de terminare a apelurilor telefonice în rețele fixe și în rețele mobile, se poate îndepărta de Recomandarea 2009/396 cu privire la reglementarea tarifelor de terminare a apelurilor telefonice în rețele fixe și în rețele mobile în Uniunea Europeană, care preconizează modelul de calculare a costurilor numit „Bulric strict” (Bottom‑Up Long‑Run Incremental Costs) drept măsură adecvată de reglementare a prețurilor pe piața serviciilor de terminare a apelurilor telefonice, numai în cazul în care consideră că motive privind circumstanțele speței, în special caracteristicile specifice ale pieței statului membru în discuție, impun acest lucru.
Astfel, rezultă din cuprinsul articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru că dreptul la o cale de atac garantat de această dispoziție trebuie să se întemeieze pe un mecanism de contestare efectiv care permite ca fondul cauzei să fie luat în considerare în mod corespunzător. În plus, această dispoziție precizează că organismul competent să soluționeze o astfel de cale de atac, care poate fi o instanță judecătorească, trebuie să dispună de expertiza necesară pentru a‑și exercita funcțiile în mod efectiv. Astfel, în cazul în care este sesizată cu un litigiu referitor la legalitatea unei obligații tarifare impuse de ANR în aplicarea articolelor 8 și 13 din Directiva privind accesul, o instanță națională se poate îndepărta de Recomandarea 2009/396. Cu toate acestea, chiar dacă recomandările nu sunt destinate să producă efecte obligatorii, instanțele naționale trebuie să ia în considerare recomandările în vederea soluționării litigiilor care sunt deduse judecății, mai ales atunci când acestea clarifică interpretarea dispozițiilor naționale adoptate în scopul de a asigura punerea lor în aplicare sau atunci când au drept obiect completarea dispozițiilor dreptului Uniunii care au un caracter obligatoriu.
(a se vedea punctele 39 și 40-43 și dispozitiv 1)
Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că o instanță națională, sesizată cu un litigiu privind legalitatea unei obligații tarifare impuse de autoritatea națională de reglementare (ANR) pentru furnizarea serviciilor de terminare a apelurilor telefonice în rețele fixe și în rețele mobile, poate aprecia proporționalitatea acestei obligații în lumina obiectivelor prevăzute la articolul 8 din Directiva 2002/21 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140, precum și la articolul 13 din Directiva 2002/19 privind a accesul la rețelele de comunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora (Directiva privind accesul), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140, și să țină seama de faptul că obligația tarifară menționată urmărește să promoveze interesele utilizatorilor finali pe o piață cu amănuntul care nu este susceptibilă de a fi reglementată.
Astfel, rezultă din cuprinsul articolului 8 alineatul (4) și al articolului 13 din Directiva privind accesul și din cuprinsul articolului 8 din Directiva‑cadru că, atunci când o ANR adoptă o decizie prin care impune astfel de obligații tarifare operatorilor, trebuie să se asigure că acestea corespund ansamblului obiectivelor prevăzute la articolul 8 din Directiva‑cadru și la articolul 13 din Directiva privind accesul, și anume, pe de o parte, că sunt bazate pe natura problemei identificate, proporționale și justificate în ceea ce privește obiectivele stabilite la articolul 8 din Directiva‑cadru și că sunt impuse numai după la consultarea prevăzută la articolele 6 și 7 din această din urmă directivă și, pe de altă parte, că sunt destinate promovării eficienței economice și a concurenței durabile și maximizării avantajelor pentru consumatori. În mod similar, în cadrul controlului jurisdicțional al deciziei respective, o instanță națională trebuie să se asigure că ANR respectă toate cerințele care decurg din obiectivele prevăzute la articolul 8 din Directiva‑cadru și la articolul 13 din Directiva privind accesul. În această privință, faptul că o obligație tarifară se întemeiază pe Recomandarea 2009/396 nu privează instanța națională de competența sa de a controla proporționalitatea obligației respective în raport cu obiectivele prevăzute la articolele menționate.
În schimb, o instanță națională nu poate, atunci când exercită un control jurisdicțional al unei decizii a ANR, să impună acestei autorități să demonstreze că obligația tarifară realizează în mod efectiv obiectivele prevăzute la articolul 8 din Directiva‑cadru. A impune unei ANR o asemenea sarcină a probei ar face astfel abstracție de faptul că adoptarea unor obligații de reglementare se întemeiază pe o analiză prospectivă a evoluției pieței, care ia drept referință, pentru a remedia problemele de concurență constatate, comportamentul și/sau costurile unui operator eficient. Or, o astfel de probă, privind măsuri axate pe viitor, este imposibil sau excesiv de dificil de făcut.
(a se vedea punctele 48-51, 55 și 58-61 și dispozitiv 2)